Sunteți pe pagina 1din 9

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1.Originea şi evoluţia istorică a instituţiei obligaţiilor


1.1.Originea romană a instituţiei
Parte integrantă a dreptului roman, instituţia obligaţiilor s-a născut şi a evoluat într-o
perioadă istorică de 13 secole,fiind transmisă aproape intactă de la romani în dreptul modern.
Romanii nu au cunoscut şi nici nu au organizat o teorie proprie a obligaţiilor comerciale, însă au
creat norme aplicabile peregrinilor,care nu erau cetăţeni romani, jus gentium, fără ca acesta să fi
fost un instrument legiferat al obligaţiilor comerciale1. Datorită modificărilor survenite în ordinea
socială din lumea romană noţiunea de„obligatio" a căpătat un alt sens decât cel primitiv, ca drept
personal al „jus civile" în opoziţie cu „jus gentium".
Perioada arhaică a consacrat un drept roman primitiv, caracterizat prin formalism.
Singurele „ raporturi obligaţionale" practicate la Roma în acea epocă erau generate de obligarea
la restituirea unui bun patrimonial, injust reţinut sau a fost degradat. Astfel, obligaţia a exprimat
un raport între două patrimonii decât un raport între două voinţe juridice libere.
Perioada celor XII Table (din 460 î.Hr. până la împăratul Augustus) este corespunzătoare
perioadei Republicii romane,remarcată prin acordarea unei anumite libertăţi plebeilor şi
egalitatea de drept privat a acestora cu patricienii.
Perioada clasică corespunde epocii în care s-a consolidat teoria romană asupra obligaţiilor.
Cele 4 contracte recunoscute (pacte) au avut istoricul lor, fiind desprinse din procesele generate
de acestea unele reguli comune care au dus la constituirea teoriei obligaţiilor.
Înţelesul noţiunii de obligatio a evoluat odată cu dezvoltarea socială,politică, morală a
societăţii romane. Iniţial în epoca arhaică noţiunea de obligation avea o semnificaţie reparatorie
şi cuprindea dreptul de dominium asupra unei persoane străine în privinţa unor acte determinate;
de asemenea, era considerată o „restricţie a libertăţii debitorului şi mai ales o înrobire a acestuia"
faţă de voinţa creditorului. Iniţial,în perioada timpurie a dreptului roman, obligaţia însemna o
legatură materială,corporală între două persoane,debitor şi creditor,ce conferea creditorului un
drept asupra debitorului (jus in persona). În perioada clasică, datorită creşterii producţiei de
mărfuri, noţiunea de obligatie s-a transformat dintr-o legatură corporală într-o legatură juridică
care pretindea creditorului să ceară debitorului executarea prestaţiilor,iar în caz de refuz, putea
apela la forţa de constrângere a statului.
Definiţia obligaţiei, potrivit jurisconsultul Papinianus/Gaius, aflată în „Institutele lui
Iustinian” Cartea III sub XX.17 este:„Obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur
alicujus solvendae rei secundam nostrae civitas iura”.2(„Obligaţia este legatura juridică în
temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru după dreptul cetăţii
noastre”).În viziunea lui Gaius obligaţiile se nasc din raporturi personale, având obiect anumite
prestaţiuni3. În caz de conflict de interese între părţile raporturilor obligaţionale, acestea au la

1
Lipsa de preocupare pentru un drept comercial sau pentru o teorie proprie a obligaţiilor comerciale este
consecinţa unei prejudecăţi care ţine de credinţa în superioritatea şi demnitatea persoanei, a cetăţeanului roman.
2
Definiţia romană a obligaţiei arată:a)”Obligatio est vinculum iuris”-legatura juridică; b)”Quo necesitate
adstringimur”-posibilitatea de constrângere prin sancţiune;c)”Secundam nostra civitatis iura”-după dreptul cetăţii
noastre.
3
Gaius vorbeşte despre utilizarea jurământului în raporturile de patronat,când libertul promite serviciile sale
patronului, singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. (primul acord de voinţă).
dispoziţie aşa-numitele acţiuni personale, care au un obiect juridic a da, a face sau a nu face ceva.
Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum, fiind doar varietăţi ale drepturilor cu
privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei obligaţii este acela de a produce o
modificare în structura patrimoniului unei persoane.
1.2. Instituţia obligaţiilor de la dreptul roman până la codificarea în legislaţiile
moderne
În cele două centre de civilizaţie romană, Roma şi Constantinopol, o lungă perioadă de
timp, legea romană,reprezentată de Institutele lui Justinian, nu s-a mai aplicat. La
Constantinopol, unde împăraţii bizantini până la Justinian, se declarau moştenitori ai Cezarilor s-
a declanşat cu începere din secolul al VIII-lea, un proces de transformare în sens oriental a
imperiului, prin înlocuirea elementului lingvistic şi cultural roman cu cel grec, înfăptuindu-se
ulterior şi ruptura politică dintre Roma şi Bizanţ, iar desprinderea de legea romană s-a desăvârşit
în anul 1453 odată cu căderea sub turci a imperiului roman de răsărit.
Procesul de înlocuire a dreptului roman cu uzuri sau legi străine (ex.legea salică,codul
Teodosian) a avut loc în Italia, Franţa sau ţările de origine germanică.
La începutul secolului al XIV-lea a reapărut interesul pentru studiul dreptului roman,urmare
a cunoaşterii legislaţiei lui Justinian,datorată în special calităţilor tehnice şi pragmatice ale
dreptului roman,considerat în acea epocă,dreptul comun la care se recurge în absenţa unor
reglementări prin cutumele locale. În părţile nordice ale Europei unde se aplica dreptul scris,
denumit„Codul Theodosian",dreptul roman s-a impus prin reglementările sale în materia
contractelor şi a obligaţiilor. Secolele XV-XVII se remarcă printr-un puternic reviriment al
cercetării legislaţiei romane, prin elaborarea unor studii exegetice asupra Institutelor şi
Digestelor.
1.3.Condiţiile istorice de apariţie a normelor de reglementare a obligaţiilor comerciale
Invaziile triburilor barbare asupra imperiului roman de apus au dus la dezmembrarea
acestuia şi la formarea unor mici ducate, regate sau principate conduse de principi autohtoni.
Întregul sistem administrativ şi juridic roman s-a prăbuşit,iar milenara civilizaţie romană își
profila dispariţia.
Instituţia care a salvat Europa de la distrugere completă a fost biserica.Viaţa economică în
această perioadă a stagnat iar centrul său de greutate a fost subordonat principiului elementar al
satisfacerii nevoilor elementare.Comerţul reprezenta o ramură nesemnificativă, întrucât condiţia
oamenilor era legată de pământ iar toată activitatea lucrativă consta în îndestularea nevoilor
locale.
Urmare a unei fragile stabilităţi a început procesul amplu de dezvoltare de lungă durată,
cunoscut sub denumirea de„Epoca Renaşterii".Din punct de vedere economic,aceasta a dus la
apariţia micilor meseriaşi şi deplasarea centrului economic din mediul rural la oraş.În evul
mediu, oraşul devine centrul districtului agrar,prin schimbul de produse,iar economia producţiei
înlocuieşte economia arhaică a consumului prin schimbul direct intre meşteşugari şi
consumatori.4
Specific epocii, în privinţa schimbul de mărfuri din târguri, este caracterul internaţional al
comerţului desfăşutat, fiind aduse produsele orientului îndepărtat şi produsele micilor meseriaşi
din diferite ţinuturi europene.Particularitatea schimbului de mărfuri constă în exercitarea, a ceea
ce numim astăzi, acte de comerţ, dar în absenţa unor reguli sau norme care să emane de la

4
Regimul economic orăşenesc a devenit în oraşele italiene ca Pisa, Genova, Florenţa sau Veneţia un regim
comercial, întâlnit sub forma de târguri francize. germane, olandeze, dunărene etc.
autoritatea politică.Dreptul roman,care nu conţinea dispoziţii de reglementare a comerţului era
uitat,nefiind încă descoperit de studenţii universităţilor franceze sau italiene; în aceste condiţii au
fost instituite în târguri norme variate privind paza drumurilor,a bunurilor şi a locurilor de
depozitare, până la reguli de ordine şi morală de exercitare a comerţului. Puterile statului au
trecut în mâinile unor asociaţii private, corporaţii comerciale, care în timp, s-au îmbogăţit,au
devenit puternice,cucerind dreptul de a își reglementa propriile interese.5
Corporaţiile erau conduse de „consules mercatorum" (consuli), aleşi anual din rândul
membrilor corporaţiei. Ei aveau atribuţii de judecători, apărători ai comerţului, ai corporaţiei sau
executori ai hotărârilor luate de membrii corporaţiei, asumându-şi obligaţia să aplice uzurile
locale. Aceste practice şi hotărâri, au fost consemnate în documente, strânse în volume,
conţinând reguli de aplicare a comerţului, cunoscute sub denumirea de „Statute".
Prin aplicarea lor constantă, în toate cauzele judecate, a luat naştere un drept nescris, dreptul
comercial consuetudinar.Întrucât comerţul nu putea fi practicat decât de membrii
corporaţiilor,normele consuetudinare au devenit singurele norme de drept comercial existente,
aplicabile comercianţilor care nu puteau fi decât membri ai corporaţiei.6 Sistemul corporaţiilor a
avut meritul de a reglementa unitar regulile comerciale,care asigurau celeritatea
comerţului,comportarea onestă în raporturile comerciale,sancţionarea acelora care încalcau
principiile devenite lege nescrisă, pragmatismul şi combaterea fraudei,un drept nescris ce a fixat
trăsăturile viitorului drept comercial scris.
În acest moment istoric se conturează primul sistem autonom de norme de drept
comercial, autonomie care se va transmite şi regăsi în opera de codificare; exercitarea actului de
comerţ a implicat încă de la naşterea dreptului consuetudinar renunţarea la formalismul dreptului
civil,iar celeritatea în încheierea şi exercitarea operaţiunii comerciale, buna credinţă în
executarea obligaţiei asumate, au fost elemente care și-au găsit originea în dreptul consuetudinar
al evului mediu.
1.4. Deosebiri între dreptul roman clasic şi codificarea modernă a obligaţiilor
Prima codificare modernă a dreptului civil, Codul civil francez, cunoscută şi sub
denumirea de Codul Napoleon, drept recunoaştere a aportului personal al împăratului la
realizarea sa, a fost inspirată, în materia obligaţiilor, de dreptul roman. Deşi redactorii codului au
preluat reglementările romane,originalitatea codului civil a constat în caracterul său tehnic,
rezultat al prelucrării influenţelor dreptului roman, a dreptului canonic sau a cutumelor de
aplicaţie constantă.
În materia contractelor, codul civil ridică la rang de principiu,autonomia voinţei
contractuale şi consensualismul actului juridic. Principiile adoptate de codul civil francez în
materia obligaţiilor şi contractelor au fost preluate şi de codul civil român, care după modelul
codurilor civile europene, nu a definit aceasta instituţie juridică. Deşi regulile din materia
obligaţiilor au fost considerate imuabile, totuşi, în decursul timpului, au fost necesare unele
transformări în spiritul legii,impuse prin intervenţia unor factori de ordin moral, social şi politic,
dar care nu au afectat principiile generale ale acesteia.
2. Noţiunea juridică de obligaţie

5
Prezidau târguri,bâlciuri,pieţe, stabileau reguli comerciale şi trimiteau reprezentanţi, „consuli", în străinătate, care
respectau strict reguli aplicabile pe perioada exercitării atribuţiilor lor.

6
Normele de drept comercial au dobândit calitatea de norme subiective aplicabile unor subiecţi de drept,
comercianţii.
2.1.Terminologie
Termenul de obligaţie este susceptibil de mai multe înţelesuri. În sens restrâns, el
semnifică îndatorirea debitorului de a săvârşi o acţiune ori de a se abţine de la săvârşirea sa sub
sancţiunea constrângerii. În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional care,în
latura sa activă cuprinde dreptul creditorului de a pretinde debitorului său executarea unei
prestaţii sub sancţiunea aplicării constrângerii în caz de neexecutare,iar în latura sa
pasivă,îndatorirea debitorului de a îndeplini o prestaţie pozitivă sau negativă.7
În limbajul curent,noţiunea de obligaţie exprimă o îndatorire,morală, socială, politică,o
normă de comportament,definită prin două trăsături:
Prima evocă existenţa la un pol a unui raport între o persoana ce are aceaa îndatorire şi la
polul opus beneficiarii îndatoririi, care pot fi o altă persoană, un grup social, familia sau o
colectivitate. A doua trăsătură evocă modul în care „beneficiarii" îndatoririi reacţionează în cazul
în care persoana care s-a obligat nu și-a îndeplinit îndatorirea. Indiferent,dacă persoana face
parte din acelaşi grup social,familie,societate,în cazul în care a nesocotit o regula
morală,socială,sau de comportament, nu există la dispoziția beneficiarilor îndatoririi nici un
mijloc de constrângere, îndatorirea celui în cauză nefiind sancţionată exlusiv moral, iar obligaţia,
după natura sa specifică, apare ca obligaţie morală sau o obligație „imperfectă". În limbajul
juridic, „îndatorirea"are un înţeles strict, fiind rezultatul unui acord de voinţe, transformat într-un
„angajament" necesar a fi respectat şi care reprezintă o obligaţie juridică a persoanei sancţionată
în caz de neexecutare.
Etimologic, ermenul de „obligaţie" este un cuvânt compus, de origine latină „obligatio”;
din compunerea sa face parte prepoziţia cu acuzativ„ob"cu înţelesul de„pentru"şi verbul „ligo-
ligare"cu semnificaţia de “a lega”; la rândul său, cuvântul compus obligaţia-obligationis are
semnificaţia de “legarea unei persoane printr-o învoială” care exprimă un raport juridic.
2.2. Definiţia şi caracterele obligaţiei civile
Potrivit dispoziţiilor art.1164 C.civ.“obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia
datorată”Din definiţie rezultă următoarele trăsături:
- obligaţia este o legătură de drept, un raport juridic;
- legătura se naşte din acele acte sau fapte juridice licite sau ilicite care constituie izvoare ale
obligaţiilor, conform art. 1165 Cod civil;
- legătura se stabileşte între creditor şi debitor;
- debitorul este subiectul pasiv,ţinut să procure o prestaţie celeilalte părţi sau, în virtutea
legăturii juridice cu creditorul, debitorul poate fi ţinut şi la o abstenţiune, la o inacţiune;
-creditorul este subiectul activ,titular al dreptului ce se realizează prin executarea prestaţiei de
către debitor(sau prin abţinerea debitorului de a face ceva sau ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi
obligat).
Tradiţional, obligaţia a fost definită ca raportul juridic în care o parte,numită
“creditor”,poate pretinde celeilalte părţi, numită “debitor”,să execute o prestaţie sau mai multe
prestaţii, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat 8.Altfel spus,obligaţia este legătura de
drept ce uneşte creditorul şi debitorul9.
În literatura juridică, obligaţia civilă ca raport obligaţional a fost definită, fie din perspectiva
7
“Obligaţia” are şi înţelesul de hârtie de valoare care conferă posesorului calitatea de creditor al emitentului şi
dreptul de a primi un venit fix sub forma unei dobânzi pentru suma împrumutată.
8
Liviu Pop,Tratat elementar de drept civil.Obligaţiile,Ed.Universul Juridic, Bucureşti,2012, p.12;
laturii sale active ( drept al creditorului de a constrânge pe debitor să dea, să facă sau să nu facă
ceva),fie din perspectiva laturii pasive (îndatorire a debitorului de a îndeplini o prestaţie pozitivă
sau negativă sub sancţiunea constrângerii în caz de neexecutare voluntară). 10 Sintetic,obligaţia
civilă constituie raportul juridic specific în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă
debitorului să execute prestaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.
În dreptul civil contemporan noţiunea de„obligaţie" evocă numai existenţa unui raport
juridic de natură patrimonială între două sau mai multe persoane. În temeiul acestui raport juridic
o persoană, având calitatea de creditor al obligaţiei, poate să constrângă pe o altă persoană-
debitor-ca aceasta să execute pretenţia la care s-a obligat, pentru cazul neexecutării voluntare din
partea sa.
Executarea obligaţiei are loc,în principiu, în natură;dacă din diferite motive nu poate fi
astfel îndeplinită,va fi executată forţat (când este posibil) sau prin echivalent ( când nu este
posibil).
2.3. Raportul juridic obligaţional 
Raportul juridic reprezintă legatura socială, reglementată de norma juridică, care conţine
un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legatură apărată prin coerciţia
statală.Raportul juridic civil este o specie de raport juridic-patrimonial sau nepatrimonial,
reglementat de norma de drept civil,cu caracter social,voliţional şi de egalitate juridică a
părţilor.Structura raportului juridic obligaţional este alcătuită din elemente componente
caracteristice oricărui raport juridic: subiecte, obiect şi conţinut.
Subiectele raportului juridic obligaţional.Pot fi subiecte ale unui raport juridic
obligaţional persoanele fizice şi juridice.Statul poate fi subiect de obligaţii civile,când participă
nemijlocit,în nume propriu,ca subiect de drepturi şi obligaţii. Determinarea subiectelor
participante la raporturi obligaţionale se face de obicei în momentul naşterii acestor raporturi. Pe
cale de excepţie, în cazul unor raporturi juridice cum ar fi cele izvorâte din acte juridice
unilaterale,la naşterea acestora, numai unul din subiecte este determinat celălalt fiind doar
determinabil11.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri
folosite, în toate raporturile obligaţionale. În cazul în care în acelaşi raport juridic obligaţional
există subiecţi activi sau pasivi multipli, aceștia vor purta denumirea de cocreditori sau
codebitori.
În cazul raporturilor obligaţionale născute din contracte sinalagmatice numite,subiectele
acestora poartă denumiri specifice“în pereche”: vânzător şi cumpărător (contractul de vânzare-
cumpărare), donator şi donatar (contractul de donaţie), locator şi locatar (contractul de
locaţiune), subiecte cu calităţi duble12.
9
Ph. Malaurie,L.Aynès,Ph.Stoffel-Munck,Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p.1.
10
"Obligaţia este raportul juridic civil prin intermediul căruia o persoană,denumită creditor,poate cere unei alte
persoane,denumită debitor,să dea,să facă sau să nu facă ceva,chiar cu concursul forţei coercitive a statului în caz
de refuz al acestuia din urmă”.Adrian Stoica,Drept civil.Obligaţiile,Ed.ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, p.11.
11
În raportul obligaţional născut din promisiunea de recompensă adresată publicului, singurul subiect determinat
inițial este debitorul (promitentul),iar creditorul va fi determinat ulterior,fiind cel care va satisface ulterior cerinţele
actului unilateral al promisiunii publice de recompensă.
12
În cazul contractului de vânzare-cumpărare,vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de
transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vandut, iar cumparatorul este creditorul obligaţiei
Creditorul dobândeşte un drept subiectiv, cu caracter patrimonial,un drept personal, de
creanţă. În virtutea acestui drept activ din patrimoniul său, creditorul poate, în caz de neexecutare
voluntară a prestaţiei,să pornească executarea silită în natura sa specifică sau prin echivalent a
obligaţiei, când executarea în natură nu poate avea loc.
Dreptul de creanţă al creditorului face parte din categoria drepturilor personal-
patrimoniale prescriptibile,putând fi înstrăinat prin acte juridice-între vii sau mortis causa.
Raportul juridic obligaţional dintre creditor şi debitor se încadrează în categoria drepturilor
personale.
Conţinutul raportului juridic obligațional. Raportul juridic obligaţional cuprinde în
conţinutul său, dreptul de creanţă al creditorului de a pretinde executarea prestaţiei la scadenţă şi
îndatorirea debitorului de a îndeplini întocmai prestaţia datorată (dreptul de creanţă al
creditorului şi obligaţia corelativă, care incumba debitorului).
Dreptul subiectului activ,de a pretinde o anumită conduit celuilalt subiect este dublat de
posibilitatea de a exercita acţiuni în justiţie prin care se apelează la forţa coercitivă a statului,în
cadrul judecăţii,executării silite şi pentru angajarea răspunderii pentru daune,dacă obiectul
obligaţiei nu se execută de bună voie. Îndatorirea debitorului de a executa prestaţia datorată este
corelativă dreptului de creanţă al creditorului şi devine actuală la scadenţă.După obiectul său,
îndatorirea poate fi de tipul „a da”,„a face”,„a nu face” şi are conţinut patrimonial.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci
când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei
este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii. Sub aspectul conţinutului său, raportul
obligaţional poate fi simplu (când o parte are numai drepturi,iar cealaltă numai obligaţii) sau
complex (când subiectele au deopotrivă drepturi cât şi obligaţii, precum raporturile juridice
născute din contracte sinalagmatice).
Obiectul raportului juridic obligațional. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în
ceea ce creditorul pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.
Obiectul prestaţiei, a obligaţiei,constă în „a da"„a face" sau„a nu face ceva".Obligaţia de a da
constă în transmiterea dreptului de proprietate în timp ce obligaţia de a face sau de a nu face
corespunde unor prestaţii privind acte (sau acţiuni) comisive sau omisive. Obiectul obligaţiei
poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă (a da,a face) sau într-o abţinere sau inacţiune-(a nu
face) ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
Indiferent de felul său,prestaţia trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:să aibă natura
juridică, să fie destinată creditorului sau persoana desemnată de către acesta, să prezinte interes
pentru creditor, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă şi să fie licită.
Obligația de a da (etimologic unul din sensurile verbului latin dare) constă în îndatorirea
debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. Aceasta nu trebuie confundată cu
obligaţia de a face care presupune o prestaţie13. Transmiterea proprietăţii sau a altui drept real
printr-un contract, se produce în momentul încheierii acestuia, prin efectul consimţământului.
Obligaţia de a da se execută instantaneu,prin însăşi faptul încheierii contractului,spre deosebire de
obligaţia de „a face”(predarea materială a lucrului) care se execută ulterior.În dreptul nostru civil
de predare a lucrului şi debitorul preţului.Exista raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar
cealaltă parte numai debitor- în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar
imprumutatul numai debitor.
13
De ex.,obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este o
obligaţie de “a da” obligaţie care nu se confundă cu obligaţia predării materiale a lucrului vândut cumpărătorului
care este o obligaţie de “a face”.
întâlnim şi obligaţii de a da cu persistenţă în timp a căror executare trebuie făcută distinct de
momentul încheierii contractului.14
Obligaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o acţiune, o lucrare, şi
în general orice prestaţie pozitivă,în afara celor încadrate în categoria”a da”. Sunt astfel de
obligaţii:obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului lucrul închiriat, obligaţia asumată de o persoană de a presta un serviciu sau de a executa o
lucrare etc.
Obligaţia de a nu face constă din abţinerea la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva
ce ar fi putut face,în lipsa obligaţiei asumate. O astfel de obligaţie se deosebeşte de obligaţia
negativă,ce revine subiectelor nedeterminate ale unui raport real (de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul şi existenţa dreptului real), prin caracterul său relativ şi conţinutul său patrimonial.
Obligaţia „a nu face” întâlnită în raportul obligaţional contractual, incumbă numai debitorului care s-
a angajat la o asemenea abstenţiune, pe care ar fi putut să o nesocotească în absenţa raportului
obligaţional.15Abstenţiunea este susceptibilă de evaluare bănească spre deosebire de obligaţia
generală şi abstractă de „a nu face” din cadrul raporturilor juridice reale.
2.4. Clasificarea obligaţiilor 
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
a) Clasificarea obligaţiilor după izvoare16:
1.obligaţii născute din acte juridice : obligaţii născute din acte juridice
unilaterale;obligaţii născute din contracte;
2.obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite: obligaţii născute din îmbogăţirea fără just
temei; obligaţii născute din gestiunea de afaceri; obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.
b) Clasificarea obligaţiilor dupa obiectul lor:
1.Obligaţia de a da17 (aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real. În dreptul civil “a da”are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care “a da”
înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
2.Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor,de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru18.
3. Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine
de la o anumita acţiune 19.“A nu face”,obligaţie corelativă unui drept real,constă în îndatorirea,
generală şi negativă,ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real,
14
De ex.,în convenţiile cu termen,sub condiţie ori în contractele ce au ca obiect transferul proprietăţii bunurilor de
gen,transfer care operează în momentul individualizării bunului prin măsurare, cântărire, etc.
15
De ex.cumpărătorul unui teren se poate angaja prin contract faţă de vânzător să nu construiască pe acel
teren,obligaţie la care nu ar fi fost ţinut,având în vedere atributele proprietarului, care îi permit să edifice orice
lucrare pe terenul său.
16
Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic aplicabil claselor menţionate.
17
De ex. obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
18
De ex. obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce este obiectul contractului de vânzare
-cumpărare.
19
Obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă.
de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul
acestuia20. “A nu face”, obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea
debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat obligaţia 21.
Criteriul obiectului obligaţiei permite mai multe subclasificări:
O primă subclasificare distinge între obligaţii de „a da”„ a face” şi „ a nu face”, în
obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi a face) şi în obligaţii negative (obligaţiile de a nu face).
După criteriul  gradului de determinare al obiectului obligaţiilor distingem: obligaţii determinate
(de rezultat);obligaţii de prudenţă şi diligenţă (de mijloace).
Obligaţia determinată (de rezultat) este o obligaţie strict personală,după obiect şi scop,
debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine,un rezultat bine determinat, prin desfăşurarea unei
anumite activităţi22. Neatingerea rezultatului prevăzut, reprezintă o consecință a lipsei de
diligență a debitorului .Există prezumţia relativă a culpei debitorului, considerat răspunzător de
urmările neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare obligaţiei asumate.
Obligaţia de diligenţă (de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat,fară a se obliga la realizarea acelui rezultat23.Sunt
obligaţii cele rezultate din contractul de îngrijire medicală,contractul de cercetare fundamentală,
contractul de administrare al societăţi civile sau comerciale (pentru o gestiune socială eficientă)
c) Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în: obligaţii obişnuite,obligaţii
opozabile şi terţilor,obligaţii reale. Obligaţia civilă este obligaţia obişnuită care incumbă
debitorului şi reprezintă regula,iar celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii.
Obligațiile reale-propter rem24 cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,sunt
îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat, care au ca izvor legea sau convenţia
părţilor.
d) Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte şi obligaţii
civile imperfecte. Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în
caz de neexecutare de către debitor,printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor ce
poate fi pus în executare silită.Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea
20
De ex. obligaţia proprietarului vecin si a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.
21
De ex. obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi
pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului despărţitor.
22
De ex. cărăuşul se obligă a transporta un bun într-un anumit loc, croitorul să execute un costum, depanatorul să
repare televizorul, vânzătorul să transmită proprietatea lucrului vândut şi să-l predea cumpărătorului.

23
De ex.obligaţia medicului născută din contractul dintre medic și pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze
cu toata prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.
24
Obligaţiile propter rem,legale sau convenţionale, grevează dreptul asupra bunului, sunt accesorii ale acestuia şi
se transmit o dată cu acesta.Obligaţiile opozabile şi terţilor-scriptae in rem-se caracterizează prin faptul că sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului sau decât dacă
posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului
obligaţional.
obligaţie care nu poate fi executată silit,dar dacă a fost executată de buna voie, debitorul nu mai
are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.
e) După cum sunt sau nu afectate de modalităţi
Obligaţiile se clasifică în: obligaţii simple şi obligaţii complexe. Obligaţiile simple sunt
obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi juridice obligaţionale care au un
creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură prestaţie; se mai numesc obligaţii pure şi
simple, produc efecte ireversibile şi se execută imediat după ce au luat naştere. Obligaţiile
complexe sunt obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă particularităţi cu privire la
subiectele,obiectul şi efectele lor.
2.5. Izvoarele obligaţiilor
Conform dispoziţiilor art.1165 C.civ.,obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din
orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii. Textul legal enumeră:
- contractul, act juridic bi sau multilateral, definit de art. 1166 C.civ.;
- actul juridic unilateral- potrivit dispoziţiilor art. 1324 C.civ., presupune manifestarea unei
singure voinţe, a autorului actului. Sunt acte unilaterale cu reglementare proprie în Cod
civil:promisiunea unilaterală (art.1327C.civ.); promisiunea publică de recompensă
(art.1328C.civ.); revocarea promisiunii publice de recompensă (art.1329 C.civ.);
- faptul juridic licit - gestiunea de afaceri (art.1330 C.civ.);plata nedatorată (art.1341 C.civ.);
îmbogăţirea fără justă cauză (art.1345 C.civ.);
- fapta ilicită - delictul civil constă în nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic
care dă naştere unui raport juridic obligaţional.Obligaţiile comerciale au ca izvoare atât acte
juridice (contractul şi actul juridic unilateral) cât şi fapte juridice (licite sau ilicite).