Licenta Spondilita Anchilozanta 1

CUPRINS
Introducere.......................................................................................................................................1
Capitolul I. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE...............................................................3
Capitolul II. BIOMECANICA ORGANULUI AXIAL................................................................14
Capitolul III. SPONDILITA ANCHILOZANTĂ.........................................................................20
III. 1. Definţie şi generalităţi......................................................................................................20
III. 2. Etiopatogenie...................................................................................................................20
III.3. Morfopatologie................................................................................................................22
III.4. Simptomatologie clinică..................................................................................................23
III.4.1. Manifestarile prodromale...........................................................................................23
III.4.2. Debutul.......................................................................................................................23
III.4.3. Perioada de stare.........................................................................................................25
III. 5. Investigatii imagistice.....................................................................................................33
III.6. Evoluţie. Prognostic..........................................................................................................34
Capitolul IV. TRATAMENTUL SPONDILITEI ANCHILOZANTE..........................................36
IV.1. Tratamentul medicamentos...............................................................................................37
IV.2. Tratamentul kinetic...........................................................................................................38
IV.3. Masoterapia.......................................................................................................................41
IV.4 Electroterapia.....................................................................................................................43
IV.5. Terapia ocupaţională.........................................................................................................45
IV.6. Tratamentul ortopedo-chirurgical.....................................................................................46
IV.7. Asistenţa în spondilita anchilozantă la domiciliu.............................................................47
Capitolul V. Organizarea și metodologia părții practice...............................................................49
V.1. Prezentarea lotului de persoane..........................................................................................49
V.2. Metodele concrete de lucru ...............................................................................................49
V.3. Fişe individuale..................................................................................................................52
Concluzii........................................................................................................................................75
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................76
Introducere
Introducere
“Când vine vremea să începi să faci exerciţii,

nu există <Voi începe de mâine>.
Mâine este boală”
V. L. Allineare
Bolile reumatice, după cum se știe, reprezintă și în țara noastră grupul de boli cu cea
mai mare morbiditate; practic, peste al 5-lea deceniu de viață neexistând persoane care să nu
fi acuzat sau să acuze suferințe de vreun tip reumatic.
Pentru majoritatea acestor persoane, problemele de existență constau în asistență
terapeutică și de profilaxie secundară.
O entitate nosologică a reumatismului inflamator cronic care pune serioase probleme
disfuncționale, deci de asistență recuperatorie, este spondilita anchilozantă (SA).
Actualizarea temei iși are motivația sub aspect socio-economic:
 prevalenţa (1%), debutul la vârste tinere (18-30 ani), în perioada cea mai productivă a
vieţii;
 evoluţie rapid progresivă spre anchiloză şi invaliditate ce determină pensionarea în
primul an după diagnostic a 5% dintre pacienţi, iar 80% dintre pacienţi devin invalizi
după 10 ani; speranţa de viaţă a pacienţilor este redusă cu 5-10 ani
 costuri indirecte mari (aproximativ 75%) prin pensionare înaintea limitei de vârstă,
invaliditate severă ce nu le permite autoingrijirea, pacienţii având frecvent nevoie de
însoţitor.
Astfel, datorită prevalenţei, a costurilor indirect mari şi a evoluţiei spre invaliditate,
am ales ca temă a prezentei lucrări “Tratamentul recuperator al spondilitei anchilozante”.
Managementul optim al pacienţilor cu spondilită constă în combinaţia tratamentului
farmacologic cu cel nonfarmacologic, insuccesul celor două terapii impunând deseori
tratament ortopedic.
1
Introducere
Cele două tipuri de terapii trebuie să fie complementare pentru a preveni progresia
bolii cu apariţia anchilozelor, pentru a ameliora durerea şi a imbunătăţi calitatea vieţii,
reducând morbiditatea şi mortalitatea.
În redactarea lucrării, am avut în vedere următoarele obiective:
 Creionarea unui program complex terapeutic pentru recuperarea funcțională a
deficitului structural la nivelul coloanei vertebrale;
 A da un concept unitar noțiunii de boală “spondilită anchilozantă” privind etiologia,
patologia, diagnosticul;
 Alegerea metodelor și tehnicilor de kinetoterapie specifice vârstei pacientului, a
stadiului evolutiv al bolii cât și a sechelelor trenante la nivelul coloanei vertebrale.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, referitoare la: “Anatomia coloanei

vertebrale”, “Biomecanica organului axial”, “Spondilita anchilozantă”, “Tratamentul
spondilitei anchilozante”, “Organizarea şi metodologia părţii practice”
Pacienţii incluşi în studiu au urmat un program de recuperare timp de 10 zile şi au fost
supuşi de două ori unui examen clinic. Efectele programului recuperator se pot observa în
capitolele ce urmează.
2
Capitolul II Biomecanica
Capitolul I
ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situată în partea mediană şi

posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol, fiind axul de susţinere al corpului, protejând
măduva spinării şi participând la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
(fig. I.1)
7 Vertebre cervicale
12 Vertebre toracice
5 Vertebre lombare
Sacru
Coccis
Fig. I.1. Coloana vertebrală
Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:

1. Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 şi se notează de la C1
la C7; împreună formează coloana cervicală.
2. Vertebrele toracice răspund toracelui; ele sunt în număr de 12 (se notează de la T1
la T12) formând împreună coloana toracică.
3. Vertebrele lombare răspund regiunii lombare (peretele posterior al abdomenului);
ele sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5) şi împreună formează coloana lombară.
Vertebrele coloanei cervicale, toracice şi lombare sunt oase mobile şi independente;
ele se mai numesc din această cauză vertebre adevărate.
4. Vertebrele sacrate în număr de 5 (se notează de la S1 la S5) - şi vertebrele
coccigiene - în număr de 4-5 (se notează de la Co1 la C05) răspund pelvisului. Ele se sudează
dând naştere la două oase: sacrul, respective coccigele. Fiind oase sudate între ele se mai
numesc vertebre false.
Vertebrele adevărate sunt constituite după un tip comun; toate au, prin urmare,
anumite caractere generale. Vertebrele prezintă însă și modificări regionale, din cauza
raporturilor anatomice diferite, cât și a diferențelor funcționale. Aceste modificări formează
caracterele regionale ale vertebrelor. Unele vertebre prezintă particularități anatomice care le
deosebesc chiar și în cadrul regiunii din care fac parte, formând caracterele speciale ale
vertebrelor.
Caracterele generale ale vertebrelor adevărate
O vertebră adevărată are două părți: una anterioară, reprezentând un segment de
cilindru plin, numit „corpul vertebrei”; alta posterioară reprezentând arcul vertebrei. (Fig. I.2)
Arcul vertebrei este legat de corpul vertebrei prin două mici punți numite „pediculii arcului
vertebral”.
Fig. I.2. Vertebra

Elementele unei vertebre sunt: corpul, arcul și pediculii arcului delimitează gaura
vertebrei.
1. Corpul vertebrei este porțiunea cea mai voluminoasa a vertebrei. El prezintă două
două fețe: una superioară și alta inferioară, precum și o circumferință. Circumferința are o
porțiune anterioară ce se întinde între cei doi pediculi ai arcului vertebral și o porțiune
posterioară care privește gaura vertebrei, formând astfel peretele anterior al acesteia.
2. Arcul vertebral formează perete posterior al găurii vertebrale și este alcătuit din mai
multe elemente:
- Două lame vertebrale, ce se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare lamă prezintă:
fața anterioară ce privește spre gaura vertebrei; fața posterioară acoperită de mușchi; două
margini: una superioară, alta inferioară; o extremitate medială ce se unește cu cea de partea
opusă; o extremitate laterală ce se întinde pâna la masivul osos format de pedicul, procesul
transversar și procesele articulare;
- Procesul spinos ce se prelungește înapoi, pornind de la locul de unire a celor două lame
vertebrale. Procesul spinos are o bază, un vârf, două fețe laterale, o margine superioară și alta
inferioară;
- Procesul transversar este reprezentat de doua proeminențe: una dreaptă și alta stângă, ce
pleacă de pe părțile laterale ale arcului vertebral. Prezintă o bază, un vârf, o față anterioară și
alta posterioară, o margine superioară și alta inferioară.
- Procesele articulare, în număr de patru, se grupează în două superioare și două inferioare.
Procesele superioare al unei vertebre se articulează cu procesele articulare inferioare ale
vertebrei superioare.
3. Pediculul vertebral este reprezentat de cele două punți care unesc extremitatea
fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei. Pediculii au câte o margine inferioară mai scobită și
alta superioara mai puțin scobită. Prin suprapunerea a două vertebre între aceste margini
scobite, se delimitează gaura intervertebrală.
4. Gaura vertebrală este formată înainte de corpul vertebrei, înapoi de arcul vertebral,
iar pe lateral de către pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebralem ia
naștere canalul vertebral.
Vertebrele false sunt în număr de nouă sau zece; ele se sudează formând două oase:
sacrul şi coccigele.
Sacrul este un os median şi nepereche situat în continuarea coloanei lombare,
deasupra coccigelui şi înfipt ca o pană între cele două oase iliace (Fig. I.3).
Pe scheletul articulat este oblic îndreptat de sus în jos şi dinainte înapoi, astfel că
baza lui formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu (Promontorium)
de o mare importanţă obstetricală şi antropologică. Privit pe un os izolat se vede că sacrul are
extremitatea superioară mai voluminoasă decât cea inferioară, având forma unei piramide; în
plus el este recurbat înainte. Este format prin sudarea a cinci vertebre sacrate. Osul sacru al
adultului prezintă, în general, diferenţe sexuale (evidente): la bărbat este mai lung, mai îngust
şi mai curbat anterior decât la femeie.
Fig. I.3. Sacrul
Coccigele este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene {Vertebrae coccygeae
I-IV). Se află situat în continuarea sacrului şi este format din unirea celor patru sau cinci
vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median şi nepereche, prezentând de studiat două feţe,
o bază, un vârf şi două margini.
Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale. Coloana vertebrală nu este rectilinie.
Prezintă două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan frontal.
1. Curburile în plan sagital. Sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se
numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze (Fig. I.4). La coloana
vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru:
a) curbura cervicală cu convexitatea înainte;
b) curbura toracică - cu convexitatea înapoi;
c) curbura lombară - cu convexitatea înainte;
d) curbura sacro-coccigiană - cu convexitatea înapoi.
În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu

convexitatea înapoi. La nou-născut, coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacrat, ce
separă cifoza cervicotoracică de cea sacrococcigiană. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5;
este rezultatul ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani
şi se datorează staţiunii vertical şi locomoţiei.
Curbură cervicală
Curbură toracală
Curbură lombară
Fig. I.4. Curburile coloanei vertebrale în

plan sagital
2. Curburile în plan frontal Sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În mod
obişnuit întâlnim:
a) curbura cervicală - cu convexitatea la stânga;
b) curbura toracică cu convexitatea la dreapta;
c) curbura lombară – cu convexitatea la stânga.
Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai
dezvoltaţi la membrul superior drept; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul
de a restabili echilibrul corporal. La „stângaci", curburile în plan frontal sunt îndreptate în
sens invers.
Mușchii regiunii posterioare a trunchiului și ai cefei
Din punct de vedere al formei și a situației lor, mușchii acestei regiuni sunt de două
feluri:
 Mușchi superficiali, care leagă membrul superior de coloana vertebrală(Fig. I.5)
 Mușchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale(Fig. I.5)
Fig.I.5 Mușchii posteriori ai trunchiului
Din prima categorie de muşchi distingem în primul rând pe cei ce leagă coloana
vertebrală de scapulă, cu localizare în regiunea spino-toracică; ei sunt următorii: muşchiul
trapez, muşchii romboizi mare şi mic şi muşchiul ridicător al scapulei. în al doilea rând
distingem muşchii vertebro-humerali cu localizare lombară, cum este muşchiul dorsalul mare.
Mușchii planului I - mușchiul Trapez și mușchiul Latissim.

 Mușchiul Trapez are o forma triunghiulară, cu baza la coloana vertebrală și vârful la
humerus. Împreună cu cel de pe partea opusă ocupă regiunea cefei și partea superioară
a spatelui. Când ia punct fix pe coloană ridică umărul, când ia punct fix pe centura
scapulară fibrele superioare înclina capul pe partea respective, iar cele inferioare
contribuie la căţărare.
 Mușchiul Latissim sau Dorsal Mare, este cel mai lat mușchi al corpului, cu o formă
triunghiulară și este situat în partea posteroinferioară a trunchiului.
Mușchii planului II - este format din următorii 5 mușchi:

 Mușchiul Ridicător al scapulei sau Unghiular este situat pe părțile laterale ale cefei,
care răspunde înainte fosei supraclaviculare. Ridică scapula când ia punct fix pe
coloana, iar când ia punct fix pe scapulă înclină coloana de acceaşi parte .
 Mușchiul Romboid este așezat pe peretele posterior al toracelui. Apropie scapula de
coloană.
 Mușchiul Dințat posterior și superior - este un muşchi multi-articular, spinocostal,
plan, subţire, de formă romboidala, situat cranial, în planul intermediar al muşchilor
spatelui. Este interconectat cu m. Serratus posterior inferior prin fascia interdentată.
Ridică coastele, fiind inspirator
 Mușchiul Dințat posterior și inferior este un muşchi multi-articular, spinocostal, plan,
subţire, de formă romboidala, care aparţine planului intermediar al muşchilor spatelui.
Coboară coastele, fiind expirator
 Mușchiul Splenius este un muşchi multi-articular, spinotransversomastoidian,
multifascicular, cilindric, alungit, situate în planul intermediar superficial al m. erector
spinae. În contracţie bilateral sunt extensori ai capului. În contracţie unilateral înclină
capul de aceeaşi parte.
Mușchii planului III – Planul al III-lea al muşchilor spatelui este format, de o parte şi
de alta, de un complex muscular numit muşchiul erector al coloanei vertebrale. Lui i se
adaugă muşchiul spinal. În partea inferioară erectorul coloanei este nedivizat şi poartă numele
de masa comună. În regiunea lombară aceasta se împarte în două coloane diferite, pe care le
putem considera muşchi aparte. Aceştia sunt iliocostalul şi lungul şanţurilor vertebrale
(longissimul). Muşchii componenţi ai acestui plan leagă bazinul de torace şi de coloana
vertebrală, apoi segmentele coloanei vertebrale între ele şi coloana cu craniul.
 Masa comună este cuprinsă într-o lojă osteofibroasă, formată de scheletul regiunii
sacrolombare şi de fascia toracolombară
> Mușchiul Iliocostal pleacă din masa comună și merge în sus încrucișând succesiv
toate coastele, până ce ajunge în regiunea cervicală.
> Mușchiul Longissimus sau Lungul dorsal este situat de-a lungul
șanțurilorvertebrale, medial de mușchiul iliocostal.
 Mușchiul Spinal cu localizarea cea mai medială este greu de izolat și identificat,
fasciculele lui fiind amestecate cu cele ale mușchiului Longissim toracal.
Mușchii planului IV – Planul IV este format din fascicule musculare care se întind de
la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos suprajacent, fiind din această cauză
considerate ca făcând parte dintr-un singur complex muscular, numit Mușchiul
Transverospinal. Acest proces muscular îl împărțim în trei grupări, cunoscute sub numele de
mușchii: semispinal, multifizi și rotatori.
 Mușchiul Semispinal ocupă planul cel mai superficial, are fascicule ce sar peste 4
vertebre între punctul de origine și cel de inserție.
 Mușchii Multifizi formează o coloană musculară cu aceeași direcție ca și a
precedentului, care umple șanțurile vertebrale de la sacru până la axis.
 Mușchii Rotatori ocupa planul cel mai profund al mușchiului transversospinal
acoperit de multifizi.
Mușchii Planului V – Planul V este cel mai profund, care acoperă în parte scheletul
osteofibros axial. După inserții, acești mușchi au fost grupați în: mușchi interspinoși,
intertransversari, rotatori ai capului și ridicători ai coastelor.
 Mușchii Interspinoși sunt perechi de fascicule musculare dispuse pe părți laterale ale
ligamentelor interspinoase, ce unesc două procese spinoase vecine. Prezenți în zona
de mobilitate maximă a coloanei vertebrale, ei se împart în mușchi interspinoși
cervicali și mușchi interspinoși lombari.
 Mușchii Intertransversari sunt mușchi mici ce leaga procesele transverse între ele și
dezvoltați în special în regiunile vertebrale cu cea mai mare mobilitate de lateralitate,
adică în regiunea cervicală și lombară.
 Mușchii Rotatori ai capului sunt în număr de patru, situați în partea cea mai profundă
și superioară a cefei. Ei sunt marele și micul drept posterior al capului, oblicul
superior și inferior al capului.
 Mușchii Sacrococcigieni sunt în număr de doi: unul ventral și altul dorsal. Ei se întind
de la sacru la coccige, fiind niște mușchi atrofiați.
Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt: dreptul abdominal, oblicul extern, oblicul
intern, iliopsoasul, sternocleidomastoidianul, scalenii şi lungul gâtului.
ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE
Piesele componente ale coloanei vertebrale sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor
ligamente. În același timp, coloana vertebrală este unită în sus cu capul, înainte cu coastele,
iar în jos, pe ambele laturi cu oasele coxale.
Vertebrele adevărate se articulează între ele prin corpurile lor și prin procesele
articulare. În același timp, ele se unesc la distanță prin procesele spinoase, lamele vertebrale
și procesele transverse.
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize
(Symphysis intervertebralis).
Suprafeţele articulare sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale
corpurilor vertebrale. Deoarece aceste feţe sunt uşor excavate, cele două suprafeţe adiacente
delimitează între ele un spaţiu eliptic.
Depresiunea feţelor articulare este atenuată prin prezenţa unei lame fine de cartilaj
hialin, care le acoperă.
Fig.1.6 Ligamente vertebrale, vedere laterală
Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale

longitudinale, anterior şi posterior. Articulaţiile unco-vertebrale sunt formate prin unirea
proceselor unciforme ale vertebrelor cervicale III-VII cu şanţurile corespunzătoare de pe
corpul vertebrelor imediat superioare. Ele sunt articulaţii plane. Ca mijloace de legătură au
câte o membrană fibroasă tapetată de o membrană sinovială. Permit uşoare mişcări de
alunecare.
Articulaţiile proceselor articulare (Articulationes zygapophysiales). Cele din regiunea
cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară, trohoide.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin. Ca mijloace de unire
se descriu: o membrană fibroasă ce se insera pe periferia suprafeţelor articulare. Membranele
articulaţiilor din regiunea cervicală sunt mai laxe şi mai subţiri, spre deosebire de cele din
regiunea toracică şi lombară, mai îngroşate. Fiecare membrană este tapetată pe partea
interioară de un strat sinovial.
Unirea lamelor vertebrale se realizează cu ajutorul ligamentelor galbene. Rolul
ligamentelor galbene este multiplu: prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în
poziţia ei normală, după ce a fost flectată; împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a
coloanei vertebrale. Prin aceasta discurile intervertebrale sunt protejate contra leziunilor;
contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale.
Unirea proceselor spinoase se realizează prin două feluri de ligamente: Ligamentele
interspinoase {Ligg. interspinaliă) si 2) Ligamentul supraspinos (Ligg. supraspinale)
Unirea proceselor transverse. La aceasta contribuie o serie de formaţiuni fibroase
numite ligament intertransversare.
Capitolul II
BIOMECANICA ORGANULUI AXIAL
Coloana vertebrală combină rezistenţa cu flexibilitatea, permiţând o protecţie

maximă a măduvei spinării în condiţiile unei restricţii minime a mobilităţii.
Se poate considera că în structura coloanei vertebrale functionează două
subansamble :
 „coloana „corpurilor vertebrale şi a discurilor intervertebrale, situată anterior, cu rol

de suport pasiv.(Fig. II.1.a)
 „coloana” arcurilor vertebrale, situată posterior, cu rol de suport pentru musculatura
activă paraspinală.(Fig. II.1.c)
Fig.II.1 Coloana vertebrala: a) vedere anterioara, b) vedere laterala, c) vedere posterioara

Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale

a. Geometrie individualizată fiecărei vertebre dictată de poziţia pe care o ocupă
b. Masa osoasă este reprezentată prin 35% corticala si 65% os spongios, ceea ce îi
asigură rezistenţa mecanică la:
 compresiunea statică dată de greutatea segmentelor corporale suprajacente

 compresie dinamică a musculaturii de echilibrare
c. Corpurile vertebrale sunt legate syncodrotic intre ele prin intermediul discului
intervertebral şi a ligamentelor longitudinal anterior şi longitudinal posterior.
Coloana arcurilor vertebrale are forma unei bolte agivale, realizată prin
suprapunerea metamerică a pediculilor şi lamelor vertebrale cu cele şapte procese vertebrale.
Perechile de procese articulare superioare şi inferioare realizează articulaţiile zygapofizare
(diartroze planiforme, prevăzute cu capsula articulară şi ligamente situate la distanţă),
solidarizând prin contiguitate elementele acestei “coloane”. Geometria suprafeţelor şi
structura aparatului fibroelastic al acestor articulaţii (ligamente galbene, supraspinos,
interspinos, intertravers) creează axe şi determină direcţia, sensul şi amplitudinea mişcărilor
impuse de contracţia muşchilor paravertebrali sau de solicitările mecanice externe. Ele sunt
transmise prin intermediul pediculilor la coloana anterioară, realizând echilibrul intrinsec şi
extrinsec al coloanei vertebrale , necesar în postura şi locomotia corpului uman.
FUNCŢIA CURBURILOR COLOANEI VERTEBRALE

Curburile exercită o funcţie dublă: creşterea rezistenţei coloanei - aceasta este de 10
ori mai puternică decât dacă ar fi dreapta şi favorizează statica organismului descompunând
forţele transmise asupra coloanei vertebrale. (Fig. II.1.b)
STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE:

a. Stabilitatea intrinsecă este dată de presiunea intradiscală, articulaţii, ligamente şi
capsulă
b. Stabilitatea extrinsecă este dată de musculatură, presiunea intraabdominală, fascia

toracolombară.
Stabilitatea intrinsecă. Presiunea intradiscală este mai mică în ortostatism decât în

poziţie şezândă deoarece în poziţie şezândă, curbura lordotică lombară se aplatizează
îndepărtându-se de centrul de greutate . Articulaţiile, ligamentele şi capsula, orientarea
articulaţiilor ghidează şi limitează gradul de mişcare.
Stabilitatea extrinsecă : Muşchii sunt foarte importanţi deoarece acţionează în toate
direcţiile. Presiunea intraabdominală, prin creşterea sa, oferă sprijinul extern pentru stabilitate
prin scăderea încărcării lombosacrate. Acest mecanism poate acţiona doar cateva secunde,
astfel se descarcă forţele de forfecare ale discului cu 5-30%.
CINEMATICA COLOANEI VERTEBRALE
Mobilitatea depinde de:
1. Elementele pasive: structurile osoase, procese osoase , discuri intervertebrale,
ligamente
2. Elementele active: muşchii
MIŞCĂRILE COLOANEI VERTEBRALE. Din punct de vedere al goniometriei

normale coloana vertebrală prezintă mișcări complexe rezultate din micromișcările cumulate
ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie – extensie, înclinare laterală, rotația, și ca o
rezultantă a acestora – circumducția.
Flexia şi extensia. Mişcările de flexie – extensie sunt posibile datorită capacităţii
discului intervertebral de a fi destins sau comprimat cu 20% din înălţimea sa. Aceste mişcări
sunt ghidate de procesele apofizare şi limitate de capsula şi ligament. Primele 50-60 grade de
flexie au loc în coloana vertebrala, o flexie suplimentară realizându-se cu înclinarea bazinului
spre anterior.(Fig. II.2)
Fig.II.2. Flexia coloanei vertebrale

Musculatura care realizează flexia coloanei vertebrale este reprezentată de:
sternocleidomastoidian, drept anterior al capului, mic drept anterior al capului, lungul gâtului,
drept abdominal, marele si mic oblic abdominal, transversal abdominal, psoas-iliac.
Musculatura extensoare a coloanei vertebrale este reprezentată de: spleniusul capului
şi al gâtului, marele şi micul complex, marele şi micul drept posterior al gâtului, sistemul
transverso-spinalilor, sacrospinalul. Flexia este iniţiată de muşchii abdominali şi de
segmentul vertebral al muşchiului psoas major.
Rotația este maximă în regiunea cervicală. (Fig. II.3) Coloana dorsală se rotește puțin
și numai dacă se înclină lateral, în coloana lombară mișcarea de răsucire se execută când
coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată,
mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă, deoarece condilii vertebrelor sunt
așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din aceeași cauză, în flexie nu se poate face
nici înclinarea laterală a segmentului lombar.
Fig. II.3. Rotaţia coloanei cervicale
La rotaţia trunchiului, muşchii spatelui sunt activi în ambele părţi ale coloanei, cu o
contracţie ipsilaterală a muşchilor spinotransverşi (splenius al gâtului, splenius al capului,
oblic inferior al capului) şi cu o contracţie controlaterală a muşchilor transversospinali
(semispinal, multifizi şi rotatori). Muschii abdomenului sunt, de asemenea, activi. Muşchiul
ipsilateral oblic intern și muschiul controlateral oblic extern, se contractă.
Înclinarea laterală are o amplitudine totală mai mică decât în cazul mişcării de
flexie-extensie, datorată, în primul rând, articulaţiilor apofizare. Aceste mişcări sunt ghidate
de procesele apofizare şi limitate de capsulă şi ligament. (fig. II.4).
Fig. II.4. Înclinarea laterală a coloanei
Musculatura care realizează mişcarea de înclinare laterală este reprezentată de:

sternocleidomastoidian, musculature cefei, marele si miculoblic al abdomenului, pătratul
lombar, psoas-iliacul, intertransversalii. Mişcarea este limitată de ligamentele din jumătatea
opusă sesnsului ei.
Rolul cutiei toracice în respiraţie. Respiraţia se realizează în doi timpi: inspiraţie şi
expiraţie cu pauză (apnee) între cei doi timpi. Cavitatea toracică trebuie să prezinte un
oarecare grad de mobilitate pentru a permite efectuarea ritmică a celor doi timpi respiratori.
Cum coloana vertebrală şi sternul sunt rigide, mobilitatea cavităţii toracice rămâne legată de
gradul de mobilitate al coastelor. Prin articulaţiile de care dispun atât la extremităţile
vertebrale, cât şi la cele sternale, coastele pot efectua mişcări de ridicare(unghiul costo-
vertebral se măreşte) şi coborâre(unghiul se micşorează). Dispoziţia anatomică a articulţiilor
toracelui nu permite însă efectuarea unor simple mişcări de ridicare şi coborîre ale coastelor.
Odata cu ridicarea se execută şi o mişcare de proiectare anterioară, de îndepărtare lateral şi de
rotaţie a fiecărei coaste.
Timpul inspirator beneficiază astfel de o mărire a dimensiunilor cavităţii toracice în
toate sensurile. Mişcarea de coborâre a coastelor constă în revenirea la poziţia de plecare.
Mişcările coastelor sunt însoţite de mobilizarea pasivă a sternului care este puternic
ataşat de coaste. Când acestea se ridică şi se proiecteză înainte, sternul suferă o deplasare
asemănătoare.
Muşchii inspiratori sunt reprezentaţi de: diafragm, masa muşchilor scaleni,
supracostalii, marele şi micul pectoral, marele şi micul dinţat.
Musculatura expiratorie este format din: marele drept abdominal, marele şi micul
oblic abdominal, transversal abdominal, marele si micul dinţat.
Capitolul III
SPONDILITA ANCHILOZANTĂ
III. 1. Definţie şi generalităţi

Spondilita anchilozantă (SA) (spondylos=vertebra, ankylos=curbat) este o boală
inflamatorie cu afectarea predominantă a scheletului axial şi obligatoriu a articulaţiilor
sacroiliace, capabilă să intereseze, cu frecvenţă şi gravitate diferite, articulaţiile periferice
(apendiculare) şi să realizeze potenţial o gamă largă de determinări extraarticulare. Teritoriile
afectate de inflamaţie suferă un proces de osificare encondrală ce are ca rezultat anatomic şi
clinic anchiloza şi rigiditatea, aspecte generatoare de dizabilitate şi handicap. (Fig. III.1)
Fig. III.1. Inflamaţia coloanei vertebrale
III. 2. Etiopatogenie
Etiologia spondilitei anchilozante este necunoscută. Se presupune că boala este
rezultatul unei predispoziţii genetice care se exprimă, în urma intervenţiei unor factori de
mediu, într-o serie de perturbări imunologice cu potenţial inflamator.
Terenul genetic
Frecvenţa spondilitei anchiozante este de 20 de ori mai mare printre rudele
spondiliticilor, decât în cadrul populaţiei generale. Însă fenomenul cu cea mai mare relevanţă
pentru ipoteza genetică în SA este reprezentat de strânsa corelaţie a bolii cu antigenul HLA-
B27.
Asocierea acestui antigen cu alte boli aparţinând grupului spondilartropatiilor

seronegative (SASN) sau artritelor reactive la populaţiile caucaziene sunt redate în tabelul
III.1.
Tabel III. 1. Frecvenţa HLA-b27 în diferite spondiloartropatii seronegative şi/sau artrite

reactive
Grupul HLA-B27(%)
Sanatosi 5-14
Spondilita anchilozanta 90-100
Uveita izolata 40-50
Sindrom Reiter(endemic) 70-90
Cutanat 5-10
Cu artrita periferica 18-22
Psoriazis Cu sacroiliita 50-60
De tip reumatoid
Fara sacroiliita 15-25
Poliartrita cronica juvenila Cu sacroiliita 40-60
Cu artrita periferica 6
Arrtopatii enterale Cu sacroiliita 50-70
Yersinia 80
Salmonella 80-90
Shigella 80
Artrite reactive cu: Virusul rubeolei 6
III.3. Morfopatologie
La nivelul articulaţiilor cartilaginoase (sincondrozele) apar cele mai frecvente şi
caracteristice modificări ale procesului spondilitic. Procesul inflamator începe în osul
subcondral şi se caracterizează prin infiltraţie limfoplasmocitară, apariţia unui ţesut vascular
fibros şi resorbţie osteoclastică a trabeculelor.
Mai târziu, se instalează fibroza (scleroza) progresivă, proliferarea cartilajului şi

obliterarea osoasă a spaţiului articular prin osificare encondrală. Această succesiune de
evenimente poate fi evidenţiată, de exemplu, la nivelul simfizei pubiene sau al articulaţiei
manubriosternale şi costomanubriale.
În spondilita anchilozantă, cele două compartimente ale articulaţiei sacroiliace, cel
superior - ligamentos şi cel inferior - diastrodial, sunt afectate, procesul iniţial fiind o
sinovită. Modificările distructive, tipic bilateral şi simetrice, interesează mai mult versantul
iliac decât cel sacrat. Cartilajul care acoperă ilionul este mult mai subţire, prezentând mici
fisuri angulate, ceea ce permite cu uşurinţă invazia osului subcondral de la acest nivel de
către ţesutul inflamator sinovial. Treimea superioară a articulaţiilor sacroiliace este afectată în
cadrul unui proces de entezită care duce, în cele din urmă, la calcificarea şi osificarea
ligamentară.
În cadrul afectării articulaţiilor discovertebrale coexistă un proces de inflamaţie
condroosoasă cu unul entezic care realizează un tablou morfologic caracteristic. Osteita de la
acest nivel interesează în mod tipic marginea anterioară a joncţiunii discovertebrale , unde se
produc eroziuni şi apoi scleroza osoasă. Entezita realizează eroziuni anterioare,
anterolaterale, mai rar posterioare, localizate, la inserţia fibrelor exterioare ale inelului fibros
pe corpul vertebral, unde se pot evidenţia mici focare infiltrative limfoplasmocitare. Ţesutul
osos de neoformaţie reactivă, la început imatur, este treptat înlocuit cu os matur, lamelar care
se extinde vertical, alcătuind sindesmofitele. Acestea cresc în dimensiuni prin recurenţa
procesului inflamator şi/sau condrificarea inelului fibros. Cu timpul, osteofitele solidarizează
corpii vertebrali adiacenţi, proces invalidant, la care contribuie osificarea ligamentului
longitudinal anterior şi a tesutului conjunctiv paravertebral. În oricare fază a procesului
spondilitic pot să apară focare de distrucţie a joncţiunii discovertebrale.
Leziunile produse la nivelul inserţiilor ligamentelor şi tendoanelor (enteze) sunt
definite ca entezopatii sau, având în vedere caracterul lor inflamator, entezite.
În spondilită anchilozantă, poate fi pusă în evidenţă, prin tehnici adecvate, o miopatie.

Hopkins si colab. au gasit anomalii histologice şi histochimice pe toate secţiunile preparate
din biopsiile de cvadriceps la 20 de bolnavi: migrarea centrală a nucleilor (80%), zone
“pătate”, de activitatea fosfatazică crescută, în interiorul mai multor fibre (75%) şi
condensarea periferică a tetrazoliumreductazei în fibrele musculare de tip 1 (55%).
Leziunea cardiacă în spondilită este morfologic caracteristică: proces de aortită care

începe în porţiunea iniţială a arterei şi se extinde în structurile subvalvulare.
Boala fibrobuloasă (fibrochistică), care este considerată ca o determinare pulmonară
caracteristică a spondilitei anchilozante, apare, la necropsie, sub forma unor cavităţi mari cu
pereţii de culoare alb-albăstruie, marcaţi de un strat dens de ţesut fibros “inactiv”. Nu există
bordură epitelială şi nici semen de inflamaţie. Cu totul ocazional, se evidenţiază mici focare
de infiltraţie limfocitară şi, în acest caz, arteriolele din zonă prezintă un grad însemnat de
fibroză intimală.
III.4. Simptomatologie clinică

Spondilita anchilozantă este o boală cu debut caracteristic la vârsta tânără. Vârsta
medie la care se instalează primele manifestări este de 27 de ani, cu apogeul (80% din cazuri)
atins între 15-24 de ani şi 10% din cazuri debutate înainte de pubertate. Dezvoltarea
manifestărilor caracteristice bolii poate fi urmarită de-a lungul a patru perioade: prodromală,
de debut, de stare şi finală.
III.4.1. Manifestarile prodromale

Manifestările prodromale din spondilita anchiopoietică sunt caracteristice. Uneori,
pacienţii acuză dureri migrante, percepute de bolnav la nivelul spatelui şi al lombelor, în fese
sau în coapse. Alteori, acuzele se prezintă ca mialgii vagi cu tendinţă la interesarea inserţiilor
sau a joncţiunilor miofasciale. În acest stadiu, pacienţii sunt etichetaţi adesea ca suferind de
sindrom fibrozitic şi li se prescrie un tratament în consecinţă.
III.4.2. Debutul
Debutul spondilitei anchilozante este insidious în 80% din cazuri. Debutul acut poate
fi marcat de un traumatism direct sau indirect al coloanei vertebrale, care a fost evidenţiat la
4-7% dintre bolnavi. Au fost citate observaţii în care factorul mecanic a acţionat asupra unei
articulaţii periferice, chiar distale, care a devenit dureroasă şi tumefiată, manifestări care au
persistat timp indelungat, până la dezvoltarea sindromului inflamator la nivelul scheletului
axial. La aproape 20% dintre femeile spondilitice, debutul este marcat de o sarcină.
Sub aspectul manifestărilor clinice, debutul poate fi axial, periferic, entezitic şi

visceral.
În 65% din cazuri, boala începe cu simptome rahidiene, cea mai frecventă manifestare
fiind lombalgia de tip inflamator (80%), al cărui substrat este sacroiliila.
Bolnavii acuză, de cele mai multe ori, dureri fesiere cu localizare superointernă,
unilateral sau bilateral, cu intensitate aproape, invariabil mai mare, de o parte. Acestea tind să
iradieze pe fata posterioară a coapsei, fără să depăşească spaţiul popliteal si, nu rareori,
alternează de pe o parte pe alta pentru a realiza tabloul clasic de “sciatică” inaltă basculantă.
Mai rar întâlnite sunt lombalgiile de tip aparent mecanic, cu sediu central şi schiţa
rudimentară de sciatalagie, atribuite, în această fază, artritei articulaţiilor interapofizare şi/sau
contracţii a musculaturii paravertebrale.
Durerile lombare de la debutul bolii se agravează la efort: apar sau sunt agravate de
repaus, nu se intensifică elective cu efortul ci dimpotrivă, se ameliorează la mobilizarea
segmentului. Schimbările meteorologice, exerciţiul fizic excesiv accentuează durerea, în timp
ce caldura locală exercită un efect benefic. Aceste particularităţi explică un tablou aproape
invariabil relatat de spondiliticii cu debut lombalgic: bolnavul este trezit din somn între orele
3-6, se ridică din pat şi efectuează câteva mişcări (exemplu, plimbare prin cameră) sau face o
baie caldă pentru a-şi calma durerea, se simte relativ bine în cursul zilei iar mai târziu, ca
disconfortul se instalează spre seară, o dată cu oboseala survenită în urma efortului fizic
diurn. Odată instalată, lombalgia inflamatoare persistă mai multe luni, realizând un fond
dureros continuu peste care se suprapun exacerbări de zile sau săptămâni, fără cauză
aparentă, şi altele de foarte scurtă durată, legate de tuse, strănut, răsuciri bruşte, etc.
Examenul obiectiv în această etapă a evoluţiei spondilitei este negativ sau oferă puţine
date: o discretă rigiditate a coloanei lombare, îndeosebi înclinare laterală, contractură
paravertebrală şi diminuarea lordozei fiziologice, toate mai accentuate dimineaţa şi putând
dispărea peste zi.
Spondilita anchilozantă poate debuta cu manifestări rahidiene şi la alte sedii decat cel
lombar. Formele aşa zise “înalte”, cu prinderea iniţială a coloanei cervicale sunt rare. Ele se
manifestă cu dureri de tip inflamator, cu sediu nucal şi iradiere înspre zonele de inserţie ale
muşchiului trapez. Mai frecvent observate(5%) sunt debuturile toracale, realizate pe seama
interesării vertebrale şi mai ales a entezitei costovertebrale, costocondrale şi condrosternale.
Bolnavii acuză rahialgii dorsale cu iradiere intercostale, sau de dureri accentuate de
respiraţie şi tuse.
Debutul articular extrarahidian este întâlnit în 15-25% din cazuri, mai ales la copii şi
femei. De cele mai multe ori este întâlnit aspectul de oligo- sau poliartrită acută febrilă,
persistentă, cu interesarea articulaţiilor mari (17%) ale membrelor inferioare (glezne,
genunchi, şolduri) şi/sau mici ale mâinilor (8%), aproape invariabil într-o poziţie asimetrică.
Afectarea unei singure articulaţii este, de asemenea, posibilă.
Debutul entezic pur al spondilitei se rezumă aproape exclusiv la talalgii tenace, care
sunt întâlnite în aproximativ 10% din cazuri. Mai rar, boala se instalează cu una din
determinările sale viscerale: uveita(2-6%), insuficienţa aortică, cavitaţie pulmonară.
La tabloul clinic local se pot asocia manifestări de ordin general: astenie, anorexie,
subfebrilitate, scădere moderată în greutate.
III.4.3. Perioada de stare

Este caracterizată prin dezvoltarea tabloului clinic complet al bolii. Ca regulă
generală, de-a lungul mai multor ani, are loc o extindere progresivă a interesării scheletului
axial în sens proximal incepând de la pelvis, paralel cu răspândirea inflamaţiei la sedii
extrarahidiene, musculoscheletale şi viscerale.
SCHELETUL AXIAL
Articulaţiile sacroiliace (stadiul pelvian)
Sacroiliita(sacrocoxita) bilaterală este manifestarea care marchează de cele mai multe
ori debutul SA.
La examenul obiectiv se poate constata o uşoara şchiopătare (eschivarea pasului de
partea predominant afectată), prezenţa unor noduli fibrotici şi sensibilitate la presiune într-un
punct situate imediat sub spina iliacă posteroinferioară, la nivelul celei de-a treia găuri
sacrate, sau medial faţă de cea posterosuperioară. Există un număr însemnat de manevre
indirecte, de “stress”, pentru evidenţierea sensibilităţii prin mobilizarea osului coxal contra
sacrului:
a) Apăsarea puternică asupra spinelor iliace anterosuperioare, cu bolnavul în decubit
dorsal(manevra Eriksen);
b) Apăsarea unei aripi iliace cu bolnavul în decubit contralateral(manevra Volkmann)
c) “Forfecarea” sacroiliacelor, examinatorul plasat în saptele bolnavului aflat în
ortostatism, împinge înainte una dintre crestele iliace în timp ce o trage inapoi pe
cealaltă
d) Presiunea verticală asupra celor doi umeri simultan, în timp ce bolnavul se află în
staţiune unipodalaă, ceea ce realizează o “forfecare” vertical de partea
sprijinită(manevra Rotes-Querol)
e) Semnul trepiedului Illouz-Coste: bolnavul aflat în procubitus, se exercită o apăsare

puternică cu pumnul sau cu podul palmei asupra sacrului, ceea ce mobilizează
simultan cele două articulaţii sacroiliace şi discul lombosacrat.
f) Comprimarea laterală a pelvisului
g) Flexia coapsei, cu subiectul în decubit dorsal şi umărul ipsilateral fixat(manevra
Latham)
h) Hiperextensia unei copase sub planul patului şi flexia completă a celeilalte
(semnul Gaensslen)
i) Bolnavul, în decubit lateral, flectează complet coapsa de sprijin, ajutând poziţia prin
tracţiunea genunchiului cu ambele mâini în timp ce examinatorul, plasat posterior,
execută abducţia coapsei opuse ridicând-o spre zenith(manevra Mennel)
j) Adducţia forţată a coapsei flectate
Aceste manevre sunt considerate evocatoare pentru sacroiliită numai când mai multe
dintre ele oferă rezultate concordante şi când reproduce o durere de tip profund, percepută pe
sacru şi/sau lateral faţă de acesta, la nivelul feselor(durerea prezentă exclusiv sau
predominant pe joncţiunea lombosacrată este considerată semn negativ), similară celei
spontane.
Afectarea articulaţiilor sacroiliace în cadrul spondilitei anchilopoietice poate să fie
asimptomatică la un moment dat al evoluţiei sau, mai rar, pe toată durata acesteia. Formele
avansate, cu anchiloză completă, sunt de regulă indolore şi insensibile. În asfel de cazuri,
recunoaşterea sacroiliitei se face exclusiv pe baza criteriului radiologic.
Coloana vertebrală lombară (Stadiul lombar)
Afectarea coloanei lombare în cursul SA nu apare aproape niciodată izolată, ea
însoţeşte simptomele şi semnele de sacroiliită.
Pe plan subiectiv, bolnavii se plâng de dureri lombare de intensitate moderată sau
mare, accentuate de mobilizarea energică a segmentului. Iradierile sunt posibile în doar două
direcţii: spre coloana dorsală şi torace sau coapse.
La examenul obiectiv, se constată mai întâi dispariţia lordozei lombare fiziologice şi
apoi deformarea în cifoză. Palparea profundă şi percuţia provoacă durere, iar mişcările sunt
limitate în toate direcţiile.Musculatura paravertebrală se găsesţe într-o stare de contractură
mai mult sau mai puţin accentuată şi se comportă paradoxal în timpul înclinării laterale
active: spre deosebire de normal, muşchii şanţurilor vertebrale lombare se contractă de partea
flexiei laterale(concavă) întocmai ca o “coardă de arc” (semnul lui Forestier)
În evoluţia normală a acestei localizări din cadrul SA, limitarea mobilităţii evoluează
de la manifestări abia schiţate până la clasicul “spate ţeapăn”.
Această apreciere, la care se asociază şi componenta vertebrală dorsală, se poate face
prin radiografii sau, mai simplu, prin teste clinice şi măsurători utilizând un instrumantar
adecvat (banda centimetrică, spondilometru, inclinometru)
Flexia coloanei vertebrale lombare sau dorso-lombare este uşor de evaluat în clinică.
Metodele folosite sunt:
 Testul index-police
 Testul Schober
 Testul Macrae-Wright
 Măsurarea distanţei degete-sol
Testul separării degetelor (index-police): se plasează degetele pe două apofize

spinoase învecinate, observând cu cât se îndepartează acestea în timpul aplecării corpului
înainte(normal, 3-4 cm).
Testul Schöber – se efectuează astfel: se determină apofiza spinoasă a vertebrei

sacrale S1, situată pe o orizontală care unește cele spine iliace postero-superioare (reper 1-
R1), apoi se măsoară proximal 10 cm (reper 2 – R2).(Fig. III.2)
Fig. III.2 . Testul Schober
Testul Macrae-Wright este o modificare a precedentului în sensul că reperul distal

este poziţionat la 5 cm dedesubtul vârfului apofizei spinoase L5. Îndepărtarea punctelor în
flexia anterioară maximală depăşeşte, la subiecţii normali, 8 cm şi se corelează foarte bine cu
mobilitatea segmentului lombar apreciată radiologic.
Măsurarea distanţei degete-sol evaluează atât gradul de mobilitate al coloanei

vertebrale prin mișcarea de flexie a trunchiului, cât și mobilitatea articulațiilor coxofemurale
și suplețea mușchilor ischiogambieri și gastrocnemieni.
Se măsoară distanța dintre sol și vârful mediusului (dactilion); valoarea normală este zero.
Deficitul sau excesul de mobilitate se notează cu minus, respectiv cu plus.
Extensia segmentului spinal lombar se poate măsura prin test Macrae-Wright
“inversat”, în cadrul căreia criteriul este apropierea punctelor după lăsarea corpului pe spate.
O metodă mai exactă se bazează pe măsurarea distanţei cu care se deplasează posterior vârful
unui fir cu plumb plasat de-a lungul liniei axilare medii încât să pornească dintr-un punct
situat la intersecţia cu orizontala trasată prin apendicele xifoid si să se termine la bordul
superior al acestei iliace (testul Moll II)
Flexia laterală a segmentului spinal dorsolombar poate fi grosier apreciată marcând
un semn pe faţa externă a coapselor, corespunzător vârfului mediusului, când subiectul
reproduce poziţia de drepţi, şi urmărind cu cât se deplasează faţă de acesta palma lăsată să
alunece în jos, în timpul mişcărilor de lateralitate ale trunchiului. Testul Moll I oferă indicaţii
mai fidele: se marchează pe linia axilară medie un reper superior, la nivelul corespunzător
apendicelui xifoid, şi unul inferior, pe creasta iliacă, sau un segment de 20 de cm undeva pe
această linie. Înclinarea homolaterală a coloanei vertebrale apropie în mod normal aceste
puncte cu cel puţin 50%(sau de la 20 la 15-12cm). Întrucât pliurile create prin flexie la
persoanele obeze falsifică măsurătorile, aprecierea se poate baza pe distanţa de îndepărtare a
punctelor similare marcate contralateral (test Moll I “inversat”). De remarcat este faptul că
femeile au mobilitatea laterală a trunchiului mai mare decât bărbaţii.
Rotaţia toracolombară se măsoară utilizând testul Von Pavelka, bazat pe măsurarea
distanţei dintre apofiza spinoasă L5 şi foseta jugulară, cu banda centimetrică trecută
transaxilar, înainte şi după răsucirea completă a trunchiului. Pentru a separa mişcarea lombară
de cea dorsală se înlocuieşte reperul superior cu vârful apendicelui xifoid, efectuând
mişcarea.
Cutia toracică(Stadiul dorsal)

Afectarea toracelui în cursul spondilitei anchilozante se realizează pe seama
modificării coloanei vertebrale dorsale şi mai ales prin interesarea în procesul inflamator
practic a oricărei articulaţii mici ale cutiei toracice: costovertebrale, condrocostale,

condrosternale, manubriosternale, sternoclaviculare.
Subiectiv, pacienţii acuză dureri, asemănătoare cu o presiune toracică. Inspiraţia
toracică şi mişcările umerilor, precum şi tusea şi stranutul, accentuează durerea.
Obiectiv, se constată accentuarea cifozei fiziologice, rigiditate şi sensibilitate la
presiune (îndeosebi pe manubriul şi corpul sternal) şi uneori o tumefiere discretă, extrem de
dureroasă, la nivelul unghiului lui Louis. Toracele spondilitic prezintă deformări
caracteristice care, după Forestier, aparţin la două tipuri: unul văzut la subiecţii astenici,
longilini şi emaciaţi, ilustrat de turtirea anteroposterioară, “tragerea” peretelui costal în jos şi
înapoi, accentuarea oblicităţii coastelor, şi altul întâlnit la persoanele picnic, obeze, cu partea
superioară reproducând aspectul de mai sus, în timp ce partea inferioarî apare evazată “în
clopot” asupra unui abdomen mult bombat. Dinamica respiratorie a acetui torace este
modificată: inspiraţie sacadată de tip respirator abdominal.
Gradul interesării articulaţiilor mici ale toracelui în procesul spondilitic poate fi
apreciat prin măsurarea expansiunii inspiratorii maximale: cu bolnavul aflat în picioare, cu
mâinile încrucişate pe creştet(pentru a îndepărta scapulele şi sânii din câmpul de măsurare şi
a preveni contracţia abductorilor braţelor); se masoară perimetrul toracelui în expiraţie
completă şi apoi în inspiraţie profundă, în dreptul spaţiului V intercostal. În mod normal,
diferenţa este mai mare de 5 cm, iar una de 2,5 cm va avea semnificaţie de diagnostic pentru
SA. În realitate, expansiunea toracică este modificată şi de vârsta, obezitate sau boli cronice
ale aparatului respirator (exemplu, bronhopneumopatie cronică obstructivă). Totuşi,
sensibilitatea testului este pusă în discuţie din cauză că afectarea articulaţiilor cotovertebrale
de care depinde poate să lipsească în fazele mai precoce ale evoluţiei bolii. Deci, ar fi de
preferat o evaluare dinamică în raport cu valoarea înregistrată la primul examen clinic. În SA
există omobilitate diafragmatică rezonabilă, daca nu crescută, chiar dacă cutia toracică este
complet rigidă, în timp ce în cadrul bronhopneumopatiei cronice obstructive,mişcările
respiratorii sunt reduse pe seama ambelor componente. Pentru diferenţiere, se poate calculata
indicele spondilitic a lui Moll, după formula:
IS = Expansiunea toracică inspiratorie/ Excursia diafragmului(mobilitate activă

pulmonară) + Bombarea abdomenului,
a cărui valoare este sub 0,7 la 92% dintre spondilitici.
Coloana vertebrală cervicală (Stadiul cervical)
Afectarea cervicală în cadrul SA este un eveniment tardiv exceptând formele rare,

zise “descendente”. În perioada de stare, ea se datoarează articulaţiilor interapofizare
posterioare şi contracturii reflexe a musculaturii învecinate.
Durerea, accentuată de mişcările capului, este percepută de către bolnav la nivelul

cefei, cu tendinţa de iradiere în cap, umeri şi brate, realizând adesea o topografie “în
pelerină”. Redoarea şi limitarea dureroasă a mişcărilor (îndeosebi cele de lateralitate)
completează tabloul subiectiv.
Obiectivizarea şi cuantificarea limitării funcţionale la acest nivel se face prin câteva

metode simple. Măsurarea distanţei menton-stern este cea mai utilizată în practică. Distanţa
occiput-perete(“săgeata” lui Forestier) măsoară gradul de protruzie a capului şi este viciată de
cifoză dorsală. Mobilitatea laterală şi rotaţia capului pot fi deduse din distanţa tragus-
acromion, respectiv menton-acromio(fără ridicarea umărului).
Postura spondiliticilor este caracterizată prin protruzia capului, cifoză dorsală înaltă,
rotunjirea umerilor, aplatizarea toracelui şi bombarea abdomenului(“ca o minge de forbal”),
ştergerea lordozei lombare, amiotrofia feselor, staţiune cu bază lărgită. Pentru ca bolnavii
cifozaţi să îşi poată lărgi câmpul vizual, forţează ridicarea capului, accentuând lordoza
cervicală, iar mai târziu recurg la o dublă flexie a membrelor inferioare, a coapselor pe bazin
şi compensatoare, a gambelor pe coapse. Se realizează în acest fel clasica “poziţie de schior”,
de “semn de intrebare”(Fig. III.3)
Fig. III.3.Poziţie de schior în spondilită anchilozantă

Măsurătorile clinice, destinate evaluării limitării funcţionale şi deformaţiilor

rahidiene în spondilită, pot utiliza, în afara simplei benzi cetimetrice, un număr mare de
instrumente: goniometru, spondilometru şi înclinometru.
Fig. III.4.Goniometru
ARTICULAŢIILE PERIFERICE
Articulaţile coxofemurale
Şoldurile sunt afectate clinic la 30-50% din cazurile de SA, mai frecvent la bărbaţi. În
91% din cazuri, coxita este bilaterală şi în 50% produce disabilitate marcată, precoce sau
tardivă, contribuind la postura caracteristică spondiliticilor.
Durerea este principalul simptom al acestei localizări. Ea este percepută la rădăcina
membrului inferior, tinzând să iradieze spre genunchi, mai mult pe faţa anterioară decât pe
cea laterală sau posterioară a coapsei. Durerea, însoţită de redoare, are caracter inflamator.
Limitarea dureroasă a mişcărilor, îndeosebi extensie şi abducţie, este caracteristică coxitei din
SA. Măsurarea distanţei bimaleolare în abducţie completă a coapselor este o bună metodă de
cuantificare în această situaţie, dacă se ţine seama că ea ilustrează mobilitatea generală a
bazinului, la limitarea căreia contribuie şi un process polientezic.
Atrofia musculară, vizibilă la nivelul coapselor şi feselor, se instalează precoce în
timp, în timp ce starea de flexum crural, compensate de indoirea genunchilor, este un
fenomen mai tardiv.
Genunchii
Genunchii sunt afectaţi la aproximativ 32% dintre bolnavii cu SA, unilateral sau
bilateral. Aspectul cel mai frecvent întâlnit este de artrită (durere spontană la mobilizare şi
prin încărcare, tumefiere, eventual discretă roseaţă, hidartroza) regresivă în interval de câteva
săptămâni sau luni, care poate să recidiveze. Când artrita genunchiului persistă timp mai
îndelungat, exsudatul se acumulează în cantitate mare, ştergând profilul şanţurilor
pararotuliene sau generând bombarea spaţiului popliteu(chist Baker).
Articulaţiile scapulohumerale
Umerii sunt sediul unei artrite în aproximativ 25% din cazuri. Afectarea este mai
frecvent unilaterală. Durerea, localizată predominant la nivelul inserţiei deltoidului, iradiază
pe faţa laterală a braţului, uneori în antebraţ şi pe gât. Limitarea mişcărilor poate să lipsească
un timp mai îndelungat dar când apare evoluează spre blocajul braţului în poziţie vicioasă de
abducţie, cu rotaţie internă.
Articulatiile piciorului
Formele “podologice” ale SA sunt intalnite cu o frecventa de 8-10% si se realizeaza pe
seama entezitei la care se asociaza artrite mediotarsiene si metatarsofalangiene. Prezente inca
de la debut, manifestarile inflamatoare la acest nivel pot sa dispara dar, de obicei, se continua
in period de stare, imbogatindu-si aspectul clinic. Acesta se prezinta ca un fond dureros
continuu si progresiv sau ca puseuri repetate care lasa sechele algice si rigidizeaza piciorul
fara sa produca jena functionala importanta. Stadiile avansate aduc piciorul in valgus plat.
ENTEZITELE
Manifestarile entezitice, prezente inca de la debut, persista si se diversifica in perioada
de stare contribuind la realizarea tabloului clinic pelvian, rahidian si thoracic al bolii.
MANIFESTARI VISCERALE
SA este potential o boala sistemica prin afectarea pluriviscerala care se adauga
determinarilor musculoscheletale in diferite momente ale evolutiei. Sub aceste aspect se pot
distinge manifestari precoce, cum ar fi fenomenele generale si determinarile oculare sau
urogenitale, si altele, de obicei tardive, in randul carora se inscriu manifestarile
cardiovasculare sau pulmonare si amiloidoza.Dupa Bywaters leziunile ocular si aortice s-ar
datora prezentei in aceste structure a proteoglicanilor cu structura antigenica similara cu a
celor din tintele articulare ale procesului inflamator spondilitic, pe cand celelalte ar fi
consecinta unor factori diferiti, mai putin legati de patogeneza generala a bolii.
III. 5. Investigatii imagistice

Radiografia standard este cel mai preţios auxiliar paraclinic în spondilita anchilozantă
(Fig. III.5). Tabloul radiologic al leziunilor spondilitei anchilozante ale articulaţilor periferice
seamănă foarte mult cu leziunile din artrita reumatoidă dar evoluţia lor diferă: în spondilita
anchilozantă artritele sunt nondistructive şi osifiante.
Fig. III.5. Radiografie anteroposterioară a bazinului la un bolnav cu spondilită anchilozantă
Sacroiliita radiologică este markerul spondilitei şi cel mai adesea prima ei

manifestare. În afară de caracterul precoce, alterarea radiologică la acest nivel este tipic
bilateral şi simetrică, predominând pe versantul iliac. În stadiile foarte precoce, sacroiliita din
spondilită poate fi unilateral sau bilateral, cu modificări mai accentuate pe o parte.
Anomaliile radiologice la nivelul coloanei vertebrale interesează articulaţiile
discovertebrale, interapofizare, costovertebrale, atlanto-axoidiana precum şi inserţiile
ligamentare posterioare. Modificările încep să fie evidente la joncţiunile toracolombară si
lombosacrată şi, ca regulă general, însoţesc semen de sacroiliita evident.
La nivelul joncţiunii discovertebrale, examenul radiologic permite punere în evidenţă

a trei categorii de leziuni: osteită, sindesmofitoza şi spondilodiscita.
Procesul osteitic în SA interesează în mod caracteristic porţiunea anterioară a
marginilor superioară şi inferioară a corpului vertebral. Eroziunile focale de la acest
nivel(leziunile lui Romanus) determină aplatizarea marginii anterioare a coloanei vertebrale,
aspect cunoscut ca “vertebre pătrate” tip Boland-Shebsta, mai uşor evidenţiabil şi mai
semnificativ la nivel lombar. Mai târziu apare o scleroză osoasă reactivă care produce
scăderea transparenţei în zona angular, în contrast cu osteoporoza din vecinătate, realizând
configuraţia de “vertebră cu colţurile luminoase”. Sindesmofitele propiu-zise iau naştere mai
întâi la nivelul joncţiunii toracolombare şi se prezintă ca nişte formaţiuni opace fine, vertical,
vizibile anterior şi/sau lateral, care pornesc de la joncţiunea discovertebrală şi tind să se
unească pentru a forma o punte peste spaţiul discal.
III.6. Evoluţie. Prognostic
Evoluţie
Spondilita anchilozantă nu trebuie privită ca o boală care evoluează iremediabil spre
infirmitate sau deces. Dimpotrivă, suferinţa poate îmbrăca spontan forme remisive, staţionare
sau lent progresive în legătură cu factori care deocamdată ne scapă. Evoluţia posterapeutică
este de asemenea favorabilă cu condiţia ca mijloacele de acţiune să fi fost aplicate cât mai
precoce.
Modalitatea evolutivă cea mai frecvent întâlnită în SA rămâne totuşi cea cronică,
neregulat progresivă, cu alternanţa de exacerbări şi remisiuni ocazionale. Perioadele de
activitate, care pot îmbrăca forma unor veritabile puseuri, mai ales la nivelul articulaţiilor
periferice, se succed la intervale diferite, fără o legătură cu vreun factor declanşator decelabil,
sau ocazionale de efort, traumatisme, boli intercurente, etc.
Cu ocazia fiecărei perioade de activitate se produce un plus de deterioarare la nivelul
sediilor afectate şi pot apărea, de asemenea, determinări noi, care diversifică tabloul clinic.
Prognostic
Prognosticul funcţional al spondiliticilor depinde în principal de determinările
sppinale şi coxofemurale. Cu toate că în practică suntem confruntaţi cu forme avansate,
invalidante ale bolii, pe ansamblul cazurilor, abilitatea motorie este mai degrabă conservată.
Statisticile arată că 92% dintre bolnavi îşi conservă capacitatea funcţională după aproape
patru decenii de evoluţie şi că, indiferent de vechimea bolii, numai 6,6% din subiecţi sunt
incapabili de muncă. Aproape jumătate dintre bolnavii de spondilită anchilozantă au decedat
prin boli cardiovasculare, iar printre cauzele de deces s-au numărat şi: leucozele, insuficienţa
renală, pneumonia şi altele.
Capitolul IV
TRATAMENTUL SPONDILITEI ANCHILOZANTE
Tramentul SA este o acţiune complexă şi adesea dificilă. Cadrul medical capabil sa

asigure tratamentul SA este reprezentat de secţiilede specialitate din spitale si clinici
universitare, centrele de recuperare şi vasta reţea de sanatorii şi staţiuni balneare de profil.
Echipa multidisciplinară va fi formată don reumatolog, balneofiziokinetoterapeut, chirurg
ortoped.
Nici un demers terapeutic în SA nu are şanse de succes fără colaborarea activă a
bolnavului. Este rolul medicului să-şiasigure încrederea şi deci complianţa bolnavilor
spondilitici informându-i corect asupra naturii bolii şi în legătură cu perspectivele evolutive
postterapeutice. Sensul discuţiei trebuie să fie unul optimist dar nu fals încurajator.
Mijloacele terapeutice actuale nu pot evita evoluţia procesului inflamator spondilitic spre
anchiloză, decât în măsura în care se intervine prompt pentru scurtarea puseurilor evolutive
ale bolii. Ceea ce se poate realiza cu siguranţă este evitarea atitudinilor vicioase care rezultă
potenţial dintr-o astfel de evoluţie, pentru că se poate accepta că „poziţia spondiliticului este
mărturia tratamentului”.
Obiectivele tratamentului în această boală pot fi împărţite în:
1. Imediate: combaterea procesului inflamator şi a manifestărilor care depind de acesta,

durerea şi contractura musculară
2. De perspectivă: prevenirea deformărilor şi a poziţiilor vicioase ale coloanei
vertebrale(„reeducarea preventivă”) sau corectarea celor dată instalate.Mijloacele sunt
multiple şi aparţin la trei categorii principale de acţiuni terapeutice: medicaţie,
mijloace fizicale şi intervenţii cirurgicale. Acestora li se adaugă o serie de măsuri care
vizează, sub aspecte multiple, stilul de viaţă al spondiliticilor.
IV.1. Tratamentul medicamentos
Antiinflamatoarele non-steroidiene
AINS au fost primele şi pentru mult timp singurele medicamente folosite în

tratamentul pacieţtilor cu spondilită. Administrate pe termen scurt ameliorează durerea
lombară, articulară şi funcţionalitatea.
Cele mai utilizate AINS sunt indometacinul, naproxenul, ibuprofenul, diclofenacul,
meloxicamul, iar dintre coxibi-celecoxibul şi etoricoxib.
Coxibii au eficacitate similară AINS clasice pe durerea vertebrală, neexistând studii
clinice randomizate specifice pe manifestările periferice.
În alegerea între AINS se va ţine cont de factori individuali ai pacientului (afecţiuni
gastrointestinale, astm, afecţiuni hepatice, insuficienţa renală, boli cardiovasculare)
AINS va fi administrat seara pentru ameliorarea simptomatologiei nocturne. Se
preferă AINS cu T1/2 lung. Se recomandă reevaluare la 6 saptamâni a dozelor, complianţei,
toleranţei.
Există încă dispute dacă AINS trebuie admistrate la nevoie sau a la long,
administrarea de durată fiind grefată de multe dintre efectele secundare ale AINS. Studii
recente cu celecoxib folosit zilnic timp de 2 ani au arătat încetinerea bolii prin diminuarea
progresiei radiologice a sindesmofitelor. (Wanders, 2005).
Analgezicele de tipul paracetamolului, opioidelor pot fi luate în considerare pentru
ameliorarea simptomatologiei la pacienţi la care AINS sunt contraindicate/prost
tolerate/ineficiente. Este recomandată evitarea opioidelor puternice (morfina, petidina)
datorită riscului de dependentă. Opioidele slabe sau combinaţia opioide-paracetamol nu şi-a
dovedit superioritatea faţă de paracetamol, fiind în plus grefată de multe efecte secundare.
Corticoterapia – nu există studii clinice randomizate care să evalueze utillizarea per
os a corticosteroizilor. În opinia experţilor, administrarea locală a corticosteroizilor poate fi
utilă pentru remiterea entezitelor. De asemenea administrarea sub forma injectărilor intra sau
periarticulară în articulaţiile sacroiliace sau periferice poate fi benefică.
Pentru articulaţiile mici sunt preferate hidrocortizonul şi prednisolonul, pentru
articulaţiile mari sunt de preferat triamcinolonul şi metilprednisolonul. Trebuie luat în
considerare riscul de ruptură tendinoasă .
Pulsterapia cu metilprednisolon poate fi utilă în cazurile severe, refractare (nivel de
evidenţă IV) .
Medicamentele ce modifică evoluţia bolilor reumatice-DMARDs. Puţine dintre

DMARDs folosite în poliartrita reumatoidă şi-au dovedit cu adevărat eficacitatea în
tratamentul spondilitei anchilozante .
Sulfasalazina. Este cel mai folosit DMARDs, cu nivel de indicaţie Ia în tratamentul
formei periferice. Nu influenţează evoluţia formelor axiale.
Metotrexatul. Studiile nu au arătat un beneficiu semnificativ la pacienţii trataţi cu
metotrexat ± AINS faţă de grupul control. Poate fi considerat o a doua opţiune, după
sulfasalazină, pentru afectarea periferica din spondilite. Se pot folosi doze de 7,5-25mg/săpt
oral sau injectabil.
Alte DMARDs. Pentru Ciclosporină, Azatioprină, Ciclofosfamidă rezultatele studiilor
nu au fost concludente. Hidroxicloroquina nu are studii în ceea ce priveşte eficienţa asupra
afectării articulare, deşi există studii izolate referitor la utilizarea acesteia la pacienţii cu
uveită. Un singur studiu randomizat placebo controlat a testat eficacitatea Leflunomide pe
afectarea periferică fără a dovedi un beneficiu semnificativ faţă de placebo.
IV.2. Tratamentul kinetic
A. Particularităţile terapiei posturale axiale şi periferice în SA

Kinetoterapia deţine un rol esenţial, obiectivele ei fiind:
 Evitarea/limitarea deformărilor, a deposturărilor coloanei şi a şoldurilor;
 Evitarea/limitarea extinderii redorilor şi anchilozelor;
 Menţinerea unei ventilaţii toracice bune, fapt ce asigură volumele pumonare
mobilizabile în condiţii optime.
Pentru menţinerea curburilor fiziologice şi corectarea atitudinilor şi aliniamentului
vicios, se indică:
a) Poziţii corecte, adoptate pe parcursul actvităţilor zilnice
b) Posturi corective
c) Exerciţii corective şi de conştientizare posturală
a) Atitudinile corecte ce se adoptă pe parcursul zilei sunt:
 Repausul în decubit dorsal, pe pat tare, fără pernă, cu şoldurile şi genunchii în
extensie, o pernă mică în regiunea lombară
 Repaus de 10-15 minute în decubit ventral
 Poziţia şezândă se adoptă pe un scaun cu spătar înalt, cu o pernă la nivelul zonei

lombare, în condiţiile unui contact cu spătarul
 Masa de lucru va avea înăşţimea până la nivelul toracelui, antebraţele în sprijin pe
masă cu coatele la 90 grade, ochii la 30-40 cm de obiectul muncii
 Se evită poziţiile şezânde prelungite
 În ortostatism şi mers, pacientul urmăreşte menţinerea distanţei maxime între xifoid şi
pubis prin adoptarea poziţiei alungite/înalte a coloanei; subiectul va menţine o poziţie
cît mai dreaptă, cu capul în poziţie înaltă, cu alinierea consecutivă a joncţiunii
cervico-dorsale; coloana toracală este în extensie controlată, respiraţiile sunt ample.
Autocontrolul postural şi verificarea lui (în oglinzi, vitrine) este un element permanent
în atenţie.
În puseul de activitate medie a bolii, pacinţii pot efectua scurte exerciţii corectoare, de
conştientizare poziţională de tip”alungire axială activă” de câteva ori pe zi.
b) Exerciţiile posturale Forestier
 Decubit dorsal pe pat/plan semi-dur, fără pernă sau cu pernă mică sub coloana
lombară, mâinile sub ceafă, coatele încearcă să atingă planul patului
 Decubit dorsal cu o mică pernă sub coloana dorsală, membrele superioare pe lângă
corp, săculeţi cu nisip plasaţi pe faţa anterioară a umerilor şi pe genunchi
 Decubit ventral cu o pernă sub abdomen, membrele inferioare în extensie, mîinile pe
ca
 Decubit ventral în sprijin pe antebraţe, bărbia poziţionată pe antebraţe, membrele
inferioare în extensie(poziţia”sfinxului”)
 Decubit ventral cu pernă sub regiunea toracală, o mică pernă sub frunte, săculeţi cu
nisip pe coloana dorsală şi pe bazin
c) Exerciţii corectoare şi de conştientizare posturală
 Ortostatism, cu ambele taloane plasate la 15 cm de perete; mai întâi se ia contact cu
zidul prin regiunea sacrată, apoi cu omoplaţii şi occiputul, 1-2 minute, apoi se rupe
activitatea şi se reface;
 În poziţie şezândă pe planşeu cu spatele lipit de perete, se menţine contactul
permanent prin trei puncte, sacrat, omoplaţi, occiput, rulând coloana de-a lungul
zidului de jos în sus;
 Din patrupedie cu braţele flectate, faciesul îndreptat spre sol, se lordozează , apoi se
cifozează coloana pentru conştientizarea poziţiei.
d) Imobilizările ortotic de contenţie se aplică în scop profilactic în perioada repausului

nocturn şi discontinuu pe cel diurn (1-2 ori, câte 1-2 ore); procedura este indicată mai
ales în formele periferice, cu leziuni entezice şi contracturi reflexe antalgice, ce
deposturează segmentul şi cresc riscul anchilozei. Se preferă ortezele termoplastice
În puseele inflamatorii severe, prevenţia kinetologică a deposturărilor se face prin
fixarea unor dispozitive extero-corective, de tip dinamic: corset din materiale elastice
rezistente, care, pe lângă prevenţia relativă a deposturării, realizează o reposturare parţială
prin imprimarea la fiecare respiraţie a unei mişcări de redresare-extensie(cifozare-lordozare)
Posturarea corectivă a coloanei vertebrale se face obligatoriu în poziţia de funcţionare,
ce coincide cu poziţia neutră, de zero(menton în unghi de 90 de grade, lordoză cervicală de
26 grade şi lombară de 50 grade, regiune dorsală dreaptă sau uşor cifotică)
B. Kinetoterapia de asuplizare , de tonifiere musculară şi de menţinere a

volumelor
Terapia prin mişcare este elementul esenţial în spondilartrite deoarece:

 Combate rigidizarea prin osificare a segmentului axial, a articulaţiilor costo-
vertebrale, condro-sternale şi coxofemurale
 Menţine şi creşte tonusul muscular la nivelul musculaturii paravertebrale şi a
centurilor
 Menţine volumele respiratorii
Conservarea şi refacerea supleţei segmentelor axiale şi periferice se realizează prin
exerciţii active, efectuate regulat, de 1-2 pe zi, în şedinţe cu durata de 15-20 minute, de tip
analitic sau sintetic; cele mai indicate sunt exerciţiile de flexie-extensie din patrupedie, după
tehnica Klapp.
În stadiile iniţiale, în scopul asuplizării ţesuturilor moi peri-axiale şi periarticulare şi
creşterii amplitudinii de mişcare, se indică streching-ul, exerciţii de 2-3 ori pe zi.
Principalele grupe musculare vizate de antrenamentsunt muşchii erectori ai
trunchiului şi ai capului, musculatura abdominală, marele fesier şi psoasul iliac care trebuie
tonifiatla lungimea lui maxima (retractura sa fiind responsabilă de flexum-ul de şold, iar
insuficienţa sa de delordozare).
Pentru prevenirea insuficienţei respiratorii restrictive se impun măsuri de menţinere a

volumelor respiratorii mobilizabile, în stadiile de început când coloana vertebrală şi
articulaţiile costo-vertebrale sunt libere, accentul se pune pe gimnastica corectivă respiratorie
şi reeducarea respiraţiei toracale; activitatea gimnică urmăreşte dezvoltarea respiraţiei costale,
prin creşterea forţei muşchilor intercostali(exerciţii de inspir profund contra rezistenţei
manuale aplicate de kinetoterapeut pe torace) şi a elasticităţii pereţilor toracici. Se insistă pe
întinderea muşchilor pectorali şi creşterea forţei stabilizatorilor omoplatului, pentru a favoriza
expansiunea toracică superioară şi, de asemenea, pe tonifierea în cursă internă a muşchilor
paravertebrali, prin combaterea acţiunii cifozante a gravitaţiei.
În stadiile avansate se indică reeducarea abdominală respiratori/diafragmatică, fără să
se abandoneze cea de antrenament a respiraţiei toracale.
IV.3. Masoterapia
Prin masaj terapeutic se defineşte un grupaj de manevre care mobilizează ţesuturile
moi(tegumente, muşchi, fascii), care se aplică la suprafaţa organismului şi are scopul de a
diminua durerea şi contractura, de a favoiza circulaţia, de a crea o stare de relaxare, de
detentă fizică şi psihică.
Mecanisme de acţiune. Efectele fiziologice ale masajului sunt mediate de reacţii
mecanice şi reflexe, asociate eliberării de substanţe opioide cu rol în modularea durerii:
Evenimentele de natură reflexă sunt:
 Vasodilataţie superficială
 Relaxarea musculară
 Stimularea terminaţiilor nervoase
Evenimentele de tip mecanic sunt:
 Creşterea fluxului sanguin
 Accelerarea returului venos şi limfatic
 Îndepărtarea aderenţelor şi fibrozei
 Îmbunătăţirea nutriţiei tisulare
Manavrele fundamentale ale masajului manual tradiţional

Netezirea/mângâierea/effleuraj-ul – este o manevră de apel, de deschidere, de final,
de încheiere a şedinţei de masaj, precum şi intermediară, ce intervine obligatoriu după fiecare
timp fundamental ce este uilizat pe parcursul şedinţei. Netezirea constă din mişcări uşoare
aplicate cu întreaga mână, cu vârful degetelor sau cu podul plamei, mişcările executându-se
pe tegument în sensul circulaţiei de retur sau paralel cu fibrele musculare. Se poate executa şi
prin mişcări spirale, cu partea palmară a tuturor degetelor, cu regiunea tenară sau doar cu
indexul şi policele.
Frământarea/pietrisajul poate fi exucutată în mai multe moduri, cu mai multe tipuri
de manevre: stoarcerea completă sau incompletă, presiuni, pietrisaj sau frământarea maselor
musculare mari, ciupirea zonelor mai mici,. Aşadar, practicile acetui timp al masajului se
adaptează suprafeţei, şi mai ales grosimii masei musculare supusă terapiei.
Baterea/percuţia/tapotarea este un alt timp al masajului ce constă din lovituri ritmate,
de scurtă durată ce se execută u vârful degetelor, cu podul palmei, ce pumnul, cu marginea
cubitală.
Fricţiunea/frecare se adreseazpă zonelor de inserţie a ligamentelor, tendoanelor,
capsulei;se aplică cu vârful degetelor sau podul palmei, cu mişcări circulare sau longitudinale
de mică amplitudine.
Vibraţia/trepidaţia se execută prin aplicarea de mişcări vibratorii ce se ordonează din
cot şi care constau din presiuni şi relaxări succesive ce se aplică tegumentului fără ca mâna să
piardă contactul cu acesta. Mişcările se execută cu două sau trei degete.
Efectele biologice cu importanţă pentru aparatul musculoscheletal:
 Calmarea durerii
 Diminuarea contracturii
 Îmbunătăţirea amplitudinii articulare, a tonusului muscular şi complianţei ţesuturilor
tendino-fasciale
 Reducerea redorii articulare
 Scăderea presiunii intraarticulare
 Antiedematos
Condiţii necesare de afectuare a masajului:
 Încăpere adecvată ca suprafaţă
 Temperatură confortabilă
 Personal calificat
 Pat cu înălţime adecvată(80-85 cm)
 Materiale auxiliare, pudră de talc sau substanţe uleioase aromate
 Aplicarea procedurii este preferabilă în cursul dimineţii
 Adaptarea tipului şi timpului de masaj scopului urmărit
Contraindicaţii: boli dermatologice, infecţii tegumentare, tromboflebite, embolism,
fragilitate vasculară, fracturi, varice foarte exprimate, sarcina.
Aşadar, masajul este o tehnică de stimulare mecanică a ţesuturilor cu ajutorul
presiunilor, întinderilor sau efleurajului a cărui conţinut trebuie aplicat diferenţiat, în funcţie
de scop: pentru creşterea flexibilităţii ţesuturilor, de favorizare a întoarcerii venoase, de
scădere a durerii şi excitabilităţii neuromusculare, de îndepărtare a lichidului interstiţial şi a
acidului lactic.
IV.4 Electroterapia
Diferite proceduri care utilizează curentul electric se pot dovedi utile în abordarea
fizioterapeutică a bolii.
Curentul galvanic are propietăţi antalgice(anod), decontracturante(catod) şi
antiexsudative(ambii poli). Pentru a asocia un efect termic, sunt preferate băile galvanice
celulare sau generale(Stanger) la temperaturi de 35-37,5 grade C. Durata şedinţei este de 20-
30 minute, de 2-3 ori pe săptămână.
Ionoforeza este o metodă specială de aplicare a curentului galvanic, care are ca scop
introducerea e agenţi bioacivi, adesea medicamente, transcutanat, în ţesuturile profunde.
Prezenţa unui cîmp electric produce un transport activ, favorizând electromigrarea şi
eletroosmoza. Aceste forţe se măsoară în flux chimic, micromoli/cm².
Factorii ce influenţează transportul activ ionoforetic sunt: pH-ul tegumentului,
concentraţia substanţei terapeutice, voltajul utilizat, timpul e aplicare, rezistenţa electrică a
pielii. Densitatea curentului electric la suprafaa electrodului influenţează cel mai mult gradul
de transfer al oinilor. Studiile au demonstrat că soluţiile cu concentraţii mici, intensităţile
mici ale curentului utilizat şi timpul de aplicare prelungit sunt lementele ce susţin eficienţa
procedurii. Cele mai folosite substanţe sunt: CaCl2, MgSO4, IK, salcilatul de sodiu,
novocaina. În practică, pentru a se realiza fenomenul de disociaţie electrolitică şi transportul
activ spre ţesuturi, este necesar a se respecta legea polaităţii, astfel încât substanţa
medicamentoasă se depune(prin îmbibarea stratului hidrofil care se interpune între tegument
şi electrod) la electodul cu aceeaşi polaritate electrică.
Contraindicaţii: stările febrile, embolice, bolile infecţioase, leziunile cutanate,

varicele, materiale de osteosinteză, bolile organice decompensate.
TENS(Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică non-invazivă, cea
mai cunoscută, cea mai apreciată şi utilizată formă de electroanalgezie. TENS acţionează prin
simularea nervilor senzitivi şi activarea mecanismelor naturale anti-durere.
Mod de acţiune:
 Inhibiţie presinaptică(la nivelul cornului dorsal)
 Eliberare de endorfine, enkefaline, dinorfine
 Inhibiţia directă a nervului excitat anormal
 Restabilirea parametrilor input-ului aferent
Atât în cazul aparatelor mari, cât şi în cazul celor portabile, electrozii au dimensiuni
asemănătoare; electrodul activ se aplică pe zona dureroasă, punctul trigger; anadul se
plasează mai jos de zona dureroasă, respectând, însă, dermatomul; pentru asigurarea
contactului electrod-tegument acesta se degresează cu o soluţie alcoolică 70%.
Întrucât plasarea electrozilor poate înfluenţa beneficiul terapeutic, avem în atenţie
următoarele:
 Stimularea trebuie să se producă cât mai aproape de rădăcina nervului
 Stimularea este mai eficientă la aplicaţiile făcute proximal faţă de aria dureroasă
 Stimularea punctului motor
 Stimularea punctului trigger
 Stimularea în cadrul aceluiaşi dermatom, slerotom, miotom
Contraindicaţii şi precauţii la TENS: pacemaker, sarcină, nu se aplică pe sinusul
carotidian şi pe faţa anterioară a gâtului, pe laringe, ochi, regiunea epifizară la copii, în
epilepsie.
Curenţii diadinamici sunt utilizaţi în spondilita anchilozantă cu scop biotrofic
(resotbtiv) (de exemplu, perioadă scurtă cu inversarea polilor la 1-2 minute) şi
inhibitor(antalgic)(de exemplu, Difazat fix şi/sau perioadă lungă cu polul negativ pe zona
dureroasă, 6-8 şedinţe de câte 3-4 minute). Într-o singură şedinţă se pot aborda mai multe
sedii dureroase.
În timpul aplicaţiei trebuie să apară senzaţia de înţepătură uşoară, de contracţie
ritmică, de uşoară arsură. Această senzaţie se amplifică pe parcursul procedurii, deoarece
sistemul senzitivo-senzorial nu se acomodează sub intervenţia curentului diadinamic.
Apariţia unei senzaţii de arsură în punct fix, pe regiunea aflată sub electrod, indică
risc de arsură şi determină întreruperea tratamentului.
Contraindicaţii: fracturi recente, escoriaţii, plăgi, leziuni dermatologice, regiunile în
care sunt încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze, sterilete, nu se apliă pe
regiunea precordială, în stări hemoragice locale sau tromboze venoase superficiale şi
profunde.
Curenţii interferenţiali se utilizează în SA de preferinţă la frecvenţe între 12-100 Hz,
care asigură un efect combinat antalgic şi decontracturant. Se preferă aplicaţii rezultate prin
încrucişarea a doi curenţi de medie frecvenţă redresaţi şi modulaţi în amplitudine.
În varianta stabilă, interferenţa curenţilor rezultă din plasarea pe regiunea vizată a
patru electrozi tip placă sau ventuză, în timp ce în varianta cinetică se utlizează doi electrozi
tip „mănuşă” cuplaţi fiecare cu căte un electrod-placă fix. Se obţine în acest fel concentrarea
efectului la suprafaţă sau în profunzime.
Prescripţia variază în funcţie de efectul dorit. Efectul antalgic se obţine la frecvenţe de
80-100 Hz, în timp ce efectul decontracturant se obţine la frecvenţe de 12-35 Hz. Instalarea
fenomenului de aproximativ după 5 minute de tratament implică creţterea intensităţii, dar
posibilitatea tehnică a modulării a rezolvat şi această problemă. Durata şedinţei este 10-15-20
minute, cu intensitate ce creşte şi descreşte progresiv, la începutul şi sfârşitul şedinţei.
Curentul interferenţial este contraindicat în: leziuni dermice de continuitate, infecţii,
procese inflamatorii purulente, stări febrile, implante metelice, tumori maligne, tuberculoză,
zona precordială.
IV.5. Terapia ocupaţională
În cadrul terapiei ocupaţionale, intră atât activităţile profesionale, cât şi sportul. În

ceea ce priveşte activităţile lucrative, SA poate beneficia mult de munca fizică cea mai
diversă, cu excepţia acelor munci care încarcă coloana sau se desfăşoară în condiţii de mediu
reumatogene(frig umed, curenţi de aer rece)
Singura condiţie importantă de respectat este menţinerea unei poziţii corecte a
coloanei în timpul muncii, adică să se evite poziţia cifotică ca şi poziţiile fixe prelungite, mai
ales în poziţie şezândă. În cazul în care sunt afectate şi articulaţiile periferice, mai ales
şoldurile, elementul limitativ este ortostatismul pentru orice actvitate de muncă.
O serie de sporturi sunt nu numai permise, ci chiar recomandate pentru o serie de

elemente getuale care obligă la o postură corectă sau de hipercorecţie a coloanei. Astfel,
înotul(ca stiluri: bras, fluture, crawl), voleiul, baschetul(mai ales trasul la coş), badmintonul,
tenisul de câmp, hanbalul, etc.
Trebuie evitate jocurile care solicită flexia trunchiului(popice, bowling, biliard,
crichet,etc), ca şi alegările şi salturile.
IV.6. Tratamentul ortopedo-chirurgical
Această metodă terapeutică este destinată stadiilor avansate ale bolii. Osteotomiile
spinale(columnotomii,vertebrotomii)urmăresc în principal următoarele obiective:
 Îmbunătăţirea poziţiei drepte, înlăturând acţiunea gravitaţiei în direcţia accentuării
deformării în flexie a trunchiului
 Ameliorarea dinamicii respiratorii prin ridicarea cutiei toracice, care permite o mai
bună „excusie” a diafragmului.
 Facilitarea deglutiţiei şi respiraţiei
 Lărgirea câmpului vizual
În principiu, se recurge la intervenţia chirurgicalăcînd mijloacele tratamentului
conservator, corect şi intensiv aplicate, au eşuat. Osteotomia se adresează numai arcurilor, nu
şi corpilor vertebral, practicându-se de preferinţă la nivel lombar (articulaţiile costovertebrale
o fac imposbilă în regiunea dorsală) acolo unde punţile osoase sunt mai reduse.
Îngrijirea postoperatorie a spondiliticilor cu osteotomie spinală este deosebit de
delicată. Fuziunea se obţine de regulă în 3-4 săptămâni şi deci este cazul ca în stadiul
„moale”, segmentul să fie imobilizat. Se recomandă, de asemenea, ca în următoarele 9-12
luni pacientul să poarte un lombostat. Cu toate precauţiile, mortalitatea este de 10%, poate
mai mare în cazul columnotomiei cervicale. Printre complicaţii se numără paraplegia,
compresiuni radiculare, osteomielită etc.
Afectarea bilaterală a şoldului afectează în cel mai înalt grad bolnavii cu spondilită
anchilozantă, în special în mers şi activitatea sexuală. Artroplastia totală a şoldului oferă, în
mâini experimentate, până la 73% rezultate bune şi foarte bune, atât pe plan subiectiv(durere)
cât şi obiectiv(mobilitate).
Beneficiile sunt maxime cînd se intervine pe o artulaţie aflată în faza anchilozei

fibroase. Incidentele observate au fost contracturile si astenia musculară precoce iar printre
complicaţii s-au senalat infecţii profunde(5%), uzură osoasă de vecinătate şi
reanchilozare(până la 20%)
Este important de menţionat că actul chirurgical, oricare ar fi el, întâmpină şi alte
piedici de ordin tehnic. Acestea ţin în principal de dificultatea şi chiar imposibilitatea de a
administra unle forme de anestezie(intubaţie traheală, rahianestezie) şi de poziţionarea
precară a subiectuluipe masa de operaţie.
IV.7. Asistenţa în spondilita anchilozantă la domiciliu
Principalele obiective ale asistenţei precoce în SA sunt:

 Amelioararea durerilor
 Scăderea procesului inflamator
 Menţinerea unei corecte posturi şi funcţii ale coloanei şi articulaţiilor centurilor
 Menţinerea unei bune ventilaţii toracice
Momentul cel mai important în tratamentul SA este perioada formării entezelor
inflamatorii până nu s-au format sinostozele. În această perioadă, se dă „lupta” pentru
menţinerea cât mai îndelungată a mobilităţii coloanei şi, de asemenea, a conservării posturii
corecte a acesteia. În acest sens, exerciţiile posturale Forestier, exerciţiile corectoare şi de
conştientizare posturală şi atenţia acordată posturilor adoptate în timpul zilei sunt esenţiale.
Asigurarea complianţei pacientului cu spondilită este considerată cheia succesului în
asistenţa pe termen lung a acestuia. În acest efort educaţional trebuie instruiţi 1-2 membri din
familie, cei mai apropiaţi(soţie sau soţ, mamă, etc) acţiune condusă cel mai eficient de
medicul de familie.
Probleme abordate vor fi aupra:
 Caracterului cronic şi evolutiv al bolii
 Lipsa unei terapeutici specifice
 Pericolului unei atitudini de indiferenţă sau dezarmare totală în faţa acţiunilor de
asistenţă medicală
 Necesităţii unei asistenţe de continuitate, 24 de ore pe zi şi 365 de zile pe an
 Încurajării motovaţiilor pozitive deja existente ale pacientului, eventual descoperirea
şi a altora care să-i facă cît mai complianţi
 Necesităţii continuării activităţilor lucrative iniţiale, excepţiile fiind mai rare, în care
caz se vor indica scimbările corespunzătoare;
 Vieţii intime familiale
Terapia educaţională, inclusa în asistenţa bolnavului spondilitic la domiciliu, are
întotdeauna o încărcare puternică psiho-terapică, motiv pentru care ea trebuie susţinută şi
repetată în decursul bolii.
Capitolul V
Organizarea și metodologia părții practice
V.1. Prezentarea lotului de persoane
Pentru efectuarea părții practice am lucrat cu 4 persoane, cu vârste cuprinse între 18–
53 de ani, incluşi în programul de reabilitare de la Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi, secţia
Reumatologie, în perioada octombrie 2012 – mai 2013.
În urma examenului clinic ( anamneza, somatometrie, somatoscopie, testul Ott, testul

Schober) realizat la începutul studiului, toate persoanele prezentau atitudini vicioase. Astfel,
pacienţii au fost incluși în programe de recuperare.
Repartizarea pacienţilor este prezentată în funcție de sex și vârstă în tabelul
de mai jos.
Nr. Crt. Nume si prenume Sex Vârstă
1 L.Z. Feminin 53
2 M. L. F. Masculin 39
3 N. C-C Masculin 18
4 R.I Masculin 26
V.2. Metodele concrete de lucru .

Alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex
Programele de recuperare kinetoterapeutice s-au aplicat pe grupul experimental, în

funcție de particularitățile fiecărui subiect.
Obiectivele urmărite prin aplicarea programului de kinetoterapie sunt:
1. Formarea și consolidarea reflexului de atitudine corectă a corpului static și dinamic;

2. Tonifierea musculaturii flexoare și extensoare a coloanei vertebrale (în regim de
scurtare și alungire);
3. Creșterea și dezvoltarea flexibilității și supleții articulare a coloanei vertebrale;

4. Creșterea mobilității coloanei vertebrale;
5. Dezvoltarea abilității și coordonării mișcărilor;
6. Evitarea apariției deviațiilor compensatorii;
7. Prevenirea sau îmbunătățirea tulburărilor funcțiilor cardio-respiratorii;
8. Prevenirea sau corectarea modificărilor de poziție ale altor segmente corporale ca:
umeri, omoplați, gît, torace;
9. Tonifierea generală a organismului.
Având în vedere că spondilita anchilopoetică determină devia ții ale coloanei

vertebrale și fiind o boală cu un caracter evolutiv și cu un înalt grad de invaliditate, momentul
începerii kinetoterapiei trebuie să fie cît mai precoce.
Principiul de bază este să se încerce prevenirea sau limitarea anchilozelor și
devierilor coloanei și/sau articulațiilor rădăcinilor prin urmărirea unor obiective ca:
 refacerea mobilității: se concretizezază prin reeducarea extensiei coloanei vertebrale;

realizarea acestui obiectiv se poate obține prin adaptarea de posturi prin mobilizări
pasive, auto-pasive și active (dacă pot fi executate);
 refacerea forței musculare este un obiectiv deosebit de important în tratamentul
spondilitei anchilopoetice;
Tehnicile,exercițiile și metodele utilizate se vor alege în funcție de restantul funcțional

al pacientului. În vederea realizării acestor obiective, pe lîngă exercițiile fizice, au mai fost
utilizate următoarele metode:
 masajul, cu rol important în troficitatea musculară, pentru beneficiile sale,masajul este

indicat înaintea ședințelor de kinetoterapie;
 hidrokinetoterapia, temperatura apei trebuie sa fie de 35-37 0, este benefică pentru
facilitarea mișcărilor la nivelul coloanei vertebrale.Ca urmare a temperaturii apei, se
obține: relaxarea musculaturii, calmarea durerilor și vasodilatației secundare,
creșterea mobilității articulare, reantrenarea segmentară sau globală la efort a coloanei
vertebrale
Contraindicațiile hidrokinetoterapiei sînt atunci cînd pacienții cu spondilită

anchilopoetică suferă de astm bronșic, boli de inimă, plăgi deschise, boli infecțioase, boli de
piele contagioase.
Un timp esențial al programului de kinetoterapie îl constituie mobilizarea cuștii
toracice în timpul respirației.
În stadiile preanchilozante, cînd prinderea coloanei dorsale și a articulațiilor
costovertebrale nu este un fapt împlinit, se va pune accentul pe gimnastica respiratorie
corectivă și pe reeducarea respirației toracice. Pe măsură ce funcția toracelui în mecanica
ventilatorie scade, se începe reeducarea abdominale, fără să se abandoneze însă exercițiile
destinate respirației toracice.
Sporturi cu valoare terapeutică: înot spate, volei, baschet. Bolnavul va efectua cure
balneare în stațiuni de pe litoral sau altele care beneficiază de ape sărate, termale
oligominerale.
Este bine ca ședințele de kinetoterapie sa fie precedata de masaj. Prin manevre de
masaj se pregătește musculatura ce va fi activată, se elimină punctele dureroase, iar în final
permite eliminarea oboselii musculare acumulată cu ocazia efectuării exercițiilor fizice
active.
Programul recuperator fizical-kinetic a constat din: tratament medicamentos,
fizioterapie, kinetoterapie, hidroterapie și alte metode.
V.3. Fişe individuale
Fişă individuală 1
Nume şi prenume: L.Z.
Sex: Feminin
Vârsta: 53 de ani
Data internării:14.01.2013 Data externării: 24.01.2013
 Diagnostic la internare: spondilită anchilozantă cu sacroiliită bilaterală stadiul II.

 Istoricul bolii: Pacienta descrie debutul insidious al bolii în urmă cu aproximativ 13
ani prin sindrom algofuncţional periferic de tip inflamator, interesând
genunchi(durere, tumefacţii) degete member inferioare, lombosacralgii cu caracter
inflamator şi redoare matinală. Pacienta a fost diagnosticată cu spondilită anchilozantă
în anul 2001 în Spitalul Clinic de Recuperare, Iaşi (spondilită anchilozantă cu debut
periferic) pe baza criteriilor clinice şi radiologice(sacroiliită gradul II), pentru care a
urmat tratament de AINS, cu remiterea parţială a simptomelor şi evoluţiei clinice şi
radiologice nefavorabile, motiv pentru care s-a instituit tratament anti TNF α, terapie
pe care o urmează şi în prezent
 Aparatul respirator: scolioză dorsală dextroconvexă, excursii costale simetrice,
amplitudine redusă(indice inspir-expir = 1 cm) auscultaţie pulmonar normală,
frecvenţa respiratorie=12 r/min.
 Aparatul locomotor:
 Subiectiv: poliartralgii cu caracter inflamator la nivelul articulaţiilor mici ale mâinilor,
genunchi drept şi coloană vertebrală dorsală însoţite de redoare matinală de
aproximativ 30 minute, durere cu caracter mecanic plante.
 Obiectiv: staţiune bipodală, mers dificil, antalgic pe vârfuri şi pe călcâie
 Coloana vertebrală:
Coloana cervicală: discretă proiecţie anterioară a capului, durere la palparea şi
percuţia apofizelor spinoase, mobilitate limitată.
Coloana dorsală: scolioză dextroconvexă, sensibilitate la palparea şi percuţia

apofizelor spinoase, mobilitate limitată algic.
Coloana lombară: redresare, contractură musculatură paravertebrală stânga>dreapta,
mobilitate limitată: indicele Schober=0,8 cm, lateroflexie important limitată.
Manevre de elongaţie pentru nervul sciatic si nervul crural-negative, bilateral.
 Membre superioare: în ax bilateral
Umeri: durere la palparea punctelor topografice bilateral(culisa bicipitală, mobilitate
păstrată, discretă limitare pentru rotaţii.
Coate: durere la palpare antero-posterioară pe dreapta, mobilitate păstrată.
Articulaţiile radiocarpiană, metacarpofalangiana, interfalangiană: durere la palparea
MCF I bilateral, MCF III bilateral, IFP III drept, mobilitate păstrată-pensă de forţă,
fineţe-complete bilateral.
 Membre inferioare: în ax bilateral
Articulaţia coxofemurală: durere la palparea punctelor topografice bilateral(inghinal,
mobilitate discret limitată: flexie-70° bilateral, manevra Patrick-poyitivă bilateral
Genunchi: sensibilitate la palparea punctelor topografice pe dreapta(bursa
suprapatelarpă, laba de gâscă, LLE), mobilitate păstrată, cracmente la mobilizarea
genunchiului, semnul rindelei este pozitiv bilateral, dar mai accentuat pe dreapta,
cursa rotulei discret limitată pe dreapta.
Articulaţiile tibio-tarsiană, metatarsofalangiană, interfalangiană: sensibilitate la
palparea aponevrozelor plantare bilateral, mobilitae păstrată
PLAN DE RECUPERARE
A. Masaj pentru relaxarea musculaturii paravertebrale, 20 de minute
B. Electroterapie:
 Galvanoterapie: patrucelular, scop analgezic (efect la anod), sedativ (polul
superior pozivi, polul inferior negativ), intensitate mică (mai puţin de 50 mA)
şi tensiune mică(30-80 V), 20 minute,
 TENS: 4 poli, paravertebral dorso-lombar (polul pozitiv pe partea stângă,
polul negativ, activ, pe partea dreaptă), frecv 50-100 Hz, I=10-40 mA, 15
minute.
 Curent diadinamic: 2 poli, umeri, antero-posterior, difazat fix 3 minute+
perioadă lungă 3 minute.
 Curent interferenţial: 4 poli, articulaţia coxofemurală, efect antalgic, frecvenţă

80-100 Hz, 10-15 minute.
C. Kinetoterapie pentru:
 Evitarea/limitarea extinderii redorilor şi anchilozelor;
Program de exerciţii:
1. P.I.: Decubit dorsal

T1: Ducerea braţelor, prin faţă, până deasupra capului, cu inspir(Fig. V.1)
T2: Revenire cu expir
2. P.I.: Decubit dorsal, genunchii flectati, mâinile pe abdomen

T1: inspir profund
T2: expir, cu apăsarea palmelor pe abdomen, dinspre lateral spre linia mediană a
corpului(Fig. V.2)
Fig. V.1 Fig. V.2
3. P.i.: Decubit dorsal

T1: Flexia trunchiului, cu ducerea braţelor în faţă, inspir

4. P.I.: Decubit dorsal, genunchii flectaţi

T1: Ridicarea coloanei dorsale, lombare şi a bazinului, cu inspir(Fig. V.3)

T1. Flexia şoldului cu genunchiul întins şi flexia piciorului pe gambă, inspir(Fig. V.4)
T2. Revenire cu expir
Se execută alternativ, pentru ambele membre
6. P.i.: Decubit lateral, partea dreaptă, bratul drept întins la nivelul umerilor, membrul
inferior drept flectat (genunchiul pe coapsă şi coapsa pe abdomen)
T1: Abducţia membrului inferior stâng, cu inspir(Fig. V.5)
Fig.V.3 Fig. V.4 Fig. V.5

7. P.i.: Decubit lateral, partea stângă, braţul stâng întins la nivelul umerilor, membrul
inferior stâng flectat (genunchiul pe coapsă şi coapsa pe abdomen)
T1: Abducţia membrului inferior drept, cu inspir
8. P.I.: Decubit ventral, mâinile împreunate sub bărbie

T1: Flexia capului, inspir (bărbia atinge palmele)
9. P.I.: Decubit ventral

T1: Extensia trunchiului, privirea înainte, inspir
10. P.I.: Patrupedie

T1: Flexia trunchiului pe coapsă, cu menţinerea poziţiei drepte a coloanei vertebrale,
privirea în faţă, fără desprinderea palmelor de pe sol, inspir(Fig. V.6)
11. P.I.:Patrupedie
T1: Flectarea coatelor şi extensia membrului inferior drept, inspir(Fig. V.7)
T2: Revenire
Se execută în aceaşi manieră şi pentru membrul inferior stâng.
Fig. V.6 Fig. V. 7

12. P.I.: Stând, cu spatele la spalier, mainele prinse de spalier, la nivelul coloanei lombare
T1: Flexia trunchiului, spatele drept, privirea înainte, inspir(Fig. V. 8)
Fig. V. 8
D. Terapie ocupaţională
 Pictat la şevalet, pentru antrenarea centurii scapulo-humerale
 Sărituri pe minge medicinală, pentru menţinerea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale
şi menţinerea coloanei vertebrale într-o poziţie corectă
 Cusut, brodat, pentru menţinerea mobilităţii articulaţiilor mâinii.
În urma programului de recuperare, timp de 10 zile, au fost observate modificări ale

mobilităţii coloanei vertebrale, membrelor superioare şi inferioare. Aceste schimbări se
regăsesc în graficele de mai jos(Graficele V.1, V.2, V.3)
Coloana vertebrală
80
70
60
50
40
30
20
10
Grafic V.1: Comparație între mobilitatea iniţială a coloanei verterbrale şi după tratament
Membre superioare
200
180
160
140
120
100
80
60
40
20
Grafic V.2: Comparație între mobilitatea iniţială a membrelor superioare şi de după tratament
Membre inferioare
120
100
80
60
40
20
Grafic V.3: Comparație între mobilitatea iniţială a membrelor inferioare şi după tratament
Fişă individuală nr. 2
Nume şi prenume: M L-F
Sex: masculin
Vârsta: 39 ani
Diagnostic:Spondilită anchilozantă stadiul IV, forma axială.
Data internării: Data externării:
Istoricul bolii: Pacient diagnosticat in 2010 cu spondilită anchilozantă cu sacroiliită

stadiul IV cu debut insiduos, cu aproximativ 6 ani anterior diagnosticării prin lombosacralgii
cu caracter inflamator. Pentru aceasta a urmat tratament cu AINS în 2010, în urma
diagnosticării de SA. Radiologic- sacroiliită stadiul IV se instituie tratament cu AINS şi SSZ,
tratament urmat cîteva luni.
 Aparatul respirator: torace cifotic, coaste simetrice

 Subiectiv: rahialgii cervico-dorsale cu caracter mixt, predominant inflamator, iradiere
pe membrul superior drept, dureri la nivelul cotului drept
 Obiectiv: staţiune bipodală posibilă fără sprijin. Mers normal, mers posibil pe vârfuri
şi călcâie
 Coloana vertebrală: rectitudinea coloanei lombare, cifoză dorsală cu rază mare de
curbură, contractură musculară paravertebrală dorso-lombară, durere la palparea
apofizei spinoase dorsale, mobilitate limitată cervical, bilateral, dorso-lombar.
Indicele Ott=1 cm, indicele Schober=9 cm. Lateroflexie lombară absentă, respiraţie de
tip abdominal, indice inspir-expir=2,5 cm. Manevre de elongaţie pentru sciatic şi
crural negative bilateral.
Articulaţiile coxo-femurale nedureroase la palparea inghinală şi retrotrohanteriană

bilaterală, mobilitate limitată pe ultimele grade pentru flexie cu genunchi întins 80 grade
bilateral, cu genunchi flectat 100 grade bilateral, rotaţie externă şi rotaţie internă limitate pe
ultimele 10 grade pe dreapta.
Genunchi nedureroşi la palparea punctelor topografice, cursa rotulei în cursa normală,
mobilitate normală
Articulaţiile tibio-tarsiene, mici picioare – nedureroase la palpare, mobilitate normală.
 Membre superioare în ax bilateral
Umeri şi coate – nedureroase la palpare, mobilitate normală.

Articulaţiile radiocarpiene, mici mâini- mobilitate normală.
Plan de recuperare

B. Electroterapie:
 Galvanoterapie: patrucelular, scop analgezic(efect la anod), sedativ (polul
superior pozivi, polul inferior negativ), intensitate mică(mai puţin de 50 mA)
şi tensiune mică(30-80 V), 20 minute,
 TENS: 4 poli, paravertebral cervico-dorsal(polul pozitiv pe partea dreaptă,
polul negativ, activ, pe partea stângă), frecv 50-100 Hz, I=10-40 mA, 15
minute.
 Curent diadinamic: 2 poli, umeri, antero-posterior, difazat fix 3 minute+
 Curent interferenţial: 4 poli, paravertebral dorso-lombar, efect antalgic,
frecvenţă 80-100 Hz, 10-15 minute.
 Laser: dorso-lombar, efect antiinflamator, 2 minute 30 secunde dreapta+2
minute 30 secunde stânga.
 Evitarea extinderii redorilor şi anchilozelor;
 Evitarea apariţiei deviaţiilor compensatorii
Program de exerciţii
T1: Flexia capului, inspir (bărbia atinge palmele)(fig. V.9)


T1. Flexia şoldului cu genunchiul întins şi flexia piciorului pe gambă, inspir(Fig. V.
10)
Fig. V. 9 Fig. V.10
4. P.I.: Decubit dorsal, cu talpa dreaptă pe genunchiul stâng

T1: Abducţia membrului inferior drept până ajunge paralel cu planul patului, fără să
ridice talpa de pe genunchiul opus, inspir(Fig. V. 11)

T1: inspir profund
corpului(Fig. V.12)
Fig. V.11 Fig. V.12

6. Decubit dorsal, genunchii flectaţi
T1: Ridicarea coloanei dorsale, lombare şi a bazinului, cu inspir

T1: Ducerea braţelor, prin faţă, până deasupra capului, cu inspir

T1: Flexia trunchiului, braţele întinse în faţă, inspir
9. P.I.: Patrupedie
T1: Flexia coatelor, cu menţinerea poziţiei drepte a coloanei vertebrale, inspir
(Fig. V.13)
Fig. V.13
10. P.I.:Patrupedie
T1: Flectarea coatelor şi extensia membrului inferior drept, inspir
T2: Revenire
Se execută în aceaşi manieră şi pentru membrul inferior stâng.
 Vopsit pereţi pentru antrenarea centurii scapulo-humerale
 Cusut, împletit, pentru menţinerea mobilităţii articulaţiilor mâinii.

regăsesc în graficele de mai jos.
Coloana vertebrală
60
50
40
Grade
30
20
10
Grafic V. 4. Comparație între mobilitatea iniţială a coloanei verterbrale şi după tratament
Membre superioare
200
180
160
140
120
100
80
60
40
20
Grafic V.5: Comparație între mobilitatea iniţială a membrelor superioare şi după tratament
Membre inferioare
120
100
80
60
40
20
Nume şi prenume: N C-C
Sex: masculin
Vârsta: 18 ani
Diagnostic: spondilită anchilozantă cu sacroiliită bilaterală stadiul III, formă axială
Data internării: 13.05.2013; Data externării: 23.05.2013
Istoricul bolii: Pacientul în vârstă de 18 ani, aflat la prima internare în Spitalul Clinic
de Recuperare, Iaşi, fără antecedente personale patologice semnificative, se prezintă acuzând
un sindrom algofuncţional de tip inglamator ce interesează articulaţiile sacroiliace şi
articulaţia genunchiului drept. Necesită evaluare clinico-biologică şi de specialitate în
vederea stabilirii tratamentului medicamentos şi de recuperare.
 Aparatul respirator: torace normal conformat, excursii costale simetric bilateral.

 Subiectiv: lombosacralgie cu caracter inflamator, dureri la nivelul articulaţiei coxo-
femurale şi a genunchiului, predominant drept, caracter inflamator, redoare
matinală>1h
 Obiectiv: staţiune bipodală posibilă fără sprijin. Mers normal, mers posibil pe vârfuri
şi călcâie
 Coloana vertebrală: cifoză dorsală, contractură musculară paravertebrală dorso-
lombară, durere la palparea apofizei spinoase dorsale, mobilitate normală.
Articulaţiile coxo-femurale nedureroase la palparea şi percuţia punctelor

topografice(inghinal, retrotrohanterian şi trohanterian bilaterală)
Genunchi dureroşi la palparea punctelor topografice, cursa rotulei mobilă în sens
latero-lateral şi cranio-caudal
 Membre superioare în ax bilateral
Umeri şi coate – nedureroase la palpare, mobilitate normală.

Articulaţiile radiocarpiene, mici mâini- mobilitate normală.
Plan de tratament:

B. Electroterapie:
 TENS: 4 poli, paravertebral cervico-dorsal(polul pozitiv pe partea stângă,
polul negativ, activ, pe partea dreaptă), frecv 50-100 Hz, I=10-40 mA, 15
minute.
 Curent diadinamic: 2 poli, genunchi, latero-lateral, difazat fix 3 minute+
 Curent interferenţial: 4 poli, articulaţia coxofemurală, efect antalgic, frecvenţă
80-100 Hz, 10-15 minute.
 Laser: dorso-lombar, efect antiinflamator, 2 minute 30 secunde dreapta+2
minute 30 secunde stânga.
 Evitarea deformărilor, a deposturărilor coloanei şi a şoldurilor;

 Evitarea instalării redorilor şi anchilozelor;
 Prevenirea modificărilor de poziție ale altor segmente corporale ca: umeri,
omoplați, gît, torace;
Program de exerciţii:

T1: Ducerea braţelor, prin faţă, până deasupra capului, cu inspir(Fig. V.14)
2. P.I.: Decubit dorsal, genunchii flectaţi

T1: Ridicarea coloanei dorsale, lombare şi a bazinului, cu inspir

T1: inspir profund
corpului
Fig. V.14
4. P.i.: Decubit lateral, partea dreaptă, bratul drept întins la nivelul umerilor, membrul
inferior drept flectat (genunchiul pe coapsă şi coapsa pe abdomen)
T1: Abducţia membrului inferior stâng, cu inspir

Se execută la fel şi pentru celălalt membru
T1: Flexia capului, inspir (bărbia atinge palmele) (Fig. V.15)
Fig. V.15
7. P.I.: Patrupedie
T1: Flexia trunchiului pe coapsă, cu menţinerea poziţiei drepte a coloanei vertebrale,
privirea în faţă, fără desprinderea palmelor de pe sol, inspir(Fig. V.16)
8. P.I.: Şezând
T1: Extensia genunchiului drept, inspir(Fig. V.17)
Fig. V.16 Fig. V.17

9. Şezând
T1: Flexia trunchiului cu ducerea braţelor sub scaun, cât mai în spate, inspir(Fig.
V.18)
10. P.I.: Stând, cu faţa la spalier, mainele prinse de spalier, la nivelul umerilor
T1: Flexia genunchilor, inspir(Fig. V.19)
Fig. V.18 Fig. V.19
 Pictat la şevalet, pentru antrenarea centurii scapulo-humerale
 Vopsit pereţii camerei
 Cusut pentru menţinerea mobilităţii articulaţiilor mâinii.

regăsesc în graficele de mai jos(Graficele V.7, V.8, V.9)
Coloana vertebrală
90
80
70
60
50
40
30
20
10
Grafic V.7: Comparație între mobilitatea iniţială a coloanei vertebrale şi după tratament
Membre superioare
200
180
160
140
120
100
80
60
40
20
Membre inferioare
140
120
100
80
60
40
20
Nume şi prenume: R. I.
Sex: masculin
Vârsta: 26
Diagnostic: spondilită anchilozantă, stadiul II
Data internării: 18.03.2013; Data externării: 28.03.2013
Istoricul bolii: Pacient diagnosticat în 2012 cu spondilită anchilozantă cu sacroiliită

stadiul III, debut insiduos, se internează pentru rahialgii cervico-dorso-lombare cu impotenţă
funcţională.
 Aparatul respirator: torace cifotic

 Subiectiv: Rahialgii cervico-dorso-lombare şi dureri la nivelul articulaţiei coxo-
femurale, predominant stâng
 Obiectiv: staţiune bipodală, mers dificil
 Coloana vertebrală: cifoză dorsală, contractură musculară paravertebrală dorso-
lombară, durere la palparea apofizelor spinoase, mobilitate limitată cervical, dorso-
lombar, bilateral.
 Membre superioare: în ax bilateral
Umeri: durere la palparea culisei bicipitale, mobilitate afectată discret
Coate: nedureroase, mobilitate păstrată
Articulaţiile radiocarpiană, metacarpofalangiana, interfalangiană: durere la palparea

MCF I bilateral, MCF II bilateral, IFP II drept, mobilitate păstrată bilateral.
Articulaţiile coxo-femurale: durere la palparea spaţiilor inghinale şi retrotrohanteriene
Genunchi: nedureroşi la palparea spaţiilor topografice(bursa suprapatelarpă, laba de

gâscă, LLE), semnul rindelei este pozitiv bilateral.
Tratament. Pacientul a urmat doar tratament medicamentos, timp de 10 zile.

Rezultatele obţinute sunt exprimate în graficele de mai jos(Graficele V.10, V.11,
V.12)
Coloana vertebrală
80
70
60
50
Grade
40
30
20
10
Grafic V.10: Comparație între mobilitatea iniţială a coloanei vertebrale şi după tratament
Membre superioare
200
180
160
140
120
Grade
100
80
60
40
20
Membre inferioare
120
100
80
Grade
60
40
20
0
Concluzii
Programul de kinetoterapie a fost individualizat pentru fiecare pacient, ţinând cont de

vârsta pacienţilor şi de capacitatea funcţională a fiecăruia.
Ca modalitate de evaluare şi demonstrare a eficacităţii terapiei aplicate subiecţilor s-

au scos în următoarele rezultate:
 Cei 3 pacienţi care au beneficiat de program de recuperare, incluzând terapie

medicamentoasă, masaj, electroterapie, kinetoterapie şi ergoterapie, s-a observat o
creştere de până la 6 grade a mobilităţii coloanei vertebrale, a membrelor superioare şi
inferioare. De asemenea, contractura paravertebrală s-a redus, în special datorită
masajului şi procedurile eletroterapeutice.
 Pacientul care a beneficiat doar de tratament medicamentos a avut o evoluţie mai

puţin favorabilă. Mobilitatea coloanei vertebrale dorso-lombare şi lombare a scăzut cu
1 grad, rotaţia externă a ţoldului cu 1 grad şi cea internă cu 2 grade. Celelalte mişcări
ale coloanei vertebrale, membrelor inferioare şi superioare au rămas la fel,
neînegistrând nici o îmbunătăţire.
În urma aplicării programului de kinetoterapie la persoanele diagnosticate cu

spondilită anchilopoetică, am observat efecte favorabile: stoparea deviațiilor, îmbunătățirea
mobilității articulare și creșterea tonusului muscular.
Astfel, putem spune că scopul lucrării a fost atins, demonstrând prin cazurile studiate
importanţa tratamentului precoce recuperator aplicat pacienţilor cu spondilită anchilozantă.
BIBLIOGRAFIE
1. Antohe D.Şt, Varlam H : Sistemul locomotor /Muşchii, editura Junimea

2. Atlas de anatomie, editura Steaua Nordului
3. Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, Cristian Niţă, Carmen
Sălăvăstru, Cătălina Ciornei: Anatomia şi fiziologia omului: compendiu, editura
Corint, Bucureşti, 2009
4. Chen J, Liu C. Methotrexate for ankylosing spondylitis. Cochrane Database Syst

Rev 2004
5. Codrina Ancuta, Rodica Chirieac, Cristina Iordache, Mihaela Monica Scutariu,

Ovidiu Iordache : Esenţialul în medicină fizică şi recuperare medicală, editura Gr.
T. Popa, 2010
6. Codrina Ancuţa: Clinica şi tratamentul complex al principalelor boli
reumatismale, Ed Gr. T. Popa, Iaşi, 2009
7. Doina Mârza: Metode special de masaj, editura Plumb Bacău, 1998
8. Dougados M, Behier JM, Jolchine I, Calin A, van der Heijde D, Olivieri I, et al.
Efficacy of celecoxib, a cyclooxygenase 2-specific inhibitor, in the treatment of
ankylosing spondylitis: a six-week controlled study with comparison against
placebo and against a conventional
9. Dougados M, van der Linden S, Leirisalo-Repo M, Huitfeldt B, Juhlin R, Veys E, et

al. Sulfasalazine in the treatment of spondylarthropathy. A randomized,
multicenter, double-blind, placebo-controlled study. Arthritis Rheum 1995
10. Durez P, Horsmans Y. Dramatic response after an intravenous loading dose of

azathioprine in one case of severe and refractory ankylosing spondylitis.
Rheumatology (Oxford) 2000;
11. Ejstrup L, Peters ND. Intravenous methylprednisolone pulse therapy in
ankylosing spondylitis. Dan Med Bull 1985
12. Florin Munteanu: Curs, biomecanica coloanei vertebrale
13. Gossec L, van der Heijde D, Melian A, Krupa DA, James MK, Cavanaugh PF, et al.
Efficacy of cyclo-oxygenase-2 inhibition by etoricoxib and naproxen on the axial
manifestations of ankylosing spondylitis in the presence of peripheral arthritis.
Ann Rheum Dis 2005;
14. Green M, Marzo-Ortega H, Wakefield RJ, Astin P, Proudman S, Conaghan PG, et al.
Predictors of outcome in patients with oligoarthritis: results of a protocol of
intraarticular corticosteroids to all clinically active joints.
15. Haibel H, Rudwaleit M, Braun J, Sieper J. Six months open label trial of
leflunomide in active ankylosing spondylitis. Ann Rheum Dis 2005.
16. Horatiu D. Bolosiu: Ghid de reumatologie, spondilita anchilozantă, editura Dacia,
Cluj Napoca, 1989.
17. J Zochling, D van der Heijde, M Dougados and J Braun - Current evidence for the
management of ankylosing spondylitis: a systematic literature review for the
ASAS/EULAR management recommendations in ankylosing spondylitis - Ann
Rheum Dis 2006;
18. Maria Dana Dimulescu: Studii metodologice privind rolul terapiei postural în
cadrul recuperării bolnavilor cu afecţiuni ale sistemului mio-artro-kinetic, teză
doctorat, UMF Carol Davilla Bucureşti, 2007
19. Mioara Banciu: Balneofizioterapie şi concepte moderne de recuperare, editura
Mirton Timişoara, 1996
20. Paula Drosescu, Anatomia aparatului locomotor, editura Pim,Iaşi.
21. Prodigy guidelines-Ankylosing spondilytis, 2005
22. Tudor Sbenghe: Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, pentru medicul
de familie, editura Medicală, Bucureşti, 1996
23. Victor Papilian: Anatomia omului: aparatul locomotor, editura Bic All, 2003
24. Wanders A, van der Heijde D, Landewé R, Béhier J - M, Calin A, Olivieri I, et al.
Nonsteroidal antiinflammatory drugs reduce radiographic progression in
patients with ankylosing spondylitis. Arthritis Rheum 2005
25. Zochling J, van der Heijde D, Burgos-Vargas R, Collantes E, Davis J, Dijkmans B,
ASAS/EULAR recommendations for the management of ankylosing spondylitis.
Ann Rheum Dis 2006;

Licenta Spondilita Anchilozanta 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Spondilita Anchilozanta 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Capitolul I. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE...............................................................3

Capitolul II. BIOMECANICA ORGANULUI AXIAL................................................................14

Capitolul III. SPONDILITA ANCHILOZANTĂ.........................................................................20

III. 1. Definţie şi generalităţi......................................................................................................20

III.4. Simptomatologie clinică..................................................................................................23

III.4.1. Manifestarile prodromale...........................................................................................23

III.4.3. Perioada de stare.........................................................................................................25

III. 5. Investigatii imagistice.....................................................................................................33

III.6. Evoluţie. Prognostic..........................................................................................................34

Capitolul IV. TRATAMENTUL SPONDILITEI ANCHILOZANTE..........................................36

IV.1. Tratamentul medicamentos...............................................................................................37

IV.2. Tratamentul kinetic...........................................................................................................38

IV.5. Terapia ocupaţională.........................................................................................................45

IV.6. Tratamentul ortopedo-chirurgical.....................................................................................46

IV.7. Asistenţa în spondilita anchilozantă la domiciliu.............................................................47

Capitolul V. Organizarea și metodologia părții practice...............................................................49

V.1. Prezentarea lotului de persoane..........................................................................................49

V.2. Metodele concrete de lucru ...............................................................................................49

V.3. Fişe individuale..................................................................................................................52

“Când vine vremea să începi să faci exerciţii,

Lucrarea este structurată în cinci capitole, referitoare la: “Anatomia coloanei

ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situată în partea mediană şi

Fig. I.1. Coloana vertebrală

Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:

Fig. I.2. Vertebra

Fig. I.3. Sacrul

În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu

Fig. I.4. Curburile coloanei vertebrale în

Mușchii planului I - mușchiul Trapez și mușchiul Latissim.

Mușchii planului II - este format din următorii 5 mușchi:

ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Fig.1.6 Ligamente vertebrale, vedere laterală

Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale

BIOMECANICA ORGANULUI AXIAL

Coloana vertebrală combină rezistenţa cu flexibilitatea, permiţând o protecţie

 „coloana „corpurilor vertebrale şi a discurilor intervertebrale, situată anterior, cu rol

Fig.II.1 Coloana vertebrala: a) vedere anterioara, b) vedere laterala, c) vedere posterioara

Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale

 compresiunea statică dată de greutatea segmentelor corporale suprajacente

FUNCŢIA CURBURILOR COLOANEI VERTEBRALE

STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE:

b. Stabilitatea extrinsecă este dată de musculatură, presiunea intraabdominală, fascia

Stabilitatea intrinsecă. Presiunea intradiscală este mai mică în ortostatism decât în

MIŞCĂRILE COLOANEI VERTEBRALE. Din punct de vedere al goniometriei

Fig.II.2. Flexia coloanei vertebrale

Fig. II.3. Rotaţia coloanei cervicale

Fig. II.4. Înclinarea laterală a coloanei

Musculatura care realizează mişcarea de înclinare laterală este reprezentată de:

III. 1. Definţie şi generalităţi

Fig. III.1. Inflamaţia coloanei vertebrale

Asocierea acestui antigen cu alte boli aparţinând grupului spondilartropatiilor

Tabel III. 1. Frecvenţa HLA-b27 în diferite spondiloartropatii seronegative şi/sau artrite

Mai târziu, se instalează fibroza (scleroza) progresivă, proliferarea cartilajului şi

În spondilită anchilozantă, poate fi pusă în evidenţă, prin tehnici adecvate, o miopatie.

Leziunea cardiacă în spondilită este morfologic caracteristică: proces de aortită care

III.4. Simptomatologie clinică

III.4.1. Manifestarile prodromale

Sub aspectul manifestărilor clinice, debutul poate fi axial, periferic, entezitic şi

III.4.3. Perioada de stare

e) Semnul trepiedului Illouz-Coste: bolnavul aflat în procubitus, se exercită o apăsare

Testul separării degetelor (index-police): se plasează degetele pe două apofize