INTRODUCERE

Actualitatea investigaţiei: La momentul actual, apărarea persoanei şi,îndeosebi, a vieţii constituie o

preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept.Una din infracţiunile contra vieţii persoanei
este infracţiunea de omor. Lege penală nu conţine o definiţie a noţiunii generale de omor. Trebuie de
menţionat,însă, că importanţa acestei noţiuni este greu de a o subestima atât din punct de vedere al teoriei
cât şi, mai ales din punct de vedere al practicii aplicării legii la categoria respectivă de cauze.

Viaţa este ca un fenomen complex, ca formă de mişcare, ea are la bază procese biologice şi psihice care
subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice), Dacă încetează viaţa în sens biologic,
încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială, implicit relaţiile legate de ea. Deaceea ne
interesează nu numai aspectul social al vieţii dar şi cel biologici în mod similar, nu ar fi corect a reduce
semnificaţia de viaţă la procesul biologic al organismului viu.Viaţa omului este inseparabilă de relaţiile
sociale, deaceea obiect al omorului este şi viaţa persoanei în relaţiile sociale şi relaţiile sociale în calitate
de subiect al cărora el apare. Respectiv din aceste considerente se apără viaţa oricărei persoane,
indiferent de vârstă, calităţile fizice şi morale

În consecinţă în cadrul acestor relaţii sociale, referitoare la dreptul persoanei la viaţă, fiecare persoană,
luată în considerare individual,apare ca titular al dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte persoane
apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricăror fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la
viaţă.

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii apără viaţa omului nu ca un bun individual, deşi este
incontestabil că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ, ci ca un bun social.

Noţiunea generală a omorului reprezintă un reper care ne permite să soluţionăm corect chestiuni
particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor, să cunoaştem semnele individuale ale infracţiunii
comise şi să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii.

Problema afectului este una din cele mai complicate nu doar în teoria dreptului penal, dar şi în
psihologic, pedagogic. Este imposibil de a întemeia răspunderea penală, de a determina limitele unei
astfel de răspunderi dacă ea nu este anticipată de argumentarea psihologică a acesteia.

Gradul de cercetare a temei în literatura de specialitate: La momentul actual, tema în cauză este
realizată pe larg dintr-o perspectivă juridică, incluzând variabile criminologice şi psihologice.

În cadrul abordării temei date în literature de specialitate, în relaţia juridic şi psihologic „sensul tare“ îl
deţine primul, celelalte două „însoţindu-l“, „făcându-1 posibil’’, „instrumentându-l“.

În literatura de specialitate dificultatea stabilirii stării de afect a iscat diverse disuţii în acest plan,
având drept consecinţă nemijlocită elucidarea unor păreri contraversate.

Respectiv unii au propus, în acest scop, efectuarea expertizei psihohologico- judiciară. Alţii propun
efectuarea unei expertize psihologico-psihiatrică complexă. Pe când Staşis şi Bajanov, referindu-se la
acest fapt, menţionează că pentru a stabili dacă acţiunea este săvârşită în stare de afect patologic sau
fiziologic este necesară efectuarea unei expertize judiciaro-psihiatrice.
 Scopul şi sarcinile investigaţiei: În cadrul obiectivelor propuse în această lucrare vom identifica
necesitatea demonstrării faptului că efectul actului provocator depinde de mai multe circumstanţe
obiective şi subiective, cum sunt, de exemplu, natura comportării provocatoare, condiţiile de loc şi de
timp în care se produce şi mai ales însuşirile psihice ale persoanei. Aceeaşi lovire sau insultă cauzează о
tulburare sufletească mai inteansă când este aplicată în prezența mai multor persoane decît în situația în
care nu sunt de față martori осulari.

În consecință studiul de față se impune ca tendință asupra demonstrării faptului că la unele persoane
emoțile se formează brusc, sunt puternice din primul moment și de obicei, de scurtă durată, când
subiectul, neputându-se stăpâni, reacționează cu promtitudine. Insă la altele procesul afectiv se dezvoltă
mai lent, amplificându- se treptat, și numai dupa о scurtă analiză raționala asupra actului provocator,
emoțile ating intensitatea tulburarii sufletești în care omul iși pierde о buna parte din capacitatea de
rațiune și voința, în așa stare, el nu poate să pregatească material sau moral infracțiunea - ripostă la actul
provocator, chiar daca trece un oarecare timp nesemnificativ din momentul provocarii și pâna când se
comite infracțiunea.

Dar de multe ori, activitățile desfașurate de subiect dupa actul provocator și înainte de riposta îi
atenuiază simptor emoțile inițial create, restabilindu-și astfel în mod treptat capacitatea de rațiune și
voința, iar provocarea este folosită doar ca pretext de razbunare.

Din cele expuse anterior se conturează astfel de sarcini:

o în primul rând de a demonstra că – acțiunile în stare de afect au loc la nivelul conștientului și au

un caracter volitional având tendința spre impulsivitate;
o în al doilea rând - sfera conștientului se îngustează și este micșorat controlul conștient volitional;
o în starea de afect se încalcă perceperea completă a realitații obiective, deaceea reacția afectivă nu
are un caracter adecvat;
o reacția la stimulul extern are un caracter personal această caracteristica fiind dealtfel reflectată
prin termenul de "afecționare" ca una din principalele particularități ale decurgerii afectului, determinată
de nivelul și caracterul schimbării sentimentelor și dispoziției sub influența excitanților externi.
CAPITOLUL I Omorul săvîrșit în stare de afect: aspecte teoretico-metodologice

1.1 Definirea omorului

Tratînd în cadrul acestui pargaraf esenţa conceptuală și particularităţile omorului săvîrşit în stare de
afect, vom începe cu abordarea generală a faptului că ocrotirea persoanelor1 împotriva actelor îndreptate
contra vieţii s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai străvechi. Acel care suprimă
viaţa unui membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai atunci când nu prezenta un
pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din
cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, în mod practic, condamnat la dispariţie.

Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale, care
fiind transmise din generaţie în generaţie asigură progresul continuu al societăţii. Numai el este capabil
să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de
conduită din societate şi să acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea marelor idealuri ale
omenirii.2

Este firesc, prin urmare, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii
omului, atât în ceea ce priveşte existenţa sa fizică şi atributele fundamentale ale personalităţii
lui, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi şi interese pe care societatea este datoare să i
le asigure.

Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor
de drept. Una din infracţiunile contra vieţii persoanei este infracţiunea de omor săvîrşit în stare de afect.
înainte de a defini omorului săvîrşit în stare de afect, considerăm a interveni cu cîteva remarci teoretice
asupra esenţei noţiunii de omor.

Legea penală nu conţine o definiţie a noţiunii generale de omor. Trebuie de menţionat, însă, că
importanţa acestei noţiuni este greu de a o subestima atât din punct de vedere al teoriei cât şi, mai ales
din punct de vedere al practicii aplicării legii la categoria respectivă de cauze.

Noţiunea generală a omorului reprezintă un reper care ne permite să soluţionăm corect chestiuni
particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor, să cunoaştem semnele individuale ale infracţiunii
comise şi să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii.3

Potrivit Dicţionarului de Sinonime: "omor" - crimă, ucidere, asasinat, omucidere; "omucidere" -

asasinat; "a ucide" - a omorî, a răpune, a asasina, a distruge. Omorul este indispensabil legat cu înţelesul
termenilor de viaţă şi moarte a omului.4 Astfel nu poate să fie calificate ca omor acele fapte, dacă ele nu
atentează la viaţa persoanei.

O altă definiţie asemănătoare o găsim la S.V. Borodin care susţine că omorul reprezintă fapta social-
periculoasă săvîrșită cu vinovăție,care duce la moartea altei persoane.
1
Barbu C.,Ocotirea persoanei în dreptul penal al RS România,Ed.Scrisul românesc,Craiova,1977,p.65
2
Dongoroz V.,Kahane S.,Oancea I.,Fodor I.,Ediția III,Ed.Academiei Române și Ed.ALL BECK,București,p.191
3
“Курс Уголовного Права’’том 1,Общая часть – ‘’Учение о преступление’’ Под редакцией – Н.Ф.Кузнецовои И.М.
Тяжковой Москва – 2002
4
Vasiliu T.,Pavel D.,Antoniu G.,Lucinescu D.,Papandopol V.,Rămureanu V.,Codul penal comentat și adnotat,Partea
specială,vol. I,Ed.Științifică și Enciclopedică,București,1975,p.101
 O. Pop consideră că obiectul juridic generic al infracţiunii de omor este comun cu cel al tuturor
infracţiunilor contra persoanei şi constă în relaţiile sociale

referitoare la dreptul la viaţa, la integritate corporală şi sănătate, la libertate şi demnitate. Insă,

infracţiunile contra persoanei au şi un obiect juridic special care, în cazul infracţiunii de omor, constă în
relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale
care este viaţa omului.5 Tot O. Pop, spune că obiectul material al omorului ii constituie corpul unui om în
viaţă, indiferent de vârstă (copil nou-nâscut sau persoană tânără, bătrână), sex, starea sănătăţii (sănătos,
bolnav, muribund) sau de starea normalitâţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau cu
monstruozităţi anomalice sau antropologice etc.). Viaţa, ca formă de mişcare, este un fenomen complex
având la bază procese biologice şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice,
mecanice). Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială şi, implicit, relaţiile
legate de ea.6

Un punct de vedere aparte în abordarea problematicii în cauză a fost lansat de autorul M.Şargorodschii,
în opinia căruia omorul constituie privarea ilegală, intenţionată de viaţă a altei persoane. Deşi este o
opinie mai veche, a fost preluată şi de alţi autori,7reorientând practice legislaţiile penale ale fostelor
republici sovietice în materia reglementării omorului. Din noţiunea citată rezultă că autorul la definirea
conceptului se referea în principal la două trăsături definitorii ale omorului: ilegalitatea şi intenţia.

Prin caracterul ilegal al privării de viaţă omorul poate fi delimitat de alte tipuri de suprimări ale vieţii
persoanei care pot fi comise în condiţii admise de legea penală (cum ar fi, de pildă, privarea de viaţă pe
timp de război, în condiţiile executării pedepsei cu moartea, în condiţiile legitimei apărări sau extremei
necesităţi etc.), iar prin caracterul intenţionat al atentării omorul poate fi delimitat de privarea de viaţă
săvârşită din imprudenţă.

Acest concept a fost preluat în parte şi de către legiuitorul nostru, iar în literatura de specialitate
autohtonă, plecându-se de la noile prevederi legale parvenite în materie, se susţine că omorul intenţionat
(sau pur ș i simplu omorul) este lipsirea ilegală şi intenţională de viaţă a unei alte persoane.

În continuare vom menţiona că legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca
un bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îl
îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi sâ se ahţinâ de la
orice fapte care ar aduce atingere acestei valori supreme sociale şi, implicit, intereselor vitale ale
comunităţii."8

În conformitate cu HOTĂRÎREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII

MOLDOVA ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin
omor (art.145-148 CP al RM)”nr. 11 din 24.12.2012, În sensul art.146 CP al RM, cauze ale apariţiei
stării de afect sunt: a) actele de violenţă; b) insultele grave; c) alte acte ilegale; d) alte acte imorale.

5
Pop Octavian.Infracțiunea de omor.-Timișoara:Mirton,2002,pag48
6
Pop Octavian.Omorul.-Timișoara:Mirton,2003,pa 22
7
Borodac A.,Drept penal,Partea specială,vol.I,Ed.Știința,Chișinău,1996,p.131
8
Brânză Sergiu,Statii Vitalie.Omorul pruncului de către mamă:răspundere și pedeapsă penală//Avocatul
Poporului,2000,nr.7-9,p.31-41;continuare:2000,nr.10-12,p.27-34
Această listă are un caracter exhaustiv. Nici o altă cauză (de exemplu, situaţia psihologică traumantizantă
de durată) nu poate fi privită drept cauză a apariţiei stării de afect în contextul

infracţiunii prevăzute la art.146 CP al RM.

În contextul infracţiunii prevăzute la art.146 CP al RM, prin stare de afect se înţelege starea
psihică ce se caracterizează printr-o emoţie intensă, de scurtă durată (de la cîteva secunde pînă la cîteva
minute), legată de activitatea instinctivă şi de reflexele necondiţionate. Este o stare care nu depăşeşte
limitele normalităţii, fiind însoţită de modificări spontane (dar nu şi psihotice) ale activităţii psihice, în
mod special observîndu-se îngustarea conştiinţei. Pentru constatarea s-a aflat sau nu persoana în stare
de afect, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată, după caz, poate să dispună efectuarea
expertizei psihologice.

Omorul se consideră săvîrşit în stare de afect numai dacă atît starea de afect, cît şi intenţia de a
săvîrşi omorul au survenit în mod subit. Termenul subit înseamnă: 1) care se petrece într-un timp foarte
scurt şi 2) pe neaşteptate.

Expresia „survenită în mod subit”, utilizată în dispoziţia art.146 CP al RM, presupune că nu este
obligatoriu să lipsească sau să fie foarte mică distanţa în timp între cauza de apariţie a stării de afect şi
omorul săvîrşit în stare de afect. Uneori, această distanţă în timp poate fi mai mare. Or, starea de afect
poate surveni nu doar în urma perceperii nemijlocite a actelor ilegale sau imorale ale victimei. Ea poate
surveni şi în urma reflectării asupra unor factori derivaţi vizînd aceste acte ale victimei, reflectare care se
prezintă în una din formele următoare: a) depanarea în memorie a amintirilor legate de actele ilegale sau
imorale ale victimei; b) conştientizarea tardivă a rezultatelor actelor ilegale sau imorale ale victimei; c)
aflarea tardivă a informaţiei despre actele ilegale sau imorale ale victimei.

Este esenţial ca intenţia de a lipsi de viaţă victima să apară în mod subit în starea de afect,
provocată de actele ilegale sau imorale ale victimei. Dacă intenţia de a lipsi de viaţă victima, survenită în
mod subit în starea de afect, a fost realizată nu imediat, dar după scurgerea unui anumit interval de timp,
după ce starea de afect se consumase, nu vom mai fi în prezenţa omorului săvîrşit în stare de afect.

Nu se exclude posibilitatea tentativei la omorul săvîrşit în stare de afect. Cînd caracterul acţiunii
sau inacţiunii făptuitorului mărturiseşte despre intenţia directă de omor în stare de afect, dar moartea
victimei nu s-a produs din circumstanţe independente de voinţa făptuitorului, asemenea acţiuni urmează a
fi calificate în baza art.27 şi art.146 CP al RM.
1.2 Constatări ale “afectului”din punct de vedere psihologic,fiziologic,patologic

Considerăm important a menţiona că pentru delimitarea conceptuală a infracţiunii de omor săvîrşit în

stare de afect, trebuie să înţelegem sensul noţiunii de afect. Astfel, problema afectului este una din cele
mai complicate nu doar în teoria dreptului penal, dar şi în psihologie, pedagogic, liste imposibil de a
întemeia răspunderea penală, de a determina limitele unei astfel de răspunderi dacă ea nu este anticipată
de argumentarea psihologică a acesteia.

Din punct de vedere al dreptului penal, una din împrejurările ce atenuiază răspunderea este limitarea
aptitudinii de a conştientiza importanţa acţiunilor sale. de a coordona cu ele şi anume acest fapt stă la
baza semnificaţiei de "puternici frământare sufletească".

Apariţia semnificaţiei de afect fiziologic se datorează nu dreptului, şi nu psihologie, dar psihiatriei

judiciare şi apare, astfel, ca alternativă a noţiunii de afect patologic - care se referă la dereglarea
temporară a activităţii psihice şi care se caracterizează prin prezenţa nu doar a mecanismelor fiziologice,
ci şi patologice. biochimice.9

Legislatorul nu indică tipurile afectului, în acelaşi timp, în psihologie se oglindeşte că el se manifestă

sub câteva tipuri. Cele mai răspândite fiind afectele furiei, urei, groazei, fricii şi forma lui mai
intensificată - coşmarul.

O altă devizare oferită de psihiatrie ar fi:

 afecte stenice (furie, bucurie);

 afecte astenice (frică, tristeţe, nelinişte, agitaţie confuzie).

Apariţia unui sau altui tip de afect fiind într-o interdependenţă de mecanismele fiziologice,caracterul
persoanei, precum şi de complexul altori factori interni şi externi. Pentru aprecierea corectă a acţiunilor
săvârşite în stare de afect, este necesar de stabilit minuţios tipul afectului, forma de vinovăţie.

Starea de afect sau criza de afect se caracterizează printr o descărcare emoţională puternică, cu un
debut brusc, de scurtă durată. Starea de furie sau de mănie se apreciază ca o reacţie emoţională primitivă,
însoţită de modificări mimico-pantomimice şi fenomene neurovegetative (tahicardie, oscilaţii tensionale,
acceleraţia respiraţiei ş.a.). Gradul de intensitate a stării de afect este diferit fi în multe cazuri grave duce
la o îngustare a câmpului conştiinţei care se limitează la acele evenimente conflictualc care o
declanşează, poate avea loc o percepţie incompletă a mediului ambiant.

Rolul auxiliar al afectului constă îm mobilizarea tuturor forţelor umane, in scopul depăşirii neplăcerilor
şi, pe cale desfăşurării emoţionale, obţinerea unei stări optime. Are loc creşterea forţei fizice a omului,
care în momentul de aflare în stare de afect este capabil să exercite eforturi fizice colosale, care nu sunt
posibile intr-o stare obişnuită. în acest caz, izbucnirile emoţionale se manifestă in mişcări furtunoase,
vorbire neclară, strigăte, acţiunii sub formă de explozii.

Afectul fiziologic, având sensul de acces al unei excitaţi nervoase puternice se caracterizează printr-o
intensitate mare a proceselor psihologice interne ce au loc în centrele subscorţei şi în sistemul nervos

9
Susanu A.,Baciu GH.,Ungureanu S.,Omuciderile și agresivitatea intrafamilială.In First International Social Deviant Behavior
Symposium of the Black Sea Countries’’Criminologycal Situation and Security in Society’’.Materials.Chișinău.9-11
november.1995,pag 120-122
vegetativ, prin caracter efemer, lipsit de control. Nici un tip al temperamentului, nici alte particularităţi
individuale psihologice ale persoanei exclud posibilitatea apariţiei afectului.

Trebuie de reţinut că în cazul stării de provocare, tulburarea sufletească a subiectului este simţitor
intensificată şi prelungită în timp de prezenţa victimei, care prin conduita sa ilicită ia ştirbit demnitatea
sau alte interese.

Întrucât o tulburare sufletească sau emoţie în măsură să reducă omului capacitatea de raţiune şi voinţă
este de scurtă durată se discută dacă starea de provocare, ca circumstanţă atenuantă, poate fi sau nu legată
de un anumit termen în care să fie săvârşită infracţiunea ca ripostă la actul provocator.

Dar nu trebuie negată nici afirmaţia psihologilor, conform căreia afectul este o stare emoţională
puternică care apare subit, brusc şi totodată rapid trece. Adică starea de afect nu ar trebui să durc/c o
perioadă semnificativă de timp ce i-ar permite persoanei "să se calmeze", să mediteze asupra acţiunii sale
posterioare. Efectul atu lui provocator depinde de mai multe circumstanţe obiective şi subiective, cum
sunt, dc exemplu, natura comportării provocatoare, condiţiile de ioc şi de timp în care se produce şi mai
ales însuşirile psihice ale persoanei. Aceeaşi lovire sau insultă cauzează o tulburare sufletească mai
intensă când este aplicată în prezenţa mai multor persoane decât în situaţia în care nu sunt de faţă martori
oculari. La unele persoane emoţiile se formează brusc, sunt puternice din primul moment şi, de obicei, de
scurtă durată, când subiectul, neputându-se stăpâni, reacţionează cu promtitudine. însă la altele procesul
afectiv se dezvoltă mai lent, amplificându-se treptat, şi numai după o scurtă analiză raţională asupra
actului provocator, emoţiile ating intensitatea tulburării sufleteşti în care omul îşi pierde o bună parte din
capacitatea de raţiune şi voinţă, în aşa stare, el nu poate si pregătească material sau moral infracţiunea -
ripostă la actul provocator, chiar dacă trece un oarecare timp nesemnificativ din momenbtul provocării şi
până când se comite infracţiunea.

Dar de multe ori, activităţile desfăşurate de subiect după actul provocator şi înainte de ripostă îi
atenuiază simţitor emoţiile iniţial create, restabilindu-şi astfel în mod treptat capacitatea de raţiune şi
voinţă, iar provocarea este folosită doar ca pretext de răzbunare. Din cele expuse anterior se conturează
astfel anumite particularităţi de bază ale afectului:

 în primul rând - acţiunile în stare de afect au loc la nivelul conştientului şi au un caracter

volitional având tendinţa spre impulsivitate;

 în al doilea rând - sfera conştientului se îngustează şi este micşorat controlul conştient volitional;

 în starea de afect se încalcă perceperea completă a realităţii obiective, deaceea reacţia afectivă nu
are un caracter adecvat;

 reacția la stimulul extern fire un caracter personal această caracteristică fiind dealtfel reflectată
prin termenul de "afecţionarc" ca una din principalele particularităţi ale decurgerii afectului, determinată
de nivelul fi caracterul schimbării sentimentelor şi dispoziţiei sub influenţa excitanţilor externi.
 Afectul, fiziologic, fiind o emoţie intensă apărută subit, care durează puţin timp şi cuprinde întreaga
personalitate în timpul retrăirii, dirijând comportarea ei fi caracterizându-se prin acţiuni expresive, se
deosebeşte de afectul patologic.

Mărimea intensităţii emoţiilor sufleteşti puternice, condiţionate de conflictul tendinţelor îndreptate

contrar, având aspect de schimbare cantitativă poate sâ cauzeze şi o schimbare calitativă - fiind
caracteristică pentru starea de afect, in psihiatria judiciară afectul mai puţin intensiv este considerat
afectul fiziologic fi afectul excesiv de intensiv - afect patologic, "în care se tulburi luciditatea conştiinţei;
persoana pierde capacitatea de discernământ şi de apreciere critici a faptelor sale şi a consecinţelor
acestora".

Afectul patologic semnifică starea bolnavă a psihicului, în care persoana pierde aptitudinea de a
controla, de a-şi conştientiza acţiunile. Spre deosebire de afectul fiziologic, afectul patologic este o trăire
emoţională foarte intensivi, care atinge nivelul stării psihotice.

Afectul patologic se divizează în trei faze:

 faza de pregătire;

 faza izbucnirii;

 faza finală.10

In prima fază, sub influenţa retrăirilor puternice trauiriente, se încalcă perceperea celui ce-1 înconjoară,
aptitudinea de a urmări cele ce se petrece şi de a înţelege propria stare. Orizontul închipuirilor se
îngustează şi se limitează la stările traumante ale bolnavului. Celelalte închipuiri ca şi cum încetează de a
mai exista pentru el. După această stare urmează a doua fază - izbucnirea, ea începe cu desfăşurarea
afectivă care trece în manifestare furtunoase a excitaţiei motrice, se încalcă adânc conştiinţa, cu o
dereglare totală a orientării, în a treia fază se observă o bruscă slăbire a putorilor fizice şi psihice,
care provoacă un somn adânc, fiind indiferent faţă de lumea înconjurătoare, fi faţă de cele
comise.

Considerăm a menţiona în continuare măsurile preventive care ar putea avea efect în vederea
combaterii infracţiunilor de omor în stare de afect:

Prevenirea prin educaţie în familie - astfel, creşterea unui copil sănătos atât din punct de vedere moral
cât şi fizic, ar duce la minimizarea gradului de pericol în ceea ce priveşte potenţialitatea comiterii
omorului în stare de afect, in primul rând, datorită faptului că un om sănătos este şi o persoană cu un
psihic sănătos, psihic care nu-i va permite persoanei să-şi piardă cumpătul in situaţii critice şi în al doilea
gnd datorită respectării demnităţii persoanei nu va putea deveni vreo dată victimă a infracţiunii dc "omor
r

săvârşit în stare de afect";

 prevenirea prin educaţie în sistem (învăţământ) - care constă în includerea în programul şcolar
a unor orc special destinate educării copiilor, in spiritul respectării normelor morale;

10
Barbăneagră A.,Berliba V.,Gurschi C.și alții.Codul penal comentatși adnotat.Chișinău:Cartier,2005
 prevenirea prin activitatea cultural-educativâ, inclusiv prin acţiunile organizate de organizaţiile
obşteşti, religioase, precum şi prin educarea moral- juridică a cetăţenilor în baza cunoaşterii legilor şi a
formării convingerilor necesare pentru respectarea lor neabătută;

 prevenirea prin mass-media;

 prevenirea prin activitatea de combatere a infracţiunilor, identificarea

autorilor şi tragerea la răspundere penală.11

In această ordine de idei ar fi de menţionat că un deosebit interes în prevenirea infracţiunii de "omor în

stare de afect" este cunoaşterea personalităţii victimei şi a infractorului, în acest sens Gh. Gladchi
menţionează că: "Este mult mai complicată relevarea persoanelor a căror victimitate e determinată de
comportamentul lor. Este important că identificarea victimelor să nu fie efectuat separat de stabilirea
potenţialilor infractori. Deseori indivizii cu vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează şi prin
orientări negative. De aceea, identificând indivizii care ar putea săvârşi infracţiuni, este necesat de a-i
estima şi sub aspectul unei posibile victimizări. Totodată studiind personalitatea bănuitului, învinuitului
sau a altui individ care poate săvârşi infracţiunea şi relevând relaţiile acestuia cu alţi cetăţeni,putem
determina cercul victimelor sale posibile".12

Deci, făcând o concluzie la cele menţionate de Gh. Gladchi şi raportând ideile sale la infracţiunea de
omor în stare de afect, am putea spune că prevenirea omorului în stare de afect este în strânsă legătură cu
cunoaşterea personalităţii atât a victimei cât şi a infractorului, deoarece nu toate persoanele sau faptele
persoanelor acţionează la fel asupra altei persoane.

Abordând această problemă ar fi de menţionat că prevenirea nu are eficienţă dacă nu se mobilizează în

mod sistematic şi coordonat toate resursele sociale. Aceasta este raţiunea pentru care, în ultimile două
decenii, unele ţâri membre ale Consiliului Europei au creat organisme naţionale, cu structuri şi forme
variate, vizând planificarea şi coordonarea activităţilor de prevenire la toate nivelurile

Aceste organisme constituite din reprezentanţi ai diferitelor servicii publice şi private şi din diverse
secţiuni sociale, pun în aplicare programe de prevenire şi de cercetare în acest domeniu şi oferă sfaturi
utile autorităţilor care poartă răspundere directă în combaterea criminalităţii.

11
Ветров Н.И.,Уголовное право : Общея и особеная часть.Москва.2001,с 69
12
Gladchi GH.,Cercetarea victimologică și combterea infracțiunilor grave de violență contra persoanei în Republica
Moldova(aspecte criminologice și juridico-penale).Teză pentru obținerea gradului științific de doctor în
drept.Chișinău,1999,pag180
CAPITOLUL II Analiza elementelor componente a infracţiunii de omor săvârşit în stare de afect

2.1 Elementele constitutive obiective ale infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect

2.1.1 Obiectul infracţiunii

Vorbind despre obiectul infracţiunii omorului săvîrşit în stare de afect, vom începe cu faptul că în baza
art.14 alin.(l) C.pen. al Republicii Moldova „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. 13Reieşind
din art. 2 C.pen. „legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea
teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept".

O condiţie indispensabilă vizând respectarea legalităţii este ca orice infracţiune concretă săvârşită de o
persoană să corespundă conţinutului unei infracţiuni din legea penală.14 Oricare persoană, săvârşind o
faptă socialmente periculoasă, sancţionată în mod penal, cauzează prejudiciu societăţii şi, evident,
relaţiilor existente în cadrul acestei societăţi. Toate relaţiile pe care le apără legea penală şi sînt încălcate
ca rezultat al săvârşirii infracţiunii, în teoria şi practica dreptului penal constituie obiectul infracţiunii.

Oricare infracţiune săvârşită, manifestându-se printr-o anumită faptă socialmente periculoasă,

constituie, prin esenţa sa, un atentat la o anumită valoare socială ocrotită de legislaţia în vigoare. Legea
penală nu prevede nici o infracţiune prin lipsa obiectului de atentare.15

Obiectul infracţiunii indică asupra conţinutului, caracterului şi gradului de pericol social al ei. Teoria
dreptului penal descrie ca obiect al infracţiunii acele relaţii sociale care sunt recunoscute în societate şi
care corespund intereselor întregii societăţi. In ceea ce priveşte, însă, definirea unică a acestui obiect şi a
formelor de manifestare a lui, corelaţia cu obiectul material în literatura de specialitate s-au conturat mai
multe idei.

Relaţiile sociale iau naştere în mod iminent în jurul şi datorită anumitor valori sociale. Obiectul
infracţiunii permite cunoaşterea sistemului de valori sociale ocrotite de sistemul de drept respectiv şi
pune în evidenţă opţiunea politică cu privire la apărarea anumitor valori pe care legiuitorul le consideră
fundamentale pentru funcţionarea întregii orânduiri sociale şi de stat; determină esenţa formaţiunii social-
economice respective; adică prezentate în formă generalizată, fiind o categorie strict socială, neconţinând
nimic cu caracter material, asupra căruia atentează infracţiunea în final.

În teoria dreptului penal se statuează că obiectul infracţiunii este determinat de relaţiile sociale
existente, formele, condiţiile materiale, legităţile de manifestare a lor.16 Anume aceasta permite de a

13
Codul penal al Republicii Moldova nr.135-141/449 din 06.07.2012, art.14, alin.(1):-Ch.:Lavilat Info,2012
14
Oancea L, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954, pag 278
15
Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag 73-81

16
Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Учебник под редакцией Н.И.Ветрова, Ю.И.Ляпунова. Москва, 2001
г., pag 84-86; Коржанский Н.И., Объект и предмет уголовно-правовой охраны, Москва, Академия МВД СССР, 1980, pag
67; Никифоров Б.С., Объект преступления по советскому уголовному праву, Москва, Госюриздат, 1960, pag 106
asigura un anumit comportament al membrilor relaţiilor sociale, precum şi apărarea acestor relaţii. La
determinarea obiectului infracţiunii - ca premisă iniţială - trebuie luată în vedere recunoaşterea relaţiilor
sociale apărate de lege în general. Relaţiile sociale există în mod obiectiv şi se reflectă ca interese.

Astfel, obiectul infracţiunii este entitatea ideală caracterizând coexistenţa socială, asupra căreia
atentează infracţiunea, adică asupra căreia ea este îndreptată şi căreia îi cauzează sau îi poate cauza
atingere, în ştiinţa dreptului penal este cvasiunanim acceptată teza că obiectul juridic al infracţiunii îl
formează relaţiile şi valorile sociale împotriva cărora se îndreaptă actul de conduită infracţională şi pe
care el le vătămă sau le pune în pericol.17

Se disting mai multe categorii ale obiectului juridic al infracţiunii: 1) obiectul juridic general al
infracţiunii; 2) obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii; 3) obiectul juridic special (individual) al
infracţiunii, în opoziţie cu obiectul juridic al infracţiunii trebuie recunoscut obiectul material al
infracţiunii.

Corespunzător obiectul nemijlocit al infracţiunilor contra vieţii respectiv şi al componenţei de

infracţiune prevăzute de art. 146 CP RM care se include în această grupare îl constituie relaţiile sociale
ale căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorilor şi normelor care o
ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu o lezeze. Intr-o altă accepţiune,
obiect nemijlocit al infracţiunii contra vieţii este viaţa unei alte persoane. Aceasta se reflectă de altfel şi
în semnificaţia noţiunii de omor prezentă în teoria dreptului penal, conform căreia omorul este privarea
ilegală, intenţionată de viaţă a unei alte persoane.

2.1.2 Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la art.146 CP RM are următoarea structură:1) fapta

prejudiciabilă exprimată în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de viaţă a unei alte persoane; 2)
urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta
prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile; 4) circumstanţele săvîrşirii infracţiunii: starea de afect este
provocată de acte de violenţă sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei.

Drept cauze ale apariţiei stării de afect legiuitorul numeşte următoarele acte ilegale sau imorale ale
victimei: a) acte de violenţă; b) insulte grave; c) alte acte ilegale; d) alte acte imorale.

Această listă are un caracter exhaustiv. Nici o altă cauză (de exemplu, situaţia psiho-traumantă de
durată în care se află victima) nu poate fi privită drept cauză a apariţiei stării de afect în contextul
infracţiunii specificate la art.146 CP RM.

În sensul art.146 CP RM, prin „acte de violenţă” trebuie de înţeles cauzarea unei alte persoane,
intenţionat şi ilegal, a unui prejudiciu fizic, contrar voinţei acestei persoane sau în pofida voinţei acesteia.
După gradul de intensitate, actele de violenţă pot evolua de la violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei pînă la omorul intenţionat. Cerinţa obligatorie este ca actele de violenţă să aibă un
caracter ilegal. În contextul infracţiunii prevăzute la art.146 CP RM, nu se au în vedere actele de violenţă
legale (de exemplu, aplicate în legătură cu legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă
necesitate etc.).
17
Bulai C., Manual de drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL, 1998, pag 106
 În sensul art.146 CP RM, prin „insulte grave” se au în vedere cuvintele sau faptele injurioase
(presupunînd înjosirea cu intenţie sau din imprudenţă a onoarei şi demnităţii sub aspectul afectării
sentimentelor naţionale, religioase, sexuale, de rudenie etc.), care depăşesc un anumit prag de gravitate.
În general, insultele pot adopta forme dintre cele mai variate:cuvinte de ocară, care adoptă de obicei o
formă licențioasă; gesturi cinice; scuipatul în faţă;pălmuirea; prezentarea indecentă a imaginii persoanei
pe hîrtie sau pe alt suport etc.

Este estimativă catalogarea insultelor ca fiind grave. Această catalogare se face în funcţie de
circumstanţele concrete ale cazului, care, privite cumulativ, pot ajuta la determinarea gravităţii insultelor.
Printre aceste circumstanţe se numără: 1) nivelul de moralitate a mediului social de care aparţine
făptuitorul omorului săvîrşit în stare de afect; 2) particularităţile situaţionale şi de personalitate care
caracterizează făptuitorul omorului săvîrşit în stare de afect; 3) statutul social al făptuitorului omorului
săvîrşit în stare de afect; 4) ambianţa în care au fost proferate insultele etc. Numai după analiza tuturor
acestor circumstanţe se va putea răspunde la întrebarea dacă făptuitorul a perceput ca fiind grave
insultele proferate în adresa lui.

În sensul art.146 CP RM, prin „alte acte ilegale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) interzise
de normele de drept (inclusiv de normele penale), altele decît actele de violenţă şi insultele grave,
săvîrşite cu intenţie sau din imprudenţă, pe calea acţiunii sau a inacţiunii (de exemplu, samavolnicia,
profanarea mormintelor, distrugerea sau deteriorarea bunurilor, furtul, pungăşia, contaminarea cu
maladia SIDA, lăsarea în primejdie, neacordarea de ajutor unui bolnav, ameninţarea cu violenţă,
calomnia, practicarea prostituţiei, încălcarea termenelor de plată a salariilor, refuzul achitării unei datorii
băneşti, plagiatul, abandonul de familie, adulterul etc.).

În sensul art.146 CP RM, prin „alte acte imorale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) care
contravin normelor morale dominante la moment în societate (de exemplu,trădarea, infidelitatea,
înşelarea, lipsa de scrupule, abjurarea, sacrilegiul, încălcarea unui jurămînt etc.).

Infracţiunea prevăzută la art.146 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul producerii morţii cerebrale a victimei.

Conform opiniei autorului A.Borodac18 „latura obiectivă a infracţiunii constituie aspectul exterior al
comportării social periculoase, care se exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor
pricinuite relaţiilor sociale".

Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, relatează autorii români (C.Bulai,

V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, A.Ungureanu etc.),19 este constituită din totalitatea condiţiilor privitoare la
actul de conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii analizate în ambele variante se realizează printr-o acţiune de evadare din
locurile de deţinere. Săvîrşirea acestei infracţiuni prin inacţiune este imposibilă.

18
Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag 97
19
Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, pag 216-217
 Astfel, pentru explicarea art. 146 al CP al RM, legislatorul în afară de criteriul psihologic - afectul -
înaintează şi alte condiţii. Deci la analiza laturii obiective ale omorului săvârşit în stare de afect este
important de a stabili că ea a fost cauzată de:

• violenţă din partea victimei;

• insulta gravă din partea victimei;

• alte acte ilegale sau imorale, dacă aceste acţiuni au provocat sau ar fi putut provoca urmări grave
pentru cel vinovat sau pentru rudele lui.

E cert faptul că latura obiectivă se exprimă atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, în cazul dat, însă,
răpirea ilegală a vieţii poate avea loc numai prin comportarea activă a făptuitorului, şi nicidecum prin
inacţiune. Nemijlocit comportarea premărgătoare a victimei trebuie să întrunească anumite condiţii, şi
anume: comportarea provocatoare trebuie să apară din propria iniţiativă a victimei (fără provocarea din
partea altora); comportarea nu trebuie să aibă un caracter care ar impune starea de legitimă apărare;
comportarea se exprimă sub formă de acţiune; comportarea trebuie să fie ilegală; acţiunile ilegale
trebuiau sau puteau să cauzeze consecinţe grave pentru cel vinovat sau pentru radele lui; nu trebuie să
existe întrerupere de timp între acţiunile ilegale ale victimei şi consecinţele lor; acţiunile ilegale, de
regulă sunt intenţionate.20

Având suportul celor relatate anterior observăm că în primul rând se înaintează cerinţa conform căreia
sursa de apariţie a stării de afect trebuie să fie violenţa ilegală.

Prin aceasta se va adăuga că prin aceasta se va înţelege atât violenţa fizică, adică orice atentat la
integritatea corporală (lovituri, bătăi, leziuni corporale, viol ş. a.), cât şi violenţa psihică care constă în
ameninţarea cu aplicarea violenţei fizice, de divulgare a unor date calomnioase, defăimătoare, în acelaşi
timp, violenţa, care trebuie să fie ilegală, trebuie să aibă un caracter intens, să fie reală, dar nu presupusă.
Astfel, violenţa nu justifică afectul. Pentru argumentarea acestui fapt serveşte următorul exemplu:

Soţii A. şi C. se aflau în ospeţie, unde A. a dansat cu cetăţeanul E. Soţul, văzând acest fapt i-a spus soţiei
să plece împreună acasă, în drum spre casă izbucnindu-se o ceartă, soţul a inşultat-o pe soţie, care apoi
1-a lovit cu gentuţa ei, zgâruindu-i astfel faţa. în consecinţă soţul a scos din buzunar cuţitul şi a lovit
soţia în burtă. Acţiunile lui C. au fost calificate ca comise în stare de afect. Curtea Supremă de Justiţie,
însă, nu a fost de acord, motivând prin faptul că lovitura cu gentuţa nu poate fi privită ca violenţă despre
care se are în vedere în articolul în cauză.

Am menţionat că violenţa poate îmbrăca forma violenţei psihice, adică afectul este justificativ şi atunci
când există pericol realal violenţei ilegale. Acest fapt explicându-se prin următoarea situaţie - "victima C.
sistematic consuma alcool,bătea soţia. Intr-o zi soţul a cerut soţiei să facă dragoste în formă perversă şi a
ameninţat-o că în caz de refuz o va ucide cu toporul, care din timp 1-a pus sub pat. Fiind în stare de afect,
soţia a scos toporul de sub pat şi a ucis soţul".

Aceste acte de violenţă doar atunci sunt cuprinse în dispoziţia art. 146 CP RM, când n-au fost mijloace
de apărare contra violenţei ilegale, în cazul dat violenţa nu trebuie să fie periculoasă pentru viaţă şi
sănătate, adică nu ar urma să creeze în conştiinţa vinovatului decizia de a se apăra de la actele de
20
Попов А.Н., Убийство при отягчающих обстоятельствах. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, pag 84
violenţă. O părere similară o are şi Saraev care accentuiază că dacă se aplică violenţa fizică, atunci în
sensul articolului dat, ea nu trebuie să fie periculoasă pentru viaţă şi sănătate, deoarece în caz contrar,
persoana va avea dreptul la apărare, care în unele cazuri exclude răspunderea penală (legitima apărare).

Ca completare a opiniilor serveşte menţiunea lui Şargorodschii, care oglindeşte faptul că în acest caz se
are în vedere violenţa consumată până la momentul când persoana acţionează în stare de afect, astfel
încât pericolul nu-1 mai urmărea la momentul când săvârşea omorul.

Vis-a-vis de cele eludate considerăm că ar fi mai adevărată formularea dată de alţi autori referitor la
particularitatea violenţei ce a fost oglindită, şi anume: că violenţa nu trebuie să atingă acel nivel de
pericol ce ar impune starea de legitimă apărare. Pe lângă faptul că starea de afect poate fi provocată de
violenţă ilegală, la analiza laturii obiective este necesar de stabilit că acţiunea subiectului în stare de
emoţii sufleteşti puternice poate fi cauzată şi de insulta gravă din partea victimei. Corespunzător în
literatura de specialitate s-au conturat mai multe formulări ale semnificaţiei date. Insulte grave presupun
aşa cuvinte şi fapte din partea persoanei care din punct de vededere moral sunt deosebit de insultătoare şi
au provocat infractorului o stare de afect ca rezultat al ignorării grosolane a cinstei şi demnităţii ei. Altfel
spus, insulta gravă este aşa o înjosire a onoarei şi demnităţii persoanei care se exprimă într-o formă
obscenă încât din punct de vedere al conştiinţei juridice este considerată deosebit de jignitoare.21

E relevant faptul că legea pune un accent deosebit pe caracterul firav al insultei (înjosire brutală,
grosolană, profundă). Astfel, nu orice insultă poate fi considerată ca o cauză a apariţiei afectului. După
forma sa insulta poate fi orală, înscrisă sau săvârşită prin intermediul unor acţiuni.

Stabilirea dacă insulta este gravă, fiind o chestiune de fapt, este de competenţa instanţei. De multe ori,
însă, instanţa de judecată, nemotivat refuză de a recunoaşte omorul ca săvârşit în stare de afect, apreciind
incorect gravitatea insultei. Deaceea, la stabilirea gravităţii insultei nu pot fi negate particularităţile
individuale a celui vinovat: boala, starea lui psihică. La astfel de trăsături specifice atribuindu-se şi
gravitatea, pe parcursul căreia se manifestă o excitare sporită a psihicului femeiii. V. I. Tcacenco
afirmă că la stabilirea gravităţii insultei raportată la persoana făptuitorului, este necesar întotdeauna de
luat în considerare starea psihică şi fizică a sănătăţii.În această privinţă în teoria dreptului penal, se
exprimă o părere contrară esenţa căreia constă în afirmaţia că la determinarea gravităţii insultei pentru
vinovat serveşte ca punct de reper mai întâi de toate conţinutul şi forma acestei acţiuni, dar nu aprecierea
subiectivă a celui insultat.

Dar totuşi considerăm că această opinie este prea categorică, deoarece una şi aceeaşi insultă este
percepută în mod diferit de fiecare persoană, căci una şi aceeaşi faptă sau aceleaşi cuvinte pentru o
persoană pot fi deosebit de insultătoare, iar pentru alta - contrariul. Insulta gravă depinde şi de
împrejurăeile concrete ale cauzei.

În concluzie referitor la violenţă şi insultă gravă, unii autori elucidează faptul că ele constituie drept
temei pentru a califica infracţiunea conform articolului ce incriminează omorul săvârşit în stare de afect,
dacă aceste acţiuni au cauzat sau au putut cauza consecinţe grave pentru făptuitor sau persoanele
apropiate lui. Se înaintează cerinţa precum că cel care reacţionează la provocare să nu fi avut şi el însăşi
21
Рарог А.И., Квалификация преступлений по субъективным признакам. - Санкт Петербург: Юридический центр Пресс,
2003, с 36
o atitudine provocatoare. Astfel, când injuriile şi ameninţările grave din partea persoanei vătămate au fost
ocazionate de o faptă ilicită gravă a inculpatului (însuşirea unor bunuri aparţinând acesteia) nu se reţine
provocarea în favoarea inculpatului, care a comis o infracţiune de omor.

În privinţa celor expuse este necesar de accentuat faptul că în CP al Federaţiei Ruse, spre deosebire de
CP al Republicii Moldova, ca acte de provocare din partea victimei prevede pe lângă violenţă sau insultă
gravă şi batjocora din partea victimei. Batjocora, de cele mai dese ori este una şi aceeaşi acţiune violentă
dacă se caracterizează prin cinism şi are o întindere de timp.22

După cum afirmă A. N. Crasicov, spre deosebire de insulta gravă, spre deosebire de insulta gravă, care
întotdeauna se exprimă într-o formă indecentă, batjocora poate să se manifeste într-o formă decentă, cu
toate că după conţinutul său este tot atât de cinică şi insultatore. Aşa este de exemplu, bătaia de joc pe
neajunsurile fizice ale persoanei. Pe lângă toate acestea mai există şi alte acţiuni ilicite grave care să
provoace o puternică afectare sau emoţie.

Unii autori atribuie la categoria altor acţiuni ilegale refuzul de a satisface cerinţele legale, determinarea
la sinucidere, alţii menţionează că ar fi chiar şi minciuna. Credem însă că această afirmaţie nu este
adecvată pentru cazul dat, deoarece minciuna nu poate să se manifeste ca acţiune ilegală.

Făcând din nou o incursiune la caracterul ilegal al acţiunilor, e relevant că în realitate uneori acţiunile
pot fi legale, dar dacă ele sunt conştientizate de către vinovat, în aspectul acţiunilor ilegale, unii autori
sunt de părerea că infidelitatea conjugală s-ar atribui la această categorie. Dealtfel şi la români ca acte
provocatoare din partea victimei se prezintă şi alte acţiuni ilicite grave la ele atribuindu-se spre exemplu,
surprinderea victimei în flagrant delict de adulter.

Însă este dificil de afirmat faptul că infidelitatea soţilor este o acţiune ilegală, deoarece fiecare persoană
dispune de libertatea intimă, chiar şi atunci când este căsătorit. Deasemenea, este dificil de afirmat că
infidelitatea este îndreptată la înjosirea cinstei şi demnităţii persoanei, deoarece în acest caz ele se
străduie să acţioneze în taină.

Referindu-se la calificarea unor infracţiuni Zagorodnicov indică "Omorul intenţionat comis de către o
persoană care anterior a mai săvârşit ur omor în stare de afect, nu se consideră ca fiind în mod repetat, în
acest caz legea are ca punct de reper caracterul deosebit, diferit al tipului de omor şi nu corelează cu
tipurile generale ce ar stabili răspunderea pentru omor intenţional comis în mod repetat".

Ne este deja cunoscut că latura obiectivă a componenţei de infracţiune are aşa semne obligatorii ca:
fapta infracţională (acţiunea sau inacţiunea), despre care s-a expus până acum; consecinţele infracţiunii
(moartea); raportul cauzal dintre fapta infracţională şi urmările care au survenit. Potrivit concepţiilor
persistente în literatura de specialitate - survenirea morţii este o condiţie obligatorie indiferent de faptul
când a survenit moartea - imediat sau peste un timp anumit.

Referitor la momentul final al vieţii, medicii iau în consideraţie două momente:

• moartea clinica, determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale aparatului circulator;

• moartea cerebrală sau biologică care se instalează mai târziu.23

22
.H. Кудрявцева и А.В. Наумова, Российское уголовное право. Часть Особенная. Москва: Юристь, 1997, с 169
23
Н.И. Загородникова, Советское уголовное право. Часть Особенная. Москва: Юридическая литература, 1973, с 204
 Între aceste momente se mai poate salva viaţa omului, motivându-se prin faptul că în viaţă există cazuri
când oprirea respiraţiei nu are ca urmare stoparea inimii şi încetarea funcţionării sistemului nervos
central.

Astfel, moartea clinică se caracterizează prin încetarea respiraţiei şi a aparatului cardiovascular. Ea

durează 5-6 minute; apoi organismul trece la etapa a doua -moartea biologică, în cazul morţii clinice,
dacă se va efectua reanimarea organismului victimei, acţiunile celui vinovat trebuie calificate ca tentativă
de omor. Aşadar, sfârşitul vieţii se consideră momentul de când se termină aprovizionarea ţesuturilor
organismului omului cu oxigen ce duce la descompunerea celulelor sistemului nervos central.

2.2 Elementele constitutive subiective

2.2.1 Latura subiectivă

Ca orice act de conduită umană, conduita infracţională este expresia unităţii dialectice a două laturi
inseparabile, care formează conţinutul constitutiv al infracţiunii: o latură obiectivă sau fizică, constând
dintr-o manifestare exterioară, sub forma unui consum sau a unei înfrânări de energie fizică, prin care s-a
produs sau se putea produce o modificare în lumea obiectivă externă; 24 o latură subiectivă sau psihică,
constând din atitudinea făptuitorului faţă de fapta şi faţă de rezultatul acesteia.25

Fără considerarea laturii subiective, actul de conduită în materialitatea sa ar fi lipsit de semnificaţia

umană şi moral-politică, după cum atitudinea psihică, nematerializată în conduita exterioară, ar fi lipsită
de aspectele material şi social specifice infracţiunii. Izolarea celor două laturi nu este, aşadar, de conceput
decât pe plan mental, în acest sens ea este chiar necesară în scop didactic.26

În baza art.52 alin.(2) C.pen. „răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea
infracţiunii prevăzute de legea penală". 27 Potrivit art.3 alin.(l) C.pen. „nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de
judecată şi în strictă conformitate cu legea penală".

Caracterizând nemijlocit latura subiectivă a componenţei de infracţiune prevăzute de art. 146 CP RM

este necesar de accentuat specificul şi anume că una din cele două condiţii obligatorii este că afectul
fiziologic şi intenţia de a săvârşi omorul trebuie să survină subit. Dealtfel şi practica judiciară
indică :"drept element necesar ale omorului în stare de afect sunt survenirea subită a emoţiei şi
condiţionarea ei de acţiunile ilegale ale victimei".

Aşadar, în cazul omorului săvârşit în stare de afect, intenţia de omor apare pe neaşteptate, sub influenţa
afectului şi trebuie să fie analizată imediat, nemijlocit după violenţa ilegală sau insulta gravă din partea
victimei. Referitor la acest fapt A. A. Piontcovschii menţionează că acţiunea ilegală a infractorului poate
fi atribuită la omorul intenţionat săvârşit în stare de afect, doar atunci când starea de afect nemijlocit a
cauzat faptul că persoana s-a hotărât să comită omorul şi în acelaşi timp a fost realizat în practică.
24
Mariț A., Autoreferat la teza de doctorat cu titlul „Latura subiectivă a infracţiunii la persoanele fizice în noua legislaţie
penală", Cluj-Napoca, 2004, pag 23
25
Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal. Partea specială. Ediţia a H-a, Bucureşti, Editura ALL BECK, 2002, pag.58; Nistoreanu
Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu L, Boroi A., Lazăr V., Drept penal. Partea specială. Bucureşti, Editura „CONTINENT XXI",
1995, pag 91
26
Bulai C., Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992, pag 129-130
27
Codul penal al Republicii Moldova nr.135-141/449 din 06.07.2012, art.14, alin.(1):-Ch.:Lavilat Info,2012
 Nu exclude nici posibilitatea de a califica omorul ca săvârşit în stare de afect şi atunci când există
relaţii de duşmănie, neînţelegere dintre victimă şi ucigaş, important în acest caz fiind ca intenţia să apară
subit.

Deci nu trebuie să existe o ruptură în timp între împrejurările ce au provocat starea emoţională şi
intenţia de a comite omorul precum şi între intenţia şi realizarea în practică a ei sau această ruptură
trebuie să fi fost foarte mică, însă dacă intenţia a apărut subit dar nu a fort realizată imediat, dar după o
anumită perioadă de timp, când vinovatul a mai avut posibilitatea de a se mai gândi, iar starea de afect sa
mai atenuat, încetează de a mai fi mai puţin periculoasă (serveşte ca temei de a refuza faptul că omorul a
fost săvârşit cu circumstanţe atenuante), preluând astfel forme de omor din răzbunare.

Unii autori admit posibilitatea reţinerii provocării şi a premeditării cu ocazia comiterii aceloraşi fapte,
însă după cum afirmă alţi autori, cu ceea ce suntem de acord, ele se exclud prin definiţie, deoarece nu se
poate concepe ca starea de puternică tulburare să fie concomitentă cu cea de calm. Deasemenea, cu
privire la săvârşirea aceleiaşi fapte nu pot exista două hotărâri infracţionale în acelaşi timp. Astfel
făptuitorul a luat hotărârea premeditată de a comite acţiunea şi o săvârşeşte, însă înainte de a trece la
executare poate interveni violenţa, atingerea gravă a demnităţii persoanei sau acţiunea ilicită gravă din
partea provocatorului. Aceste împrejurări au constituit un prilej ca acţiunea să se comită la o alta dată sau
într-un alt loc decât cel hotărât deja de infractor, ori să constituie doar un pretext din partea acestuia,
pentru a invoca starea de provocare.

Aşadar, din momentul ce a fost luată hotărârea premeditată şi ea a fost pusă în executare, nu se poate de
afirmat că în urma violenţelor etc. infractorul a ajuns în stare de puternică tulburare sufleteasă sub
imperiul căreia a luat o nouă hotărâre de a comite aceeaşi infracţiune.

2.2.2 Subiectul

O a doua condiţie preexistentă necesară pentru constatarea infracţiunii se referă la subiect - element
subiectiv obligatoriu al componenţei de infracţiune, în baza art.275 p.3 Cod de pr.ocedură penală,
urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în
cazurile în care fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost
săvârşită de o persoană juridică.28

Reieşind din art.51 alin.(l) Cod penal temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta
prejudiciabilă săvârşită. In cazul în care are loc pornirea urmăririi penale doar în baza unui temei real
devin cunoscute, în mare majoritate a cazurilor, doar anumite semne care caracterizează aspectul exterior
(obiectiv) al cauzei. Temeiul juridic al răspunderii penale este, însă, componenţa de infracţiune stipulată
în legea penală, ceea ce presupune stabilirea obligatorie şi a semnelor subiective ale componenţei de
infracţiune.

In opinia autorului I.Oancea subiectul infracţiunii de evadare din locurile de deţinere este acea
persoană care săvârşeşte această infracţiune şi care este chemată la răspundere penală şi pedepsită, dacă
bineînţeles îndeplineşte şi celelalte condiţiuni pentru a fi făcut răspunzător.29
28
Cod de procedură penală al RM, Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447     Data intrarii in
vigoare : 12.06.2003
29
Oancea I., Curs de drept penal general, Vol.I - III, Bucureşti 1954, pag 286
 Autorul R.Miheev defineşte vârsta răspunderii penale astfel: în sens larg, ca perioada de timp
calendaristică ce se scurge din momentul naşterii până la un anumit moment cronologic al vieţii unei
persoane şi în sens restrâns, ca moment al vieţii în care intervin anumite schimbări medicobiologice,
social-psihologice şi juridice în starea psihofiziologică a persoanei. Anume din acest ultim moment
legiuitorul consideră că persoana are aptitudinea biopsihică de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de
comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod
conştient actele de conduită în raport cu acele exigenţe.30

Conform codului penal al Republicii Moldova, subiectul infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect
este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani. In
alte legislaţii penale, cum ar fi cea a Federaţiei Ruse vârsta răspunderii penale pentru omorul săvîrşit în
stare de afect este de 16 ani, iar potrivit art. 99 CP al României minorul care a împlinit vârsta de 16
răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani poate răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
a comis fapta cu discernământ, situaţie valabilă şi pentrui infracţiunea de omor săvîrşit în stare de afect.

Autorul român C.Bulai subliniază că condiţiile generale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii
de omor săvîrşit în stare de afect sunt: - vârsta minimă cerută de lege şi responsabilitatea.31 Autorul
A. Ungureanu remarcă că drept subiect al infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect poate fi numai
persoana fizică ce săvârşeşte o infracţiune, din care se naşte obligaţia de a răspunde penal.32

Subiect al infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect, precizează autorii ruşi N.I.Vetrov,
lu.LLeapunov, poate fi persoana fizică, care a atins vârsta de 16 ani, pentru care este prescrisă
răspunderea penală, în acest sens persoana fiind (subiectului activ al infracţiunii.33 Subiectul pasiv sau
victima este persoana fizică a cărei viaţă, integritate fizică, sănătate a fost lezată prin săvârşirea faptei
incriminate în art 146 al CP al RM. După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victimă a infracţiunii.

Fiind analizate minuţios trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate ale omorului săvîrşit în stare de
afect, am reuşit să sintetizăm două tipuri principale de victime ale acestei infracţiuni:

Tipul l - bărbaţii de 19-29 de ani sau 30-39 de ani, mai rar 40-49 de ani, care au studii medii generale ori
medii incomplete. Cea mai mare parte dintre ei nu lucrează, iar cei care lucrează sunt ocupaţi cu munca
fizică necalificată sau de calificare medie. Majoritatea sunt prieteni, cunoscuţi apropiaţi ori cunoscuţi
întîmplători cu victimizatorul.

Tipul 2 -- femeile de 30-39 de ani sau 40-49 de ani, care au studii medii incomplete ori medii generale.
Majoritatea lor nu lucrează sau sunt ocupate cu munca fizică necalificată, mai rar cu munca intelectuală
ce nu necesită studii medii speciale şi superioare (cantargiu, socotitor, controlor etc.). De regulă, acestea-
s soţiile, concubinele, mai rar mamele şi fiicele victimizatorului.34

30
Михеев Р.И., Проблемы вменяемости и невменяемости в советском уголовном праве, Изд.
(Дальневосточного университета, Владивосток, 1983
31
Bulai C., Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992, pag.151
32
A.Ungureanu Drept penal român. Partea generală. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.76
33
Уголовное право. Часть общая и особенная. Учебник под ред.Н.И.Ветрова, Ю.И.Ляпунова, Издание второе,
исправленное и Москва, Юриспруденция, 2001, pag.269
34
Gladchi Gh., Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate, în Legea şi viaţa, nr. 11, 1997, p. 26-32
 În cadrul unui studiu criminologie a infracţiunilor de omor săvîrşit în stare de afect, a fost elaborată o
tipologie a victimelor acestei infracţiuni, caracteristică condiţiilor actuale din Republica Moldova.35
Fiind luate drept bază trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate, cauzele posibile ale comiterii
infracţiunii date, precum şi alte circumstanţe importante ale acestor cazuri penale, au fost desprinse
următoarele tipuri de victime:

• Persoanele cu antecedente penale, inclusiv autorităţile criminale incluse în business, precum şi

persoanele care n-au fost condamnate, însă au legături de afaceri cu lumea interlopă. Indivizii respectivi
au un statut social inferior, studii medii sau medii incomplete, practică un business neperspectiv, posedă
sume mari de bani.

• Persoanele ocupate cu businessul mic şi mediu, ce au firme particulare sau sunt angajate în
structurile private, de regulă, au studii superioare. Victimitatea lor este cauzată de conflictele legate de
neachitarea în termen a datoriilor băneşti. Victimele, de regulă, au fost în rolul de creditori.

• Persoanele, victimitatea cărora este determinată de profesia lor, executarea anumitor funcţii de
serviciu şi obşteşti.

• Persoanele, victimitatea cărora este cauzată de relaţiile ostile îndelungate din sfera familială (trei
victime).

• Persoanele cu victimitatea sporită, generată de comportament uşuratic, imoral şi de relaţii intime

dezordonate (două victime).

• Cetăţenii, victimitatea cărora este determinată de circumstanţe externe şi nu de anumite calităţi ale
personalităţii.

Sistemele de clasificări şi tipologii, elaborate de diferiţi autori, conţin multe elemente comune, care se
modifică şi apoi se grupează în variate combinaţii. Acestea, la rîndul lor, sunt în serviciul necesităţilor
practice ale cercetărilor. Clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze noţiuni noi care
ulterior pot îmbrăca haina unor teorii cu privire la subiectul infracţiunii.36

Nu şi în ultimul rind vom menţiona faptul că corespunzător art. 23 CP RM, nu este pasibilă de
răspundere penală persoana care, în timpul Săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de
iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le
dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări. Faţă de o
asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu
caracter medical.

Aşadar, subiectul omorului comis în stare de afect sunt persoanele, care fără dubiu psihic sunt normali,
care nu sugerează nici o îndoială în ceea ce priveşte responsabilitatea lor. Uneori este în discuţie poziţia
35
Gladchi Gh., Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova, în Conferinţa ştiinţifico-practică
republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova" (26 februarie 1999). Chişinău: Ed. ARC,
1999, p. 90-98

36
Туляков В.А., Декларация основных принципов правосудия для жертв преступлений и злоупотребления властью и
ее применение в национальном законодательства. В материалах Второй международный причерноморский
социально-девиантологический симпозиум «Преступность, социальный контроль и права человека». Украина,
Одесса, 23-27 сентября 1996, с.20-26
referitor la diferenţa sau dependenţa între provocator şi provocat. Codul penal nu face nici o distincţie
expresă în această privinţă. Ca urmare lăsând în aceste situaţii instanţelor facultatea să aprecieze de la caz
la caz în ce măsură cel provocat este obligat să respecte regulile de conveţuire (supunerea faţă de părinţi,
sau persoana în vârsta sa).

Este relevant faptul că starea de afect poate să apară nu doar la persoana faţă de care au fost îndreptate
acţiunile ilegale, dar şi la altă persoană cereia aceaste fapte i-au devenit cunoscute mai târziu. Dealtfel şi
în practica judiciară a României este admisă concepţia potrivit căreia starea de tulburare a infractorului
poate să existe chiar dacă acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare, dar a luat cunoştinţă
despre aceasta imediat ori a constatat imediat urmările actului de violenţă comis şi care s-a îndreptat
chiar împotriva altei persoane.

Cercetările demonstrează despre prezenţa printre acei care au săvârşit infracţiunea în stare de afect
două tipuri de persoane: cu prevalarea calităţilor de iritabilitate, irascibilitate; cu prevalarea calităţilor de
inhibiţie, blocare. Primelor le este caracteristic agresivitatea, egocentrismul, persoanele nu pot să-şi
abţină izbucnirile emoţionale, având necesitatea de a le exterioriza, altfel spus "de a revărsa furia".
Pentru cel de-al doilea tip fiind dimpotrivă caracteristică pasivitatea, nivelul înalt al îngrijorării, spirit
conciliant. Aceste particularităţi lipsesc persoana de posibilitatea de a reacţiona la timp, ceea ce duce la
acumularea afectului. In concluzie este semnificativ faptul că din nou un accent deosebit este pus pe
particularităţile psihice ale persoanei, care au o anumită influenţă asupra apariţiei stării emoţionale la
subiectul infracţiunii, în particular, în condiţii egale, la boieriei afectul apare mai des decât la flegmatici
şi melancolici. O importanţă, în acest caz, atribuindu-se şi caracterului, motivându-se prin faptul că
persoana orgolioasă, autoritară mai des poate să apară în stare de afect. 2.3 Circumstanţele agravante ale
infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect

Circumstanţele sunt acele stări, împrejurări ori calităţi ce ţin de infracţiune sau infractor, care preced,
însoţesc sau succed activitatea infracţională, fiind reglementate expres sau implicit de legea penală.
Acestea fie că micşorează, fie că măresc gradul prejudiciabil al infracţiunii sau al infractorului, atenuând
sau agravând pe cale de consecinţă răspunderea penală. Circumstanţele legale sunt prevăzute expres şi
limitativ în legea penală şi este obligatoriu ca instanţa de judecată, în procesul individualizării pedepsei,
să ţină seama de ele. In anumite situaţii, circumstanţele legale speciale sunt prevăzute în însăşi norma de
incriminare şi ele nu produc efecte decât în cazul acelei infracţiuni în al cărei conţinut legal sunt
prevăzute.37

În ce priveşte circumstanţele care pot mărturisi despre faptul că infracţiunea a fost săvîrşită în stare de
afect, acestea sunt următoarele:

• De regulă, pentru o astfel de infracţiune este specifică utilizarea, în procesul executării faptei, nu a
unor instrumente special adaptate pentru a provoca leziuni integrităţii anatomice a victimei, ci a unor
obiecte care au nimerit întîmplător în mîna făptuitorului;

37
Dobrinoiu V., Pascu L, Molnar I., Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: Europa Nova, 1999, pag 439
• În procesul săvîrşirii unei astfel de infracţiuni are loc schimbarea aspectului exterior al
făptuitorului, ceea ce poate fi oglindit în declaraţiile martorilor. Aici putem deosebi următoarele stări de
exterior al făptuitorului:

1. Faţa congestionată;

2. Agitaţie în mişcări;

3. Gesticulare excesivă;

4. Ridicarea vocii pană la ţipăt;

5. Faţa palidă;

6. înţepenire;

7. Pierderea darului vorbirii;

8. Pierderea capacităţii de mişcare etc.

• După săvîrşirea infracţiunii în stare de afect, starea făptuitorului se distinge printr-o

decompensaţie, adică descărcarea psihică constînd în sentimentul de pustiire sufletească, deprimare,
căinţă - toate acestea găsindu-şi reflectare în conduita şi aspectul exterior al făptuitorului.

Victima infracţiunii prevăzute la art.146 CP al RM nu este o persoană oarecare, dar numai

persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului prin actele sale de violenţă, insultele sale grave ori
alte acte ilegale sau imorale ale sale. De aceea, în ipoteza erorii privind această calitate specială a
victimei, atunci cînd făptuitorul consideră eronat că lipseşte de viaţă persoana care i-a provocat starea de
afect prin actele sale de violenţă, insultele sale grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale,
răspunderea se va aplica în baza art.27 şi art.146 CP al RM, adică ca tentativă la omorul săvîrşit în stare
de afect.

În cazul pluralităţii de victime, care împreună au provocat apariţia stării de afect, calificarea se
face conform art.146 CP al RM o singură dată, dacă lipsirea de viaţă a tuturor victimelor este cuprinsă de
intenţia unică a făptuitorului.

Este posibil ca starea de afect să fie provocată de actele comune a două persoane, iar făptuitorul,
care se află în stare de afect, să-şi îndrepte intenţia nemijlocit spre lipsirea de viaţă a celor două persoane.
În astfel de cazuri, dacă din cauze independente de voinţa făptuitorului nu decedează nici una din acele
persoane, respectînd regula de la art. 117 lit. a) CP al RM, cele săvîrşite urmează a fi calificate
conform art.27 şi art.146 CP al RM, ca tentativă la omorul săvîrşit în stare de afect. Aceeaşi soluţie de
calificare se impune în cazul în care făptuitorul, care se află în stare de afect, îşi îndreaptă intenţia
nemijlocit spre lipsirea de viaţă a celor două persoane care în comun i-au provocat afectul, însă, din
cauze independente de voinţa făptuitorului, se produce decesul unei singure persoane din cele două.38

38
HOTĂRÎREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele
penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin omor (art.145-148 CP al RM)”nr. 11 din 24.12.2012
2.3 Practica judiciară

Dosarul nr. 1 ra-285/12

Republica Moldova Curtea
Supremă de Justiţie D E C I Z I E

În numele Legii
 03 aprilie 2012 mun. Chişinău

Preşedinte – Constantin Gurschi, Judecători – Tudor

Popovici, Iurie Bejenaru,

Ala Cobăneanu, Sveatoslav Moldovan, cu

participarea:

procurorului – Dumitru Graur, avocatului – Angela Babără,

a judecat în şedinţă publică recursurile ordinare declarate de procurorul în procuratura de

nivelul Curţii de Apel Chişinău Djulieta Devder, şi de condamnata Glodeanu Lucia şi avocata
acesteia Angela Babără, împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 29
septembrie 2011 în cauza penală în privinţa lui

Glodeanu Lucia Petru, născută la 02 iulie 1990, originară

şi domiciliată s. Leuşeni, r-nul Hînceşti, cetăţeană a R.M.,
moldoveancă, studii medii speciale, necăsătorită, la întreţinere un
copil minor, neangajată în cîmpul muncii, fără antecedente penale;

Procedura de citare a fost îndeplinită.

S-au prezentat:

Procurorul Dumitru Graur, care a susţinut recursul declarat.

Avocata Angela Babără, condamnata Glodeanu Lucia, care şi-au susţinut propriile
recursuri, iar recursul procurorului solicită a fi respins.

Succesorul părţii vătămate Glodeanu Lidia, este de acord cu recursul avocatei Angela
Babără şi a condamnatei Glodeanu Lucia, solicită respingerea recursului procurorului.

CONSTATĂ:

1. Prin sentinţa Judecătoriei Hinceşti din 02 iunie 2010, Glodeanu Lucia a fost
condamnată in baza art. 146 Cod penal la 3 ani închisoare, cu executarea pedepsei in penitenciar
pentru femei, de tip semiinchis.

2. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a constatat, că Glodeanu L. la 21 februarie

2010, aproximativ la orele 18.00, aflîndu-se la domiciliul său in s. Leuşeni, r-nul Hinceşti, in

3
rezultatul unui conflict iniţiat de tatăl său, Glodeanu Petru, şi in urma aplicării violenţei, stabilite
prin raport de expertiză medico- legală in privinţa sa şi a insultelor grave in adresa sa – pericol
perceput real de

aceasta, fiind intr-o stare emotivă apărută subit, şi-a pierdut controlul asupra propriilor sale
acţiuni şi capacitatea de a le conduce, l-a lovit cu cuţitul in abdomen, in rezultatul căruia
ultimul a decedat.

3. Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpata Glodeanu L. Procurorul in apelul

declarat a solicitat casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotăriri, prin care
Glodeanu L. să fie condamnată în baza art. 145 alin. (1) CP, cu stabilirea pedepsei de 12 ani
închisoare, invocînd că nu au fost apreciate obiectiv probele prezentate de acuzare, că i nstanţa
de fond a neglijat prevederile art. 101 CPP, că inculpata a comis o infracţiune deosebit de
gravă, vina nu a recunoscut-o integral, n-a dat o apreciere juridică corectă declaraţiilor tuturor
martorilor audiaţi in cadrul şedinţei de judecată, in cazul dat inculpata a acţionat in dorinţa de a se
răzbuna pe tatăl ei, dar nu ca rezultat al afectării conştiinţei.

Inculpata Glodeanu Lucia in apelul declarat a solicitat casarea sentinţei instanţei de

fond, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri prin care să-i fie aplicată o pedeapsă
mai blindă, pe motiv că pedeapsa cu închisoarea este una prea aspră, se căieşte sincer de cele
comise, se caracterizează pozitiv, nu a avut intenţia de a-l omori pe tatăl său, ci doar s-a
apărat de acţiunile violente ale acestuia, fiind speriată şi pierzîndu-şi controlul.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 12 octombrie 2010, a
fost respins, ca nefondat apelul procurorului şi admis din alte motive apelul inculpatei Glodeanu
Lucia, casată sentinţa Judecătoriei Hinceşti din 02 iunie 2010, rejudecată cauza şi pronunţă o nouă
hotărîre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care Glodeanu Lucia a fost achitată de
sub învinuirea de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 145 alin. (1) Cod penal, pe motiv că
fapta inculpatei nu întruneşte elementele infracţiunii – a acţionat in limitele legitimei apărări.

Instanţa de apel a invocat, că Glodeanu Lucia de către organul de urmărire penală a fost
pusă sub învinuire pentru faptul, că la 21 februarie 2010, aproximativ la orele 1800, aflîndu-se la
domiciliul său in s. Leuşeni, r-nul Hinceşti, in rezultatul unui conflict iniţiat de tatăl său,
Glodeanu Petru, şi in urma aplicării violenţei şi a insultelor grave in privinţa sa – pericol
perceput real de aceasta, fiind intr-o stare emotivă apărută subit, şi-a pierdut controlul asupra
propriilor sale acţiuni şi capacitatea de a le conduce, i-a aplicat ultimului o lovitură cu cuţitul in
abdomen, cauzîndu-i vătămări corporale grave periculoase pentru viaţă, ce au dus la deces.

4
Analizînd probele, instanţa de apel a ajuns la concluzia de achitare a inculpatei Glodeanu Lucia pe
art. 145 alin. (1) Cod penal, pe motiv că fapta inculpatei nu întruneşte elementele infracţiunii,
fiind comisă in stare de legitimă apărare.

5. Decizia nominalizată este atacată cu recurs ordinar de către procuror, indicînd

temeiurile prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, a solicitat casarea
deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 12 octombrie 2010 in privinţa lui
Glodeanu Lucia, cu dispunerea rejudecării cauzei in instanţa de apel.

6. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 29 septembrie 2011, s-a
dispus respingerea ca nefondat a apelului inculpatei şi apelul suplimentar al avocatului T. Guţu
în numele inculpatei, a admis apelul procurorului, s-a casat sentinţa şi s-a rejudecat cauza
pronuţîndu-se o nouă hotărîre potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă prin care, Glodeanu L.
a fost condamnată pe art.151 alin.(4) CP cu aplicarea art.79 CP la 5 ani 6 luni închisoare.

7. Cu recursuri decizia dată a fost atacată de către procuror, condamnata Glodeanu Lucia şi
avocata acesteia Babără Angela.

- Procurorul se referă la prevederile art.427 alin.(1) pct.6),12) CPP, solicită casarea deciziei
instanţei de apel cu remiterea cauzei la rejudecare. Recurentul nu este de acord cu concluzia
instanţei de apel privind reîncadrarea acţiunilor inculpatei de la art.145 alin.(1) la art.151 alin.(4)
CP, urmînd a dezvolta această concluzie, expunînd punctul de vedere asupra fiecărei probe aduse
în sprijinul învinuirii, fapt ce pe caz nu a avut loc, fiind înfăptuită o apreciere eronată şi
formală de ordin general a probelor şi circumstanţelor cauzei penale.

Avocata Babără Angela şi condamnata Glodeanu Lucia s-au referit la art.427 alin.(1)
pct.11) CPP, solicită emiterea unei hotărîri de achitare. S-a argumentat că instanţa de apel nu a
luat în considerare că Glodeanu L. la comiterea faptei incriminate a acţionat în limitele legitimei
apărări, deci în cauză există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare
reieşind din comportamentul insultat, agresiv al victimei.

8. Judecînd recursurile declarate în baza materialelor dosarului şi în raport cu motivele

invocate, Colegiul consideră că recursul procurorului urmează a fi respins, iar al condamnatei şi
a apărătorului ei, ca întemeiate urmează a fi admise din următoarele considerente.

Conform art.414 CPP, instanţa de apel, judecînd apelul, verifică legalitatea hotărîrii atacate
pe baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar, şi oricăror
probe noi prezentate instanţei de apel sau cercetează suplimentar probele administrate de instanţa
de fond.

Instanţa de apel poate da o nouă apreciere a probelor, din dosar şi poate administra, la
5
cererea părţilor, orice probe noi pe care le consideră necesare.

În cazul examinat, instanţa de apel, casînd sentinţa cu adoptarea unei noi hotărîri de
condamnare a lui Glodeanu L., pentru săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.151 alin.(4) CP-
cauzarea intenţionată a vătămărilor corporale grave, urmate de decesul victimei, a pus la baza
deciziei aceleaşi probe administrate de instanţa de fond, reţinîndu-le conţinutul în modul cum au
fost constatate de prima instanţă.

Conform concluziei, expuse de instanţa de fond în sentinţă, ultima a constatat cu

certitudine că intenţia de aplicare a cuţitului faţă de victimă a apărut la inculpată în mod subit
şi ca rezultat al agresiunilor violente (aplicarea de lovituri şi cuvinte jignitoare a demnităţii
omului), din partea decedatului, faţă de inculpată, care au condiţionat îngustarea cîmpului de
conştiinţă şi a modificat substanţial comportamentul lui Glodeanu L., creîndu-i ultimei o stare de
afect, stare în care dînsa a şi săvîrşit infracţiunea de omor al tatălui său. Această concluzie
prima instanţă şi-a formulat-o şi argumentat-o cu probele administrate în şedinţă şi pe larg
descrise în conţinutul sentinţei, astfel că instanţa de recurs nu găseşte necesar de a le reda
suplimentar conţinutul în prezenta decizie. Cu atît mai mult, că după cum s-a reţinut mai sus,
conţinutul probatoriu al acestora nu a fost descris altfel de către instanţa de apel.

Ca o generalizare a acestora, Colegiul specifică principalele date, constatate de prima instanţă

printre care;

- că tatăl inculpatei, decedatul Glodeanu P., fiind ataşat de alcool, avea un comportament
agresiv în familie;

- că acesta, în lipsa soţiei, îşi maltrata fiicele, inclusiv şi pe inculpată;

- că anterior, acesta a încercat să o abuzeze sexual pe fiica sa Lucia;

- că în momentul cînd inculpata a întrat în odaia, unde se afla decedatul în stare de ebrietate,
pentru a face focul şi a aprins lumina, acesta insultînd-o, a lovit-o pe inculpată repetat;

Circumstanţele enumerate nu au fost combătute prin careva alte probe de către instanţa de
apel. Totodată, instanţa de apel, a respins declaraţiile inculpatei şi a martorului Glodeanu Ana,
sora ultimei, în ce priveşte evenimentele petrecute în odaie şi descrise mai sus, ca probe ale
cauzei, cu motivaţia că le apreciază critic din punctul de vedere că ele erau în relaţii ostile cu tatăl
lor, că sunt cointeresate în finalul cauzei şi că aceste declaraţii se combat prin raportul de expertiză
medico-legală din 22.02.2010, potrivit căruia, la inculpată nu s-au depistat pe corp, urme ale
loviturilor aplicate de decedat.

Verificînd această concluzie de respingere a probelor cauzei de către instanţa de apel,

6
Colegiul o consideră ca neîntemeiată şi în discordanţă cu materialele dosarului şi prevederile legii
privind chestiunea de apreciere a probelor.

Potrivit datelor din dosar declaraţiile inculpatei şi a martorului respectiv, ca probe în cauză,
în modul constatat de către prima instanţă, referitor la împrejurările ce s-au derulat în odaie, în
acelaşi mod sunt reţinute şi consemnate în procesele verbale de audiere a acestora la faza
urmăririi penale,la fel descrise şi în rechizitoriu. Urmărind textul apelului, declarat de procuror, se
observă că procurorul nu le-a respins ca neadevărate şi necorespunzătoare realităţii. Astfel, în
situaţia cînd instanţa de apel a respins din oficiu, aceste declaraţii, se conchide că instanţa a
încălcat dreptul inculpatei la apărare.

Următorul argument al instanţei de apel, precum că la inculpată nu s-au depistat urme ale
loviturilor, la fel se respinge din acelaşi motiv.

În plus Colegiul va mai menţiona că, conform art.93 alin.(2) CPP elementele de fapt
ale infracţiunii se constată şi prin probe, cum ar fi, declaraţiile învinuitului, inculpatului,
martorului şi care au fost dobîndite cu respectarea prevederilor prezentului cod, (CPP). Dacă
instanţa de judecată consideră necesar de-a respinge o careva probă, atunci o atare respingere poate
avea loc în cazul dacă sunt prezente temeiurile prevăzute de art. 94 CPP. Afirmaţia instanţei de apel
că inculpata şi sora ei, ca martor, au depus declaraţii, fiind cointeresate în „finalul cauzei”, nu pot fi
acceptate de Colegiu deoarece nu cad sub prevederea art.94 CPP. Totodată Colegiul reţine că
conform art.2 , 55, 296 alin.(2) CPP, organul de urmărire penală, procurorul, au obligaţia să verifice
argumentele invocate de învinuit în apărarea sa, iar rezultatele verificării acestor argumente să le
expună în cuprinsul rechizitoriului ori, după caz să le combată la fel cu argumente respective.
După cum rezultă din rechizitoriu, declaraţiile învinuitei şi a martorului Glodeanu Ana,
privind circumstanţele întîmplate în odaie, nu au fost combătute.

Alte probe, care ar confirma concluzia instanţei de apel, privind lipsa stării de afect, textul
deciziei nu conţine, prin urmare Colegiul conchide că instanţa de apel greşit a respins
argumentele instanţei de fond în această latură.

Prin sentinţă corect s-a constatat că inculpata a acţionat aflîndu-se în stare de afect, care a
apărut subit în rezultatul acţiunilor violente, precum şi insultelor grave, comise de decedat în
privinţa inculpatei, nu numai la momentul apariţiei conflictului, ci şi anterior şi în mod repetat.
Această constatare este argumentată de prima instanţă prin şirul de probe administrate, apreciate şi
descrise în sentinţă.

Apariţia la inculpată a stării de afect este argumentată de către instanţa de fond şi prin
raportul expertizei psihiatrică-psihologică. Argumentul instanţei de apel precum că inculpata nu a
atins gradul superior al afectului fiziologic şi din acest punct de vedere dînsa nu a comis
7
 infracţiunea în stare de afect este greşit interpretat, astfel că în această parte Colegiul susţine
concluzia instanţei de fond, bazată pe datele redate în raport de către specialişti în domeniu
conform cărora, situaţia cînd persoana ar atinge gradul superior al afectului fiziologic, aceasta
s-ar afla la periferia afectului patologic, care poate exclude în general răspunderea penală.

Colegiul menţionează că de fapt şi instanţa de apel, a reţinut că decedatul a manifestat în

relaţiile cu inculpata un comportament violent şi agresiv, împrejurare care trebuia să fie privită
nu numai în chestiunea aplicării pedepsei ci şi aprecierii juridice a faptelor săvîrşite de inculpată.

Din considerentele reţinute Colegiul conchide că instanţa de apel a dat faptelor săvîrşite
de inculpata Glodeanu L. o încadrare juridică greşită, prin ce a comis o eroare de drept care se
cuprinde în art. 427 alin.(1) pct.12) CPP, eroare care este temei de recurs.

În ce priveşte argumentele recursului părţii apărării precum că inculpata s- a aflat în stare de

legitimă apărare, de către Colegiu se resping ca neîntemeiate şi care nu rezultă din materialele
dosarului.

Din motivele descrise în prezentul text al deciziei, prin care se argumentează legalitatea
sentinţei primei instanţe, acestea sunt reţinute şi ca temei de respingere a recursului declarat de
procuror, privind încadrarea faptei comise de inculpată ca omor intenţionat.

În baza acestor prevederi legale, Colegiul va admite recursul cu casarea totală a deciziei
instanţei de apel şi va menţine în vigoare sentinţa instanţei de fond, care este legală şi întemeiată.

În conformitate cu art.434-435 alin.(1) pct.2) lit.a) CPP, Colegiul penal lărgit

DECIDE :

Respinge ca inadmisibil recursul procurorului în procuratura de nivelul Curţii de Apel

Chişinău Djulieta Devder, admite recursul declarat de condamnata Glodeanu Lucia şi de avocatul
Angela Babără în interesele ultimei, casează total decizia Colegiului penal al Curţii de Apel
Chişinău din 29 septembrie 2011 în privinţa lui Glodeanu Lucia cu menţinerea în vigoare a
sentinţei judecătoriei Hînceşti din 02 iunie 2010, prin care aceasta a fost condamnată în baza
art.146 CP la închisoare pe un termen de 3 ani.

Decizia este irevocabilă.

Preşedinte Constantin Gurschi

Judecători Tudor Popovici

8
 Iurie Bejenaru

Ala Cobăneanu Sveatoslav

Moldovan

CONCLUZII
9
 În consecinţa celor expuse în subiectul lucrării vom spune că problema afectului este una din cele
mai complicate nu doar în teoria dreptului penal, dar şi în psihologie, pedagogie. Este imposibil de a
întemeia răspunderea penală, de a determina limitele unei astfel de răspunderi dacă ea nu este
anticipată de argumentarea psihologică a acesteia.

Din punct de vedere al dreptului penal, una din împrejurările ce atenuiază răspunderea este limitarea
aptitudinii de a conştientiza importanţa acţiunilor sale, de a coordona cu ele şi anume acest fapt stă la
baza semnificaţiei de "puternică frământare sufletească". Nemijlocit noţiunea de "afect" care provine
din latină "affectus" are sensul de emoţie sufletească, grozăvie.

Afectul apare în cazul unei voinţe slabe, în cazul unor persoane irascibile, însă orice om. ca
personalitate conştientă, poate să se reţină de la acţiuni. Căci starea de afect face dificil autocontrolul,
dar nu exclude posibilitatea de a se abţine de la dorinţele condiţionate de această stare.

Cu toate că afectul este o stare emoţională puternică de scurtă durată se evidenţiază trei faze:

 apariţia şi începutul afectului şi dezvoltarea lui - apariţia emoţiilor, încordarea emoţională;

 perioada de bază sau descărcarea afectivă - afectul propriu-zis;

 faza finală, însă datorită faptului că afectul fiziologic decurge mai rapid pe parcurs nu este
posibil de urmărit o schimbare clară a fazelor.

În prezenta lucrare au fost expuşi şi analizaţi mai mulţi factori care au fost preconizaţi pentru a fi trataţi
minuţios. Am încercat de a explica cauzele ce invocă erori la aplicarea articolului dat în practică.

Au fost elucidaţi factorii interni şi externi care provoacă excitarea şi tulburarea fiziologică a
factorilor imotivi, având ca efect -comiterea omorului.

Au fost reflectate comparativ părerile diverşilor autori vis-a-vis de tratarea unuia şi aceluiaşi efect.

Potrivit art. 146 CP RM este aplicată răspunderea penală pentru omorul săvârşit în stare de afect în
urma comiterii căruia răspunderea este atenuantă. Temei pentru aceasta este comportamentul ilicit al
victimei, ceea ce generează apariţia la jâptuitor a afectului fiziologic.

Pe lângă acest fapt practica judiciară reflectă că starea de afect poate fi provocată atât şi de
comportamentul ilegal al victimei, spre exemplu, relaţii interne ale victimei cu soţia inculpatului, fapt
ce a condiţionat introducerea de către legiuitorul RM în noul Cod penal şi a unei asemenea prevederi.

Este cert faptul că afectul fiziologic trebuie deosebit de afectul patologic, căci dacă ar fi prezent
afectul patologic persoana s-ar afla în stare de iresponsabilitate, nefiind astfel prezent semnul
componenţei de infracţiune - subiectul, respectiv acţiunea nu este susceptibilă de răspundere penală.

Pe când afectul fiziologic este o stare emoţională care nu depăşeşte limitele normalităţii,
caracterizată printr-o apariţie subită, prin intensitate mare şi durată scurtă şi,în esenţă, reprezintă o

10
reacţie emoţională sau decurge exploziv, fiind însoţită de modificări spontane (dar nu şi psihotice) ale
activităţii psihice, în mod special observându-se îngustarea conştiinţei. Această stare se termină cu o
epuizare fizică şi psihică profundă a organismului uman.

Rolul auxiliar al afectului constă în mobilizarea tuturor forţelor umane în scopul depăşirii
neplăcerilor şi, pe calea descărcării emoţiilor obţinerea unei stări optime.

În legislaţia din majoritatea acestor ţări, spre deosebire de legislaţia RM, nu prevede nemijlocit
componenţa concretă de omor săvârşită în stare de afect, ci provocarea din partea victimei având rolul
de circumstanţă atenuantă. Respectiv, omorul săvârşit in prezenţa acestei circumstanţe se atribuie la
categoria de omor simplu.

Este de menţionat faptul că totuşi pentru a stabili starea de afect sunt necesare cunoştinţe în diferite
ramuri ale ştiinţelor care studiază legităţile activităţii psihice ale omului.

Cu alte cuvinte,afectul urmează a fi stabilit în baza unei expertize psihologico-psihiatrice judiciare

complexe,în pofida faptului că în practică ea nu este aplicată atât de frecvent și luînd în considerație
totalitatea împrejurărilor.

Ca o consecință finală vom spune că raportînd ideile referitoare la omorul în stare de afect expuse în
textul tezei date,am putea spune că prevenirea omorului în stare de afect este în strinsă legătură cu
cunoașterea personalității atât a victimei cît și a infractorului,deoarece nu toate persoanele sau faptele
persoanelor acționează la fel asupra altei persoane.

11
BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1.Codul Penal al RM,nr.135-141/449 din 06.07.2012,Chișinău,2012-Ch:Lavilat Info,2012

2.Codul de procedură penală al RM Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr :447
Data intrarii in vigoare : 12.06.2003

3. HOTĂRÎREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA ,,Cu

privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin omor (art.145-
148 CP al RM)”nr. 11 din 24.12.2012

Literatura de specialitate

1. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău:
Cartier, 2005

2. Barbu C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al RS România, Ed. Scrisul românesc,
Craiova,1977, p.65 .

3. Borodac A., Drept penal, Partea specială, voi. 1, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 131 4.Borodac A..
12
Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag 97

5. Brânză Sergiu, Stati Vitalie. Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi pedeapsă penală
Avocatul Poporului, 2000, nr.7-9, p.31-41; continuare: 2000, nr.10-12, p.27-34

6. Brinză S.. Ulianovschi X., Vitalie Stati, Ion Ţurcan, Vladimir Grosu, Drept penal. Voi II, ed
Cartier 2005, pag 76

7. Bulai C.. Drept penal român. Partea generală. Voi. I, Bucureşti, 1992, pag 130-133; Ungureanu A.,
Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995, pag 76-78

8. Bulai C.. Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992, pag 129-130 Bulai C.. Manual
de drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL, 1998, pag 106

9. Dobrinoiu V.. Pascu I., Molnar I., Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: Europa Nova,1999

10. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, pag 216-217

11. Dongoroz V., Kahanc S., Oancea 1., Eodor I., lliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşea V., j.xplieaţii
teoretice ale Codului penal român, Partea specială, voi. III, Ediţia II, Ed. Academiei Române şi Ed.
ALL BECK, Bucureşti 169, p. 191

12.Gladchi Gh., Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave dc violenţă contra

persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-pcnale). I czâ pentru obţinerea
gradului ştiinţific dc doctor în drept. Chişinău, 1999, pag 180A

13. Gladchi Gh., Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate. In Legea şi

viaţa, nr. 11, 1997, p. 26-32

14. Gladchi Gh., Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova. In Conferinţa
ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica
Moldova” (26 februarie 1999). Chişinău: Ed. ARC, 1999, p. 90-98

15.Mariţ A.. Autoreferat la teza de doctorat cu titlul „Latura subiectivă a infracţiunii la persoanele
fizice în noua legislaţie penală", Cluj-Napoca, 2004, pag 23 126 Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept
penal. Partea specială. Ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura I ALL BECK, 2002. pag.58;

16.Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar 1., Pascu I., Boroi A., Lazăr V., Drept penal. Partea
specială. Bucureşti, Editura „CONTINENT XXI", 1995, pag 91 2* Oancea I. Curs dc drept penal
general, Vol.l - III, Bucureşti 1954, pag 286 129 Octavian P., Infracţiunea de omor. - Timişoara:
Mirton, 2002, pag 48 30.

17.Pădure Andrei. Infracţiunile îndreptate împotriva sănătăţii, demnităţii şi vieţii copiilor şi

adolescenţilor (I.tiopatogcnia, particularităţile mcdico-lcgalc şi aspecte sociale). Autoreferat al tezei
de doctor în ştiinţe medicale. - Chişinău: Universitatea de Stat de Medicină „Nicolac I eslemiţanu”,

13
2003, pag 7

18. Ungureanu A., Drept penal român, partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995,

19.Vasiliu T., Pavel D., Antoniu G., Lucinescu D., Papandopol V., Rămureanu V., Codul penal
comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1975. p.101

20. Ветров Н.И., Уголовное право : Общея и особеная часть. Москва, 2001, с 69

21.

14