Recenzie lucrare „ Psihologia educației”

Colecția Pedagogie XXI, Autor: Gabriela C. Cristea, Editura: CNI “Coresi” S.A., Anul
apariției: 2003, Locul publicării: București

Cele șase module ale cărții permit evidențierea unor idei de bază care constituie repere
utile pentru studiul psihologiei educației dintr-o perspectivă pedagogică.

În cadrul Modulului I, intitulat “Specificul psihologiei educației”, se evidențiază

obiectul de studiu specific, problematica de studiu specifică, metodologia de cercetare
specifică psihologiei educației, dintr-o perspectivă intra și interdisciplinară, orientată în sens
pedagogic. Sunt identificate temele mari ale psihologiei educației( dezvoltarea psihică,
învățarea școlară, succesul/insuccesul școlar, personalitatea elevului/profesorului, clasa de
elevi) și strategiile de cercetare( longitudinală, transversală), semnificative în plan pedagogic.

Considerată drept o disciplină aflată la granița dintre psihologie și pedagogie,

psihologia educației reprezintă o știință care studiază particularitățile psihologice ale
personalității profesorului și elevului din perspectivă pedagogică. Obiectul de studiu specific
acestei discipline are în vedere obiective precum lămurirea bazelor psihologice ale instruirii și
educației, explicarea și interpretarea mecanismelor și a legilor învățării dar și analiza
factorilor care explică originea, structura și progresul funcțiilor psihice umane. Problemtica de
studiu specifică vizează realizarea unor obiective precum analiza relației pedagogice dintre
profesor și elev, cunoașterea și tratarea personalității elevului, studiul personalității unui
colectiv precum clasa de elevi dar și studierea din punct de vedere psihologic a învățării
școlare.

Modelele generale de cercetare aplicate la nivelul acestei discipline sunt modelul de

cercetare transversală, modelul de cercetare longitudinală și modelul de cercetare pe
eșantioane. Principalele metode de cercetare utilizate în România sunt experimentul
psihopedagogic, observația, ancheta, analiza produselor activității elevilor, testele, studiul de
caz, biografia, tehnicile statistice și sociologice.

Conceptele fundamentale ale psihologiei generale valorificate în lucrare sunt psihicul,

fenomenele psihice generale și cele care facilitează activitățile de joc( muncă, învățare și
creație), procesele psihice, activitățile psihice, însușirile psihice, dezvoltarea psihică,
problematica învățării umane, învățarea școlară, succesul și insuccesul școlar, personalitatea,
clasa de elevi, comunicarea dintre obiect-subiect.
 În cadrul Modulului II, intitulat “Dezvoltarea psihică umană”, se analizează
dezvoltarea psihică dintr-o perspectivă predominant pedagogică( conceptul de educabilitate,
corelația dintre ereditate -mediu-educație). Dezvoltarea psihică este exprimată prin
stadialitatea: psihosocială, psihogenetică( morală, cognitivă), psihodinamică( în cadrul
tabloului stadiilor de vârstă psihologică). O atenție specială este acordată stadiului
preadolescenței și adolescenței.

Procesul dezvoltării psihice umane se realizează la nivelurile biologic( creșterea și

maturizarea fizică, morfologică și biochimică a organismului), psihic( evoluția ascendentă a
diferitelor procese, funcții și însușiri psihice) și social( mecanismul de socializare). Conceptul
de dezvoltare psihică poate fi tratat din perspectiva evoluției, a dinamicii conținutului și cea a
perfecționării personalității. Cu ajutorul caracteristicilor generale precum caracterul complex,
polimorf și discontinuu, stadial și individual se poate analiza dezvoltarea psihică.

Dinamica dezvoltării psihice este determinată de interacțiunea a trei factori precum

ereditatea, mediul și educația.

Conceptul de stadialitate a dezvoltării psihice poate fi abordat în două feluri. Din punct
de vedere longitudinal se identifică o stadialitate psihogenetică ce se referă, în principal, la
stadiile genetice și vizează evoluția structurilor psihice de orfin cognitiv, afectiv,
motivațional, caracterial, moral-social, și acțional. Din punct de vedere transversal, se
identifică o stadialitate psihodinamică ce se referă, în principal, la stadiile de vârstă care oferă
o identitate vieții psihice într-un anumit moment de evoluție, într-o anumită etapă.

În cadrul Modulului III, intitulat “Învățarea școlară” se analizează conceptul cheie în

psihologia educației și anume învățarea școlară. Sunt evidențiate mecanismele neurodinamice,
tipurile, formele, nivelurile, dinamica învățării școlare, ca activitate de bază în cadrul
procesului de învățământ. O atenție specială este acordată prezentării unor teorii psihologice
ale învățării( Piaget, Galperin, Vîgotski, Bruner, Gagne), consacrate în plan mondial, analizate
din perspectiva valorificării lor ca potențiale modele de instruire eficientă.

Caracteristicile învățării școlare sunt încadrarea activităților într-o instituție organizată,

reglementarea prin norme, principii, legi didactice și structuri de funcționare specifice, dirijare
din exterior la inițativa profesorului, perfecționarea activității de învățare, se realizează
secvențial și și se valorifică activitatea prin optimizarea raportului dintre comportamentul
elevului și cerințele socio-culturale ale mediului din care acesta face parte.
 Mecanismele neurodinamice se împart în mecanisme neurofiziologice, neurochimice
și bioelectrice. Tipurile de învățare sunt socială și didactică. Formele de învățare sunt de trei
feluri și anume învățare exprimată prin diferite conținuturi, prin diferite moduri de acțiune și
prin diferite moduri de organizare a stimulilor care intervin în plan didactic. Nivelurile
învățării sunt “insuficient conștientizat” și “conștient dirijat”. Teoriile psihologice ale învățării
sunt teoria psihogenezei stadiale a operațiilor intelectuale, teoria acțiunilor mintale, teoria
interacționistă, teoria structurală și teoria învățării cumulativ ierarhice.

În cadrul Modulului IV, intitulat “Succesul/Insuccesul școlar” se analizează

succesul/insuccesul școlar, privite ca realități psihopedagogice și sociale complexe, definite la
nivelul unor concepte operaționale specifice psihologiei educației. Sunt evidențiați factorii
succesului școlar, cognitivi( cu accent pe gândire și inteligență) și noncognitivi( accent pe
motivația pentru învățare). Sunt reliefate modalitățile principale de prevenire și combatere a
insuccesului școlar, care solicită profesorului o foarte bună pregătire psihopedagogică și
socială.

Succesul școlar reprezintă rezultatul ajustării dintre capacitățile, interesele elevului și

exigențele școlare, formulate și prezentate elevului prin diverse metode instructiv-educative.
Insuccesul școlar este opusul succesului școlar. Principalii factori cognitivi în reușita școlară
sunt gândirea, inteligența școlară, memoria și imaginația. Principalii factori noncognitivi în
reușita școlară sunt motivația și afectivitatea.

Măsurile de prevenire a eșecului școlar sunt sporirea rolului învățământului preșcolar,

stabilirea unor relații strânse de parteneriat între școală și familie, asigurarea resurselor
pedagogice necesare școlii pentru proiectarea curriculară a activității de învățare, creșterea
rolului profesorului și proiectarea unor acțiuni de orientare școlar-profesională adecvate.

În cadrul Modulului V, intitulat “Personalitatea și dinamica ei” se analizează

personalitatea și dinamica ei din perspectivă pedagogică. Dimensiunile
personalității( generale, particulare, individuale) constituie premisele psihologice ale
organizării învățământului frontal, pe grupe și individual. Trăsăturile generale ale
personalității( temperamental, aptitudinile, caracterul), raportate la întreg sistemul psihic și la
conceptele de statut și rol psihosocial, constituie repere pentru caracterizarea elevului la
nivelul fișei școlare. Personalitatea profesorului este analizată din perspectiva competențelor
sale generale și specifice care stimulează formarea-dezvoltarea unui comportament pedagogic
eficient.
 Personalitatea reprezintă organizarea mentală a individului a psihicului cât și a trupului
care determină gândirea și comportamentul său caracteristic. Dimensiunea generală a
personalității se împarte în trei laturi: dinamico-energetică( temperamentul),
eficientă( aptitudinile) și relațională( caracterul).

În cadrul psihologiei educației se constată trei coordonate metodologice referitoare la

personalitatea elevului: coordonata stadialității psihologice( permite analiza personalității
elevului în evoluția și dinamica sa), coordonata de natură etnometodologică( în raport cu
anumite repere ale cunoașterii precum cunoașterea empirică, științifică, prin alții și pe alții
prin noi dar și autocunoașterea) și coordonata metodologică( procesul în cadrul căruia
personalitatea elevului este influențată de factori multiplii; nivel la care se poate contura
tabloul psihologic al personalității elevului).

În cadrului Modulului VI, intitulat “ Clasa de elevi” se analizează clasa de elevi ca

grup psihosocial, realizat în contextul organizației școlare conform finalităților propuse în
cadrul procesului de învățământ. Sunt evidențiate caracteristicile funcțional-structurale ale
clasei în calitate de “grup educațional”. Sunt definite conceptele operaționale de statut, rol,
lider( formal și informal) care explică dinamica proprie clasei de elevi, resursele sale
formative valorificabile în cadrul relațiilor interidividuale profesori-elevi, elevi-elevi.

Clasa de elevi reprezintă un ansamblu de persoane cu statut de elev, aflate în

interrelații orientate în funcție de scopul comun, de obiectivele generale și specifice care
stimulează legătura membrilor clasei în cadrul unor raporturi directe dintre educatori și
educați.

Principalele funcții ale clasei de elevi sunt funcția de integrare și funcția de

diferențiere a elevilor. În privința structurii clasei de elevi, aceasta se identifică în trei forme și
anume socială, formală și informală.

Modalitățile prin care grupul-clasă acționează asupra ficăruia dintre membrii săi sunt
ca un prototip de învățare psihosocială, ca un mecanism psihosocial și psihoeducațional de
selectare, rafinare, filtrare și relucrare a normelor și cerințelor generale, ca un cadru organizat
instituțional, ca un context de învățare socială și ca un mijloc strategic de transformare a
învățării psihosociale dirijată.

Categoriile de relații interpersonale ce se pot lega între membrii clasei de elevi sunt
relații de intercunoaștere, de intercomunicare și relații afectiv-motivaționale.
 Principalele caracteristici ale relației dintre profesor și elev sunt caracterul complex,
asimetric, dinamic și evolutiv, interactiv și consonant.

Apreciere critică a lucrării

Gabriela Cristea este lector univ. dr. la Departamentul pentru Pregătirea Personalului
Didactic din cadrul Universității “Spiru Haret” din București, unde susține cursuri de
pedagogie generală și psihologie a educației, având și experiență didactică în învățământul
primar, liceal, special, pe lângă experiența didactică în învățământul superior. De-a lungul
activității didactice a legat și colabărări la diverse reviste de specialitate. Pe lângă cartea
recenzată, a mai realizat două cărți de specialitate și anume: “Reforma învățământului. O
perspectivă istorică(1864-1944)”(2001) și “Pedagogie generală”(2002).

Modulele psihologiei educației elaborate de Gabriela Cristea reprezintă un demers de

consolidare şi fundamentare, necesar pentru ca pedagogia să evolueze coerent şi armonios.
Totodată, lucrarea constituie o provocare epistemologică, dar şi o miză etică mai mult ca
orcând necesară într-o epocă în care este pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa ştiinţelor
educaţiei.

Lucrarea are marele merit de a pune alături de rigoarea ştiinţifică şi viziunea

comprehesivă asupra fenomenului, demersul îndrăzneţ în tratarea aspectelor pe care le
studiază.

Cartea semnată de lector univ. dr. Gabriela C. Cristea, intitulată “Pshologia educației”,
este organizată pe șase module care abordează teme importante din domeniul psihologiei
educației într-o manieră științifică interdisciplinară. Tematica celor șase module este foarte
sugestivă din acest punct de vedere: statutul psihologiei educației, dezvoltarea psihică a
personalității elevului, învățarea școlară, sucesul și insuccesul școlar, personalitatea elevului
și a profesorului, clasa de elevi și valoarea sa formativă deosebită.

Această tematică este adaptată la cerințele actuale care privesc sistemul de formare
inițială a personalului didactic , psihologia educației fiind o disciplină de bază în cadrul
curriculumului universitar și postuniversitar realizat de departamentele pentru pregătirea
personalului didactic.

Lectura atentă a cărții se va dovedi utilă atât teoreticienilor, cât și practicanților, atât
studenților, cât și profesorilor interesați de perfecționarea muncii lor de documentare pentru
examenele de definitivat, grade didactice, perfecționare etc. dar și pentru îmbunătățirea
procesului didactic prin stăpânirea unor strategii de cunoaștere a elevilor, de interpretare
psihologică a comportamentului acestora în clasă și în afara clasei.

Prin problematica sa( dezvoltarea psihică a elevului, învățarea școlară,

succesul/insuccesul școlar,personalitatea elevului și a profesorului, clasa de elevi) sunt
asigurate premisele pentru studiul pedagogiei generale, pentru înțelegerea corelației dintre
educator-educat( care reprezintă structura de bază a educației), pentru realizarea unui
învățământ individualizat , diferențiat, teza fundamentală în condițiile teoriei și metodologiei
curriculumului.

Aplicarea

În urma studierii in amănunt a cărții “Psihologia educației” am conceput anumite

pasaje în care consider că informația oferită în carte se poate plia și imi oferă un real ajutor în
procesul de predare-învățare următor.

Într-o primă fază aș aplica metodele de cercetare specifice psihologiei educației pentru
a compara elevii, clasele și grupele de elevi, în aceeași perioadă de timp și la diferite perioade
de timp; pentru a putea studia personalitatea elevului și a clasei de elevi, de-a lungul unei
perioade de timp, de cel puțin un an școlar dar și pentru a putea urmări efectele anumitor
măsuri de politică a educației înregistrate în cazul unor generații școlare. În acest sens, aș
utiliza drept metode interviul deoarece este un mijloc flexibil și eficient de obținere a unor
imagini detaliate a proceselor de gândire, atitudinilor, reacțiilor etc. care nu sunt disponibile în
cadrul altor metode; studiul de caz deoarece oferă posibilitatea examinării detaliate a unui
singur individ sau a unui grup de indivizi, ceea ce îmi va folosi în cercetarea amplă a tuturor
fațetelor comportamentului care sunt dificil de măsurat; ancheta deoarece este mult mai
accesibilă și se poate realiza și spontan iar în urma acesteia se pot acumula date( precum
opinii, interese, aspirații) ale subiecților supuși investigației; testele deoarece îmi pot oferi
informații referitoare la prezența sau absența unui fenomen fizic, a unui comportament sau
recație la un stimul dat; analiza produselor activității elevilor deoarece scot în evidență
anumite trăsături ale personalității elevilor prin modul în care aceștia își realizează produse
precum caiete de temă, desene, lucrări scrise sau chiar obiecte confecțonate.

Cel mai important instrument, de care aș ține cont în activitatea de predare-învățare, ar

fi tabloul stadiilor, care îmi conferă caracteristicile specifice celor trei cicluri de viață și
posibilitatea de a adapta atât informațiile, cât și tehnicile de predare în funcție de aceste
stadii/cicluri. Este necesar să ne adaptăm și să oferim, ca profesori, diverse abordări ale
conversației, la nivelul grupurilor de elevi și în funcție de stadiul în care aceștia se situează.

După cunoașterea informațiilor legate de grupul de elevi, este important, de asemenea,

să aflăm care sunt formele de învățare cu care aceștia s-au confruntat, cum să le promovăm și
dezvoltăm o capacitate de implementare și a altor tipuri de învățare cum ar fi cea
logică/inteligentă ori cea prin descoperire, în cazul în care acestea nu au mai fost
propuse/abordate și în ideea că acestea prezintă un succes vizibil în asimilarea cunoștințelor.

Având în vedere tema “psihologia educației”, consider că un alt pasaj teoretic

important în desfășurarea activității didactice, este cel referitor la teoriile învățării ce trebuie
convertite în modele de instruire pentru a avea un efect cât mai bun.

Așadar, teoria acțiunilor mintale ajută profesorul să cunoască efectele psihologice ale
acțiunii dependente de conținutul disciplinei școlare predate, efecte sintetizate la nivelul
acțiunii mintale, intelectuale stimulate, formate, dezvoltate și perfecționate. Aceasta oferă
profesorului surse și resurse multiple, aceastea, la rândul lor, depinzând de acceptarea
principiului formării conștient organizate a psihicului.

Teoria psihogenezei stadiale a operațiilor intelectuale, facilitează, la nivelul

procesului de învățare, procesul de conștientizare a faptului că intelectul copilului este diferit
din punct de vedere calitativ de cel al unui adult; procesul de implicare activă a copiilor într-
un mediu favorabil formării-dezvoltării lor optime; stimularea gândirii prin modul de
formulare a întrebărilor care vizează înțelegerea, nu reproducerea; utilizarea materialelor
didactice concrete cu valoare intuitivă și rațională adecvată fiecărei etape, în mod special,
pentru a construi treptat o gândire mai abstractă. În urma studiului acestei teorii, am ajuns la
concluzia că predarea-învățarea-evaluarea unor noi idei și experiențe trebuie realizată la
nivelul unui raport optim între acomodare și asimilare în perspectiva adaptării elevilor la
contexte didactice, școlare și extrașcolare tot mai diversificate.

În urma analizei teoriei interacționistă, cognitiv-socializatoare se pot forma anumite

concluzii cu ajutorul cărora un profesor poate genera rezultate favorabile și anume: activitatea
de educație și învățare trebuie organizată la nivelul unor permanente interacțiuni între
profesori și elevi; relațiile dintre părinți și profesori pot favoriza posibilitatea copilului de a
învăța; ajutorul și încurajarea trebuie să fie oricând disponibile copilului iar în cazul nereușitei
școlare, profesorul orientează elevul către o altă activitate; cerințele școlare nu trebuie să fie
nici prea simple, nici foarte complexe; limbajul trebuie să fie cultivat și dezvoltat permanent
datorită importanței sale majore în formarea elevilor.

În cadrul teoriei structurale am constatat importanța activității prin cooperare care

esteeficientă prin faptul că încurajează capacitatea copiilor de a anticipa și răspunde, în mod
adecvat, la comportamentul celorlalți copii.

În urma studierii ultimei teorii a învățării, cea cumulativ ierarhică, care aduce în
discuție opt tipuri de condiții de învățare ce formează o ierarhie exactă, bazată pe opt tipuri de
schimbări corespunzătoare operate la nivelul sistemului nervos, am ajuns la concluzia că
aceasta reprezintă un sprijin real în anticiparea unor comportamente generate de unele
conținuturi din activitatea școlară, ce au corespondent în plan psihologic. Cele opt tipuri de
învățare sunt: prin semnale; stimul răspuns; prin înlânțuire; prin asociația verbală; prin
discriminare; prin noțiuni; prin rezolvarea de probleme și de reguli.

Autoevaluare

În urma efectuării recenziei lucrării “Psihologia educației”, realizării aprecierii cirtice

asupra acesteia și explicării unor pasaje teoretice ce pot fi aplicate în activitatea didactică,
consider că acest element al portofoliului este de nota 9.