Cele 8 competențe cheie

Abordarea societăţii contemporane ca o societate a cunoaşterii, aduce în prim-plan

schimbări de paradigmă privind educaţia; informaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice,
susţinute mai mult sau mai puţin prin analize şi studii de impact, generând noi teorii şi
curente privind educaţia în general şi în mod particular, calitatea sistemelor de învăţământ.
De cele mai multe ori, se creează (intenţionat sau nu) false piste, prin tratarea superficială a
unor teme sau subiecte importante din domeniu. O astfel de temă o constituie
„competenţele”, sub multiplele lor forme: generale sau specifice, profesionale sau
transversale, de bază sau cheie etc. – temă cu ample ecouri ce au determinat chiar o
„pedagogie prin competenţe”.
Cu origini în psihologie şi psiholingvistică (N. Chomsky), termenul de „competenţă” 
a fost preluat la sfârşitul secolului XX de domeniul calificărilor profesionale, iar în
pedagogie, conceptul a fost introdus de J. Piaget şi L. D’Hainaut, ca rezultat al unei scheme
de acţiune. Ph. Perrenoud a definit competenţa ca o potenţialitate genetică a spiritului uman
(“capacitatea de a acţiona eficace într-o anumită situaţie”), conturându-se totodată,
paradigma implementării competenţelor ca ţinte ale instruirii, iar în 1996, B. Rey  abordează
tema competenţelor din perspectiva specificului transdisciplinar al acestora. Ca punct pe
agenda Lisabona, Consiliul Europei a recunoscut  educaţia, instruirea şi încadrarea într-un
loc de muncă ca parte integrantă a politicilor economice şi sociale  necesare  transformării
economiei Europei în cea mai dinamică economie  bazată pe cunoaştere. Iniţial, accentul a
fost pus pe grupurile dezavantajate, cele cu nevoi specifice, abandon şcolar şi educaţia
adulţilor, în acest context termenul de „competenţă” referindu-se  la obţinerea „unui grad de
integrare între capabilităţi  şi obiectivele sociale mai largi de care are nevoie fiecare
individ”.
În acest context, creat, pe de o parte de noile abordări teoretice privind finalităţile
educaţiei/instruirii şi pe de altă parte, de cele opt competenţe-cheie formulate ca
Recomandare de Parlamentul European şi de Consiliul din 18 Decembrie 2006, în ultima
perioadă, subiectul „competenţe” este tot mai frecvent abordat în formula versus
obiective,  cu argumente pro şi contra, tratându-se de cele mai multe ori, superficial această
temă. Un prim aspect ce trebuie clarificat îl reprezintă rolul obiectivelor, ca şi finalităţi ale
educaţiei şi în mod special, evoluţia şi impactul acestora la nivel de sistem şi chiar proces de
învăţământ. Trebuie menţionat astfel, că pedagogia/didactica bazată pe atingerea
obiectivelor a constituit paradigma ce a schimbat, la jumătatea secolului trecut, instruirea de
tip enciclopedic, bazată pe o aşa–zisă „pedagogie a conţinuturilor”, care presupunea
transmiterea şi receptarea cât mai exactă (definiţii, texte, ierarhizări etc.), a conţinuturilor,
fără a se sublinia utilitatea formatoare a acestora şi fără a se stimula potenţialul real al
elevilor/ formabililor, inclusiv în plan critic.
Schimbarea de paradigmă, prin abordarea procesului de învăţământ din perspectiva
obiectivelor, a fost susţinută şi de elaborarea de taxonomii ale obiectivelor educaţionale, cea
mai cunoscută fiind cea pentru domeniul cognitiv, a lui B. Bloom (1956). Aceasta a facilitat
abordarea procesului de învăţământ la un nivel mult mai complex, inclusiv pe baza
mecanismelor psihologice ale învăţării.
Transpunând în context pedagogic, definiţia competenţei formulată prin  „Recomandarea
Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 (Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C 111 din 6.05.2008) şi menţionată şi în Legea 1/ 2011 ( Legea Educaţiei
Naţionale), putem afirma că o competenţă reprezintă capacitatea dovedită a elevului de a
selecta, combina şi utiliza adecvat, cunoştinţe, abilităţi, valori şi atitudini, în situaţii
concrete, pentru a realiza eficient şi cu eficacitate, o sarcină de învăţare. Din perspectiva
procesului de învăţământ, competenţa poate fi considerată ca o disponibilitate acţională a
elevului, bazată pe  experienţa prealabilă, dar şi ca un potenţial care trebuie dovedit
(demonstrat) de elev în situaţii concrete. Mai mult, o competenţă nu poate fi măsurată şi
apreciată ca atare, decât punându-l pe elev în situaţii concrete în care să-şi valorifice toate
resursele necesare (achiziţiile şi experienţele anterioare). Ori,  astfel de  situaţii concrete nu
pot fi inventariate şi standardizate (Minister/ şcoală) şi nici nu pot fi proiectate şi asigurate
în totalitate şi în condiţii obiective de către cadrul didactic
Cele opt competenţe-cheie formulate ca Recomandare de Parlamentul European
comunicarea în limba maternă- care reprezintă capacitatea de a exprima și interpreta
concepte, gândiri, sentimente, fapte și opinii, atât în formă orală cât și în formă
scrisă;
comunicarea în limbi străine- care, pe lângă dimensiunile principale ale abilităților de
comunicare în limba maternă, implică și abilitățile de mediere și înțelegere
interculturală;
competenţa matematică şi competenţe de bază privind ştiinţa şi tehnologia-
competența matematică este capacitatea de a dezvolta și a aplica gândirea matematică
pentru rezolvarea diferitelor probleme în situații cotidiene, accentul punându-se pe
proces, activitate și cunoștințe;
competenţă digitală- implică utilizarea cu încredere și în mod critic a tehnologiei din
societatea informațională
capacitatea de a învăţa procesul de învăţare (a învăţa să înveţi)- este legată de
țnvățare, de abilitatea omului de a-și urmări și organiza propria învățare, fie
individual, fie în grupuri, conform nevoilor proprii;
competenţe sociale şi civice- competențele sociale se referă la competențele
personale , interpersonale și interculturale și toate formele de comportament care
permit fiecărei persoane să participe în mod eficace și constructiv la viaîa socială și
profesională. Competenîele civice în special cunoașterea conceptelor și a structurilor
sociale și politice, fac posibilă participarea activă și democratică a oamenilor.
simţul iniţiativei şi al antreprenoriatului- reprezintă capacitatea dea a transforma
ideile în acțiune. Acest simț presupune creativitate, inovație și asumarea unor riscuri,
precum și capacitatea de a planifica și gestiona proiectele in vederea atingerii
obiectivelor.
conştiinţa şi expresia culturală- care implică aprecierea importanței expresiei
culturale a ideilor, a experiențelor și a emoțiilor printr-o serie de canale( muzică,
teatru,literatură și arte vizuale).
Acestea definesc Cadrul de referinţă european pentru statele UE şi vizează îndeosebi,
grupurile dezavantajate al căror potenţial educaţional necesită sprijin (persoanele cu abilităţi
de bază reduse, cele care părăsesc şcoala de timpuriu, şomerii pe termen lung, persoanele cu
dizabilităţi, migranţii etc.). Competenţele-cheie vizează învăţarea pe tot parcursul vieţii şi nu
se limitează, deci la procesul de învăţământ, în Recomandare făcându-se precizarea că
acestea trebuie dobândite de tinerii aflaţi la sfârşitul perioadei obligatorii de învăţământ şi
formare, precum şi  de adulţi, pe tot parcursul vieţii, printr-un proces de dezvoltare şi
actualizare a abilităţilor.
 Educaţia bazată pe competenţe îşi dovedeşte eficienţa şi eficacitatea în contexte
combinate (formal, nonformal, informal) şi dacă îndeplineşte cumulativ, mai multe condiţii:
- Sunt clar definite competenţele pe care elevul trebuie să le dovedească la sfârşitul fiecărui
an şcolar, la sfârşitul unui ciclu şcolar, precum şi la sfârşitul şcolarităţii obligatorii. Astfel,
activitatea cadrului didactic se va concentra mai puţin asupra proiectării şi mai mult asupra
organizării şi coordonării învăţării, precum şi asupra oferirii de feedback, iar în ceea ce-l
priveşte pe elev, acesta trebuie să dovedească că ştie să utilizeze, să aplice, ceea ce învaţă.
- Pedagogia prin competenţe trebuie să dea sens învăţării, facilitând contexte reale de
învăţare, prin care elevul să fie motivat că tot ceea ce învaţă îi este util. Pentru aceasta însă,
nu mai sunt suficiente liste de conţinuturi monodisciplinare, fiind necesare şi obligatorii
abordări interdisciplinare, creative şi inovative.
- Competenţele nu trebuie privite ca o sumă de cunoştinţe, abilităţi şi alte achiziţii, ci ca
rezultatul aplicării combinate a acestora pentru rezolvarea de situaţii concrete.
În concluzie, pedagogia prin competenţe nu reprezintă o utopie, fiind un răspuns la
analfabetismul funcţional, dar nici nu trebuie abordată ca unică soluţie la restul
problemelor cu care încă se confruntă multe sisteme de educaţie. Schimbarea de
paradigmă şi dezvoltarea de curriculum nu trebuie limitată la înlocuirea de termeni
(obiective – competenţe) şi trebuie să  depăşească barierele schimbării, acţionând ca un
filtru, însă fără a limita percepţia asupra realităţii înconjurătoare.

Bibliografie:
-Manolescu, M. (2015). Referenţialul în evaluarea şcolară. Bucureşti: Editura Universitară.
-Roegiers, X. (2004). L’Ecolle et l’evaluation. Des situations pour evaluer les competences
des eleves. Bruxelles: De Boek Universite.
- *** Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind
stabilirea Cadrului european al calificărilor pentru învățarea de-a lungul întregii vieți. În
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 111 din 6.05.2008 (2008/C 111/01).
-*** Recomandarea 2006/962/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18
decembrie 2006 privind competenţele-cheie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii. În
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 394 din 30.12.2006.