Test nr 1

1. Ius civile – ansamblu de norme juridice care reglementau relatiile numai dintre cetăţeni, deci, este dreptul propriu
al cetăţilor aplicabil doar cetăţenilor romani
Ius gentium – ansamblu de norme juridice care reglementau pe de-o parte relaţiile dintre cetăţeni si peregrini, iar pe de alta
dintre străini
Ius pretoriu – dreptul ce rezultă din edictele pretorului si ale edilului curul
2. Diferenta primordială între acesea 2 o reprezintă sfera de aplicare. Ius civile era dreptul propriu cetăţenilor romani ce
se aplica doar acestora. El se mai numea reptul quiritar, intrucît cetăţenii romani se numeau quiriţi. El este un drept strict,riguros si
conservator pentru că nu suportă schimbări cu trecerea timpului, iar actele juridice pe care le prevede pentru a fi folosite trebuie să
îndeplinească anumite forme sine qua non. Ius gentium insă reglementa relaţiile sociale între cetăţeni şi peregrini. Întrucît au luat
naştere pe terenul relatiilor sociale,actele de drept al ginţilor nu presupun condiţii de formă ci, se încheie, de regulă, prin simpla
manifestare de voinţă a părţilor, de aceea putem afirma că dreptul ginţilor marcheayă momentul maximei abstractizări şi
subiectivizări a procedeelor juridice romane. Totusi, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat funcţiile dreptului civil, iar in epoca
impăratului Iustinian, dreptul ginţilor a devenit un drept general.
3. Epoca veche – formalism excesiv, caracter religios si rigid accentuat, până la legea cellor 12 table, dreptul era cunoscut
doar de pontifi. Principiul care a dominat intregul drept al acestei peioade era cel inscris in legea celor 12 table
Epoca clasică – raporturile economice s-au diversificat si s-a conturat un drept nou, mai suplu, adaptat la noile realităţi. Elemental
formalist este inlăturat si este inlocuit cu cu cel volitiv intentional si buna credintă
Epoca postclasică – sclavia decade si atrage o creză ireversibilă si multilateral. Aceste schimbări si-au pus amprenta si asupra
dreptului roman care si-a pierdut originalitatea su puteea de creatie. De aceea prin tentative impăratului iustinian se reuseste
adunarea la un loc a tot ceea ce a fost mai valoros di dr. roman. Intreaga această operă a servit drept punctde plecare pentru
dezvoltarea unor noi institutii si reglemetări.
1. Superficial reprezintă dreptul acordat unei personae de a se folosi de o constructive ridicată pe terenul altei personae,
pe veci sau pe termen lung în schimbul unei sume de bani. Acest drept a luat naştere către sfîrşitul republicii, în sec. II Î.H , cînd in
Roma s-a declanşat o criză de locuinţe şi statul a aludat principiul că suprafaţa aparţine terenului. Titulaul dreptului superficiei putea
lăsa moştenire construcţia, o putea dona sau greva cu servituţi. Superficial era protejată de interdictul de superficie, de actiunile pe
care pretorul le dădea cu titlul util rei vindication utilis care le putea intent împotriva oricărei personae c ear fi tulburat pe
superficias in exercitarea dreptului său.
2. Uzufructul reprezintă dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, păstrînd substanţa acelui lucru, deci
atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru se impart între două personae. Una dintre personae exercită dreptul de
dispoziţie şi este denumită nud proprietar, pentru că exercită o proprietate goală de conţinut, iar cealaltă persoană exercită dreptul
de a folosi lucrul şi de a-I culege fructele şi se numeste uzufructuar. Spre deosebire de emfiteoză, uzufructul este un drept cu
character temporar, cel mult viager, incît, dacă nu se stabileşte un termen, dreptul de usufruct se stinge la moartea uzufructuarului.
Între nudul proprietar şi uzufructuar nu există relaţii reciproce, întrucît ei sunt titular de repturi reale, iar repturile reale nu presupun
existenţa unor obligaţii, ci sunt apozabile faţă de toţi.
Emfiteoza este un drept real care constă in arendarea pe termen lung sau pe veci a unor pămînturi imperial nelucrate cu obligaţia
emfiteotului de a le cultiva şi a plăti o sumă de bani – canon. Dreptul de emfiteoză poate fi dat în usufruct, ipotecat sau lăsat
privelegiat. Proprietarului îi rămâne un drept de conţinut – ius nudum pe care emfiteotul îl respect prin plata canonului. In
eventualitatea că emfiteotul nu plătea canonul, conform termenului stability, propritarul avea la îndemână posibilitatea pentru
desfiinţarea dreptului la emfiteoză. O altă deosebire reprezintă faptul că amfiteotul dobândea proprietate asupra fructelor prin
simpla separaţiune, spre deosebire de uzufructuar , care dobânea dreptul asupra fructelor prin percepţie, adică prin luarea în
stăpânire fizică a acelor fructe.
3. Iulius nu avea temei de a cere eliberarea terenului, deoarece conform contractului de emfiteoză, emfiteotul poate lăsa
drept moştenire dreptul asupra terenului.
 Test 2

1. Legile romane aveau o structură format in 3 părţi: prescriptio, rogation, sanction. In prescritio se mentionau numele magistratului care a propus
proiectul de lege, adunarea care a votat legea, locul in care legea a fost votată, precum şi prima unitate de vot care s-a exprimat.
În rogation erau cuprinde dispoziţiile din lege, iar dacă erau mai multe , acele dispoziţiierau sistematizate pe capitol.
În sanction se menţiona ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor din rogation. În funcţie de sancţiunea lor, legile se clasifică în : perfecte,
imperfect, mai puţin perfecte. In sanctiunea legilor perfecte se precizează că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogation va fi nul. În
sancţiunea legilor mai putin perfecte se precizează că actul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogation nu se anulează ci îşi produce efectele, dar
autorul va fi pedepsit cu plata unei amenzi. În sancţiunile legilor imperfect se prevede că nu este permisă încălcarea dispoziţiilor din rogation, fără a se preciza ce
consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea încălcări.
2. La baza aparitiei obiceiului juridic a stat obiceiul nejuridic ce reprezenta repetarea unei norme de conduita ce exprima interesele intregii
comunitati. Ca urmare a procesului de stratificare sociala, obiceiurile nejuridice convenabile clasei dominante au fost sancţionate, devenind obiceiuri juridice.
Spre deodebire de obicei, legea avea o procedură special de adoptare. Legile erau propuse de unul din magistraţi, în faţa poporului constituit în una dintre
adunări (comitia curiată,centuriată). După de poporul lua cunoştinţă cu textul proiectului de lege, el era dezbătut în adunări ad-hoc timp de 24 de zile, după care
poporul era convocat de către acelaşi magistrate, pentru a se pronunţa asupra priectului de lege. Cu precizarea că poporul nu poate adduce amendamente. Dacă
legea era votată de popor, urma să fie trimisă în faţa senatului pentru ratificare, iar dacă era ratificată, aceasta intra in vigoare.

3. Legea celor XII table este cea mai veche sic ea mai important lege romană. Aceasta a fost adoptată pe fonul conflictului dintre patricieni si
plebei., întrucât plebeii cereau , în nenumărate rânduri, ca obiceiurile juridice să fie codificate şi afişate în forum, pentru ca cetăţenii romani să cunoască
dispoziţiile nomalor de drept. În domeniul dreptului privat, legea cuprinde, în principal, dispoziţiile cu privire la statutul juridic al persoanelor, la organizarea
familiei, la proprietatea privată si la succesiuni. Unul dintre cele mai mari merite ale acestei legi rezidă în faptul că a realizat o reglementare de principiu al
relațiilor sociale tipice acelei perioade, o expunere publică a normelor, expunere ”sui generis”, având în vedere că până în acea perioadă normele de drept erau
ținute în secret și tălmăcite de către pontifi, care erau aleși exclusiv dintre patricieni, dar pe lângă toate acestea, a realizat o reglementare destul de vastă a
principalelor probleme ale societății romane incipiente. Dacă e să vorbim despre importanţa acesteia in istorie, ea a permis studierea contemorană a dreptului
roman, servind una din sursele de bază.

1. Usucapio reprezintă mod de dobândire a proprităţii quiritare prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un timp îndelungat. Dreptul fostului
proprietar se stinge ca o consecinţă ce decurge din faptul că lucrul a fost uzucapat de către o altă persoană. Aceasta presupune întrunirea anumitor condiţii,
cum ar fi: posesiunea,termenul,justa cauză, buna credinţă, un lucru susceptibil de a fi uzucapat. În epoca veche uzucapiunea avea scopul de a asigura
exploatarea lucrurilor în conformitate cu destinaţia lor economic, fapt reieşit din înţelesul termenului de usucapio – luarea in folosinţă.
La origine, simpla posesiune a lucrului nu era suficientă pentru dobânirea proprităţii prin uzucapiune, ci era necesară chiar folosirea lui efectivă.
Termenul era de un an entru lucrurile mobile si 2 ani pentru imobile.
Justul titlu, sau justa causa, constă din actl sau faptul juridic prin care se justifică luarea în posesie a lucrului.
Buna credinţă constă din convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar sau cel puţin de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a
transmite acel lucru.
Nu orice lucru poate fi uzucapat, astfel nu pot fi uzucapate lucrurile nepatrimonial, nu puteau fi stăpânite lucrurile stăpânite cu titlul precar, precum şi lucrurile
stăpânite în mod clandestine.
2. Mancipatiunea constituia un mod de creare a proprităţii care era considerată după cum am văzut o putere asupa lucrului mancipi. Mai târziu
ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de propritate. Mancipaţiunea era un act solemn, fomal ce presupunea îndeplinirea următoarelor coniţii fără de
care ea nu putea exista: prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani,a părţilor, cel ce trasmite, cel care dobândeşte şi cel care ţinea balanţa. Cel care
dobândeşte, ţinând mâna asupra lucrului pronunţa formula vindicatorie. Formula era compusă din 2 părţi ce se aflau pe poziţii opuse, prima afirma idea de
creare a puterii. A doua se referea clar la trasmiterea proprităţii asupra lucrului. Cel care ţinea bara de metal cântărea apoi bara de metal cu balanţa, după care
cel care dobândea remitea celui ce transmitea , mancipantului, această bară ce contituia preţul.
Mancipaţiunea nu se aplica decât lucrurilor mobile, dar treptat ea s-a extins şi la cele imobile, atunci când s-a admis că la faţa locului lucrul poate fi prezent şi
în mod simbolic.
Spre deosebire de manipaţiuna , in iure cessio reprezintă un mod de transmitere a proprităţii quiritare cu ajutorul unu proces fictive pe are dobânditorul în
intentează împotriva celui care înstrăinează lucrul. Mecanismul era următorul: dobânditorul afirma în faţa magistratului, spre deosebire de mancipaţiune, că el
este proprietarul lucrului pe care urma să-l dobândească, folosind aceeşi formulă vindicatoare ca şi în cazul mancipaţiunii. Cealaltă parte avea o atitudine
pasivă, de tăcere, după care magistratul rostea o formulă pin care ratifica declaraţia reclamantului. În timp ce manipatiunea era un act solemn, in iure cession
reprezenta atît o procedură solemn cât şi un act fictive deoarece părţile simulau un process de revendicare petru înstrăinarea unui lucru. În spatele acestui act
exista un act real de înstrăinare având la bază acorul părţilor.
Deci, deosebirea de bayă între acestea doua o reprezintă faptul ca in procesul mancipaţiunii se folosea o formulă vindicatorie în faţa martorilor,iar in iure
cession în faţa magistratului.
3. Dacă facem referire la dobândirea dreptului de proprietăţii prin specificatiune atunci atit timp cat materialele lui Marius nu pot fi readuse la
forma initial atunci edificiul aparţine lui Servius si acesta are pretenţii întemeiate.
Dacă ne referim la superficie in perioada secolului 2 inainte de hristos atunci pretentiile lui servius sunt intemeiate si clădirea apartine lui Servius, dacă cayul a
avut loc după initierea reformei era posibilă incheierea unu contract prin care Marius ii acjita u sumă lunară lui Servius prin care recunostea proprietatea lui
Servius asupra terenului.
 Test 3

1. Şcoala sabiniană avea o orientare conservatoire, întrucât promova soluţii legii celor XII table, iar scoala proculiană
avea o orientare progresistă, căci urma linia de gândire a edictului pretorului.
2. Edictele pretorului erau cele mai importante deoarece pretorul se ocupa de organizarea proceselor private, ocazie
cu care, dacă se convingea de justeţea pretenţiilor reclamantului, îi dădea posibilitatea să-şi valorofice acele pretentii pe cale
judiciară, adică prin proces, chiar dacă pretenţiile respective nu erau cunoscute prin dispoyiiile legii. Prin utilizarea unor mijloace
precedurale, pretourl a creat noi drepturi subiective si astfel a extins sfera e reglementare juridică. Edictul pretorului era valabil
pentru un an, insă anumite dispozitii care se dovedeau a fi utile erau reluate si de pretorii următori si astfel se fixau definitive in
corpul edicului. Pe vremea lui Cicero a fost ordonat să se codifice edictul pretorului si să-i dea o formă definitivă, de la care pretorii
nu se puteau abate. Normele create au fost desemnate prin termenul de drept praetorian. Hotărârile imperial au dobândit si ele
putere de lege pe vremea lui Hadrian şi au fost denumite constituţiile imperial, care erau de 4 feluri: edictele –cuprindeau
dispozitii de maximă generalitate atât în domeniul public cat şi în cel privat ; mandatele – erau instrucţiuni cu character
administrative adresate înalţilor functionary imperiali şi mai ales guvernatorilor de provincii; decretele – hotărîri judecătoreşti pe
care le pronunţau împăraţi când erau aleşi judecători ; rescriptele – consulaţiile juridicepe care unii impăraţi, care aveau pregătire
juridică , le ofereau în calitate de jorisconsulţi.
3. Jurisprundenţa a fost format prin activitatea de cercetare pe care au defăşurat-o oamenii de ştiinţă din demoeniul
dreptului. Către sfârşitul republicii, jurisprundenţa dobândeşte un character ştiinţific, iar juriscpnsultii au inceput să se preocupe
de formularea unor principia juridice şi să sistematizeze întreaga materie supusă cercetării pe baza acelor principii.
În condiţiile în care, spre sfârşitul epocii vechi, dreptul quiritar, rigid şi formalist, a devenit inaplicabil, pretorii au putut
desfăşura o activitate cu caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că dreptul civil nu oferea mijloace necesare
deducerii în justiţie a unor pretenţii legitime, pretorii creau prin intermediul edictului mijloaceprocedurale noi, sancţionând pe
cale procedurală noi drepturi. În acest fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor instituţii ale dreptului
civil la noile realităţi economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţii juridice noi. Dreptul astfel creat a fost denumit
drept pretorian. Ceea ce a avut o importanţă incontestabilă in evolutia dreptului privat roman.

1. Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept, care constă in actul material de a păstra şi a folosi un lucru.
Aceasta in fond reprezintă o stare care produce efecte juridice care presupune întrunirea a doua elemente:
Animus – intenţia persoanei de a stăpâni un lucru pentru sine, de unde rezultă că posesorul de comport faţă de lucru ca şi când ar
fi proprietar.
Corpus – desemnează totalitatea faptelor material prin care se exercită stăpânirea fizică a unui lucru.
2. Posesiunea se clasifică după diferite creterii, cum ar fi: din punct de vedere al protecţiei juridice pe care o asigură,al
efectelor produse,al generaluzării sau al opoziţiei cu adevarata posesiune.
În acest sens au existat următoarele categorii de posesiune:
Possesio ad interdicta – constituie posesiunea care era protejată din punct de vedere juridic prin intermediul interdictelor.
Acesta constituie un ordin al pretorului dat în scopul protejării temporare a posesiunii asupra unui lucru. Condiţiile ce trebuie să
le îndeplinească această posesiune sunt indentice cu elementele posesiei, respective animus si corpus la care se adaugă
interdictul pretorului
Possesio iniusta – constituie posesiunea vicioasă, care nu se bucură de protecţie juridică, iar viciile posesiunii sunt
violenţa,precaritatea si clandestinitatea.
Possesio ad usucapionem – care reprezenta drept effect dobândirea proprietăţii quiritare pin uzucapiune, deci printr-o
folosinţă indelungată. Spre deosebire de possesio ad interdicta, condiţiile acestei posesiuni sunt pe lingă corpus şi animus, şi
conditile uzucapiunii, respective termenul,buna creinţă, justa cauză şi un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
Possesio iuris – constituie posesia unu drept, căci intr-un stadiu evoluat, pornind de la anumite analogii, romanii au admis că şi
drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune, cu toate că ele nu au o formă material.
3. a) Pretorul va emite enterdictul unde vi in favoarea lui Iunius , deoarece Marcus a devenit posesor prin violenţă
b)
c) interdictul utrubi – a posedat mai mult timp
d) va emite interdictul de clandestine possesione impotriva lui Gaius deoarece acesta stăpâneste ogorul lui Antoniu fără stirea
lui
 test 4
1. iustinian a numit o comisie format din 10 persoane, care să inceapă intocmirea unei vaste opera legislative, reunind
si clasificarea constitutiilor imperial, incepând din epoca lui Hadrian pină in timpul domniei sale. Comisia era format din personae
cu cunoştinţe teoretice si cu o bogată experinţă in domeniul stiintelor juridice, jurişti,avocati,profesori. Pentru organizarea
lucrului, in cadurl comisie a fost desemnaat Tribonian, profesor la facultatea de drept din constantinopol, considerat cel mai
mare jurist la timpului. Pentru a acorda textul constitutiilor imperial cu nivelul dezvoltării sociale a epocii sale, iustinian a dat
sarcina să revizuiască toate colectiile ce cuprindeau constitutiile anterioare, să facă toate modificările textual pe care le considera
necesare intre evitarea cantradictiilor, repetitiilor si neclaritătilot existente in vechile constitutii. Deci, in concluzie, observăm că
comisia nu a creat nimic nou, ci a sistematizat izvoarele de drept deja existente.
2. Opera legislativă a impăratului Iustinian cuprinde 4 părţi:
Codul – lucrare publicată in 2 ediţii. Prima editie cuprindea constitutiile imperial care au foat ate pe vremea lui Hadrian până la
529, iar ediţia a II –a cuprindea constituiile date pină in 534. Prima ediţie s-a pierdut, iar a doua a ajns până în yilele noatre. In
cadrul acestei lucrări textile au fost sistematizate in 12 cărţi, cărţile impărţite in titluri, titlurile in constituţiuni, cele ce cuprindeau
mai multe constitutiuni au fost impărţite si in paragrafe.
Codul cuprindea dispozitii din domeniul privat sic el public, iar in 2 cărti găsim si dispozitii din dreptul canonic.
Digestele –sunt o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici. In vederea elaborării digestelor, membrii comisiei au
extras texte din 2000 de lucrări clasice. Aceste texte au fost sistematizate in 50 de cărţi, cărţile impărţite in titluri,titlurile in
fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecărui fragment se afla o inscription, in care se mentiona din ce lucrare s-a
extras fragmentul şi cine este autorul aceste lucrări.
Institutele – manual adresate studentilor de drept, cu puttee de lege. Manualele au fost alcătuite pe baza unor fragente extrase
din institutele clasice, preponderant cele ale lui Gaius. Textile au fost sistematzate in 4 cărţi, cărţile in titlui, iar titlurile in
paragrafe.
Novelele sunt constitutiile adoptate de Iustinian deja upă finisarea lucrărilor de codificare. Ele au fost sistematizate si intruduse
in opera legislativă deja după moartea impăratului, de către personae particulare. Lucrarea contine 137 de constitutii imperial.
Multe dintre acestea contin doar interes istoric, referindu-se ş’la bunurile bisericii, organiyarea imperiului bizantin, altele având o
importanţă majorâ deoarece fac referie la mostenirea legală sau contra testamentului.
3. Aceasta reprezintă o bază care a stat la formarea ulterioară a gindirii juridice romane pe parcursul anilor.
Unele principii stau la fundamental dreptului privat actual

1. Pentru valabilitatea constractului era necesar prezenta celor 3 elemente ale unui contract: obiectul,
comsimţământul si capacitatea. Obiectul constră in crearea unor obligaţiuni. Comsimţământul presupune acordul celor doua
părţi in scopul creării unor drepturi si datorii, iar capacitatea presupune aptitudinea unei personae de a incheia acte juridice.
2. Error este intelegerea gresită a unor imprejurări. Uneori acesta nu produce efecte asupra contractului, alteori putea
duce la neexistenţa acestuia. Cazurile care atrag nulitatea contractului sunt: error in negation, cand o parte intentionează să
incheie un contract (vânzare) iar celaltă parte crede că este vorba de un alt contract (arendă). Error in persona , cand o persoană
crede că a incheiat contractual cu o anumită persoană, iar in realitate l-a incheiat cu altcineva. Error in corpora, când se produce
o eroare privind la lucrul material al contracului. Error in substantia caând apare o eroare ărivind la material lucrului dobândit de
o persoană.
Dolus reprezintă mijloacele vicioase utilizate pentru incheierea unui contract. Victim olului obtinea anularea contractului.
Deci error, reprezintă o eroare inconştientă in mare parte, in timp ce dolul presupune o actiune constientă.
3. B) persoana nu a spus cem mai important pentru contractual dat
Anume această situatie este considerată viciu de vointă deoarece persoana a ascuns ce este mai important pentru a incheia
contractual in binele său. Restul cazurilor reprezentând o eroare in incheierea unui contract.
 Test 5
1. In sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la inceput până la sfărsit de către magistratul judecător
si era lipsită de formalismul rigid. Diviziunea procesului in 2 faze dispare, de unde si denumirea noii procedure, care se desfăsoară
inafara lui ordo. Din punct de veder strict formal, procedura extraordinară isi are originea in activitatea magistratilor care
solutionează anumite litigii in virtutea lui imperium, fără a mi trimite părţile in fata judecătorului. Pe de altă parte aceasta a
apărut ca consecinţă a politicii de centralizare pomovată de impărat.
2. Procedura formulară se desăfşura tot în două etape, in iure- în faţa magistratului şi in iudicio- în faţa
judectorului. Însă spre deosebire de procedura legisacţiunilor, în procedura formulară magistratul avea un rol activ şi
creator. Acum părţile îşi expuneau pretenţiile în faţa magistratului fără a mai folosi expresii, termeni sau gesturi.
Deosebiri:
magistratul redacta un înscris numit formulă care cuprindea esenţa procesului şi constituia călăuza după care trebuia să
se conducă judecătorul pentru darea sentinţei
procedura legisacţiunilor era reglementată de lege, şi în special de Legea celor XII Table
Procesul se desfăşura în cuvinte obişnuite, fără ritualuri şi fără gesturi, cum se întâmpla în
procedura legisacţiunilo
Spre deosebire de procedura formulară, procedura legisactională nu recunoastea organizarea instantei de judecată in absenţa
unei părţi, in timp ce procedura formulară accepta participarea in proces in numele unei altei personae, numit reprezentant.

Asemănări : În faţa magistratului, reclamantul îşi spunea verbal pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în vechea procedură, putea să
aibă trei atitudini: să recunoască, să nege ori să nu se apere

In concluzie pot spune ca chiar dacă ambele se desfăşuaru in doua faze, procedura formulară era una mai modern si mai puţin
riguroasă.

3. Intetio si adiductio (nu-s sigură)

1. Elementele obligatiei sunt:

subiectele ( credtorul si debitorul) - creditorul este subiectul active, căci are dreptul să pretindă o plată, debitorul subiectul pasiv
deoarece urează să facă o plată, la nevoie prin contrângere
obiectul – constă din dare, facere sau prestare, adică din prestatiunea la care debitorul s-a obligat. Aceste presupune
următoarele conditii: sa fie licit, să fie posibil, să fie determinat, să constea intr-o prestatie, să prezinte interes
sanctiunea – constă in măsurile ce vor fi luate in cazul neexecutării obligaţiilor
2. Spre deosebire de obligaţia civilă, obligaţia natural nu este sancţionată printr-o acţiune. Astfel , dacă debitorul nu
plăteşte creditorul nu dispune de o actiune pentru al urmări in justiţie. Ele au totusi o sanctiune, căci in lipsa acesteiannu ar avea
valoare juridică. Această sanctiune este axceptiunea. Asadar obligatiile natural nu pot fi valorificate prin actiune dar sunt totusi
sanctionate prin exceptiune. Rezuntă că , spre deosebire de obligatia civilă, in obligatia natural debitorul nu poate fi silit să
plătească datoria.

3.
 Test 6
1.
2. Intre aceste doua categorii de drepturi (reale si persanale) există următoarea diferenţă: drepturile reale sunt
drepturile subiectiv ce iau nostere din raporturile juridice intre o persoană numită titularul dretului si toti celalti membri ai
societătii. Aceste deci este un drept opozabil tuturor, cu toate consecintele ce izvorăsc, adică urmărirea si preferinta.
Drepturile personele sunt acele dr. subiective ce iau nastere in raporturi juridce intre doua prsoane determinate.
Consecinta acestei diferente este că in intention al actiunii reale figurează numai numele titularului dreptului, pe cind in
intention al actiunii personale va apărea atât numele reclamantului cât sic el al pârâtului, căci ambele părti sunt
determinate de la inceputul raportului juridic.
Actiunile civile sunt actiunile bayate pe dreptul civil avânduşi originea in legisactiuni, iar actiunile pretoriene sunt cele
formulate de pretori si alti magistrate judiciary cu ocazia reglementării noilor situatii apărute in practică
3. A) actiune reală
b) actiune cu transpunere de persoană
c)
d)
1. este in carte tare simplu scris
2.
Test 7
1. Status libertatis – conditia de a fi om liber
Status civitatis - - conditia de a fi cetăţean roman, numai pater familias avea capacitatea deplină
Status familiae – constituia conditia de a fi sef de familie, pater familias, ori macar embru al familiei agnatice.
2. In functie de neindeplinire unuia din elementele capacitătii romanii au acordat subiectului de drept dotat cu
personalitate juridică denumirea de caput,. Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio.
Aceasta putea să fie maxima dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi media dacă se pierdea doar cetăţenia şi
putea fi minima dacă se pierdea statutul familial. În măsura în care o fiinţă umană pierdea sau câştiga una din cele trei
condiţii, ea trecea într-un alt grup uman cu un alt status.
3.

1. Act de ultimă voinţă

Actnilateral
Să instituie un mostenitor, si incă unul in cauza imposibilitătii primului de acceptare a mostenirii
Indeplinirea anumitor formalităţi si solemnităti la constituirea sa
 Test 8

1. Cetătenia de dobândea in primul rând prin astere. Cel ce se năstea insinul căsătoriei dobândea conditia juridică a
tatălui din momentul conceperii. Copilul natural dobîndea conditia juridică a memei din momentul cand la născut.
In al doilea rând se dobândea prin lege, căci romanii ofereu cetătenie unor personae determinate prin lege, sau prin beneficial legii,
in sensul că anumite legi prevedeau conditiile necesare pentru dobîndirea cetăteniei si cei ce le intruneau devenau cetăţeni.
Cetătenia se dobândea si prin efectul dezrobirii. Dezrobitul dobîndea condtia juridică a stăpinului, dacă stăpinul era cetătean devine
si el cetăten.
2. Cetătenii romani se bucurau de plenitudinea de drepturi politice si civile, cum ar fi : dreptul de a incheia acte juridice
sau dreptul de a incheia o căsătorie civilă romană…. Acestia se bucurau de mai multe semen distinctive cum ar fi numele si toga.
Statutul de latin era unul intermediar intre cetăteni si peregrine. Latinii se clasifică in:
Latini veteres – vechi locuitori ai latiumului, rude de singe cu romanii, care se bucurau de ius comecii, ius conubii si ius suffragii.
Latinii iuniani – sclavii dezrobiti fără respectarea formelor solemne. Trăiesc liber dar mor sclavi deoarece puteau incheia acte
juridice dar nu puteau lăsa testament
Latini fictive – erau locuitorii liberi din provincii care se bucurau de ius comercii. Ei erau latini doar din punct de vedere juridic nu si
din etnic.
3. Atit timp cat tatăl era cetăten, iar copilul s-a născut in căsătorie acesta dobîndeste condtita juridică a tatălui din
momentul conceperii, deci, el este cetătean iar cererea fratelui nu are nici un temei, iar copilul are tot dreptul de a veni la
mostenire
1. In sens obiectiv – totalitatea normelor juridicare care reglementeayă relatiile sociale patrimoniale
In sens subiectiv aptitudinea titularului de a poseda, folosi si dispune de un lucru