Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Forma de învăţământ: ID
Program de studiu : Administrarea afacerilor
Anul II , sem I
ECONOMIE EUROPEANĂ
2019
2
Cuprins
Bibliografie..................................................................................................................................................... 80
Capitolul 1. Uniunea Europeană
Sursa: www.britannica.com
Impulsul creării unei Europe Unite a fost preluat de către un mare politician al
vremii, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei Planul Schuman a fost iniţial
semnat de şase state (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) la 18 aprilie
1951 prin Tratatul de la Paris ce urma să intre în vigoare pe 25 iulie 1952, pentru o perioadă de
cincizeci ani. Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată pe baza tratatului mai sus
menţionat avea asigurată funcţionarea eficientă datorită instituţiilor sale: Înalta Autoritate,
Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate, Adunarea Parlamentară, Consiliul Europei şi
Curtea de Justiţie.
La 25 martie 1957 este semnat de către cele şase state, atât Tratatele de la Roma prin
care s-au constituit Comunitatea Economică Europeană (CEE), cât şi Tratatul pentru
constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Comunităţile europene reprezintă organizaţii supranaţionale ce au un caracter
sui generis, determinat de cedarea de către statele membre a unora din atributele
suveranităţii lor în favoarea structurilor integrate. Ca efect al cedării unora din atributele
suveranităţii, dreptul de legifera, în domeniile de competenţă comunitară, revine în mod
exclusiv, Comunităţii.
De asemenea, statele membre au renunţat la prerogativa de a încheia tratate cu statele
membre ale Comunităţii în situaţiile în care sunt de competenţă comunitară.
În perioada posteblică au apărut planuri de reconstrucţie europeană:
• utopice, cum ar fi acela de înlăturare a hegemonului
• pragmatice, care au condus la crearea unor structuri instituţionale comune:
OEEC (OECD), CAER, AELS, Comunităţile Europene
Nevoia de integrare a fost dictata de:
dorinţa de obţinere şi menţinere a stabilităţii militare şi politice prin mijloace economice;
nevoia de a obține creştere şi dezvoltare economică într-un alt plan decât cel naţional
redefinirea sferelor de influenţă
Succesul ansamblului integraţionist comunitar e reflectat de creşterea continuă a
numărului statelor membre ale Comunităţilor. Astfel, în anul 1973, Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca au devenit state membre, în anul 1981 a fost admisă şi Grecia, iar în anul 1986
Spania şi Portugalia.
Anul 1995 este anul în care numărul statelor membre a crescut la cincisprezece, prin intrarea
în Comunitate a Austriei, Finlandei şi Suediei. Procesul integraţionist a continuat şi va mai
continua la nivelul conţinutului european. Edificator în sprijinul acestei afirmaţii este momentul 1
mai 2004 - moment în care Comunitatea Europeană mai cunoaşte alţi noi zece membri. Tot în
sprijinul acestei afirmaţii vine şi posibila aderare a altor state est-europene printre care Bulgaria şi
România.
Prin Tratatul de Fuziune de la Bruxelles s-a realizat contopirea celor trei administraţii
comunitare. De precizat este faptul că unificarea instituţională nu a reprezentat o fuziune a celor
trei comunităţi ce rămân distante. Deşi a avut loc unificarea structurală a Comisiei şi a Consiliului
nu a avut loc şi unificarea lor din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în cadrul celor 3
comunităţi, funcţii ce sunt guvernate separat de dispoziţiile tratatelor comunitare.
Revizuirea generală a tratatelor comunitare a devenit a chestiune imperios necesară
datorită modificărilor apărute din anul 1967 şi până spre sfârşitul deceniului al IX-lea din
secolul trecut. Timp de aproximativ două decenii au avut loc modificări substanţiale în cadrul
comunităţilor; admiterea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în anul 1973, a Greciei în anul
1981, a Spaniei şi Portugaliei în anul 1986; instituirea în anul 1978 a unităţii monetare ECU şi
crearea Sistemului Monetar European. Tocmai de aceea, revizuirea a avut loc într-o manieră
profesională apărând, în principal, la nivel instituţional comunitar şi vizând în bună măsură
inaugurarea progresului de desăvârşire a pieţei interne unice până în anul 1992.
Importanţa Actului Unic European semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg și intrat în
vigoare în 1987, se afirma prin dispoziţiile referitoare la cooperarea politică dintre statele
membre, fiind subliniate necesitatea asigurării procesului concret în vederea realizării unităţii
europene. Putem observa deci, nu doar progresul înregistrat de către Comunitate prin stabilirea
şi, respectiv, perfecţionarea măsurilor de realizare a obiectivelor cuprinse în Tratatul de la
Roma, dar şi evoluţia procesului de integrare europeană şi orientarea sa către constituirea
Uniunii Europene și realizarea Pieței Unice.
9
ajută comunitățile din zonele de coastă să își diversifice economiile
finanțează proiecte care creează noi locuri de muncă și îmbunătățesc calitatea vieții în
regiunile de coastă ale Europei
facilitează accesul la finanțare.
Mod de funcționare
Fondul este utilizat pentru a cofinanța proiecte, completând resursele din bugetul național.
Fiecărui stat membru i se alocă o parte din bugetul FEPAM, în funcție de importanța
industriei pescuitului din țara respectivă.
Ulterior, autoritățile naționale întocmesc un program operațional în care precizează cum
intenționează să cheltuiască banii alocați.
După ce Comisia aprobă programul, autoritățile naționale decid ce proiecte vor fi finanțate.
Autoritățile naționale și Comisia răspund împreună de implementarea programului.
Cum se poate obține finanțare prin FEPAM
Pentru a vedea dacă un proiect este eligibil pentru sprijin prin FEPAM:
Se contactează mai întâi autoritatea națională care gestionează programul operațional în
țara respectivă.
Se urmează apoi procedurile relevante de solicitare a finanțării, în cadrul cărora
autoritatea de management va putea verifica dacă proiectul este eligibil, dacă
îndeplinește criteriile de selecție și dacă reflectă prioritățile de investiții urmărite.
Regulamentul de stabilire a unor dispoziții comune
În decembrie 2013, pentru a maximiza eficiența fondurilor structurale și de investiții
europene (fondurile ESI, care includ instrumentele financiare pentru politica de coeziune,
dezvoltare rurală și pescuit), Consiliul a adoptat Regulamentul de stabilire a unor dispoziții comune
[(UE) nr. 1303/2013]. Acesta stabilește un set comun de norme pentru toate fondurile structurale și
de investiții vizând, printre altele, condițiile impuse, analizarea performanțelor, măsurile de
monitorizare, raportarea, evaluarea și criteriile de eligibilitate.
Sprijinul pentru ţările candidate sau potenţial candidate la UE este disponibil prin
intermediul Instrumentului de asistenţă pentru preaderare (IPA).
Începând din ianuarie 2007, Instrumentul pentru Asistenta de Preaderare (IAP) înlocuieste o
serie de programe si instrumente financiare comunitare destinate tarilor candidate sau tarilor
potential candidate la aderare, si anume programele PHARE, PHARE CBC, ISPA, SAPARD,
CARDS si instrumentul financiar pentru Turcia.
Domeniile de interventie ale Instrumentului pentru Asistenta de Preaderare 2007-2013
("IAP I") cuprind cinci componente:
ajutor pentru tranzitie si consolidarea institutiilor;
cooperare transfrontaliera (cu statele membre ale UE si celelalte tari eligibile pentru IPA);
dezvoltare regionala (transport, mediu si dezvoltare economica);
dezvoltarea resurselor umane (consolidarea capitalului uman si combaterea excluziunii);
dezvoltare rurala.
Ţările beneficiare IPA sunt repartizate în două categorii:
ţările candidate la aderare (Turcia, Albania, Muntenegru, Serbia Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei) care sunt eligibile pentru cele cinci componente ale IPA;
ţările potenţial candidate din Balcanii de Vest (Bosnia şi Herţegovina, Kosovo în baza
Rezoluţiei nr.1244/99 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite).
Cadrul juridic și asistența financiară IPA 2014-2020 ("IPA II") intră în responsabilitatea DG
Vecinătate și Negocieri privind Extinderea, cu excepția cooperării transfrontaliere între statele
membre și țările beneficiare IPA.
Programul de ajutor pentru comunitatea cipriotă turcă este implementat respectând normele
privind programele de ajutor extern derulate de UE, în regim de gestiune directă sau indirectă.
Capitolul 5. România și Uniunea Europeană
Extinderea Uniunii Europene pare a fi, la prima vedere doar un proces spaţial care
presupune adăugarea de noi teritorii unui spaţiu anterior format Ea este însă, în acelaşi timp şi un
proces structural deoarece fiecare etapă a extinderii a presupus modificarea structurilor entităţii
acceptate, dar şi a celei primitoare ceea ce a condus în mod obligatoriu la formarea unui alt
spaţiu, modificat şi alterat în care entitatea nou obţinută nu a reprezentat, din punct de vedere al
substanţei, suma entităţilor componente.
Analiştii consideră ca procesul de „europenizare” se realizează prin trei tipuri de
mecanisme:
Primul este cel al armonizării instituţionale
Cel de-al doilea este legat de schimbarea structurilor de oportunitate autohtone
care conduc la schimbarea regulilor jocului în politică şi în afaceri.
Cel de-al treilea este legat de crearea convingerilor şi aşteptărilor prin difuziunea
multilaterală de idei şi experienţe
România este prima ţară din Europa Centrala si de Est care a stabilit relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeanã. In 1967, au fost iniţiate negocierile pentru încheierea unei serii de
acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouã,
carne de porc cu scopul de a scuti produsele româneşti de taxe suplimentare, dar si de a obliga
partea românã sã respecte un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa
statelor membre. In 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intrã în sistemul
generalizat de preferinte al Comunitătii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la
produsele industriale este semnat în 1980.
Imediat dupã căderea zidului Berlinului, România stabileste în 1990 relatii diplomatice cu
Uniunea Europeanã, semnând în acelasi an un Acord de Comert si Cooperare. La 1 februarie
1993, România semneazã Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o
parte, si Comunitãtile Europene si Statele Membre ale acestora, pe de altã parte. Acest acord care
crea o zonã de liber schimb între România si statele membre recunostea obiectivul României de a
deveni membru al Uniunii Europene si prevedea asistentã financiarã si tehnicã din partea UE.
In 1993 la Copenhaga, statele membre au decis cã statele asociate din Europa Centralã si
de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile
economice si politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de către România a cererii de
aderare la Uniunea Europeanã la 22 iunie 1995, la câteva luni după intrarea în vigoare a
Acordului European (1 februarie 1995).
In iulie 1997, Comisia Europeanã adoptã Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii
de aderare a României la Uniunea Europeanã. In martie 1998, Uniunea Europeanã lansează, în
mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiasi an Comisia Europeanã
publicã primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de
aderare.
Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide
negocierile de aderare cu România, urmatã de lansarea oficialã, în februarie 2000, a procesului de
negociere a aderării României la Uniunea Europeanã se face trecerea la o nouã etapã de
consolidare a relatiilor dintre România si Uniunea Europeanã. Consiliile Europene de la
Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) si
Bruxelles (iunie 2004) reconfirmã sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru
finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005 si aderarea efectivă în
ianuarie 2007.
Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodată în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. In acelasi timp, României i se
recomandã sã continue reformele si sã implementeze angajamentele asumate în negocieri
referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveste justitia si afacerile interne,
politica în domeniul concurentei si mediu. Uniunea Europeanã a continuat monitorizarea
pregătirilor de aderare si a considerat cã România capabilã sã-si asume obligatiile de membru de
la 1 ianuarie 2007.
La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, urmând
ca semnarea Tratatului de Aderare sã aibã loc la 25 aprilie 2005. Începând cu aceastã datã,
România are statutul de observator la activitatea institutiilor europene, fiind implicatã in procesul
de elaborare a legislatiei comunitare, dar neavând drept de vot.
La 25 octombrie 2005, Comisia Europeanã publicã primul Raport Comprehensiv de
Monitorizare pentru România care confirmã progresele importante în pregătirea internã, si
mãsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.
61
În engleză: PPS (Purchasing Power Standard)
Figura nr. 7. PIB pe locuitor exprimat în PPS în țările UE (EU-28 = 100)
Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=tec00114&language=en&toolbox=data
Numărul de regiuni NUTS2 cu PIB sub 50% din media UE-28 a scăzut în mod semnificativ,
acesta fiind cazul, în 2014, a aproape 7% din regiunile UE 62. Pentru a continua reducerea
disparităților economice existente în UE, țările din Europa Centrală și de Est primesc cea mai mare
parte a fondurilor, iar FEDR are cea mai mare pondere în totalul fondurilor. O dezvoltare echilibrată
și durabilă poate fi atinsă prin reducerea disparităților regionale în cadrul UE, iar politica de
dezvoltare regională este un catalizator în acest sens.
Scutariu A.L., The E.U. regional policy and the economic development, The USV Annals of Economics and Public
62
1. Arvatu Cristina, Ionescu Daniela, Lucinescu Ioan Codrut, Cinca Sanda, Luca Ruxandra,
Campean Calin - Romania si Uniunea Europeana. Cronologie istorica, Editura Institutului de
Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 2004
2. Bal A., Dumitrescu S. – Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. Baldwin Richard, Wyplosz – Economia integrării europene, Editura Economică, București,
2006
4. Bârsan Maria – Integrarea economică europeană, Editura Fundaţia CDIMM, Maramureş,
1999
5. Breeanu P., D. Poanta – Organisme financiare internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003
6. Comisia Europeană, Uniunea Europeană: Ce este și ce face, Luxemburg: Oficiul pentru
Publicații al Uniunii Europene, 2018
7. Commelin B. – Europa Economică. UEM, piaţa comună, politici comune, Editura Institutul
European ,1998
8. Council Regulation (EC) No 1447/2001 of 28 June 2001
9. Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the
Structural Funds (Official Journal L 161, 26.06.1999).
10. Dăianu Daniel, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, 2002
11. Deleanu Sergiu - Drept constituţional al afacerilor, Editura All Beck, 2000
12. Diaconescu Mirela – Economie europeană, Editura Uranus, București, 2004
13. Dick Leonard – Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, 2001
14. Dinu Marin – Economie europeană, O prezentare sinoptică, Editura Economică, București,
2004
15. Dumitru Miron – Integrarea economică regională, Editura Sylvi, Bucureşti 2000
16. Hardwick Philip, Laugmead John, Khan Bahadur – Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, Bucureşti, 2002
17. Hen Christian, Leonard Jacques – Europa, Editura Humanitas, Bucureşti 1992
18. Ioniţu Mariana – Tranziţie la economia de piaţă, Editura Economică
19. Iordache S., Lazăr C. – Curs de Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999
20. Jinca I. – Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
21. Nechita Vasile C. – Integrare europeană, Editura ARC, 1999
22. Popescu Gheorghe – Economie Europena, Editura Economică, București, 2007
23. Profiroiu Marius; Popescu Irina - Politici europene, Editura Economica, Bucuresti, 2003
24. Roman V. – România în Europa, ediţia a doua, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
25. Scutariu Adrian Liviu - The E.U. regional policy and the economic development, The USV
Annals of Economics and Public Administration, Volume 16, Issue 1(23), 2016, pp.56-63,
http://annals.seap.usv.ro/index.php/annals/article/view/894/777
26. Tsoukalis Lankas – Noua economie europeană, 1997, traducerea Irina Dogaru, Nicolae
Negru, Editura ARC, 2000
27. Enciclopedia Europei 2007
28. Revista Capital
23. Centrul de Informare al Comisiei Europene în România
24. Să înțelegem politicile Uniunii Europene. Cum funcționează Uniunea Europeană, Comisia
Europeană, Direcția Generală Comunicare, Publicații, 1049 Bruxelles, Belgia. Luxemburg:
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2013
25. Single European Act, ratificat în 1987
26. www.britannica.com
27. https://cohesiondata.ec.europa.eu/overview
28. http://ec.europa.eu/index_ro.htm
29. www.infoeuropa.ro
30. http://ec.europa.eu
31. https://ec.europa.eu/avservices/photo/photoDetails.cfm?sitelang=en&mgid=878#0
32. https://europa.eu/european-union/documents-publications/slide-presentations_en
33. http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/images/8/84/Regional_eligibility_for_structural_funds%2C_by_NUTS_level_2_regi
on%2C_2014%E2%80%9320_%28%C2%B9%29_%28%25_of_EU- 27_average
%29_RYB15.png
34. http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=tec00114&language=
en&toolbox=data http://europa.eu.int/comm/regional_policy
35. http://ec.europa.eu/regional_policy/ro/funding
36. http://ec.europa.eu/regional_policy/ro/policy/what/investment-policy