Sunteți pe pagina 1din 1

03 aprilie 2020

Eseu

O scrisoare pierdută este scrisă de Ioan Luca Caragiale in 1884. O scrisoare pierdută este o comedie
realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată
din farsa electorală din anul 1883.

Nae Cațavencu este personajul principal, nu atat prin prezența efectivă în piesă, cat, mai ales prin
importanța sa. Deși în primul act nu aapare deloc, aproape în fiecare scenă se vorbește despre el:
Pristanda îi relatează lui Tipătescu istoria de aseară, Trahanache îi istorisește aceluiași Tipătescu despre
șantajul lui Cațavencu, Zoe este teorizată de aceeași persoană, Farfuridi și Branzovenescu îl suspectează
pe perfect de înalta trădare în favoarea lui, iar Cetăîeanul Turmentat povestește cum l-a deposedat
Caîavencu. La apariîia lui, se știe deja toată povestea. El foloseşte ca armă politică o “scrisorică de amor”
trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului”
Zaharia Trahanache, “prezident” al multor “comitete şi comiţii”. Statutul social şi relaţia cu celelalte
personaje sunt stabilite de către autor în lista de persoane. Caţavencu se situează după ultimul membru
al primei partide – Iordache Brânzovenescu – şi deschide, prin titulatura sa impresionantă,
contrapartida: “avocat, director – proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al
Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»”. Oportunist şi imoral, când se află în
posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct celor vizaţi. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia
Trahanache, încercând să-l prindă în propriul joc politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica sa
se dovedeşte ineficientă. Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este
intransigent, neacceptând jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil,
acceptând cu smerenie propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa celorlalţi.
Lipsa de principii, ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente. Catavencu este un actor
desavarsit, devotat numai ambitiei de a parveni, astfel ca tocmai el, cel care avea "taria opiniunilor" sale,
ajunge, in finalul piesei, de partea cealalta a baricadei. Catavencu accepta sa conduca manifestatia
inchinata noului ales, Agamemnon Dandanache, pastrandu-si insa poza patriotului declamator si
proband in continuare aceeasi incapacitate intelectuala: "Dupa lupte seculare, care au durat aproape
treizeci de ani". Facand parte din tabara opozitiei, Catavencu este singurul pe care Ca-ragiale il
individualizeaza, dar prin care, cu multa maiestrie, reuseste sa creeze un tip reprezentativ pentru o
intreaga categorie umana destul de numeroasa in viata politica a vremii. Evoluand intre atitudini deseori
contradictorii, in functie de situatie, abdicand de la orice principii sau norme, personajul se videaza in
interior. Esecul final al intreprinderii sale este trait cu mai putin dramatism decat s-ar fi putut crede dupa
comportamentul si atitudinile de pana atunci, pentru ca acesta nu inseamna o capitulare definitiva, ci
doar o amanare; o noua tentativa, la care un om cu vocatia lui Catavencu presupunem ca se gandeste
deja. I. L. Caragiale a facut din Catavencu un exponent al politicianismului burghez: el doreste neaparat
postul de deputat, iiind lipsit de semnificatie daca pentru asta trebuie sa adere la un partid sau la altul.

În concluzie, lipsa de principii, fanfaronada, violenţa lexicală şi comportamentală, încântarea de sine,


dispreţul pentru ceilalţi, dar şi capacitatea de a se umili, energia, incultura sunt trăsături care fac din Nae
Caţavencu un personaj memorabil.