VERBUL

VERBUL DIN LIMBA ROMANA ESTE PARTEA DE VORBIRE FLEXIBILA CARE EXPRIMA
STARI, ACTIUNI, EXISTENTE, EVOLUTII  (PROCESE IN DESFASURARE) CARE SE PETREC
INTR-UN TIMP MAI SCURT SAU INDELUNGAT.

Principalele trasaturi ale verbului:

 Verbul este partea de vorbire principala, una dintre cele mai reprezentative, dupa substantiv
impreuna cu care formeaza miezul unei bune comunicari;
 Verbul intrece toate celelalte parti de vorbire in ceea ce priveste bogatia flexiunii, putand ajunge la
numeroase forme, majoritatea compuse;
 Verbul are categorii gramatice specifice (timul, modul si diateza) asociate cu cele nespecifice de
numar, persoana si gen;
 Categoriile gramaticale specifice ale verbului ii asigura o flexiune proprie numita conjugare;
 Sintactiv verbul poate devenii „centrul comunicarii” intr-o propozitie, fie in propozitia de predicat
verbal, fie in cea de copula intr-un predicat nominal (ajutata bineinteles de un nume predicativ)

Exemplu: ” Alergam necontenit, dar alergam bucurosi”

 ” Baiatul sta la umbra. Baiatul sta pe ganduri”

 Verbul este o parte de vorbire independenta, pentru că poate sa realizeze singur o propozitie.

Exemplu: „Ploua! S-a inserat.”

Dupa criteriul sintactic, verbul pot fi :

a) tranzitiv / intranzitiv;
b) personale / impersonale;
c) predicativ / nepredicative.

Verbul tranzitiv reprezinta cuvantul care admit un complement direct, adica a caror actiune se rasfrange in
mod direct asupra unui obiect:

L-am vazut  pe Vasilescu.

Citesc  o carte frumoasa.

Verbul intranzitiv reprezinta cuvantul care nu admit complement direct, respectiv: verbele de miscare (a

pleca, a sosi, a merge, a se duce), verbele reflexive (a se gandi, a se teme, a se mira) si verbele care
exprima starea (a sta, a dormi).

Ele admit numai relatia verb – complement indirect sau complement circumstantial.

Noi am plecat  la Timisoara. (complement circumstantial de loc)

Toti se gandeau la admitere. (complement indirect)

Verbul personal reprezinta cuvantul care admit un subiect, nume de persoana: scriu, scrii, scrie etc.

Verbul impersonal este verbul care nu pot admite un subiect sau se refera la fenomene meteorologice.

Se mai numesc si unipersonale, deoarece au numai persoana a III-a (ploua, tuna, ninge, fulgera, trazneste).
Verbele a trebui, a placea sunt impersonale.

Verbul impersonal admite un subiect sau o subiectiva.

Imi place  muzica. (subiect)
Imi place1/sa cant.2/ (subiectiva)

Verbul predicativ poate forma singur predicatul cand sunt la un mod predicativ.

Costel invata bine. (verb predicativ)

Verbul copulativ nu pot forma singur predicatul decat cu ajutorul unui nume predicativ, alcatuind un
predicat nominal. Ele nu au inteles de sine statator.

Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a iesi, a se face, a parea, a ramane, a insemna, a

constitui, a reprezenta etc.

Cand au inteles de sine statator, verbele “a fi”, “a ajunge”, “a iesi”, “a insemna”, “a face”, “a ramane”
sunt predicative.

Elevii  sunt in clasa. (se afla, exista)

Noi am ajuns la scoala. (am sosit)
Ei au iesit din magazin. (au plecat)
Voi ati facut lucrarea. (ati terminat)
Ele au ramas la spectacol. (au stat)

Verbul „a face” la diateza activa este verb predicativ, dar  la diateza reflexiva nu are inteles de sine statator,
deci este copulativ:

“Hatmanul Mihu  a fost slujitor, s-a facut apucator  si a ajuns zgarcit.”

(B.St. Delavrancea)

De asemenea, verbul a parea la diateza activa este verb copulativ, (iar ca verb reflexiv impersonal este verb
predicativ:

“Iarba pare de omat.” (verb copulativ)

(M. Eminescu)

Se  pare  1/ ca vor pleca  mai repede.2/ (verb predicativ)

Verbul auxiliar reprezinta cuvintele care ajuta la formare a modurilor si a timpurilor compuse precum si a
diatezei pasive (a fi).

Exemple: a fi, a avea, a vrea.

Verbul „a fi” se foloseste ca verb auxiliar pentru formarea urmatoarelor moduri si timpuri:

viitor anterior: voi (vei, va, vom, veti, vor) fi scris;

conjunctiv perfect: sa fi scris.
conditional optativ perfect: as (ai, ar, am, ati) fi scris.
infinitiv perfect: a fi scris;

Toate timpurile si modurile diatezei pasive se construiesc auxiliarul „a fi„: sunt chemat (a); eram chemat
(a); as fi fost chemat (a); sa fi fost chemat (a)etc.

Verbul „a avea” serveste ca auxiliar pentru formarea perfectului compus si a modului conditional-optativ,

timpul prezent si perfect:

perfectul compus: am citit, ai citit, a citit, am citit, ati citit, au citit.

conditlonal-optativ prezent: as citi, ai citi, ar citi, am citi, ati citi, ar citi.
Uneori verbul a avea la indicativ prezent este folosit ca auxiliar pentru exprimarea unei forme a viitorului
popular (construit cu modul conjunctiv): am sa citesc, ai sa citesti, are sa citeasca, avem sa citim, aveti  sa
cititi,  ausa citeasca.

Verbul a vrea este folosit ca verb auxiliar pentru formarea viitorului propriu-

zis: voi scrie, vei  scrie, va scrie, vom scrie, veti scrie,  vor scrie.

Conjugările verbelor

În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv, verbele pot fi: de
conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGAREA A IV-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi

a lucra a ședea a crede a veni

a alerga a vedea a duce a hotărî

a cânta a plăcea a pune a coborî

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea, a veghea, a
îngenunchea Verbele de conjugarea a IV-a ca acoperi, suferi se scriu și se pronunță la indicativ
prezent: (eu) acopăr, (eu) sufăr, (el, ei) acoperă, (el, ei) suferă (nu acoper, sufer, acopere sufere), iar la
conjunctiv prezent: (el, ei) acopere, (el, ei) sufere.

Unele verbe intrate recent în limba româna se scriu și se pronunță fără alternanța literelor din alfabet o –
oa în conjugare: invoc – invocă, să invoce (nu invoacă, să invoace), abrog – abrogă, să
abroge  (nu abroagă, să abroage). Se scrie și se pronunță însă: covoc – convoacă, să convoace, provoc –
provoacă, să provoace.

Se pronunță cu accentul pe prima (litera din alfabet) silabă bàtem, bàteți, fàcem, fàceți, să bàtem, să bàteți,
să fàcem, să fàceți (nu se pronunță și nici nu se scrie bătém, bătéți, făcém, făcéți). Verbul a scrie, fiind la
conjugarea a III-a, se scrie și se pronunță la persoana I și a II-a plural a indicativului și conjunctivului
prezent: scriem, scrieți, să scriem, să scrieți, iar la persoana a II-a plural a imperativului: scrieți (nu scrim,
scriți); de asemenea la infinitiv: a scrie (nu a scri).

Formele de indicativ prezent pers. I sg. și I, a II-a, a III-a pl. ale verbului a fi se scriu: (eu, ei) sunt, (noi)
suntem, (voi) sunteți.

Verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în –î, ca hotărî, posomorî, se scriu și se pronunță la
indicativ prezent: (eu,ei) hotărăsc (nu hotăresc), (tu) hotărăști (nu hotărești), (el) hotărăște (nu hotărește),
iar la conjunctiv prezent: (el, ei) să hotărască (nu să hotărească).

Unele verbe ca aprinde, arde, auzi, cădea etc. se scriu și se pronunță la persoana I sg. a indicativului prezent
și la persoana a III-a sg. și pl. a conjunctivului prezent: aprind – să aprindă, ard – să ardă, aud – să audă,
cad – să cadă etc. (nu aprinz – să aprinză, arz – să arză, auz – să auză, caz – să cază etc.).

Unele verbe ca rămâne, spune,  ține se scriu și se pronunță la pers. I sg. a indicativului prezent și la pers. a
III-a sg. și pl. a conjunctivului prezent: rămân – să rămână, spun – să spună, țin – să țină (nu rămâi – să
rămâie, spui – să spuie,  țiu – să  ție).
 Unele verbe ca pieri, sări se scriu și se pronunță la persoanele I și a II-a sg. ale indicativului prezent și la
persoana a III-a sg. și pl. a conjunctivului prezent: pier – pieri – să piară, sar – sari – să sară (nu piei – să
pieie, sai/sări – să saie).

Sunt la fel de corect formele verbului a vrea ca și cele ale verbului a voi (Vezi Dictionar – Indexul de
cuvinte).

Sunt neliterare formele: a vroi, eu vroi / vroiesc, tu voiești, am vroitetc., ca și formele de imperfect vroiam,

vroiai etc.

Verbul a trebui se întrebuințează corect, ca impersonal cu forme numai pentru persoana a III-a sg.: ind.
prez. trebuie (nu trebuiește), imperf. trebuia, viit. va trebui, conj. să trebuiască (nu să trebuie); când nu este
impersonal, ci se construiește cu subiect, are forme și pentru pers. a III-a pl.: cărțile acestea îmi
trebuiau (trebuiră, trebuiseră, vor trebui), cărțile acestea ți-au trebuit.

Imperfectul verbelor de conjugarea a II-a, a III-a și a IV-a (în –i), cu excepția celor cu rădăcina în –i, se scrie
și se pronunță: tăceam – tăceai, duceam – duceai, primeam – primeai, iar verbelor de conjugarea a IV-a în –
î, la fel cu al verbelor de conjugarea I: hotăram, hotărai, hătărau etc. (nu hotărăream etc.).

Imperfectul verbelor a căror rădăcină se termină în –i se scrie și se pronunță cu i: scriam, suiam etc.

Imperfectul verbelor a da, a sta se scrie și se pronunță dădeam – dădeai, stăteam – stăteai (nu dedeam –

dedeai, steteam – steteai).

Verbele la conjugarea a IV-a terminate în –i se scriu și se pronunță la persoana I a perfectului simplu (eu)
sfârșii, venii, iar la persoana a III-a (el) sfârși, veni.

Conjunctivul prezent al verbului a avea se scrie și se pronunță la persoana a III-a sg. și pl. să aibă (nu să
aibe).

Auxiliarul persoanei I sg. al modului condițional optativ se scrie aș(nu ași): eu aș citi.

Imperativul negativ al verbelor a duce, a face, a zice se scrie și se pronunță nu duce, nu face, nu zice (nu nu
du, nu fă, nu zi), dar imperativul pozitiv este: du, fă, zi.

Imperativul negativ al verbului a fi se scrie cu un singur i: nu fi supărat; imperativul pozitiv se scrie cu
doi i: fii atent.

Se scrie și se pronunță la infinitiv: a cădea, a părea, a plăcea, a prevedea (nu a cade, a pare, a place, a
prevede), iar la viitor și condițional: va cădea – ar cădea etc. (nu va cade – ar cade etc.).

Formelor tuturor verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în –î se scriu:

– fie cu litera î, dacă sunetul respectiv apare la finala cuvântului:

 la infinitiv prezent –a hotărî,

 la viitor – voi (vei, va, vom, veți, vor) hotărî,
 la condițional-optativ prezent – aș  (ai, ar, am ați, ar) hotărî,
 la imperativ negativ, persoana a II-a sg. – nu hotărî!,
 la perfect simplu persoana a III-a sg. – (el, ea) hotărî.

– fie cu litera â, dacă sunetul respectiv apare în interiorul cuvântului:

 la indicativ prezent, persoanele I și a II-a pl. – noi hotărâm, voi hotărâți, la perfect compus – am
(ai, a am, ați, au) hotărât,
 la perfectul simplu (cu excepția persoanei a III-a sg.) – eu hotărâi, tu hotărâși, noi hotărârăm, voi
hotărârăți, ei/ele hotărâră,
 la mai mult ca perfect – eu hotărâsem, tu hotărâseși, el/ea hotărâse, noi hotărâserăm, voi
hoterâserăți, ei/ele hotărâseră,
 la viitor anterior – voi fi (vei fi, va fi, vom fi, veți fi, vor fi) hotărât,
 la conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a pl. – noi să hotărâm, voi să hotărâți,
 la conjunctiv perfect – eu (tu, el, ea, noi, voi, ei, ele) să fi hotărât,
 la condițional-optativ perfect – aș fi (ai fi, ar fi, am fi, ați vi, ar fi) hotărât,
 la imperativ persoana a II-a pl. – (nu) hotărâți!,
 la infinitiv perfect – ar fi hotărât,
 la gerunziu – hotărând,
 la participiu – hotărât, hotărâtă, hotărâți, hotărâte,
 la supin– de hotărât.

Se scrie, de asemenea, cu â, gerunziul format cu sufixul –ând: cântând, având, făcând, coborând etc.

Flexiunea verbului

Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp, persoană și
număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.

Diateza este o categorie gramaticală flexionară caracteristică verbului, care exprimă raportul sintactic

dintre subiectul gramatical, procesul exprimat de verb, agentul procesului (care poate fi diferit de subiectul
gramatical) și obiectul[1] acestuia.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Diateza activă
Această diateză arată că procesul este realizat sau enunțat de subiectul gramatical, atunci când există un
asemenea subiect, și este suferit de obiect, dacă acesta există, diferit de subiectul gramatical. Se distinge
formal de celelalte diateze prin lipsa vreunui morfem specific[4]. Verbele active pot fi[5]:

 personale:

 tranzitive: Am cumpărat  o carte;

 intranzitive: Plec  acasă;

 impersonale: Ninge.
Diateza pasivă
Această diateză arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de un autor neprecizat sau de
un complement de agent, altul decât subiectul gramatical. Această diateză are ca morfem verbul
auxiliar a fi, verbul de conjugat fiind la participiu, acordat cu subiectul. Exemple[6]:

 cu autor neprecizat, adică fără complement de agent: Aici au fost construite două blocuri;

 cu autor precizat: Cartea a fost cumpărată de mine.
Pot fi puse la diateza pasivă verbele active tranzitive, complementul direct de la diateza activă devenind
subiect, iar subiectul – complement de agent. De exemplu Cartea a fost cumpărată de mine rezultă din
transformarea propoziției Eu am cumpărat cartea. Excepții sunt unele verbe ca a binevoi, a comporta, a
durea etc.
Diateza reflexivă
În mod tradițional, diateza reflexivă este considerată a fi acea formă a verbului care se
distinge morfologic prin faptul că este asociată cu formele neaccentuate de dativ și
 de acuzativ ale pronumelui reflexiv, cu sau fără funcție sintactică. Din punctul de vedere al conținutului,
se caracterizează prin opt sensuri sau valori, ceea ce face să fie contestată existența diatezei reflexive,
verbele cu această formă fiind incluse în celelalte diateze.
Categoriile de verbe reflexive după faptul că pronumele reflexiv are sau nu funcție sintactică, și după
sensul exprimat, sunt[7]:

 cu pronumele reflexiv având funcție sintactică (complement indirect, complement direct sau atribut):

 obiective, la care subiectul se identifică cu obiectul: El își reproșează, El se spală;

 reciproce, care presupun reciprocitatea în acțiune între subiect și obiect: Ei își spun vorbe
bune, Ei se înțeleg de minune;
 participative, care presupun participarea interesată a subiectului la acțiune: El își cumpără o
mașină de ras, Ea își procură cele necesare traiului;
 posesive, care exprimă ideea de subiect posesor al obiectului: Ei își ajută mama, Ea își
spală  cămășile;

 cu pronumele reflexiv fără funcție sintactică, neanalizabil, de considerat împreună cu verbul:


pasive, arătând că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de un autor
neprecizat: Turnurile se zăresc (= sunt zărite) de departe, Coșurile se văd de
departe, Tunurile se aud  de aici;
 dinamice, echivalente cu verbe active intranzitive: El își amintește de voi, El  se gândește la
tine;
 eventive, care exprimă ideea de transformare calitativă în starea subiectului: El se înroșește de
ciudă;
 impersonale, care exprimă o acțiune neatribuită unui subiect gramatical: Se înnoptează  mai
devreme.
MODURILE VERBULUI SUNT FORMELE PE CARE LE IA VERBUL PENTRU A SE PRECIZA CUM
CONSIDERA VORBITORUL ACTIUNEA.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimată cu ajutorul timpurilor. Atunci când acțiunea se
petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când acțiunea se petrece înainte de momentul
vorbirii, verbul este la timpul trecut. Atunci când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul este la
timpul viitor.

Modurile verbului sunt personale (predicative), cand verbul isi schimba forma dupa persoana si numar si
formeaza predicatul propozitiei. modul indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul
imperativ
Modurile nepersonale (nepredicative) nu-si schimba forma dupa persoana si au alte functii sintactice, nu
aceea de predicat verbal. modul infinitiv, modul participiu, modul gerunziu, modul supin.

MODUL INDICATIV

A. Indicativul exprima o actiune reala sub forma unor timpuri bine delimitate: prezent, imperfect, perfect
simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, viitor propriu-zis, viitor anterior.

Actiunea exprimata de un verb la imperfect este situata in trecut, fata de momentul vorbirii,

neterminata: invatam, invatai, invata, invatam, invatati, invatau.

Verbul la perfectul simplu exprima o actiune trecuta si terminata de curand: vorbii, vorbisi, vorbi,

vorbiram, vorbirati, vorbira.
Verbul la perfectul compus exprima o actiune trecuta si terminata. Semnul distinctiv al perfectului compus
este verbul auxiliar “a avea”: am, ai, a, am, ati, au, care precede participiul verbului de baza (am cantat, ai
scris).

Verbul la mai mult ca perfect exprima o actiune trecuta, terminata inaintea altei actiuni trecute:

Eu invatasem cand ai venit tu. 
(actiunea “invatasem” s-a indeplinit inaintea actiunii “ai venit”)

Verbul la timpul viitor exprima o actiune care se va indeplini dupa momentul vorbirii (viitor).

Voi citi  o carte interesanta. (viitor)

Voi fi citit  o carte interesanta dupa ce voi cumpara una. (viitor anterior)

MODUL CONJUNCTIV

B. Conjunctivul exprima o actiune posibila si realizabila, in doua forme temporale:

a) prezent: sa invat, sa inveti, sa invete;

b) perfect: sa fi invatat.

Acest mod se construieste cu ajutorul conjunctiei sa (marca a modului conjunctiv).

MODUL CONDITIONAL-OPTATIV

C. Conditionalul-optativ prezinta o actiune dorita, dar a carei realizare depinde de o conditie :

a) prezent: as scrie, ai scrie, ar scrie etc.

b) perfect: as fi scris, ai fi scris, ar fi scris  etc.

Conditional-optativul prezent se formeaza din infinitivul verbului de conjugat si verbul auxiliar “a avea” cu
formele: as, ai, ar,  am, ati, ar.

MODUL IMPERATIV

D. Imperativul exprima o porunca, un indemn, o rugaminte, o urare, avand forme numai pentru persoana a
ll-a singular si plural:

* forma afirmativa:
a) singular: scrie! (tu)
b) plural: scrieti! (voi)

* forma negativa:
a) singular: nu scrie! (tu)
b) plural: nu scrieti! (voi)

Modurile nepersonale (nepredicative) sunt: infinitivul, gerunziul, participiul si supinul.

A. Infinitivul denumeste actiunea in doua forme temporale:

a) prezent: a face, a scrie, a lucra, a vedea;
b) perfect: a fi facut, a fi scris, a fi lucrat, a fi vazut.

Modul infinitiv are ca marca prepozitia a, care dispare cand infinitivul urmeaza dupa verbele a putea, a sti.

Nu poti da cat ti se cere.
Multe mai stiti  vorbi.
Infinitivul are doua forme :

* forma scurta: a citi, a scrie, a zice, a face;

* forma lunga: citire, scriere, zicere, facere.

B. Gerunziul indica imprejurarea in care se petrece actiunea verbului.

Se formeaza prin atasarea sufixelor modale -and sau -ind, la radacina verbului:

a lucr / a – lucr / and
a ven / i – ven / ind

C. Participiul indica rezultatul actiunii, este o forma de baza pentru formarea timpurilor si modurilor
compuse la diateza activa, reflexiva si pasiva.

Are valoare adjectivala, cand se acorda cu substantivul determinat in gen, numar si caz:

Cartea citita a fost interesanta.

Are valoarea substantivala, cand este articulat cu articol enclitic sau este precedat de un articol proclitic:
Ranitul s-a vindecat.
Un ranit  a fost adus la spital.

Are valoare adverbiala, cand determina un verb:

Noi i-am vorbit  deschis.

D. Supinul indica scopul actiunii, destinatia si provenienta unui obiect. Se formeaza din participiul
invariabil precedat de o prepozitie simpla sau compusa: de, dupa, la, pentru, de la.

a) scopul actiunii: Ei au plecat pentru vanat.

b) destinatia obiectului: Am adus unelte de pescuit.
c) provenienta: Fructele sunt de la cules.
 Rolurile stilistice alte modurilor / timpurilor verbale

            INDICATIVUL
 imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;
 intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre cert şi posibil.
           IMPERATIVUL
 comunicare directă;
 exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;
 exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale şi paraverbale;
 marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a discursului personajelor;
 alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;
 prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care poate lua forma
invocaţiei retorice.
            CONJUNCTIVUL
 exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;
 arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată: incertitudine, ezitare,
aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
 substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
 în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul de a
semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
           CONDIŢIONAL – OPTATIVUL
 la timpul perfect acţiunea este ireală;
 înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
  valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea, indignarea;
 în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
INFINITIVUL 
 infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei
succesiuni temporale.
            GERUNZIUL
 dinamizare;
 acţiunea e în desfăşurare;
 creează imagini dinamice;
 reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită: “Şi
poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit”).
            PARTICIPIUL
 comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase morfologice);
 verbal – inversiuni topice;
 adjectival – epitet, metaforă.
             SUPINUL
 exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;
 poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare metaforică;
 cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un indice textual al stilului
oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”) 


Valori stilistice ale timpurilor verbale

 PREZENTUL
 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
 dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate
şi exactitate;
 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa
prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL
 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de evenimente
ale trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului,  a insistenţei;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
         poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie
o perspectivă subiectivă;
 imperfectul descriptiv  conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static
determinat de utilizarea prezentului;
PERFECTUL SIMPLU
      NARATIV :
- situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
   schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;
                               DESCRIPTIV :
- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;
- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS
 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;
 poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
 delimitează planul naratorului de planul personajelor;
 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;
 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide,
dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al
destinului.

                                                      VIITORUL
 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;
 este timpul perspectivei;
 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
. Funcţii sintactice:

Verbele la moduri predicative îndeplinesc numai funcția sintactică de:

a) PREDICAT VERBAL: când verbul formează singur predicatul: Eu merg la munte. Tu eşti în clasă. (te
găseşti, te afli)

b) PREDICAT NOMINAL : când un verb copulativ este însoţit de un nume predicativ: Eu voi deveni
inginer. Tu eşti cuminte. El va ajunge avocat

1) Infinitiv
– arată numele acțiunii
– se recunoaşte după prepoziţia “a”
– conjugarea verbului este dată de forma de infinitiv
– este singurul mod nepersonal care are timpuri verbale: prezent (ex: a spune) și perfect (ex: a fi spus)
Funcţii sintactice:
– subiect: A copia nu este moral.
– nume predicativ: Visul lui este de a câştiga.
– atribut: Dorința de a reuşi ne motivează.
– complement direct: Nu poate vorbi.
– complement indirect: M-am hotărât a învăța.
– complement circumstanţial de timp: S-a jucat înainte de a învăța.
– complement circumstanțial de mod: A cedat fără a încerca.
– complement circumstanțial de scop: Învățăm spre a ne îmbogăți cunoştinţele.
2) Gerunziu
– arată o acţiune în plină desfășurare
– se recunoaşte după terminaţiile ând sau ind
– se scrie cu cratimă când se rosteşte împreună cu un pronume în formă contractată (ex: gândindu-se,
spunându-i)
Funcții sintactice:
– subiect: Se aude țipând.
– atribut verbal: Copii ţipând se aud afara.
– complement direct: Aud țipând.
– complement indirect: S-a mulțumit ascultând.
– complement circumstanțial de mod: S-a trezit țipând.
3) Participiu
– arată o acţiune suferită de cineva
Valori:
a) verbală
– în perfect compus: a învățat
– în viitor anterior: va fi învățat
– în conjunctiv perfect: să fi învățat
– condițional-optativ perfect: ar fi învățat
– infinitiv perfect: a fi învățat
b) adjectivală
– când se acorda în gen,număr și caz cu substantivul determinat
Funcții sintactice:
– atribut adjectival: Picturile afișate m-au impresionat.
– nume predicativ: Codrul era înverzit.
c) adverbială
– când determină un verb: Vorbeşte pițigăiat.
4) Supin
– arată scopul sau destinaţia
– este format dintr-un participiu și o prepoziție
Funcţii sintactice:
– subiect:E ușor de zis.
– nume predicativ: Lecția este de învățat.
– complement direct: Am de citit cartea.
– complement indirect: M-am săturat de scris exemple.
– complement circumstanţial de loc: Vara mergem la scăldat.
– complement circumstanţial de scop: Țăranii merg la prăsit