UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN ARHIEPISCOPUL”

ANTROPOLOGIA ÎN EVANGHELIA SFÂNTULUI APOSTOL IOAN

-lucrare de seminar-

Coordonator,

Pr. Dr. MARIUS SABĂU

Student,

POP MIRCEA DAN

BAIA MARE

2020
1
INTRODUCERE

Antropologia este învățătura creștină despre uman, personă și firea

omenească. Pe fondul hristologiei, antropologia s-a cristalizat în cursul disputei
dintre Chiril al Alexandriei și Nestorie, ca și în discuțiile ulterioare despre cele
două nature, divină și umană în persoana unică a Cuvântului lui Dumnezeu.
Această Antropologie teologică ia în considerare nu numai datele
hristologiei ci și doctrina despre creație-deoarece omul este microcosmosul care
concentrează în el toate elementele universului, dar și învățătura de răscumpărare.
Elemente fundamentale ale antropologiei ortodoxe pot fi amintite:
Originea divină și unitatea ontologică a omenirii. Potrivit revelației biblice, omul
este adus în ființă și există prin voința lui Dumnezeu „Să face om după chipul și
asemănarea Noastră”(Fc.1,26), el nefiind produsul materiei în evoluție ca în
cosmologie, dar nici identic cu fiinta divină ca în mitologie. Având o fire compusă
din trup muritor și suflet nemuritor aduse la existență în mod simultan și menite să
rămână inseparabile, persoana umană nu ne reduce la acestea. Fără suflu de viață
divin omul este doar pămănt „În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta, până
te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei
întoarce”(Fc.3,19); „Dar întorcîndu-Ți Tu fața Ta se vor tulbura, lua-vei duhul
luor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce”( Ps.103,30).
Vorbind despre acestea, unii Sfinți Părinți vorbesc despre un atribut fără de
care omul n-ar exista ca om și consoderă harul ca ceva propriu firii omenești. Cu
toate acestea starea de creatură a omului și deosebirea lui de Dumnezeu sunt clare.
Aducerea sufletului și trupuli în existență simultană, antropologia ortodoxă a
respins concepția origenistă despre om afirmând în chip special ideea de
preexistență a sufletelor și de căderea în păcat înainte de istorie, nu a neamului
omenesc ca întreg ci a fiecărui suflet individual.
Unitatea ontologică a umanului se poate observa în crearea femeii din coasta
lui Adam, care indică nu numai comunitatea de natură dintre bărbat și femeie, ci și
complementaritatea lor existențială, distincția sexelor, în vederea transmiterii vieții,
natura comunitară și monogamică a căsătoriei.
Omul ca subiect personal unic, creat după chipul lui Dumnezeu în vederea
asemănării se referă la misterul persoanei umane, la caracterul ei de ființă

2
ireductibilă. Chipul reprezintă central personal al omului, partea natural din
constitușia sa, însăși conștiința unității sale și a relației sale cu Dumnezeu, datorită
căreia este capabil a transcende starea sa de creatură. În antropologia isihastă
central spiritual al omului este inima după cum exprimă Macarie Egipteanul.
Restaurarea efectivă a firii umane și recapitularea umanului în și prin Iisus Hristos
este readunată ca într-un nou principiu. Pentru a expune libertatea personal
antropologia vorbește de diverse stări ale umanului care corespund cu schimbarea
relației acestuia cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură amintește de starea de cădere adică
umanul negative care a pierdut perspective asemănării sau urcusul spre destinul său
eshatologic, precum și de starea de restaurare sau de răscumpărare în Hristos, stare
în care umanitatea pozitivă a fost nu numai înnoită, ci și glorificată „Și Viața s-a
arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de xeci, care era la Tatăl și s-
a arătat nouă.”(1In1,2)
Între trup si Duh există o relație existential de aceea se afirmă faptul că „cei
ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sânt după Duh cele ale
Duhului. Căci voința trupului este moarte, iar voința Duhului este viață și
pace”( Rom.8,5-6; In.3,6). Mântuitorul distrugând păcatul în trup, acesta , este
mort pentru păcat, ne mai trăind în ordinea păcatului în mod necesar. Mântuitorul a
ridicat trupul la rang de slava, la cel mai înalt nivel de aceea și prezența
substanțială și în același timp reala a Mîntuitorului în Sfânta Euharistie1.
Referitor la aceasta ne vine în ajutor Sfântul Irineu care susține ca antropologia are
în centru această viziune a omului care se împlinesște doar în Dumnezeu. Slava
omului nu este proprie ci ea este una primită prin participarea la slava lui
Dumnezeu, prin progresul său spre unirea cu Dumnezeu. Ideea care susține că prin
Fiul omul dobândește o slavă mai mare concord cu viziunea Sfântului Irineu
potrivit căreia omul nu acea perfecțiunea de la început cise afla într-o stare de
copilărie care dealtfel a favorizat căderea sa. Întruparea Fiului vizează nu numai
starea căzută a omului ci destinul său de a fi asemenea lui Dumnezeu de a vedea pe
Dumnezeu .
Întemeindu-se pe cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, cuprinse în prologul
Evangheliei sale, Simbolul de credință Niceo-Constantinopoliteanne spune despre
Fiul lui Dumnezeu ca este „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, nu făcut, prin care toate s-au făcut”, această afirmație pune în
evidență că Hristos înainte de a fi Mântuitorul lumii este Creatorul lumii văzute și
1
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria „Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z”, Ed. I.B.M.B.O.R, Pg. 411

3
nevăzute. În calitatea sa de Rațiune supremă Fiul este izvorul ratiunilor sau
energiilor necreate prin care universal a fost adus la existența din neant și menținut
în existență și călăuzit catre scopul voit de Dumnezeu ca sa devină un cer nou și un
pământ nou în Hristos. „El S-a arătat ca să ridice păcatele și păcat în El nu este.
Oricine rămâne întru El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut nici nu
L-a cunoscut.”(1In.3.5-6)

Antropologia ioanina

Antropologia ioanină acoperă un spectru mai larg de genuri și argumente, de

la Evanghelia după Ioan, la Epistolele Ioanine și apoi la Apocalipsă. Evaluările
sociale și de destin uman se împlinesc cu cugetarea teologică profundă, conducând
la un tablou cuprinzător al sufletului omenesc și al relației între om și Dumnezeu.
Ideea directoare a antropologiei in scrierile Sfântului Evanghelist Ioan este
aceea că omul a fost creat pentru a devei fiul adoptiv al lui Dumnezeu, pentru a trăi
etern în comuniune cu Dumezeu,participând la slava ființei necreate. Această idee
are la bază textul Evangheliei după Ioan versetele 12-14:„Și celor cîși L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu
din sânge, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Și Cuvântul
S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” întruparea Fiului este exigența de nivel
ontologic care asigură unirea omului cu Dumnezeu, pentru ca omul să primească
incoruptibilitatea . in tectul de mai sus se vorbeste de renașterea omului despre o
nouă naștere care dă ca moștenire viața, după cum, prin prima naștere omul
moștenește moartea. Această renaștere este posibilă datorită Întrupării și reprezintă
împlinirea destinului omului. Crearea omului și scopul său sunt puse în relația cu
ființa lui Dumnezeu, care este liberă de orice determinare conform In. 17,5.
Omul a fost creat să poată trăi în comunitate cu Dumnezeu ”căci Dumnezeu
nu are nevoie de nimic, ci omul este cel care are nevoie de comuniunea cu
Dumnezeu.” Omul, după cum spune Sfântul Vasile cel mare, privit din punct de
vedere etimologic, ανθροπος, este îndreptat ontologic spre Dumnezeu, adică
privește în sus. 2 El, conform învățăturii patristice este creatura care a primit
porunca să devină Dumnezeu.

2
Pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Repere de teologiemoralăortodoxă,EdituraUniversităţii de Nord, Baia Mare,
2009, p. 194.

4
 Omul este alcătuit, compus din suflet și trup, motiv pentru care și noi vom
împărți lucrarea noastră astfel, pentru o mai bună înțelegere.
Ideea slavei la care este invitat omul este întărită prin apelul la textul din IN.
17.22-24; Iisus le-a dat deja ucenicilor slava lui și anunță că destinul lor este acela
de a fi părtași slavei sale în eternitate. De aceea îi cere atălui ca acest obiectiv să fie
dus la îndeplinire și îi înzestrează pe ucenici ce ceea ce el a avut pe pământ ca ei să
poată ajunge acolo.
Omul perfect are următoarea constituție: trupul, sufletul și Duhul. Din textul
cuvântării lui Iisus despre„ Pâinea vieții”(In.6,63 „Duhul este cel ce dă viață,
trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sânt duh și sânt
viață.”) preia ideea că Duhul este cel care dă viață și că omul spiritual nu este omul
fără trup, ci omul care are Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Irineu spune ce inseamnă
omul viu ”sunt două lucruri care fac omul viu: este viu grație participării la Duhul;
este om prin substanța cărnii”. ”Carnea„ trebuie înteleasă ca fiind ”trup„ relația
dintre „carne”-Duh mai apare si in capitolul 3,6 unde se vorbește despre cele două
nașteri ale omului.
Evanghelistul ne prezintă si o relație de prietenie de filiație a lui Dumnezeu
cu omul in capitolul 15,15 „ De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face
stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la
Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”
În 1Ioan se observă descrierea creștinului ca om în devenire, ca om de
frontieră, frontiera, dacă o putem numi așa, între bine și rău între păcat și dreptate,
ură și dragoste, între Hristos și antihrist. Resursele de izbândă fiind mărturisire,
mijlocitorul Iisus Hristos, ungerea Duhului, credința, iubirea. Imaginea
antropologică este sprijinită pe imaginea celor trei stagii de copil, tânăr și părinte,
pe declarația că vom fi păstrătorii adevărului dumnezeiesc, creștinii fiind
indreptați către viitor spee mărturie.
2Ioan realizează o trecere intre prima epistola și a treia incluzînd teme
generale trăirea în adevăr, porunca iubirii fraților, ferirea de învățături false,
rămânerea într-o relație de credință și ascultare față de Tatăl și Fiul, dar și
perspective locale. Este surprins momentul în care comunitatea își dezvoltă un
mecanism de apărare prin izolarea față de influențele distructive, negative.
3Ioan deschide o fereastră interesantă în viața unei biserici locale. Biserica
apare ca o comuniune dinamică in care, în mod normal și realist apar numeroase

5
relații unele apropiate, de prietenie și colaborare, altele mai problematice, de
competiție, sau chiar de evitare.
În Apocalipsă viziunea despre om are și note glorioase și tragice, posedând o
mare capacitate de cuprindere a istoriei omenești, de la un capăt la celălalt3.
Antropologia este arătată prin descrierea vieții din Babilon care poate fi
observată in cântările de jale (Apoc. 28,11-14), Babilonul devenise o regină a
asupririlor, bogăției, o cetate care devenise o locație a demonilor(Apoc.18,2).
Dus prin lucrarea Duhului Sfânt omul ființial trăiețte chipul unimii Sfintei
Treimi. Într-o astfel de rugăciune se primește experiența esenței una a neamului
omenesc. În ea ni se dezvăluie ființial al „celei de a doua porunci” întregul Adam
devine un singur Om-Omenire4(In.10,30;17,21).
Prin această înțelegere a Tainei persoanei, oricare și fiecare dintre noi este
chemat să străbată pe calea asumării și ascultării smerite, jertfelnic, încet,
buchisind și experiind abecedarul căinței, al credinței al nădejdii și al dragostei
întreg drumul de la individ la persoană prin Harul Duhului Sfânt care acoperă și
umple toate golurile, toate lipsurile și toate neputințele noastre.

CONCLUZII
Destinul omului este acela de a fi părtaș la slava divină, de a se uni cu
persoanele divine, de a-l vedea pe Dumnezeu. În iconomia sa treimică, Dumnezeu
realizează progresiv acest obiectiv în istorie, iar punctul culminant al acesteia este
3
http://www.obinfonet.ro/docs/tbnt/tbnt-curs/tbnt-antropologie-evanghelii.pdf
4
Ard. Sofronie „Vom vedea pe dumnezeu precum este”,pg.316

6
întruparea Fiului, eveniment în care omul își găsește împlinirea și desăvârșirea.
Întruparea Logosului înseramnă repunerea omului pe direcția progresului său către
desăvârșire, către încoruptibilitate. Primind Duhul, omul crește întru asemănarea
cu creatorul său prin asumarea liberă a vieții celei noi întru Hristos. Cuvântul vine
să împlinească vocația omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan asigură un suport teologic consistent pentru a susține
antropologia sa profund hristologică. Distanța ontologică dintre om și Dumnezeu
admite o punte de legătură între creat și necreat în evenimentul întrupării. Fiul lui
Dumnezeu a devenit fiul omului pentru ca omul să renască la adevărata viață și să
devină fiul adoptiv al lui Dumnezeu. Devenirea Fiului are ca efect devenirea
omului, nașterea sa din Dumnezeu fiind o reoriginare, o schimbare fundamentală a
statului său ontologic5.

BIBLIOGRAFIE

5
https://www.academia.edu/20966722/REPERE_BIBLICE_ALE_ANTROPOLOGIEI_SF._IRINEU_DE_LYON_
%C3%8EN_CELE_PATRU_EVANGHELII_1

7
 BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.
Evdokimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Sophia,
București, 2013.
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria „Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z”, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București Pg. 411.
FELEA V. Ilarion, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.
Pr. Pof. Dr. Paul Gh. Adrian ,Repere de teologie morală ortodoxă ,Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare, 2009.
https://www.academia.edu/20966722/REPERE_BIBLICE_ALE_ANTROPOLOGIEI_SF._IRINEU_DE_
LYON_%C3%8EN_CELE_PATRU_EVANGHELII_1
http://www.obinfonet.ro/docs/tbnt/tbnt-curs/tbnt-antropologie-evanghelii.pdf
https://calindraganblog.wordpress.com/2016/07/26/taina-persoanei-intreg-omul-in-hristos-
implicatii-ale-triadologiei-si-hristologiei-parintelui-sofronie-sakharov-omul-este-unul-unul-prin-esenta-
si-multiplu-in-ipostasuri/