Sunteți pe pagina 1din 1

Floare Albastra

Comentariu

Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o meditație filozofică pe tema iubirii, o idila
desfasurată intr-un cadru feeric si o capodoperă universala, ideea principal al poeziei fiind
aspirația la fericire prin iubire.
Fiind o idilă cu trăsături de pastel, poezia prezinta sub forma unei confesiuni căutarea iubirii
absolute, care la Eminescu se impletește cu natura. Caracterul romantic al poeziei este cel mai
bine evidențiat prin tema acesteia, respectiv condiția omului de geniu. Titlul poeziei este si el
caracteristic curentului prezentat, acesta fiind alcatuit din două sintagme, “floare”
reprezentând delicatețea si ”albastră” sugereaza infinitul cosmic. Totodată, floarea albastră
poate fi echivalentul florii “de-nu-ma-uita”, uitare care parcă este frica eului liric prezentat in
ipostază de ingragostit.
Poezia este structurată in paisprezece strofe, grupată in patru secvențe lirice, inegale. Intreaga
poezie tratează o problemă care domina toata viața a poetului, respectiv fericirea omului de
geniu. Insuși începutul poeziei este un reproș adus eului liric de către iubită, aici începând prima
secvența. Intrebarea retorica “Iar te-ai cufundat in stele/și in nori și-n ceruri nalte?” puncteaza
exact cea mai mare problema existentă in viața îndrăgostitului, aceea de a căuta fericirea in
idealuri, in departari si nu in persoane, in apropiere. Acestă întrebare se pare ca lumineza calea
eului liric care, din păcate, conștientizează acest simplu adevăr prea târziu.
Răspunsul iubitului marchează a doua secventa a poeziei, secvență care ne arată superioritatea
eului, raportat la modul cum îi raspunde iubitei: ”mititica”, „eu am râs ”, totuși conștient că
afirmația iubitei este adevărată.
Poezia continua cu secvența a treia, chemarea iubitei adresată eului liric. Aceasta incearcă să-l
atragă pe iubit spre natură, afișând toata maretia codrului, loc unde până si prăpastia pare
măreață. Iubita, prin acțiunile ei, demonstrează că fericirea absoluta nu se poate atinge prin
contemplări lungi si intese, ci simplu prin puritatea si extraordinara natură care nu este nimic
altceva decât un cuib pentru indragostiți.
Incheierea poeziei prezinta durerea eului liric față de neputința iubirii abosulte, iubire ce a fost
in fața lui in tot acest timp. Neînplinirea iubirii se datoreaza celor două lumi separate din care
fac parte indrăgostiții, două lumi intelese ca doua axe: Axa cosmică, din care face parte iubitul și
axa terestră din care face parte iubita, intersecția lor fiind una de scurtă durată, nu eternă.
In concluzie, poezie „Floare Albastră” nu este doar o poezie de dragoste, dar este si o meditație
filozica, o dilemă, in legătura cu iubirea și fericirea absoluta. Mihai Eminescu dezvolta o idee
filozofică intr-o capodoperă universală, aplicând o viziune lirica proprie.