Vikingii

Vikingii sau normanzii au fost comercianți, exploratori și

războinici scandinavi care, în perioada anilor 700–1050, au dominat jumătatea
nordică a Europei. După unele izvoare istorice, vikingii ar fi atins chiar
coasta Americii de Nord. Vikingii erau cunoscuți sub numele de varegi, de
către slavii de răsărit, de bizantini și de arabi.
Curajul și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menționat că
vikingii aveau și ocupații pașnice, precum comerțul și construirea de așezări
(colonizare).

Așa-zisa ”Eră a Vikingilor” a început în jurul anului 800 și a durat aproape

trei secole, fiind înregistrată în istorie ca o perioadă dramatică, care a avut o
deschidere teatrală, o desfășurare într-un act lung, pe întregul continent european și
un final spectaculos, petrecut în Anglia. În toată această perioadă, corespondenții
de război (în general clerici alfabetizați) i-au portretizat pe vikingi în rol de
Antichrist:barbari nemiloși, care jefuiau și incendiau totul în calea lor.

Mult timp, imaginea populară a vikingilor a fost cea a războinicilor brutali și

terifianți, care jefuiau, răpeau, incendiau mănăstiri și comiteau tot felul de
atrocități. Totuși, imaginea a fost schimbată în ultimii ani, pe măsură ce istoricii au
scos în evidență că societatea scandinavă din era vikingilor avea și alte trăsături și
că sursele, scrise de victimele lor creștine, erau adesea exagerate în exprimare.
Războinicii nordici aveau obiceiuri militare considerate a fi ciudate și
abominabile:atacuri surprinzătoare asupra populațiilor lipsite de apărare, comiterea
intenționată a unor atrocități și efectuarea unor manevre viclene și evazive, fiind
practic percepuți de contemporanii lor ca niște teroriști.
Însă, peste tot în lume, în acel moment, teroarea și supriza reprezentau factori
decisivi ai luptelor și nu există nici un motiv pentru care vikingii să formeze o
categorie aparte. Cruzimea și vărsarea de sânge erau fenomene comune în toată
lumea creștină. Este surpinzător că se consideră că vikingii, în mod special,
comiteau atrocități sau că erau oameni extrem de cruzi, din moment ce, în vremea
lor, Carol cel Mare, un important apărător și simbol al bisericii creștine, masacra
4000 de prizonieri de război neînarmați în Saxonia, regele Ethelred din Wessex
ordona un masacru al tuturor străinilor din teritoriul său, împăratul bizantin Basil II
mutila mii de prizonieri lipsiți de apărare și exemplele pot continua. Fără îndoială,
acești lideri creștini, puși în locul și în condițiile vikingilor ar fi avut aceleași
reacții. Cu siguranță că vikingii nu aveau nici un fel de respect față de biserici,
clerici și față de obiectele religioase ale creștinilor, dar șocul este cu atât mai mare,
cu cât cronicile erau redactate de oameni ai bisericii, uneori chiar victime ale
atacurilor lor. Vikingii erau, în mod cert, capabili de brutalitate, însă nu erau cu
nimic mai prejos decât contemporanii lor creștini, din acest punct de vedere.
Vikingii apar pentru prima oară în atenția cronicarilor vestici prin raidurile
pe care le-au efectuat asupra insulelor britanice și asupra regiunii nordice a Franței.
Motivele din spatele acestor raiduri rămân încă învăluite în mister. Unii au sugerat
chiar că atacurile asupra mănăstirilor ar fi reprezentat răspunsuri politico-religioase
ale păgânilor la misiunile tot mai agresive ale creștinilor franci împotriva saxonilor
și danezilor[2]. Însă, acest argument nu poate rezista, mai ales pentru că primele
raiduri au fost lansate din vestul Norvegiei, nu din Danemarca și împotriva
insulelor britanice, nu împotriva teritoriilor francilor. Cel mai probabil, raidurile au
fost motivate, în principal, de dorința de a acumula averi, aspect rămas valabil
pentru toată perioada lor de dominație din vestul Europei.

Atunci când se luptau între ei, vikingii duceau bătăliile majore pe mare.
Totuși, ei depuneau toate eforturile pentru a se asigura că bătălia navală era pe cât
se poate de asemănătoare cu bătăliile pe uscat, aranjându-și flotele în linie sau în
formații strânse, uneori legându-le între ele, formând practic niște platforme
plutitoare. Cele mai mari și cele mai bine echipate vase erau dispuse în zona de
mijloc a liniei, cu vasul comandantului așezat invariabil în centru, din moment ce
era cel mai mare dintre toate. Uneori, vasele mai înalte ale comercianților erau
așezate pe flancuri, pentru a le apăra de atacurile inamicului. Provele vaselor mai
lungi ieșeau în fața liniei și unele dintre ele, numitebardi, erau întărite cu plăci de
fier la extremități, pentru a rezista loviturilor. Altele erau chiar prevăzute cu țepi
din fier, numiți skegg(bărbi) și meniți să găurească vasele inamice, care se
aventurau prea aproape sau care încercau să le abordeze.

În ceea ce privește bătăliile pe uscat, cel mai mare avantaj strategic al

vikingilor era reprezentat de mobilitatea lor, de libertatea de a opera în teritorii
străine. Fără a fi legate de tratate sau convenții, primele grupuri de vikingi își
eliberau în voie instinctele violente, ce caracterizau cultura scandinavă în această
perioadă, pentru a obține rezultate uimitoare, având în vedere numărul lor scăzut.
Pe măsură ce caracterul războinicilor vikingi s-a schimbat, au apărut armate armate
semiprofesioniste, precum și nevoia de a apăra ceea ce fusese câștigat. Astfel, în
anul 876, găsim un grup de vikingi, care jură că vor face pace cu regele Alfred,
înainte de colonizarea regiunii Northumbria, ceea ce nimeni nu mai reușise să-i
convingă să facă.

Libertatea de acțiune a vikingilor din această perioadă se baza pe

superioritatea maritimă de care se bucurau. Mai importantă decât tehnica lor de a
construi vase era doar priceperea vikingilor ca marinari. Printr-o combinație de
instrucțiuni avansate transmise din generație în generație, vikingii erau capabili să
pună sub amenințare orice parte a Europei, care avea suficientă apă încât să le
permită vaselor lor să plutească.

O tactică favorită a vikingilor era de a transfera mobilitatea pe uscat, prin

folosirea cailor capturați de la adversari. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima
oară în Anglia, în anul 866, când o forță a vikingilor, care fondat o bază în estul
Angliei, a obținut cai și reușea să ajungă pe uscat până la York. În 885, respingerea
asediului de la Rochester a făcut ca vikingii să-și piardă caii, iar pierderea
mobilității ar fi influențat într-o anumită măsură și plecarea lor pe continent.

În ciuda folosirii frecvente a cailor în operațiunile terestre, vikingii nu erau

cavaleriști în mod natural, ceea ce se datorează atât tradițiilor acceptate de luptă, cât
și numărului foarte mic de cai din zona Scandinaviei.

În secolul IX se dezvoltă o formă de luptă pozițională, când, în Anglia,

vikingii și saxonii încep să folosească fortificațiile. Acestea erau adesea doar
temporare, spre deosebire de forturile din tărâmurile native ale Danemarcei. Acolo
unde au fost găsite, fortificațiile nordicilor includeau întotdeauna un șanț și un mal
de pământ, la care se adăuga o palisadă din lemn. Asediul de la Rochester, din anul
885, ar fi inclus chiar și câteva circumvalații.În anul 894, regele Alfred a blocat
cele două tabere ale vikingilor de la Appledore și Milton, care reprezentau baze ale
raidurilor, forțându-i pe aceștia să le abandoneze. Zonele de coastă izolate și
insulele erau capturate adesea de către vikingi, pentru a servi ca sanctuare.
Asemenea baze maritime erau uneori lipsite de fortificații, pentru că ele compensau
prin izolare, prin faptul că erau înconjurate de apă sau prin controlul exercitat de
vikingi asupra apelor. Ocuparea unor asemenea locuri era adesea o chestiune
temporară, dar nu era exclus ca multe astfel de locuri să fie refolosite.

Vikingii au fost creditați cu foarte puține elemente tactice, dar cu un nivel

foarte ridicat de violență în luptă. Când ajungeau într-o bătălie pe uscat, ei adoptau,
după caz, două formații:skjaldborg(zidul de scuturi) și svinfylka(capul de mistreț).

Skjaldborg(zidul de scuturi) reprezenta o aliniere densă de războinici, care se

aflau suficient de aproape pentru a-și suprapune scuturile și a forma o barieră de
protecție. Reprezentări grafice ale acestei formații sunt foarte rare. Una dintre ele
este pe un monument funerar de la Gosforth, care sugerează că scuturile se
suprapuneau până la jumătate din lățimea lor, în timp ce alte reprezentări din
Gotland arată că scuturile se suprapuneau până la mai puțin de un sfert din lățime.
Astfel, e rezonabilă concluzia că exista un grad de variație, în funcție de
circumstanțe. De asemenea, adâncimea unei astfel de formații pare să varieze.
Atunci când se aflau în ofensivă, se obișnuia folosire câtorva rânduri, cu scopul de
a penetra formația inamică prin presiunea exercitată. Câteva unități puteau fi
dispuse pentru a susține formația, care, la rândul său, putea fi chiar aranjată în așa
fel încât să declanșeze atacuri surpriză.

Problema de ordin tactic a acestei formații este reprezentată tocmai de

densitatea sa. Zidul de scuturi folosit nu era o invenție a vikingilor, principiul
existând înaintea lor, cele mai cunoscute cazuri fiind cele ale hopliților greci sau
legionarilor romani. Diferența era că aceștia adaptaseră întregul echipament al
soldatului, precum și stilul de luptă la această formație. De exemplu, legionarii
romani intrați în formația de luptă erau complet protejați:piciorul aflat în înaintare
era protejat de o jambieră metalică, ce ajungea până la genunchi, scutul acoperea
zona de la genunchi până în dreptul capului, iar capul era protejat din toate părțile
de un coif metalic. Mai mult, atunci când luptau în formație, legionarii romani erau
antrenați pentru a păstra linia, indiferent de circumstanțe, iar lupta se baza pe
lovituri date prin împungere, cu o sabie nu mai lungă de 50 de centimetri, peste
latura superioară a scutului. Mișcarea nu era una de amploare și permitea soldaților
să formeze o linie extrem de densă și greu de penetrat. În schimb, vikingii nu țineau
cont de toate aceste detalii. Într-adevăr, ei adoptaseră acest principiu al apărării
reciproce cu ajutorul scuturilor, dar, în timp ce scuturile romane aveau până și o
formă special destinată ermetizării liniei, cel al vikingilor era aproape mereu rotund
și prevăzut cu o greutate metalică în centru, ceea ce-i conferea capacități ofensive.
Vikingii erau echipați adesea cu arme mari și greu de mânuit:săbii cu o lungime de
un metru sau faimoasele topoare daneze de până la 1, 5-1, 7 metri lungime. Pe
lângă forța evidentă pe care trebuia să o aibă, un viking avea nevoie și de mult
spațiu pentru a lupta, fără să-și lovească propriii camarazi sau pentru a putea aplica
o lovitură eficientă cu asemenea arme. Tocmai de aceea, se consideră tot mai des că
zidul de scuturi era o formație defensivă, adoptată de vikingi doar la începutul
luptei, atunci când aveau de suportat șocul atacului inițial al inamicului, după care,
în mod natural, densitatea formației scădea, iar luptătorii formau breșe în această
linie.

Zidul de scuturi a fost folosit în mod defensiv de Harald Hardrada la

Stamford Bridge, când acesta a aranjat trupele în formă circulară, fără adâncime.
Rândurile din spate și-au unit scuturile la fel ca cei din primele rânduri. Ordinele lui
Hardrada pentru sulițașii săi reflectă ceea ce probabil că era o practică standard
pentru formațiile de infanterie ce înfruntau un atac de cavalerie (dovezile privind
existența unei cavalerii la Stamford Bridge sunt totuși neconcludente). Cei din
primele rânduri au primit ordinul de a sprijini baza sulițelor pe pământ și să
țintească spre pieptul călărețului, în timp ce luptătorii din al doilea rând au primit
ordinul de a face același lucru cu sulițele, dar de a ținti spre pieptul cailor. În plus,
gărzile lui Tostig și Harald formau o rezervă mobilă, menită să contracareze
atacurile mai serioase ale englezilor. Unitatea de elită ar fi inclus arcași, care au
primit ordinul de a susține de aproape infanteriștii.

Svinfylka– Capul de Mistreț. În mod cert, este din nou vorba de o adaptare a
unei tactici romane de luptă (porcinum capet), în ciuda faptului că, după tradiție,
aceasta ar fi fost inventată de Odin. Formația avea un rol exclusiv ofensiv și era
folosită atunci când vikingii doreau să exploateze un punct vulnerabil al inamicului.
 Vikingii mai foloseau și tactici mai puțin evoluate, precum aruncarea în luptă
a unor fanatici (berserkeri) sau folosirea unor arcași de elită. Asemenea tactici
căpătau un caracter decisiv doar în cazul unor lupte de mică amploare și numai
împotriva unor inamici nu prea străluciți din punct de vedere tactic.

Multe arme din această perioadă nu se potriveau neapărat formațiilor dense.

Fără a avea loc de manevră, un soldat dotat cu un topor cu coadă lungă era serios
incapacitat. În absența unor manuale de procedură, care să fi supraviețuit, putem
totuși specula că vikingii erau capabili să schimbe formațiile, în funcție de
circumstanțe. Egil și Thorolf Skallagrimson, în timp ce atacau Courland, și-au
împărțit trupele în grupe de câte 12 oameni. Localnicii nu au făcut altceva decât să
se încaiere cu ei de la distanță, în timp ce grupul lui Egil a reușit să asalteze fără
probleme mica așezare. Relatarea acestui incident aduce în discuție și folosirea
cornurilor pentru a semnaliza instrucțiunile către grupele dispersate de războinici,
cu formule distincte pentru ordine ca atacul, retragerea pe mare, debarcare sau
avansare. O asemenea varietate de semnale sugerează că acestea erau înțelese de
toți. Steagurile și banerele ar fi fost folosite, la rândul lor, ca metode de comunicare
a intențiilor comandantului. Stindardele puteau cel puțin să semnalizeze poziția
generalului pe câmp și să ofere o orientare pentru direcția de atac. Legendele
creditează mai mulți comandanți militari scandinavi cu o serie de planuri și
stratageme mai mult sau mai puțin credibile. De regulă, acestea sunt povești
populare atașate unor anumiți lideri și variază de la simularea morții, cu scopul de a
obține accesul într-un oraș asediat, până la folosirea puțin probabilă a păsărilor ca
bombe incendiare. Chiar dacă aceste povești nu ar fi adevărate, ele reflectă un
interes deosebit în șiretlicuri pe câmpurile de luptă și în tacticile de dezinformare.

Vikingii foloseau adesea mai multe forme de atacuri surprinzătoare. Asaltul

pe timpul iernii asupra palatului regal din Wessex, de la Chippenham, a reprezentat
o lovitură genială, care l-a prins pe Alfred cu garda jos și a avut consecințe aproape
fatale. Vikingii au lansat ofensive în perioade în care inamicii lor se așteptau ca ei
să fie inactivi, în timpul unui festival religios, din direcții neașteptate, folosind
viteză și forță copleșitoare. Toate acestea sunt ingredientele necesare unui atac
supriză și se poate observa clar că tradiția orală le conferea vikingilor o varietate de
opțiuni tactice și strategice.
Principala vulnerabilitate a vikingilor era evidențiată în momentul în care aveau de-
a face cu trupe organizate de cavalerie. Nimic din ceea ce-i definea pe vikingi ca
războinici nu se potrivea unui astfel de caz, deși, în general, ei reușeau să se retragă
în ordine atunci când se luptau împotriva cavaleriștilor. Nici una dintre formațiile
adoptate de vikingi nu avea puterea de a rezista șocului provocat de un asalt
ordonat al unei cavalerii grele. Bătălia de la Saucourt, din anul 881, unde ar fi
pierdut 8000-9000 de oameni, a fost prima lor mare înfrângere în fața cavaleriei
francilor (care era probabil cea mai bună din Europa, în acel moment), dar chiar și
acest deznodământ a fost unul extrem de disputat. Când primul lor atac a părut
câștigător, francii au făcut greșeala tactică de a rupe rândurile ca să poată jefui,
moment în care, contraofensiva vikingilor aproape că i-a distrus. Un al doilea atac
al francilor i-a forțat pe vikingi să se retragă, din nou în mod ordonat, în ciuda
pierderilor masive. De asemenea, în est, se spunea că vikingii erau în dezavantaj
atunci când se confruntau cu cavaleria, așa cum s-a întâmplat în bătălia cu
bizantinii de la Silistria, din anul 972. O rară mențiune a vikingilor înfruntând trupe
de cavalerie medievală este înregistrată în Heimskringla. În 1151, în nordul
Angliei, un grup care efectua un raid a înfrânt o trupă de cavaleri călare și
infanterie de susținere, folosindu-se de arcuri, însă, cu siguranță este vorba de un
caz izolat, în care nu putem vorbi despre un inamic organizat și nicidecum despre o
forță similară celei a călăreților carolingieni.

O ultimă caracteristică a tacticilor de luptă ale vikingilor era reprezentată de

”câmpurile cu aluni”. Acestea erau câmpuri de luptă special alese, înconjurate cu
ramuri de alun pe toate laturile, atunci când bătăliile erau purtate în locuri și
momente prestabilite de către protagoniști. Odată provocați să lupte într-un câmp
cu aluni, pentru vikingi era o lipsă de onoare să refuze sau să atace teritoriul inamic
înainte de această bătălie. Englezii cunoșteau această tradiție arhaică, din moment
ce, conform legendei lui Egil, bătălia de la Brunanburh, din anul 937, a avut loc
tocmai într-un astfel de câmp, pregătit de regele Athelstan, astfel încât să-i întârzie
pe vikingi și pe aliații lor galezi și scoțieni din jafuri, până când el ar fi reușit să
adune o armată suficient de mare pentru a-i înfrânge. O ultimă referire la această
tradiție este din anul 978, când contele Hakon Sigurdsson al Norvegiei l-a înfrânt
pe regele Ragnfrid într-un astfel de câmp de aluni.
 Vikingii sunt subiectul sau poate chiar beneficiarii unei imagini romanțate pe
care o avem despre o perioadă cert inferioară din punct de vedere al tacticilor
militare. Ei nu luptau pentru onoare, ci exclusiv pentru a acumula prăzi de război.
Nu erau nici pe departe invincibili și multe dintre bătăliile pe care le cunoaștem
erau, de fapt, lovituri fulgerătoare împotriva unor trupe slab pregătite. Raidurile pe
care le efectuau vikingii erau tipice perioadei și nu numai lor. Din multe puncte de
vedere, strategiilor vikingilor nu se deosebeau prea mult de cele ale
contemporanilor lor, excepție făcând folosirea intensă a vaselor și accentul pus pe
mobilitatea strategică, ce le permitea să întrețină campanii prelungite. Multe dintre
realizările pe care le-au avut se bazează pe succesul lor miltar și probabil că dacă ei
nu apelau la faimoasele lor raiduri, în prezent erau mult mai puțin cunoscuți.
Raidurile vikingilor și, implicit, faima lor militară, sunt exclusiv rezultatul șocului
pe care îl generau într-o lume obișnuită cu violența, dar niciodată pregătită să o
gestioneze.