Istoria Europei 1500-1945 - Note de Curs PDF

Istoria Europei (1500-1945).
Note de curs
BUTARU, LUCIAN T.
Istoria Europei (1500-1945).
Note de curs / Lucian T. Butaru -
Cluj-Napoca: EFES, 2016.
199 p.: 20 cm.
Bibliogr.
ISBN: 978-606-526-222-5
Lucian T. Butaru
Istoria Europei (1500-1945)

Note de curs
EFES, 2016
Editura Fundației pentru Studii Europene
str. Em. de Martonne nr. 1,
400090 Cluj-Napoca
Director: Laura Herța
Cuprins
1. Europa Modernă.....................................................................7
1.1. Revoluţia Comercială.....................................................9
1.2. Renaşterea, tiparul și Reforma.....................................12
1.2.1. Limba și tiparul....................................................13
1.2.2. Umanismul...........................................................17
1.2.3. Reforma............................................................... 23
1.2.4. Contrareforma..................................................... 34
2. State europene moderne...................................................... 38

2.1. Cazul Habsburgic.........................................................43
2.1.1. Carol Quintul.......................................................44
2.1.2. Filip al II-lea al Spaniei........................................ 50
2.1.3. Războiul de 30 de ani........................................... 53
2.2. Cazul francez............................................................... 58
2.2.1. Religie, război civil şi centralizare.......................59
2.2.2. Ludovic al XIII-lea şi Richelieu............................63
2.2.3. Drumul spre absolutism...................................... 66
2.3. Cazul britanic...............................................................71
2.3.1. Centralizare......................................................... 72
2.3.2. Dinastia Stuart.....................................................75
2.3.3. Religie, război civil şi revoluţie........................... 81
2.3.4. Înspre o monarhie constituţională...................... 92
3. Cetățenie, rațiune, standardizare......................................... 95

3.1. Critica raţionalistă şi Iluminismul............................... 95
3.2. Revoluţia Franceză.....................................................110
3.3. Războaiele Napoleoniene...........................................127
3.4. Revoluţia Industrială..................................................132
4. Popor, națiune, rasă........................................................... 144
4.1. State naţionale şi multinaţionale............................... 146
4.2. Știință versus democrație........................................... 157
4.3. Războaiele mondiale.................................................. 170
Bibliografie.............................................................................188
7
1. Europa Modernă
Consider că o istorie a Europei ar trebui să înceapă cu

Epoca Modernă Timpurie (după secolul al XV-lea),
deoarece, pe de-o parte, unii europeni au început deja să
se vadă ca europeni, şi deoarece, pe de altă parte, au
apărut unele modificări structurale importante în
modelele organizării socio-politice.
Începând cu secolul al cincisprezecelea, cuvântul
‘Europa’ şi mai apoi ‘european’ au devenit parte din
vocabularul normal al Occidentului, înlocuind treptat
cuvântul ‘Creştinătate’.1 Enea Silvio Piccolomini a
descris pentru prima data Europa ca pe o entitate
istorică, economică şi culturală – nu doar ca pe o
entitate geografică.
Începând cu secolul al cincisprezecelea, a devenit
ceva obişnuit să se împartă istoria în trei perioade:
antică, medievală şi modernă. Perioada medievală sau de
mijloc a fost privită ca o perioadă tranzitorie, un fel de
„noapte gotică”2 petrecută între antichitate şi prezent.
Termenul ‘modern’ a fost înregistrat pentru prima dată
în 1585, însemnând ‘timpuri recente’. Asemeni
termenului ‘Renaștere’, folosit pentru prima oară de
către Giorgio Vasari (1511-1574),3 termenul ‘modern’ nu
era unul neutru, descriptiv. Ambii termeni erau parte a
1 Denys Hay, ‘Europe and Christendom. A Problem in

Renaissance Terminology and Historical Semantics’,
Diogenes, 5, 1957, p. 49.
2 Rabelais apud Albert Leon Guérard, France in the
Classical Age. The Life and Death of an Ideal, Harper &
Row, Publishers, 1965, p. 3.
3 Peter Burke, Languages and Communities in Early
Modern Europe, Cambridge University Press, 2004, p. 19.
8
unui mod de poziționare ideologică vizavi de trecut și

prezent, care prezenta perioada medievală ca pe un
„interludiu sumbru între măreția Romei și genialitatea
Renașterii”4. Descrierile în culori sumbre ale Evului
Mediu au rămas destul de populare până prin secolul al
XIX-lea.
Așadar, ar putea părea că împărţirea istoriei în
perioade este un act politic sau, în cel mai fericit caz,
unul arbitrar; mai ales că o bună parte din societate și o
imensă suprafață a Europei păreau să rămână neatinse
de respectivele schimbări;5 și mai ales că Renașterea pare
să se înscrie într-o serie de renașteri din lungul Ev
Mediu, pe care pare să-l închidă.6
Dar, în ciuda frecventelor continuităţi de-a lungul
erelor, nu pot fi trecute cu vederea schimbările încete,
dar radicale, din structura puterii de la începutul
modernității – în principal în cadrul politicii şi al
ideologiei. Începând cu Renaşterea, decăderea
feudalismului face loc apariţiei statelor moderne.
Revoluţia Comercială, monetizarea economiei şi
consolidarea vieţii urbane poate fi văzută ca baza socio-
economică a acestor schimbări. Şi, nu mai târziu de
secolul al şaptesprezecelea, unii contemporani au
remarcat faptul că a apărut ceva radical nou.
Generalizarea descoperirilor mecanice (unele destul de
vechi) cum ar fi roata hidraulică, ceasul mecanic, tiparul,
ochelarii de vedere, praful de puşcă şi busola
4 David S. Landes, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce

unele țări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace,
Polirom, Iași, 2013, p. 55.
5 Norman Davies, Europe. A History, Pimlico, London,
1997, p. 469.
6 Jacques Le Goff, Must we divide history into periods?,
Columbia University Press, 2015, p. 58.
9
marinarului,7 urmată de descoperirile geografice, „au

schimbat înfăţişarea şi starea întregii lumi”8, după cum
observa Francis Bacon.
1.1. Revoluţia Comercială
Revoluția Comercială s-a desfășurat lent, producând

încă din Evul Mediu o masă de comercianți și orășeni
înstăriți. Deși vechea structură de putere, care îi avea în
frunte pe marii proprietari de pământ, s-a schimbat
destul de puțin și destul de lent, orășenii au obținut
adeseori privilegii, autonomie și scutiri de taxe; iar unii
comercianți, în special în marile orașe italiene, își
permiteau un consum mai extravagant decât nobilimea
feudală.9 Dezvoltarea vieţii urbane a fost precedată de o
creștere a productivității în agricultură, care a depășit
nivelul de subzistență.10
Dezvoltarea comerțului cu Orientul a făcut ca
economia urbană și comerțul să devină cel mai dinamic
sector al economiei europene, încă de la sfârșitul Evului
Mediu.11 După Cruciade, europenii au descoperit
mirodeniile, mătasea şi alte mărfuri orientale suficient
de interesante pentru comercianți. Mediterana a rămas
principala rută de transport până ce turcii otomani au
cucerit Constantinopolul (1453) – deși turcii erau
7 Landes, op. cit., pp. 55-61.

8 Francis Bacon, Novum Organum, Aphorism 129, 1620,
http://history.hanover.edu/texts/Bacon/novorg.html.
9 Robert S. Lopez, The Commercial Revolution of the
Middle Ages, 950-1350, Cambridge University Press,
1976, pp. 86-105.
10 Ibidem, p. 86.
11 Ibidem, p. 61.
10
toleranți vizavi de comercianții creștini.12 Aceasta

explică de ce oraşele italiene au continuat să fie mai
bogate decât media zonelor urbane din Europa în timpul
secolului al cincisprezecelea.
Dar, dorinţa de a găsi un mod mai sigur şi mai ieftin
de a face comerţ cu Orientul a schimbat încet vechea
hartă a lumii desenată de Claudius Ptolomaeus – şi a
mutat încet şi centrul financiar de la Mediterană pe
coasta Atlanticului. Portughezii au început să se
familiarizeze cu țărmurile Africii odată cu expedițiile
făcute de Henric Navigatorul (1394-1460) și Bartolomeo
Dias (1451-1500). Vasco da Gama (1460-1524) a mers mai
departe, ocolind Africa, pentru a ajunge în India (1497).
Între timp, Cristofor Columb (Cristóbal Colón, 1451-
1506), în încercarea de a găsi o nouă rută comercială, a
descoperit, în mod accidental, ‘Lumea Nouă’ (1492) în
numele lui Ferdinand al II-lea şi al Isabelei I a Castiliei.
Aceste descoperiri au fost urmate, pe de o parte, de
răspândirea involuntară a ‘bolilor europene’, precum
varicela şi malaria, care au provocat şaptesprezece din
epidemiile majore în America şi, pe de altă parte, de
comerţul şi exploatarea voluntară a indigenilor –
deoarece comerţul a fost urmat de colonizare.13
Procesul descoperirilor a fost urmat îndeaproape de
procesul de colonizare: a fost început de către
portughezi în Africa, Asia şi, mai târziu, pe coasta
Americii de Sud. Apoi a fost continuat, la o scară mai
mare, de către spanioli, care au cucerit cea mai mare
parte a continentului american. Conform lui Eric Wolf,
cucerirea spaniolă a Lumii Noi a fost doar o prelungire a
Reconquistei, deoarece, asemenea Portugaliei, Castilia
12 Davies, op. cit., p. 451.
13 Eric Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, ARC,
Chişinău, 2001, pp. 129-131.
11
era un stat militaro-religios, bazându-se pe cucerirea şi

prădarea teritoriilor musulmane din Iberia14.
Revoluţia Comercială, vizibilă deja spre finalul Evului
Mediu, a luat amploare ca urmare a descoperirilor
geografice şi a procesului de colonizare. Aceasta a
constat în creşterea masei monetare, scăderea ponderii
schimburilor în produse, creșterea ponderii tranzacțiilor
prin operații de credit15 și acumularea primitivă de
capital. Aici putem adăuga și rolul jucat de comercianții
evrei, care, în anumite orașe, „reprezentau singura
fereastră deschisă către lume”16, deoarece, pentru
habitusul localnicilor, comerțul nu era printre activitățile
aducătoare de prestigiu. De cealaltă parte, pentru evrei,
comerțul era una dintre puținele ferestre deschise spre
supraviețuire economică și, în plus, datorită răspândirii
lor, acționau în sistem de rețea, fiecare având cunoștințe,
persoane de încredere sau membri ai familiei în diverse
locuri în care se desfășurau schimburi.17 Dacă luăm în
calcul rolul evreilor în Revoluția Comercială, am putea
da o explicație complementară pentru a înțelege de ce s-
a mutat centrul comercial al Europei de la Mediterana la
Atlantic: au fost expulzați din Franța (1394), Provence
(1430), Spania și dependințele ei italiene (1492),
Portugalia (1497); iar o bună parte dintre ei au ajuns în
Țările de Jos, în inima noului centru comercial al Europei.
Revoluţia Comercială nu a schimbat foarte mult, și nu
foarte repede, structurile de putere în Europa, însă a
făcut ca viața urbană și comerțul să devină, după cum
remarca Roberto Lopez, elementele cele mai dinamice
ale economiei și societății europene. Aceasta a durat
14 Ibidem, p. 112.
15 Lopez, op. cit., p.72.
16 Ibidem, p. 61.
17 Ibidem, p. 61.
12
până la Revoluţia Industrială (secolul al XIX-lea) şi a

produs o gândire economică distinctă, cunoscută mai
târziu drept literatura mercantilă. Voi discuta mai târziu
despre unele din aceste implicaţii, când voi prezenta
particularităţile statelor moderne.
1.2. Renaşterea, tiparul și Reforma
Renaşterea a fost o mişcare culturală, mai ales în

pictură, sculptură şi arhitectură. Aceasta a luat
Antichitatea ca model şi a fost sprijinită de revigorarea
comerţului şi a vieţii urbane. Conform lui Robert Ergang,
noua mişcare culturală a apărut mai devreme în
peninsula Italică decât în restul Europei datorită
condiţiilor economice şi politice şi pentru că
Antichitatea romană era mai la îndemână. Poziţia
geografică a Italiei (centrul comerţului în lume în secolul
al paisprezecelea) i-a ajutat pe comercianţi să profite de
oportunităţile provenite din comerţul cu Orientul, în
special cu Bizanțul. În consecinţă, viaţa urbană a fost
mai dinamică și s-a dezvoltat mai repede în Italia decât
în nordul Europei. În plus, datorită fragmentării politice,
majoritatea oraşelor italiene s-au bucurat de un mare
grad de autonomie. Schimbând, după nevoie, orașele și
patronii, artiştii şi intelectualii au devenit practic
independenţi.18
Familiile bogate comandau lucrări artiştilor care să
„reflecte şi să menţină poziţia lor socială prin mijloace
materiale şi vizuale”19 – deoarece „frumuseţea era
18 Robert Ergang, Europe from the Renaissance to Waterloo,

Heath & Company, 1939, pp. 45-46.
19 Jill Burke, Changing Patrons: Social Identity and the
Visual Arts in Renaissance Florence, The Pennsylvania
State University Press, 2004, p. 18.
13
considerată o virtute mai degrabă decât doar o delectare

estetică”20. Apartenența la o elită depindea de perceperea
statutului social (în cazul familiilor ‘mai noi’).
De asemenea, averea şi preocuparea pentru cultură a
Bisericii Catolice au încurajat dezvoltarea artistică.
Istoricii au remarcat faptul că „o proporţie mare a
producţiei totale a pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor
în secolele cincisprezece şi şaisprezece se îndrepta înspre
decorarea şi construcţia bisericilor şi capelelor.” 21
Artiștii Renaşterii au produs un nou tipar de
frumuseţe, inspirat atât din Antichitate cât şi din
observaţia naturalistă. Realismul artei renascentiste se
datorează scoaterii în evidență a perspectivei și a jocului
de lumini și umbre. În același scop, studierea anatomiei
umane a căpătat un rol important, mai ales în cazul lui
Leonardo da Vinci (1452-1519). Cei mai importanți, și cei
mai imitați artiști ai Renașterii, au fost Michelangelo
Buonarroti (1475-1564) şi Rafael Sanzio (1483-1520). În
arhitectură, Filippo Brunelleschi (1377-1446) a studiat
ruinele Romei antice şi a ajuns să fie considerat un geniu
după realizarea Domului din Florenţa, Santa Maria del
Fiore. Cea mai celebră realizare artistică a Renaşterii a
fost reconstruirea Bazilicii Sf. Petru, care a fost rodul
muncii lui Donato Bramante (1444-1514), Michelangelo şi
Rafael. Arta Renașterii poate fi văzută ca o formă
eficientă de legitimare vizuală a Antichității ca
alternativă culturală.22
1.2.1. Limba și tiparul
Unul din cele mai importante aspecte ale Erei

Moderne a fost ceea ce Benedict Anderson numea „lupta
20 Ibidem, p. 10.
21 Ibidem, p. 13.
22 Ergang, op. cit., pp. 78-92.
14
pentru minţile oamenilor”23 care, în cele din urmă, a

contribuit la laicizarea societăţii europene şi la
dezvoltarea unei culturi vernaculare (folosirea limbilor
locale). După cum remarcă Peter Burke, primii europeni
moderni au devenit treptat conştienţi de varietăţile
limbii şi câţiva dintre ei au înţeles valoarea politică a
limbii. De exemplu, unii scriitori au fost conştienţi de
excluderea provocată de utilizarea latinei sau a altor
limbi pe care populaţia locală nu le înţelegea pe de-a
întregul. Folosirea ‘limbilor străine’ a fost uneori
condamnată deoarece împiedica oamenii obişnuiţi să
urmeze anumite proceduri sau, şi mai mult, permitea
celor şcoliţi să mistifice şi astfel să domine oamenii
obişnuiţi.24 Tiparniţa a fost începutul sfârşitului
monopolului Bisericii în gestionarea și distribuirea
ideologiei.
Dupa ‘inventarea’ tiparului mecanic, tipărirea a
devenit o afacere obişnuită în ţările dezvoltate ale
Europei. Ca o consecinţă a noii metode mai ieftine şi mai
rapide de multiplicare, cărţile erau produse în cantităţi
care ar fi şocat imaginaţia cu un secol în urmă. Conform
lui Benedict Anderson, cel puţin 20 de milioane de cărţi
fuseseră deja publicate până în 1500, şi 200 de milioane
până în 1600.25 Făcând posibilă reproducerea şi
răspândirea cunoştinţelor la o scară largă, tipărirea a
devenit un factor al succesului punctului de vedere
umanist asupra istoriei, pe teme teologice, politice sau
culturale.26
23 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections

on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, 1991, p.
40.
24 Burke, op. cit., pp. 16-17.
25 Anderson, op. cit., pp. 33-34.
26 Ergang, op. cit., p. 75.
15
Dar tiparniţa şi chiar tiparul mecanic nu erau invenţii

europene. Cam prin secolul al paisprezecelea, tiparniţa a
fost introdusă în Europa din China, unde era folosită de
secole întregi. Cea mai veche carte tipărită datează din
anul 868. Primul tipar cunoscut fusese de asemenea
realizat în China, în timpul anilor 1051-1059. Cu toate
acestea, marea cantitate de caractere chinezeşti a făcut
ca tiparul mecanic să fie considerat neproductiv. Chiar şi
hârtia făcută din fibre şi textile vechi a fost inventată în
China în jurul anului anului 105 A.D. Fabricarea hârtiei a
fost introdusă în Spania de către arabi, probabil în
secolul al zecelea. Până la mijlocul secolului al
cincisprezecelea, europeni precum Lourens Janszoon
Coster (Haarlem, 1430) și Johann Gutenberg (Strasbourg,
1440) au reinventat metoda chineză de tipărire, folosind
litere metalice. Inovaţii cum ar fi așezarea literelor cu
ajutorul unei matrici de metal au făcut ca metoda să fie
foarte eficientă datorită numărului scăzut de caractere
latineşti.27
De asemenea, pentru a înțelege succesul tiparniței
europene, trebuie să luăm în calcul și alte elemente
importante, precum cererea de materiale scrise și
posibila opoziție a celor care aveau de pierdut de pe
urma generalizării tipăriturilor. Putem menționa faptul
că birocrația și apariția târgurilor europene au creat o
cerere constantă pentru materiale scrise cu mult înainte
de apariția tiparului, iar biserica și celelalte autorități
interesate de monopolul aspura cuvântului scris erau
suficient de fragmentate pentru a mai putea controla
fenomenul.28
27 Ibidem, pp. 71-73.

28 Landes, op. cit., pp. 59-60.
16
Prima carte tipărită cu ajutorul acestei metode a fost

Biblia latină, Biblia cu patruzeci si două rânduri. S-au
tipărit cam 180. Arta tiparului s-a răspândit rapid în
statele germane. Aproape fiecare mare oraş german avea
propria tipografie, tipărind mai ales cărţi cu caracter
teologic. Din această zonă, arta tipăririi s-a răspândit în
restul Europei.29
Cea mai faimoasă tipografie italiană a fost Aldine,
fondată în 1490 de Aldus Manutius (Aldo Manuzio).
Aldo Manuzio a venit cu ideea de a tipări capodoperele
literaturii greceşti. Aldo Manuzio a reunit un grup de
învăţaţi greci care comparau cu atenţie manuscrisele
înainte de tipărire. Învăţaţii greci veneau în Italia pentru
salarii sau poziţii mai bune, în afara acelora care
călătoreau în misiuni politice sau ecleziastice. Căderea
Constantinopolului în 1453 a ajutat la reînvierea greacăi
în Vest prin răspândirea atât a învăţaţilor cât şi a
manuscriselor prin Italia şi alte regiuni vestice. Între
1493 şi 1515, Manuzio a produs douăzeci şi şapte ediţii
princeps ale clasicilor greci şi latini.30
Am putea spune că cea mai importantă renaştere a
cunoaşterii s-a petrecut în ceea ce privește limba greacă,
mai ales după îndelungata ignorare a antichităţii greceşti
în Evul Mediu occidental.31
Arta tipăririi a permis ca clasicii greci sau latini să
devină mai accesibili. Iniţial, așa cum remarca Benedict
Anderson, grupul ţintă pentru producţia şi distribuţia
literară a fost stratul extins dar subțire de cititori
cunoscători de latină; dar saturaţia acestei pieţe i-a făcut
pe tipografi să se gândească la ediţii ieftine în limbi

30 Ibidem, pp. 56-57.
31 Henri-Iréné Marou, Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii
antice, Humanitas, București, 1997, p. 53.
17
locale. Prin urmare, în același timp cu redescoperirea

frumuseţii clasicilor, a apărut un nou fenomen –
vernacularizare. Folosirea limbilor locale în locul latinei
este legată de procesul de extindere a sferei publice
literare, care a început odată cu Umanismul și Reforma.
Cărţile tipărite au dat o nouă fermitate limbii, o
‘normalizare’ care a limitat variaţiile dialectelor – atât
spaţiale cât şi temporale.32
1.2.2. Umanismul
Antichitatea ca sistem cultural, asemenea altor

diferenţe culturale care erau disponibile omului
Renaşterii, a jucat un rol important în creionarea noilor
orizonturi ale minţii. Modelele alternative de societate,
găsite în trecut sau proiectate în viitor (vezi Thomas
More), au încurajat mişcarea seculară, şi în unele cazuri,
chiar şi gândirea liberă pe teme religioase. Istoricii tind
să privească aceste schimbări „ca pe un prim stadiu al
unei evoluții care a dus la […] Iluminism”33.
Potrivit lui Robert Ergang, studiul clasicilor a devenit,
pentru mulţi, aproape o religie seculară. Acest tip de
studiu este cunoscut sub numele de Umanism, provenit
din latinescul litterae humaniores.34 Umanismul poate fi
privit drept ideologia subversivă a Renaşterii. Dar în
ciuda naturii sale subversive, acest curent n-a fost
perceput ca un pericol pentru elita vremii. Mulţi
umanişti au făcut parte din Biserică sau au fost sprijiniţi
financiar de către Biserică; şi unii au perceput
Renaşterea într-un mod creştinesc, în care formalismul
32 Anderson, op. cit., pp. 37-44.

18
scolasticii trebuia să fie înlocuit de o înţelegere intimă a

lui Dumnezeu şi a lumii lui Dumnezeu.35
Manifestările timpurii ale noului spirit pot fi găsite în
secolele XIII şi XIV. În continuare, voi prezenta câteva
exemple.
Francesco Petrarca (1304-1374) a fost „omul care a
restaurat studia humanitatis într-o perioadă în care
acestea dispăruseră.”36 Decăderea Italiei şi Romei,
cauzată în mare măsură de absenţa Papilor în timpul
şederii lor la Avignon (1309-1378), l-a făcut să viseze la
restaurarea gloriei antice. Cu toate acestea, patronajul
Papilor din Avignon l-a ajutat să viseze împotriva lor,
oferindu-i mijloacele pentru continuarea studiilor lui
preferate. Petrarca a fost numit ambasador papal al
oraşului Napoli (1343) şi arhidiacon de Parma (1348).
Aceste poziţii i-au asigurat un venit decent şi l-au adus
în contact cu bibliotecile.37 Francesco Petrarca poate fi
privit ca primul umanist reprezentativ.
Baldassare Castiglione (1478-1529) a fost renumit în
epocă pentru rafinamentul său. A fost, printre altele,
ambasador papal la curtea lui Carol Quintul tocmai în
momentul când Roma era jefuită de mercenarii lui Carol
(1527).38 A rămas faimos deoarece a produs un tipar al
‘omului complet’, care era un individ laic, învăţat să se
bucure de viaţă cu graţie. Acest gentleman ideal servea
35 Johan Huizinga, Erasm, Humanitas, 2007, p. 190.
36 Leonardo Bruni (1401) apud Quentin Skinner, Visions of
Politics: Renaissance Virtues, Cambridge University
Press, 2004, p. 2.
37 James MacCaffrey, History of the Catholic Church from
the Renaissance to the French Revolution, Project
Gutenberg Etext, 2000, p. 10.
38 Leonard Ekstein Opdycke, ‘Preliminary Notes’, în Baldesar
Castiglione, The Book of the Courtier, Charles Scribner’s
Sons, New York, 1903, p. 314.
19
drept model pentru contemporani şi pentru generaţiile

următoare. Il libro del cortegiano (Cartea curteanului) a
fost publicată de către editura fondată de Aldo Manuzio
în 1528 (1031 de exemplare).39 În scurt timp, a fost
tradusă în spaniolă, franceză, engleză şi latină şi, înainte
de 1600, a apărut deja în 100 de ediţii. Era citit şi adoptat
ca un ghid de maniere în toată Europa.40 Modelul de om
ideal al lui Castiglione era un gentleman, care era, în
același timp, şi om de acţiune şi om de litere. Robert
Ergang face un rezumat foarte concis al calităților
prescrise de Castiglione oricărui curtean:
„Gentlemanul perfect ar trebui să ştie latina şi greaca;

ar trebui să fie un bun sportiv şi dansator, graţios şi agil;
ar trebui să aibă cunoştinţe de muzică şi pictură şi ar
trebui să ştie să poarte conversaţii nepretenţioase.”41
Lorenzo Valla (c. 1407-1457) şi-a câştigat o reputaţie

însemnată cu dialogul De Voluptate, în care considera
virginitatea drept o crimă împotriva omenirii şi ridiculiza
ideea abstinenţei şi a negării de sine. În lucrarea De falso
credita et ementita Constantini Donatione declamatio, a
descris Papalitatea ca tiranie, aducând serioase daune de
imagine Bisericii.42
Niccolò Machiavelli (1469-1527) este cunoscut drept
cel mai mare gânditor politic al perioadei. Il principe
(scris în 1513) a fost publicat postum în 1532, fiind unul
dintre cele mai citite pamflete politice din toate
timpurile. Machiavelli îşi ia exemplele din observaţii
personale făcute în timp ce se afla în misiuni diplomatice
39 Ibidem, p. 315.
41 Ibidem, p. 45.
42 MacCaffrey, op. cit., p. 11.
20
pentru Florenţa, dar şi din operele de istorie pe care le

citise.43
Conform observaţiilor lui Machiavelli, „temeliile cele
mai bune ale oricărui stat […] sunt legile bune şi
armatele bune”44. Referitor la legi și decizii politice, în
general, el considera că trebuie să urmeze acest principiu:
cruzimea trebuie arătată dintr-o dată, din belşug;
bunătatea trebuie arătată tot timpul, în cantităţi mici.45
Referitor la armată, el considera că oamenii obişnuiţi
sunt mai de încredere decât nobilii46 și decât mercenarii47.
De aici am putea trage concluzia că oamenii obişnuiţi
sunt în centrul gândirii politice a lui Machiavelli,
deoarece ei sunt sursa armatei non-mercenare și
beneficiarii legilor bune.
În acest nou mod de a privi politica, Machiavelli ia în
considerare doar realitatea obiectivă (verità effetuale),
ignorând religia, vechile obiceiuri, ierarhiile și orice fel
de speculaţie.48 Prin urmare, chiar și morala este de folos
doar în măsura în care poate deveni un agent de
popularizare. Scopurile sunt mai importante decât
mijloacele, pentru că, în realitate, oamenii obişnuiţi se
conduc doar după aparenţe şi succes.49
Asimilând „căutarea de pieţe a negustorilor cu
căutarea de măreţie a comunităţii”50, Machiavelli a
produs un tipar modern de gândire politică, care se

44 Niccolò Machiavelli, Il Principe / Principele, Humanitas,
2006, pp. 138-139.
45 Ibidem, pp. 114-117.
46 Ibidem, pp. 118-119.
47 Ibidem, pp. 146-153.
48 Ibidem, pp. 164-167, p. 294.
49 Ibidem, pp. 182-187.
50 Arvind Narayan Das, ‘Theories of State: Aristotle to
Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975), p. 65.
21
bazează pe presupoziţia că statul este mai degrabă un

guvern (sau un conducător) decât o comunitate şi că
puterea poate fi controlată doar folosind sentimentul de
nesiguranţă al supuşilor.51
În consecinţă, a fost considerat, pe de o parte,
fondatorul ştiinţei politice moderne şi, pe de altă parte, un
apostol diabolic al duplicităţii, iar machiavellismul a fost
considerat un fel de boală mentală. Azi, cuvântul
‘machiavellism’ sugerează o politică care subordonează
fiecare individ şi consideraţie morală nevoilor politice de
moment. Atât catolicii cât şi protestanţii au denunţat
Principele drept o carte subversivă la adresa moravurilor
şi religiei.52
„Principele a fost citit şi recitit până ce declaraţiile sale

au devenit banale. […] Ludovic al XIV-lea, de exemplu
l-a studiat asiduu. Frederick cel Mare a scris un tratat
împotriva lui înainte de a începe să-i aplice principiile,
iar Napoleon, unul din cele mai bune exemple ale ideii
machiavellice, a lăsat o copie atent adnotată.”53
Umanismul care s-a dezvoltat la nord de Peninsula

Italică este cunoscut drept Umanism Nordic. Umanismul
Nordic era centrat mai mult pe religie şi pe probleme
socio-politice. Învăţaţii, mai ales cei din Germania şi
Anglia, erau motivaţi de dorinţa de a purifica viaţa
socială şi religioasă a vremii. Aceştia puneau accent pe
cunoştinţele de greacă, ca mijloc de a citi autori clasici în
original, dar şi ca mijloace de a descoperi noi adevăruri
şi frumuseţi în Noul Testament grecesc. Aducând un val
51 Ibidem, pp. 64-65.

53 Ibidem, p. 38.
22
de critici abuzurilor comise de Biserică, umaniştii au

pregătit drumul pentru Reforma Protestantă.54
Erasmus din Rotterdam (1466/1469-1536) a fost
învăţatul cel mai influent din timpul său, unul dintre cei
care au consolidat natura internaţională a culturii.55 A
învăţat şi a ţinut prelegeri în Olanda, Franţa, Anglia,
Italia, etc. În timpul activităţii sale academice
cosmopolite, Erasmus a întâlnit mulți oameni influenţi
de vârsta sa: Thomas Morus, Aldus Manutius etc. Era
interesat de studiul limbii greceşti, pentru a realiza o mai
bună traducere latină a Sfintei Scripturi. Fiindcă lucrările
sale erau scrise în latină, puteau fi citite de toţi oamenii
educaţi din Europa. Lucrarea care l-a făcut faimos a fost
Laudă adusă nebuniei, ilustrată de Holbein şi publicată în
1551. Cartea a trecut prin douăzeci şi şapte de ediţii în
timpul vieţii autorului. A satirizat pedanteria scolastică,
credulitatea, ipocrizia, superstiţiile şi vânzarea
indulgenţelor.56
Sir Thomas More (1478-1535), cunoscut şi sub
numele de Thomas Morus, a scris Utopia (un joc pe
cuvântul ou-topos, însemnând ‘fără loc’). Thomas s-a
inspirat probabil din Republica lui Platon şi poveştile lui
Amerigo Vespucci despre un pământ lipsit de răutăţile
politice şi sociale, pe care susţine că l-a vizitat în
călătoriile sale.57
În Imperiul German, au existat umanişti ca Rudolph
Agricola (1443-1485) sau Johann Reuchlin (1455-1522).
Reuchlin a publicat un dicţionar latin care, în mai puţin
de trei decenii, a trecut prin douăzeci şi cinci ediţii.
Animat de dorinţa de a citi scrierile ebraice, mai ales
54 Ibidem, pp. 60-61.

55 Huizinga, op. cit., p. 104.
57 Ibidem, p. 67.
23
Vechiul Testament, Reuchlin e cel care a dat startul

studierii ebraicii în teritoriile germane, dar şi unor
scandaluri legate de Vechiul Testament.58
În Franţa, Carol al VIII-lea (1470-1498) și Ludovic al
XII-lea (1462-1515) au fost consideraţi ultimii monarhi
francezi medievali. Cu toate acestea, se poate observa că,
încă din timpul domniei lor, s-au pus bazele Renaşterii în
Franța. În perioada în care tânărul Francisc I (1494-1547)
îşi primea educaţia aveau deja loc o mulţime de contacte
între francezi şi italieni, ocazionate de numeroasele
războaie din Italia, întreprinse de Carol şi Ludovic.59
Pentru curtea dinastiei Valois Il libro del cortegiano a lui
Baldassare Castiglione era ca un fel de biblie;60 carte ce
trasa standardele pentru aristocraţie. Umanistul francez
care a însumat multe aspecte ale Renaşterii, atât în viaţa
cât şi în opera sa, a fost satiristul, preotul şi medicul
François Rabelais (c. 1495–1553), scrierile acestuia
vânzându-se mai bine decât Biblia.61
1.2.3. Reforma
Mulţi istorici au observat că există o puternică relație

între educația de tip umanist și Reformă. Jean Calvin,
Ulrich Zwingli şi Philipp Melanchthon au fost umanişti
înainte de a deveni reformatori. Reforma a fost un soi de
58 Ibidem, p. 62.
59 Ibidem, pp. 67-68.
60 Guérard, op. cit., p. 50.
24
reîntoarcere umanistă ad fontes, cu scopul de a restabili

Creştinismul originar.62
Erasmus din Rotterdam a fost, într-un fel, părintele
intelectual al mişcării protestante, datorită preocupărilor
sale referitoare la readucerea la viață a Bibliei originare
și grație atacurilor sale privind relele obiceiuri ale
reprezentanţilor Bisericii.63
În momentul în care a început Reforma, a existat deja
o tradiție puternică de contestare a Bisericii, favorizată
de mai mulți factori, printre care putem aminti și
declinul puterii politice papale − din cauza exilului din
Avignon (1309-1377) şi a Marii Schisme din Occident
(1378-1417). Pe acest fundal, mulţi umanişti, care nu erau
foarte încântați de talentele economice ale clericilor, și-
au permis un grad mai mare de libertate în a critica
Biserica. Ceea ce stârnea indignare în mod special erau
simoniile (cumpărarea sau vânzarea de funcții),
pluralismul (deţinerea mai multor poziţii de către o
singură persoană), lipsa de respect a legii celibatului şi
vânzarea indulgenţelor. Indulgenţele erau considerate o
plată care putea scurta perioada care trebuia petrecută în
Purgatoriu. Instituţia indulgenţelor şi-a transformat
treptat caracterul său medieval de justiţie creştină,
devenind o chestiune de natură financiară și implicând,
într-o mare măsură, bancheri cum ar Fugger şi de
Medici.64
62 Ake Bergvall, ‘Reason in Luther, Calvin, and Sidney’,

The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No. 1 (Spring,
1992), pp. 116-117.
64 Reinhold Kiermayr, ‘How Much Money was Actually
in the Indulgence Chest?’, The Sixteenth Century
Journal, Vol. 17, No. 3 (Autumn, 1986), p. 309.
25
Martin Luther (1483-1546) a studiat dreptul la

Universitatea din Erfurt, care, la vremea aceea, era unul
dintre cele mai mari centre umaniste de la nord de Alpi.
Dar, pe lângă educația și metodologia umanistă,
influenţa ideologiei umaniste nu e vizibilă în vederile
sale religioase.65
Acesta şi-a îndreptat atenţia în special asupra
studiului filosofiei, iar, după luarea diplomei în 1505, a
început să ţină prelegeri pe tema fizicii şi eticii lui
Aristotel. În mod surprinzător, Martin Luther îşi
abandonează cariera universitară şi devine călugăr al
mănăstirii augustiniene din Erfurt (1505).66 În 1508,
Martin Luther este chemat la Universitatea din
Wittenberg, unde la început a predat filosofie, iar mai
târziu a ţinut prelegeri despre Biblie. În Wittenberg,
devine doctor în teologie (1512). Datorită elocvenţei,
imaginaţiei şi memoriei sale, Luther a devenit, în scurt
timp, cunoscut şi apreciat atât de către Biserică cât şi de
către Electorul Saxoniei, Frederic cel Înţelept.67
Dar, învăţăturile lui Martin Luther nu erau în deplină
armonie cu doctrina catolică, mai ales doctrina ‘salvării
prin credinţa în graţia şi mila lui Dumnezeu’. A avut
nevoie doar de ocazia potrivită pentru a ajunge în
conflict cu autorităţile Bisericii. Această ocazie s-a ivit în
urma vânzării de indulgențe în Germania, promovate de
către Leon al X-lea (1513-1521), fiul lui Lorenzo de'
Medici.68
În 1514, Biserica avea nevoie urgentă de bani,
deoarece Rafael, aflat în apogeul faimei sale, tocmai
fusese numit arhitect al noii basilici Sf. Petru. Luther a
65 Bergvall, op. cit., p. 116.

67 Ibidem, p. 33.
68 Ibidem, pp. 33-34.
26
prezentat tema indulgenţelor în termeni economici,

accentuând nevoia de bani a papilor bogaţi.69 În
Germania, au existat unele reacţii la nivel politic înalt
împotriva activităţii inchizitorului Johann Tetzel (1465-
1519), un talentat ‘agent de vânzări’. Electorul Saxoniei,
ducele Frederic al III-lea ‘cel Înțelept’, i-a interzis
acestuia activitatea în principatul său;70 iar Luther, prin
scrierile sale, a conferit acestei acțiuni o justificare
teologică.
Luther și-a făcut cunoscut protestul în 95 de teze pe
care, după obiceiul academic, le-a postat, în data de 13
octombrie 1517, pe poarta Bisericii din Wittenberg.
Succesul campaniei lui Luther împotriva vânzării de
indulgenţe, dincolo de faptul că era sprijinită la nivel
înalt, arată creşterea conştientizării civice a
comunităţilor urbane, un fenomen recunoscut tot mai
mult ca un factor în cauzalitatea Reformei germane.71
Luther a continuat să scrie şi să predea, dar, în 1520,
papa Leon al X-lea a emis Bula papală Exsurge Domini,
care condamna învăţăturile lui Luther în 41 de puncte
specifice. La început, Luther a pretins că Bula era un fals,
iar când această apărare s-a dovedit inutilă, a atacat-o în
pamfletul său, Împotriva Bulei lui Anti-Crist, în care l-a
numit pe Leon al X-lea eretic şi apostat, un inamic al
Sfintelor Scripturi şi tiran. În cele din urmă, în prezenţa
a numeroşi localnici şi studenţi din Wittenberg, a ars în
public Bula papală. Leon l-a excomunicat pe Luther,
presupunând că povestea se va încheia. Dar lupta a
continuat.72
69 Kiermayr, op. cit. pp. 303-304.

71 Kiermayr, op. cit., p. 317.
27
În timpul bătăliei cu Roma, tiparul a fost una din

armele favorite ale lui Luther, deoarece toate acuzaţiile
sale bine argumentate erau mai uşor de difuzat – iar un
număr aşa de mare de copii, mai greu de ars.73 Printre
lucrările publicate în 1520, ies în evidenţă trei tratate.
Primul dintre ele, Scrisoare adresată nobililor naţiunii
germane, era o chemare pentru germani să se unească şi
să oprească puterea papei asupra statelor germane. În cel
de-al doilea, Despre robia babiloniană a bisericii, Luther
critică dogma sacramentelor, respingând toate
sacramentele, în afară de două − Botezul şi Euharistia.
Din punctul său de vedere celelalte aşa-numite
‘sacramente’ sunt doar ceremonii instituite de om. În cel
de-al treilea tratat, Libertatea unui creştin, expune pe
scurt ideea posibilităţii ca oricine să poată deveni preot.
Mii de asemenea exemplare au circulat pe teritoriul
Germaniei, câştigând un număr mare de adepţi.74
Luther mai avea un atu: protecţia lui Frederic cel
Înţelept; ceea ce poate explica de ce nu a a sfârșit prin a
fi ars pe rug, precum mai puțin norocosul Jan Huss.
Tânărul împărat, înscăunat recent, Carol Quintul a emis
Edictul de la Worms, prin care l-a scos pe Luther în afara
legii, catalogându-l drept ‘schismatic încăpăţânat şi un
eretic vădit’. Însă, Carol Quintul n-a putut trece dincolo
de declarații, întrucât majoritatea prinţilor nu erau
dispuşi să îi îndeplinească ordinul pe propriile teritorii.
De asemenea, împaratul s-a comportat mai onorabil cu
Luther decât o făcuseră predecesorii lui cu Ian Hus,
lăsându-l să plece nemolestat.75 În cele din urmă,
Frederick cel Înţelept i-a oferit lui Luther protecție și
73 Peter H. Wilson, Heart of Europe. A History of the Holy

Roman Empire, Harvard University Presss, 2016, p. 313.
75 Wilson, op. cit., p. 316.
28
adăpost în Wartburg. Aici, Luther şi-a început

traducerea Bibliei în limba germană. Opera completă nu
a apărut decât în 1534, dar Noul Testament a fost
publicat în 1522.76
Pe de cealaltă parte, papalitatea nu era pregătită să-l
contraatace pe Luther, din pricina schimbărilor de opinie
și strategie a papilor care l-au urmat pe Leon al X-lea:
Adrian al VI-lea (1521-1522), Clement al VII-lea (1523-
1534), Paul al III-lea (1534-1549).
Între timp, mişcarea luterană câştiga treptat tot mai
mult teren în întreaga Germanie. Însă unele evenimente
sociale i-au redus din forţa politică a noii teologii.77
Cel mai important din aceste evenimente a fost
Războiul Ţărănesc (1524-1525), cea mai extinsă rebeliune
de până la Revoluția Engleză.78 Evenimentele i-au afectat
reputaţia, deoarece Luther n-a reuşit să medieze între
ţărani şi nobili pentru a cere concesii reciproce.
Conducătorul ţăranilor a fost pastorul Thomas Müntzer
(c.1489-1525), care avea câteva dezacorduri cu teologia
lui Luther, mai ales privitoare la botezul copiilor. În cele
din urmă, sprijinindu-i pe nobili, Martin Luther
provoacă dezamăgirea ţăranilor − dar, în felul acesta, a
scăpat ușor. După înfrângerea ţăranilor, Thomas
Müntzer a fost decapitat.79
Ca urmare a revoltei, mulţi din nobilii din sudul
Germaniei s-au întors împotriva conducătorului mişcării
luterane luând revolta ca un rezultat natural al
învăţămintelor sale. În ciuda eforturilor lui Luther de a
de a păstra pacea între nobilii catolici şi cei luterani, la
76 Ergang, op. cit., pp. 188-189.

77 Ibidem, p. 191.
78 William A. Pelz, A People’s History of Modern Europe,
Pluto Press, 2016, p. 22.
29
patru luni de la moartea sa (1546), a izbucnit Războiul

Schmalkaldic.80 Pacea de la Augsburg, care a adus
sfârşitul războiului în 1555, a fost, de fapt, un compromis,
pe principiul cuius regio, eius religio81. Deci, pe de-o
parte, Germania rămânea divizată religios, dar, pe de
altă parte, luteranismul primea recunoaştere legală.82
Luther a creat un nou sistem în Biserică. Printre

doctrinele Bisericii respinse de Luther existau o serie de
credinţe precum acelea privind autoritatea Papei,
purgatoriul, faptele bune, indulgenţele, moaştele şi
adorarea sfinţilor. Un element central al noii doctrine
era justificarea prin credinţă. Singura sursă a tuturor
doctrinelor era Biblia. Clericilor noii biserici li se
permitea să se căsătorească şi să trăiască asemenea
oamenilor laici. Schimbări importante au fost introduse
în cadrul cultului, serviciul în latină al Bisericii Romane
a fost înlocuit de unul ţinut în germană. Acesta consta în
special în predică, citirea Bibliei şi cântarea imnurilor.
Luther însuşi a scris un mare număr de imnuri83. Potrivit
lui Norman Davies, preferința luterană pentru muzică și
procedura care cerea fiecărei parohii să aibă câte un
cantor, un organist, plus coriști și instrumentiști, a avut
consecințe interesante pe termen lung, plasându-i pe
80 Războiul şi-a luat numele de la oraşul Schmalkalden,

locul în care protestanţii au creat o ligă defensivă. Li s-
a dat numele de protestanţi deoarece protestaseră
împotriva edictului imperial.
81 Pricipiul a fost inventat ulterior (1586) de profesorul de
drept Joachim Stephan (Wilson op. cit., p. 333).
83 Ibidem, p. 190.
30
germani printre cele mai educate popoare, din punct de

vedere muzical.84
Huldrych (Ulrich) Zwingli (1484-1531), studiind

Scripurile în spirit umanist, a ajuns, independent de
Martin Luther, la concluzii similare. O diferenţă cheie
între doctrina lui Zwingli şi cea a lui Luther era viziunea
asupra Euharistiei. Acolo unde Luther credea că trupul şi
sângele lui Hristos sunt cu adevărat prezente în pâinea şi
vinul folosite în timpul oficierii acestui sacrament,
Zwingli era de părere că sacramentul avea un caracter
pur simbolic. Diferențele lor de opinii au fost discutate
în cadrul Colocviului de la Marburg în 1529. O altă
diferenţă era aceea că lui Zwingli nu-i plăcea muzica în
cadrul ceremoniilor religioase. Zwingli a fost ucis la
Kappel am Albis, într-o bătălie împotriva cantoanelor
(elveţiene) rămase Romano Catolice.85
Jean Calvin (1509-1564), ca reprezentant al celei de-a

doua generaţii de reformatori,86 a continuat la Geneva
reforma începută de Zwingli la Zurich. La fel ca Martin
Luther, înainte de a se dedica teologiei, Jean Calvin a
studiat umanismul şi dreptul roman, conform dorinţelor
tatălui său. A primit o educaţie umanistă sofisticată
studiindu-i pe Seneca, Cicero, Erasmus etc. În 1532, a
obținut licența în drept la Orléans.87 Primele luni ale
anului 1536 le-a petrecut în Basel, unde a publicat
84 Davies, op. cit., pp. 486-487.

85 Ergang, op. cit., pp. 196-197.
86 Ibidem, p. 197.
87 Michael L. Monheit, ‘The Ambition for an Illustrious
Name. Humanism, Patronage, and Calvin's Doctrine of
the Calling’, The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No.
2 (Summer, 1992), p. 268.
31
Christianae Religionis Institutio (Institutele Religiei

creştine), carte care conţine perspectiva de bază a lui
Calvin asupra religiei.88
În Geneva, Jean Calvin şi reformatorul Guillaume
Farel încercau să transforme oraşul într-un model de
comunitate creştină. Au influenţat guvernul de la
Geneva până a devenit un stat teocratic. Disciplina lor
era atât de severă încât, în 1538, populaţia s-a revoltat şi
cei doi au fost expulzaţi din oraş.89
După ce au fost expulzaţi, Calvin a servit ca pastor în
Strasbourg din 1538 până în 1541. În 1540, s-a căsătorit cu
văduva unuia din liderii anabaptişti. Dar cei trei ani de
exil al lui Calvin în Strasbourg nu au fost o perioadă de
pace şi ordine în Geneva. Aşa că, în 1541, a fost emis un
decret prin care Calvin era rechemat la Geneva. În
septembrie 1541, Calvin se reîntoarce la Geneva pentru a
relua sarcina de a reforma complet toate aspectele
societăţii. Forma de guvernământ introdusă era, din nou,
teocratică. Calvin a fost recunoscut drept liderul
spiritual şi civil al oraşului. A fost sprijinit în munca sa
de un Consistoriu, care era format din şase clerici şi
doisprezece laici. Biblia era autoritatea supremă, nu doar
în religie, ci şi în politică.90
Toată lumea trebuia să asiste la slujbele religioase şi
să asculte predicile lui Calvin, iar râsul în timpul acestor
predici era considerat o crimă. Potrivit lui Robert Ergang,
documentele arată un număr mare de arestări şi
expulzări între anii 1541 and 1559. S-a calculat că mai
mult de cincizeci de persoane au fost condamnate la
88 Charles Partee, ‘Calvin's Central Dogma Again’, The

Sixteenth Century Journal, Vol. 18, No. 2 (Summer, 1987),
p. 193.
90 Ibidem, p. 201.
32
moarte pentru vrăjitorie în decurs de cinci ani. ‘Ereticii’,

chiar dacă nu practicau vrăjitoria, erau arşi de vii.
Oamenii erau închişi pentru că n-aveau o ţinută
‘corespunzătoare’ sau pentru că puneau nume
‘nepotrivite’ copiilor. Dansul era interzis. Reprezentaţiile
scenice erau tolerate numai dacă aveau subiecte
religioase.91
În timpul activităţii sale teocratice la Geneva, Calvin
a continuat să-şi promoveze doctrina. Lucrările sale au
fost traduse în diferite limbi europene şi erau citite atât
de clerici cât şi de laici. Faima sa a atras un mare număr
de protestanţi la Geneva, veniţi din toată Europa şi mulţi
alţii s-au reîntors în ţările lor de baştină pentru a
răspândi învăţăturile lui. Un alt mijloc de răspândire a
influenţei sale a fost Academia pe care a reorganizat-o în
1559 şi care, mai târziu, a devenit Universitatea din
Geneva. În timpul lui Calvin, departamentele de elită ale
acestei academii erau, în principal, şcoli de pregătire
pentru preoţii calvinişti. Prin astfel de metode,
calvinismul i-a inspirat pe John Knox, Wilhelm cel
Taciturn, Amiralul Coligny şi Oliver Cromwell. Calvin a
acordat o atenţie deosebită protestanţilor francezi
(hughenoţii) traducând operele sale în franceză, iar în
academia sa era atent preocupat de pregătirea preoţilor
care să fondeze noi congregaţii hughenote.92
Conform lui Max Weber93, calvinismul era privit ca
un real inamic al catolicismului, mai ales calvinismul
epigonilor lui Calvin; deoarece contestarea radicală a
ierarhiei încuraja o heterodoxie dogmatică perpetuă.
Adaptarea radicală a doctrinei lui Luther despre salvare
91 Ibidem, pp. 200-201.

92 Ibidem, pp. 203-204.
93 Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism, Routledge, 1996, pp. 79-284.
33
a fost una din sursele individualismului modern şi una

din sursele ‘spiritului capitalismului’. Doctrina lui Calvin
despre salvare pune accentul pe predestinare. Dumnezeu
a decis pentru totdeauna cine este ales şi cine damnat.
Nimeni nu-şi poate salva sufletul, nici prin credinţă nici
prin fapte bune. Ca metodă de a sprijini această tensiune,
ascetismul a fost scos din chiliile mănăstirilor ajungând
în viaţa de zi cu zi, începând să domine moralitatea de
pretutindeni.94
În general, calvinismul îi pregătea pe cei care, siguri
de propria alegere, porneau agresiv la îndeplinirea a
ceea ce era văzut ca voinţa Domnului, accentuând
castitatea şi moderaţia. ‘Vocaţia’ de la Dumnezeu nu mai
era limitată doar la clerici sau biserică, ci se extindea
asupra oricărei ocupaţii. Un individ era obligat din punct
de vedere religios să urmeze o vocaţie seculară cu cât
mai mult zel. Sărăcia era văzută ca lene, săracul
îngreunându-i pe semeni, şi un afront în faţa lui
Dumnezeu; nelucrând nu-l slăveai pe Dumnezeu.95
Calvinismul a fost una din sursele raţionalismului
modern, deoarece Calvin, asemenea multor alţi
protestanţi a participat la dezvoltarea conceptului de
faptă pură. De exemplu, Calvin susţinea că sectantul
superstiţios era o ameninţare la adresa clarităţii
cognitive, contaminând forța imaginaţiei.96
De asemenea, conform lui Volker Heins, Calvin este
modern pentru că acesta nu mai priveşte ordinea justă a
lucrurilor aşa cum au fost ele date de sus. În schimb, le
vede ca pe ceva ce trebuie construit în mod activ prin
putere şi efort de voinţă. Elementul central al ordinii
94 Ibidem, pp. 79-284.

95 Ibidem, pp. 79-284.
96 Volker Heins, ‘Civil Society’s Barbarisms’, European
Journal of Social Theory, 7(4), p. 502.
34
civile în acţiune se regăseşte în instituţii care respectă şi

recompensează activităţile cetăţenilor care se gândesc la
binele public, pedepsind în acelaşi timp activităţile
reprobabile. Doar în acest fel ‘disciplina elementară a
societăţilor umane’ poate fi menţinută.97
1.2.4. Contrareforma
Termenul de ‘contrareformă’ a fost pus în circulație

de către istorici protestanți, care porneau de la
presupoziția că la Trento (1545-1563) catolicii au dat un
răspuns Reformei protestante.98 Însă, așa cum Luther nu
avusese un plan conștient care să vizeze divizarea
Bisericii, nici conducătorii catolici nu urmăreau neapărat
să se poziționeze față de schimbările care erau în
derulare, ci, mai degrabă, era vorba despre o chemare la
ordine. Luther şi Dieta germană chiar solicitaseră
întrunirea unui conciliu, iar Carol Quintul l-a privit ca
pe o bună ocazie pentru reformarea bisericii şi
reconciliere. Cu toate acestea, regii francezi au văzut în
conflictul doctrinal o oportunitate de a slăbi puterea
împăratului. Papii, de asemenea, erau ezitanţi în ceea ce
priveşte convocarea unui conciliu reformator. Se temeau
de posibilitatea ca acest conciliu să-şi proclame
autoritatea mai presus de cea a papalităţii. După
îndelungi ezitări, catolicii i-au invitat pe protestanţi la
discuţii, iar unii protestanţii precum Melanchthon au
acceptat dialogul.99
În ciuda tentativei dialogului doctrinal, Conciliul de
la Trento a adâncit prăpastia din sânul lumii creştine,
deoarece scotea în evidenţă diferenţele, atât în ceea ce
97 Ibidem, p. 502.
35
privește organizarea, cât şi în ceea ce privește doctrina

celor două tabere. Biserica Catolică a standardizat
liturghia,100 a reformat câteva instituţii de bază și a redus
autonomia locală a clericilor101. Conciliul a afirmat
validitatea egală a scripturii şi a tradiţiei, dreptul
exclusiv al Bisericii de a interpreta Biblia, autoritatea
textului Vulgatei, învăţătura tradiţională pe tema
păcatului originar, a justificării prin credință și merit,
precum şi învăţăturile tradiţionale pe tema
sacramentelor, în special doctrina transubstanţierii.
Relicvele, icoanele și sfinţii urmau să se foloseasc în mod
curent. Dar vânzarea de indulgenţe a fost interzisă.102
Concentrându-se asupra posibilelor diferenţe şi
declarând noul pluralism o erezie, Biserica Catolică a
aprobat diviziunea creştinătăţii, dar şi-a întărit unitatea
organizaţională. Totuși, cea mai importantă schimbare
care a survenit cu această ocazie a fost preocuparea
pentru bătălia purtată pentru mințile credincioșilor
rămași, bătălie pe care am putea-o pune sub eticheta de
management al ideologiei. Instrumentele, care vizau atât
combaterea ereziei cât și propaganda, n-au fost noi, însă
au fost rafinate. Ele vizau crearea unui spațiu ideologic
controlat,103 în care să se producă buni creștini – și de
încredere.
Un instrument pentru combaterea ereziei a fost
instaurat de Papa Paul al III-lea în 1542, când a autorizat
înfiinţarea ‘Tribunalului suprem al Inchiziţiei’. Nu era o
organizaţie nouă, ci doar o adaptare a Inchiziţiei papale

101 Thomas I. Crimando, ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal, Vol.
19, No. 2 (Summer, 1988), p. 171.
103 „a sealed informational arena” (Davies, op. cit., p. 500).
36
la noile condiţii. Inchiziţia Papală, un tribunal special

pentru aflarea şi pedepsirea ereziei, a fost fondat in
secolul al treisprezecelea întrucât curţile episcopale nu
mai făceau faţă alarmantei răspândiri de credinţe eretice.
Încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani, la
început se mişca din loc în loc. Deoarece erezia era
considerată mai gravă decât crima sau trădarea, se
foloseau orice mijloace pentru a obţine mărturisirea
aşteptată. Scopul acestui nou proces nu era găsirea
adevărului, ci confirmarea lui prin mărturisire. Inchiziţia
putea acţiona împotriva oricui era denunţat. Putea
pedepsi erezia cu închisoarea, confiscarea bunurilor sau
moartea. Verdictul ei nu putea fi combătut decât în faţa
Papei. Inchiziţia a fost o instituţie care a funcţionat cu
sprijinul puterii seculare.104
Un alt instrument pentru combaterea ereziei a fost
Index librorum prohibitorum, o listă de lucrări a căror
lectură le era interzisă catolicilor. La fel ca Inchiziţia,
‘Indexul’ era o adaptare a unei practici vechi. Biserica a
folosit încă de timpuriu diverse metode pentru a
împiedica citirea şi răspândirea literaturii heterodoxe.
Papi, concilii, şi chiar împăraţi au emis interdicţii privind
cărţile periculoase pentru credinţă.105
Prima listă papală cu cărţi interzise pentru întreaga
Biserică a fost Indexul emis de Papa Paul al IV-lea în
1559. În 1571, Papa Pius al V-lea a creat la Roma
Congregaţia Indexului care trebuia să examineze şi să
facă o listă cu toate publicaţiile suspecte, periculoase
pentru credinţă. Indexul a avut cam 100 de ediţii.106
Pe lângă combaterea ereziei şi reducerea abuzurilor
vizibile în cadrul Bisericii, Reforma Catolică îşi propunea
105 Ibidem, p. 211.
106 Ibidem, p. 212.
37
să îmbunătăţească folosirea educaţiei ca unealtă

ideologică. Pentru a obţine aceasta, Papii sprijineau
societăţi cum ar fi ‘Societatea lui Isus’ (Iezuiţii), care,
deși n-a fost înfiinţată cu scopul conştient de a
contracara învăţăturile lui Luther şi Calvin, s-a potrivit
de minune. În 1540, Paul al III-lea a aprobat noul ordin
fondat la Paris (1534) de către Don Inigo Lopez de
Recalde, cunoscut ca Ignatius Loyola (1491-1556).107
107 Ibidem, pp. 214-221.

38
2. State europene moderne
În perioada de înflorire a feudalismului, puterea

politică era la fel de dispersată ca şi cea economică. În
acest sistem, monarhul era doar primus inter pares faţă
de nobili. De exemplu, la începutul dinastiei Capeţiene,
regele Franţei nu era decât un baron, un domnitor între
alţii cu puteri egale şi, uneori, chiar mai puţin influent
decât alţii.108 Diferenţa semnificativă între rege şi un
nobil era că regele avea sprijinul Bisericii – dar, în
același timp, era controlat de către aceasta. Politica de
centralizare medievală de mai târziu, care includea
căsătoriile, războiul şi cucerirea, era puternic influenţată
de norocul şi nenorocirile indivizilor sau ale familiilor.109
Însă, procesul de transformare a economiei, etichetat
ca ‘Revoluţie Comercială’, a favorizat o nouă formă de
organizare a statului.110 Schimbarea în forma de
organizare politică reflectă schimbările structurale în
societatea occidentală ca întreg. Aceste schimbări
structurale au avut două aspecte majore: unul militar şi
unul economic.
Dezvoltarea tehnologiei de război prin generalizarea
utilizării combinate a arcului mare, lancei şi a armelor de
foc scumpe, precum şi dezvoltarea practicilor de război
prin generalizarea folosirii armatelor permanente,
centralizate, bazate pe soldați pedeștri, ieftini, le-a
diminuat utilitatea nobililor, care călăreau cai puternici
108 Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice

şi psihogenetice, vol. II, Polirom, 2002, p. 11.
109 Ibidem, pp. 172-173.
110 Arvind Narayan Das, ‘Theories of State: Aristotle to
Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975), p. 64.
39
în armurile lor grele. Prin urmare, puterea monarhului a

crescut treptat faţă de ceilalţi nobili.111
În timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453), les
aides sur le fait de la guerre au devenit treptat „la fel de
permanente ca însuşi războiul”112; aşa că ‘ajutorul
extraordinar’ (o taxă pe preţul tuturor mărfurilor) a
devenit ‘o taxă regulată’, adaptând piaţa şi mentalităţile
pentru taxare. Mai mult, colectarea regulată a ‘acelor
plăţi extraordinare’ a creat maşina administrativă
centralizată cu funcţii oficiale specializate.113
Ne putem face o bună imagine de ansamblu dacă
menţionăm că, în majoritatea oraşelor europene,
cetăţenii erau deja obişnuiţi cu achitarea taxelor. După
război, taille (o taxă pe proprietate, de la care nobilii şi
clericii erau scutiţi) a rămas principala sursă de venit
regal până la Revoluţia franceză. Adunând taxe publice
pentru propriile şi diversele lui interese, regele a devenit
mai bogat – şi mai puternic, pentru că îşi permitea mai
mulţi mercenari, care erau din ce în ce mai la îndemână
datorită suprapopulării sociale.114 Mai mult, metoda
răsplăţii băneşti, în loc de răsplata cu teren, a creat un fel
de stabilitate, întrucât regele nu mai trebuia să plătească
pentru servicii din posesiunile proprii.115
Diviziunea muncii, securizarea rutelor şi a pieţelor,
relativa standardizare a sistemului monetar, protejarea
producţiei de violenţa fizică şi alte măsuri de coordonare
şi reglementare depindeau într-o mare măsură de
formarea unei instituţii de monopol al puterii. Conform
lui Norbert Elias, statul centralizat este un instrument
111 Elias, op. cit., pp. 10-12.

112 Ibidem, p. 197.
113 Ibidem, pp. 195-196.
114 Ibidem, p. 36.
115 Ibidem, pp. 207-208
40
necesar al unei „societăţi divizate, funcţionând ca un

întreg.”116
Dar, interdependenţa a devenit, uneori, un fel de
dependenţă a tuturor de un conducător central, regele.
Reflectând asupra aspectului de inter-dependenţă,
Jean Bodin (c.1530-1596) a completat corpul de norme a
lui Machiavelli (privind practica puterii) cu o teorie a
organizării statului care legitima dependenţa de
(teoretica) puterea absolută a regelui. Bodin a fost
primul care a folosit cuvintele știinţă politică. 117 Tratatul
său, Les six livres de la République (1576), a început
dezbaterea politică europeană referitoare la ‘starea
naturală’ şi a contribuit în mod decisiv la obţinerea unei
înţelegeri a suveranităţii ca un atribut necesar nelimitat
al statului în general şi al monarhului în particular.
„Majestatea sau Suveranitatea”, spune el, „este puterea
cea mai înaltă, absolută şi perpetuă, peste cetăţenii şi
supuşii dintr-o comunitate, și dincolo de lege”.118 Trăind
în perioada războiului civil, Bodin a a avut o abordare
mai deosebită a nevoii machiavellice pentru securitate,
confundând suveranitatea statului cu persoana regelui.
Suveranitatea nelimitată şi absolută a regelui trebuie să
fie temperată doar de supunerea lui înţeleaptă şi
pragmatică faţă de dreptul natural si drepturile lui
Dumnezeu. Această reţinere morală conferă stabilitate
puterii:
„Dacă pedepsele şi recompensele sunt bine şi înţelept

distribuite, Comunitatea va fi întotdeauna fericită şi
116 Ibidem, pp. 154-155.

117 Eva J. Ross, ‘The Social Theory of Jean Bodin’, The
American Catholic Sociological Review, Vol. 7, No. 4
(1946), p. 268.
118 Bodin apud Ross, op. cit., p. 269.
41
înfloritoare, iar din contră, dacă binele nu va fi

recompensat iar răul nu va fi pedepsit în conformitate
cu distrugerile sale, nu există nicio speranţă ca o
Comunitate să dureze prea mult.” 119
Legitimitatea monarhiei absolute vine de la divinitate,

nu de la oamenii de rând, care sunt mai degrabă supuşi
decât cetăţeni. Putem afirma că perioada modernă
timpurie reprezintă un fel de tranziţie între monopolul
‘privat’ şi cel ‘public’. Pe lângă folosirea confuză a
violenţei şi justiţiei, exista un mod confuz de a trata
veniturile statului, deoarece regele nu folosea banii din
taxe doar în vederea războaielor.120 Aceasta era una din
principalele condiţii ale posibilităţii unei ‘monarhii
absolute’. Dar era, de asemenea, şi principala sursă a
slăbiciunii sale, întrucât puterea crescândă a regelui se
baza pe puterea economică crescândă a indivizilor fără
putere politică din societate.
Cu toate acestea, practica politică era mai complexă
decât teoria care o legitima. ‘Drepturi divine’, ‘putere
absolută’, ‘monarhie constituţională’ sau ‘centralizare’
erau folosite (şi se folosesc) ca modele simplificate
pentru înţelegerea structurii complexe a vieţii socio-
politice. Actorii politici le foloseau politic în descrierile
teoriilor organizării; istoricii le folosesc de obicei în
scopuri didactice. Prin folosirea acestor modele, istoricii
încearcă să facă o ordine și să descrie tendinţe vagi şi
generale.
Dacă analizăm practica politică, am putea observa că
asemănările depăşesc diferenţele dintre monarhia
franceză, cea engleză şi alte monarhii; uneori am putea
găsi mai multe deosebiri între un rege şi succesorul său
119 Ibidem, p. 271.

120 Elias, op. cit., pp. 107-108.
42
decât între o tradiţie şi o alta. De exemplu, Carol Quintul,

Francisc I și Henry al VIII-lea aveau idealuri comune și
încercau să proiecteze o imagine similară:
„Fiecare credea că un monarh cu adevărat mare trebuia

să fie unul care să fie, citându-l pe Signor Ottaviano,
curtierul arhetipal al lui Castiglione: 'puternic, înțelept,
și plin de deschidere, generozitate, religiozitate și
clemență.'”121
‘Absolutismul’ este văzut acum de mulţi istorici ca

fiind „compatibil cu existenţa unor enclave autonome cu
jurisdicţii independente.”122. De exemplu, ‘absolutismul
prusac’ n-a fost în stare să treacă de structura feudală a
societăţii, iar drepturile aristocratice ereditare au rămas
intacte în ciuda interferenţei monarhice. Realizarea
specifică a monarhilor prusaci a fost că au făcut ca
această structură feudală să servească direct intereselor
lor.123 De cealaltă parte, ‘monarhia constituţională’ era
uneori în concordanţă cu autoritatea personală a regelui.
Dacă analizăm originea unor instituţii constituţionale,
am putea vedea o sumedenie de traiectorii interesant ale
tradiţiilor. De exemplu, numele ‘Parlament’ vine din
‘patria absolutismului’; cuvântul este derivat din
franceză, de la acțiunea de a vorbi (parler). În timpul
perioadei ‘absolutismului francez’, deciziile regale se
121 Glenn Richardson, Renaissance Monarchy. The Reigns of

Henry VIII, Francis I and Charles V, Oxford University
Press, 2002, p. 1.
122 Marlene LeGates, ‘Princes, Parliaments and Privilege:
German Research in European Context’, European
History Quarterly, 10 (1980), p. 168.
123 Mary Fulbrook, „Religion, Revolution and Absolutist
Rule in Germany and England”, European History
Quarterly, 12 (1982), pp. 302-305.
43
luau prin consultare. Parlamentele regionale, şi mai ales

Parlamentul de la Paris, şi-au însuşit treptat obiceiul de a
refuza să aplice, înregistrând, legile cu care nu erau de
acord. Dar, în prezenţa regelui (lit de justice), sau
confruntat cu ordinele directe semnate de către rege,
(lettre de cachet),124 Parlamentul îşi pierdea rolul politic
privilegiat. În majoritatea ţărilor europene occidentale,
parlamentele au apărut de obicei din Curia Regis, care
era o instituţie cu rol consultativ în procesul de creare a
legilor.
2.1. Cazul Habsburgic
Putem afirma că, între secolele XVI şi XVII,

Habsburgii, considerați adesea „cea mai nobilă familie a
Europei”125, erau cei care stabileau termenii politicii
europene. Regii Franței au fost printre primii care au
reacționat împotriva ‘încercuirii Habsburgice’, obligând
Franța să devină o Mare Putere, comparabilă cu marele
ei vecin. Mai târziu, ‘echilibrul puterii’ a devenit
pretextul pentru majoritatea războaielor pe care Europa
le-a trăit în perioada dintre Pacea Westfalică (1648) şi
Congresul de la Viena (1814). În timpul hegemoniei
habsburgice, inamicii obişnuiţi ai Habsburgilor erau,
vrând-nevrând, regii Franţei, sultanii otomani, ‘poporul’
Ţărilor de Jos şi, uneori, regii și reginele Angliei, Papii de
la Roma sau protestanţii Europei Centrale. Ca rezultat al
acestor conflicte de interese între aceste puteri, care

125 Ronald G. Asch, ‘Monarchy in Western and Central
Europe’, în Hamish Scott (ed.), The Oxford Handbook of
Early Modern European History, 13501750: Volume II:
Cultures and Power, Oxford University Press, 2015, p.
280.
44
susţineau atât revendicările ‘moderne’ cât şi cele

‘medievale’, au apărut noi modele şi idei politice.
2.1.1. Carol Quintul
Carol Quintul (1500-1558) este fiul rezultat din

căsătoria Ioanei de Castilia (fiica lui Ferdinand al II-lea
de Aragon şi a Isabelei I a Castiliei) cu Filip cel Frumos,
duce de Burgundia (fiul Împăratului Sfântului Imperiu
German Maximilian I de Habsburg şi al Mariei de
Burgundia). Căsătoria a fost o alianţă menită să oprească
creşterea puterii Franţei, care crescuse semnificativ
graţie politicii lui Ludovic al XI-lea (1423-1483).126
În 1506, moartea lui Filip l-a lăsat pe Carol domnitor
al domeniilor Casei de Burgundia, care cuprindea
Flandra şi Artois, Franche-Comté (comitat al Burgundiei),
Luxemburg, şi provinciile Ţărilor de Jos. În ciuda
faptului că de facto erau o entitate unificată, aceste
provincii erau (oficial) fiefuri fie ale Franţei, fie ale
Sfântului Imperiu Roman.127
În 1516, odată cu moartea bunicului său, Ferdinand al
II-lea de Aragon, Carol a moştenit regatul acestuia, care
includea Aragon, Napoli, Sicilia şi Sardinia. Astfel, la
vârsta de 16 ani a ajuns să domnească peste un întins
regat – împreună cu mama sa Ioana, al cărei îngrijitor
era (ea fiind nebună).128 Nu exista nicio tradiţie salică pe
care Cortesurile Castiliei s-o poată folosi pentru a o
împiedica pe Ioana să pretindă succesiunea la tron; prin
urmare, boala mentală a Ioanei a fost o binecuvântare
pentru Carol. Odată cu coroana Castiliei, a primit şi
Navara, Granada şi posesiunile spaniole din Lumea
126 Norbert Elias, op. cit., pp. 148-149.
127 Ergang, op. cit., pp. 146-147.
128 Ibidem, p. 147.
45
Nouă. Pentru prima oară, coroanele Castiliei şi

Aragonului aparţineau unei singure persoane. Ferdinand
şi Isabela erau, fiecare, suveran într-un singur regat, şi
numai consort în celălalt. Carol ajunge în noile sale
regate în toamna anului 1517. Întârziind să vină în
Spania, Carol a stârnit dubii în ceea ce priveşte
loialitatea sa faţă de regat. În Spania, a condus sub
numele de Carlos I.129
În 1519, moartea lui Maximilian I a creat o altă
oportunitate, o altă problemă de succesiune. Cei doi
principali candidaţi erau Francisc I, rege al Franţei, şi
Carol al Spaniei, nepot al lui Maximilian. Candidaţii au
concurat pentru a intra în graţiile electorilor, până ce s-a
văzut că, în cele din urmă, va fi ales ‘regele cu punga mai
mare’.130 În 1520, Carol a fost încoronat Împărat al
Sfântului Imperiu Roman, sub numele de Karl al V-lea.
Se părea că se afla într-o poziţie foarte puternică, în
fruntea unui imperiu în care ‘soarele nu apune
niciodată’. Însă nici Spania, nici zonele germane nu
puteau fi uşor guvernate. De asemenea, tocmai vasta
întindere a domeniilor sale l-a făcut mai puţin puternic
decât ar fi fost în cazul în care s-ar fi ales cu o regiune
mai mică dar mai compactă.131
Carol Quintul a avut unele probleme privind relaţia
cu supuşii săi, mai ales în ceea ce priveşte limbile cerute
de lumea pe care urma s-o stăpânească. Cu toate că l-a
avut ca tutore pe viitorul papă Adrian al VI-lea,132
tânărul împărat nu era familiarizat cu limbile, obiceiurile
și așteptările locale.133 Vorbea franceza şi daneza ca limbi
129 Ibidem, pp. 147-148.

130 Ibidem, p. 150.
132 Richardson, op. cit., p. 16.
133 Ibidem, p. 20.
46
materne, spaniola, care era cerută de Cortesurile

Castiliene ca o condiţie pentru a fi rege al Castiliei − şi,
mai târziu, germana. A condus Germania pentru mai
mult de trei decenii, fără a stăpâni bine germana. De
asemenea, stăpânirea limbii oficiale a Sfântului Imperiu
Roman (latina) i-a rămas rudimentară. Mai în glumă, mai
în serios, Carol spunea că vorbeşte „spaniola cu
Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbaţii şi
germana cu calul său”.134
De asemenea, Carol Quintul a avut o mulţime de
probleme militare şi diplomatice ca urmare a poziţiei
sale hegemonice internaţionale. Potrivit lui Robert
Ergang, principalii săi duşmani erau Francisc I, Soliman
Magnificul şi Hayreddin Barbarossa.
Francisc I (1494-1547) a pretins regatul Navarrei, pe
care Ferdinand îl confiscase pentru Spania, precum și
regatele Neapolelui şi Siciliei. Carol, pe de altă parte, a
cerut restituirea ducatului de Burgundia pe care şi-l
însuşise Ludovic al XI-lea. Mai era şi problema Milanului.
La începutul domniei sale, Francisc condusese o armată
în Italia împotriva lui Maximilian Sforza şi a
mercenarilor săi suedezi şi, după victoria de la
Marignano, a câştigat controlul Milanului. Această
achiziţie a ridicat problema echilibrului de putere. Mai
apoi, încurajat de revolta spaniolă a Santa Junta şi de
deranjurile provocate de Luteranismul german, Francisc
a invadat Navarra (1521). Carol a format o ligă cu Papa şi
cu Henric al VII-lea al Angliei.135
O forţă formată din trupele imperiale şi papale a
învins trupele franceze în bătălia de la Pavia (1525).
134 Eugen Weber, ‘Of Stereotypes and of the French’,

Journal of Contemporary History, Vol. 25, No. 2/3 (1990),
p. 170.
47
Francisc a fost luat prizonier şi dus în Spania. După

multe luni de detenţie, şi-a câştigat libertatea semnând
tratatul de la Madrid, în 1526. Imediat ce a ajuns pe
tărâm francez, a negat tratatul, susţinând că, fiind făcut
sub uzul forţei, nu există obligaţia de a-l respecta.136
Puterea crescândă a habsburgilor a repus problema
echilibrului de putere. Papa Clement al VII-lea a format
‘Liga de la Cognac’. Drept răspuns, o armată a
Împăratului Carol Quintul, formată din spanioli, germani
şi italieni (din Milano şi Mantua) sub comanda lui Carol
de Burbon, a terorizat Italia şi a jefuit Roma (1527).137
Acest eveniment a marcat sfârşitul Renaşterii în
Roma şi a deteriorat prestigiul papalităţii. Carol Quintul
a fost extrem de jenat de faptul că a fost incapabil să-şi
tempereze trupele, în principal din cauza lipsei de
autoritate de după moartea comandantului şef Carol de
Bourbon. Numeroşi localnici, împreună cu dezertorii
Ligii, s-au alăturat armatei de prădători. Bisericile,
mănăstirile şi palatele clericilor bogaţi au fost jefuite.
Clement a fot întemniţat. După aceasta, Clement și-a
petrecut restul vieţii încercând să evite să intre în
conflict cu Carol Quintul. De exemplu, i-a refuzat lui
Henric al VIII-lea al Angliei anularea căsătoriei sale,
deoarece soţia lui Henric, Caterina de Aragon, era rudă
cu Carol.138
Odată cu încheierea Tratatului de la Cambrai (1529),
care l-a scos oficial pe Francisc din război, Liga de la
Cognac a căzut. Termenii acestui tratat erau identici cu
136 Ibidem, p. 153.

137 M. Destombes, ‘A Panorama of the Sack of Rome by
Pieter Bruegel the Elder’, Imago Mundi, Vol. 14 (1959), p.
64.
138 Ergang, op. cit., pp. 153-154.
48
cei din tratatul anterior, exceptând faptul că lui Francisc

i s-a permis să păstreze ducatul Burgundia.139
Soliman Magnificul (1520-1566). Imediat după
urcarea pe tron, Soliman a făcut două cuceriri
importante: Belgradul, în 1521, iar, în anul următor
insula Rhodos. Aceste cuceriri i-au asigurat controlul
părţii de est a Mediteranei. La Mohács, în 1526, forţele
creştine au fost învinse, iar regele Ungariei a murit.
Ungaria, cu excepţia părţii de vest, a intrat sub
stăpânirea lui Soliman. Ferdinand de Habsburg,
cumnatul regelui maghiar, a pretins tronul Ungariei, a
invadat ţara şi a cucerit Budapesta. Ca răspuns, Soliman
a invadat Austria şi a asediat Viena (1529). Însă asediul a
eşuat, iar habsburgii au lansat un contraatac. După lupte
şi negocieri, Carol Quintul a obţinut pentru fratele său,
Ferdinand, o porţiune din Ungaria, dar pentru asta
trebuia să plătească tribut annual (1547).140
Hayreddin Barbarossa (c.1480-1566) a fost un pirat
puternic, vasal al lui Soliman. Zona de acţiune a acestuia
era Algeria şi Tunisia. Cu ajutorul unei flote puse la
dispoziţie de către Soliman, pirații lui Barbarossa
tulburau comerțul Mediteranei. Carol, care se vedea
drept protectorul creştinătăţii, s-a văzut obligat să scape
Mediterana de piraţii mauri. Cu o flotă de mai mult de
300 de nave şi o armată de 30.000 de oameni a învins o
flotă formată din 82 galere maure (1535).141
Rezolvând problemele cu acești inamici, Carol
Quintul ajunge în postura de hegemon al Europei.
Robert Ergang a descris foarte plastic situația generată
de eforturile lui îndelungate, plus un cumul de
întâmplări:
139 Ibidem, p. 154.
140 Ibidem, p. 157.
141 Ibidem, p. 158.
49
„În 1545 şi în anii imediat următori, Carol a ajuns la

culmea puterii sale. După 1544, a fost în relaţii de pace
cu principalul lui antagonist, Francisc I, care era prea
bolnav pentru a se mai aventura în vreun conflict cu
acesta. Moartea regelui francez în 1547, precum şi a lui
Henric al VIII-lea în cursul aceluiaşi an, a adus speranţa
păcii între statele creştine ale Europei. Mai mult, în
acelaşi an, semnarea unui armistiţiu pe cinci ani cu
sultanul l-a eliberat de coşmarul unei invaziii
turceşti.”142
Însă toată această imensă putere a adus cu sine un

deficit pe măsură vistieriei spaniole. Până şi enormele
cantităţi de bogăţii, în special argint, care curgeau în
trezoreria regală din Mexic şi Peru erau insuficiente
pentru nevoile lui.143 În plus, războaiele religioase
încheiate cu Pacea de la Augsburg (1555) au spulberat
principiile fundamentale pe care se construise Sfântul
Imperiu Roman.144
Ca urmare a bolilor sale (gută şi, mai târziu, malarie),
în 1555, Carol i-a înmânat conducerea Ţărilor de Jos
fiului său, Filip de Habsburg. În 1556, Carol a transferat
în întregime domnia Sfântului Imperiu Roman fratelui
său mai mic, Ferdinand de Habsburg (1503-1564), care
condusese în numele său. În cursul aceluiaşi an, a
renunţat la coroana Spaniei şi la posesiunile italiene, în
favoarea fiului său Filip, fiind gata să se retragă, ceea ce
a şi făcut, la mănăstirea din San Yuste, unde a şi murit,
în 1558.145
142 Ibidem, p. 158.

143 Ibidem, p. 150.
50
2.1.2. Filip al II-lea al Spaniei
Filip al II-lea (1527-1598) a încercat să elimine

punctele slabe ale părţii sale de imperiu moştenit de la
Carol, în timp ce Ferdinand trebuia să trăiască cu ele.
Amândoi au adoptat însă o politică de centralizare şi au
continuat să extindă teritoriile habsburgice. Filip al II-lea
a fost, într-un fel, forțat să își concentreze mai mult
atenția în afara Europei, deși, prin aceasta, ignora
dorința tatălui său de a-l vedea moștenind titlul
imperial.146
Pe plan intern, Filip al II-lea a avut mai mult succes
decât Ferdinand I în centralizarea statului său, poate
chiar prea mult succes. Filip a susţinut cu fervoare
procesul de catolicizare a spaniolilor, iar Inchiziţia i-a
întors favorul. Ca un produs secundar, obsesia Inchiziției
de a găsi restul evreiesc în populația noilor convertiți
(conversos) a tulburat societatea spaniolă pentru multă
vreme. În aceeași logică, în 1570, populaţia morisco a fost
dispersată, în vederea asimilării lor în societatea
spaniolă şi pentru mai eficienta supraveghere a
creştinilor. Planul lui Filip pe termen lung a eşuat, iar
fiul său Filip al III-lea a ordonat expulzarea tuturor
moriscos din Spania (1609).147
Pentru a menţine statutul de superputere al Spaniei,
Filip a devenit tot mai dependent de împrumuturi din
bănci străine, mai ales cele din Genova şi Augsburg.
Până la sfârşitul domniei sale, doar dobânzile la aceste
împrumuturi valorau 40% din venitul statului. Filip al II-
146 Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în

epoca lui Filip al II-lea, vol. III, Meridiane, 1986, pp. 328-
329.
147 Ibidem, vol. IV, pp. 129-203.
51
lea a fost interesat, în ultimul său an de domnie, să

creeze o bancă a statului, ca metodă de a uşura criza
monetară, dar a durat prea mult pentru ca acest plan sa
devină realitate.148
Pe plan extern, fără prea multă tragere de inimă, Filip
al II-lea a continuat activitatea militară de succes a
tatălui său, distrugând mitul ‘invincibilităţii turceşti’. De
exemplu, Invincibila Armada, condusă de Don Juan de
Austria (1547-1578), fiu nelegitim al lui Carol Quintul,
aproape a anihilat flota turcească în bătălia de la
Lepanto (1570).149
Filip al II-lea a continuat şi politica prosperă a tatălui
sau, bazată pe mariaj şi moştenire. Ca fiu al Isabelei a
Portugaliei, și-a alipit regatului său Portugalia şi
coloniile acesteia (1580). S-a căsătorit, în 1543, cu Infanta
Maria a Portugaliei (1527-1545), însă mariajul n-a durat.
Prin căsătoria, în 1559, cu Elisabeta de Valois (1545-1568)
Filip a încheiat veşnicul război al tatălui său cu Franţa.150
Cazul Angliei a fost o nereuşită în politica sa. N-a
reuşit să devină rege al Angliei prin căsătoria cu Regina
Maria în 1554, care a murit la scurt timp (1558). N-a
reuşit nici să invadeze Britania, distrugând mitul
Invincibilei Armada. Războiul cu Anglia (1585-1604) s-a
încheiat numai sub domnia lui Filip al III-lea (1578-1621).
Totuși, dacă le privim dintr-o altă perspectivă, războaiele
cu Anglia, precum şi cele cu Henric al IV-lea (1589-1610),
nu urmăreau atât interese hegemonice, cât interese
oarecum religioase. Putem afirma că războaiele în cauză
aveau clare interese de ordin intern; deoarece englezii şi
148 Earl J. Hamilton, ‘The Foundation of the Bank of Spain’,

The Journal of Political Economy, Vol. 53, No. 2 (1945), p.
97.
150 Ibidem, p. 263.
52
protestanţii francezi (Coligny, de pildă) sprijineau

rebeliunea protestantă din imperiul său. Rebelii olandezi,
sprijiniţi de vecinii săi protestanţi, interveneau în
politica lui Filip de centralizare şi modernizare. Așa cum
remarcă Norman Davies, rebeliunea din Țările de Jos a
marcat tranziția de la supremația habsburgică la
supremația franceză (1556-1648).151
Wilhelm de Orania (1533-1584), cunoscut ca Wilhelm
cel Taciturn, a devenit liderul rebelilor care aplicau idei
moderne şi tehnici de guerilă pentru a lupta pentru
privilegiile lor medievale. Dincolo de persecuțiile
religioase, olandezii erau foarte supărați din cauza
impunerii unor taxe pe vânzare asemănătoare celor din
Spania.152
În Actul de abjurare (1581), Staten-Generaal afirmă că
un rege este un slujitor al poporului său şi ar trebui să
respecte legile şi tradiţiile acestuia. Atunci când n-o mai
face, poporul are dreptul să-şi aleagă alt conducător.153
Filip al II-lea n-a acceptat asta şi a ocupat aproape toată
Flandra şi jumătate din Brabant, jefuindu-le după
cutuma vremii. Celelalte regiuni şi-au caştigat
independenţa de facto față de Spania, devenind
Republica celor Şapte Provincii Unite ale Ţărilor de Jos
(acum Olanda), în timp ce părţile ocupate din Brabant şi
Flandra au devenit, împreună cu Valonia, Țările de Jos
Spaniole (acum Belgia).
Declarat proscris de către regele spaniol în 1580,
Wilhelm de Orania a fost asasinat (1584) de Balthasar
Gérard. Wilhelm de Orania supravieţuise la cinci

152 James D. Tracy, ‘Taxation and State Debt’, în Scott (ed.),
loc. cit., p. 395.
53
tentative de asasinat înainte de a cădea răpus.154 Dar

acest eveniment n-a schimbat nimic, cu excepţia averii şi
a statutului familiei lui Gérard, care a fost răsplătită de
către Filip. Prins de autorităţile olandeze, Gérard a fost
sistematic torturat şi, în cele din urmă, executat.
Războiul a continuat până în 1609. Ţările de Jos au
devenit oficial independente după Războiul de 30 de ani
care s-a încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648). Deși, pe
termen scurt, conflictul cu Spania a produs daune
economice, pe termen lung, i-a forțat pe olandezi să
înlăture intermediarii spanioli și portughezi din
comerțul lor internațional.155
2.1.3. Războiul de 30 de ani
Războiul de 30 de ani (1618-1648) a fost lovitura de

grație dată autorităţii habsburgice în spaţiul german.
Războiul a fost unul dintre cele mai distrugătoare
conflicte militare din Germania şi din istoria Europei
înainte de secolul douăzeci.156 Din punct de vedere
militar, acesta a deschis dezbaterea privitoare la funcția
și poziția soldatului, la legile și reglementările războiului,
precum și la excluderea femeilor din anturajul armatei
pentru a îmbunătăți viteza de deplasare și logistica.157
Din punct de vedere politico-diplomatic, acest război a
154 Oscar Jászi, ‘The Stream of Political Murder’ , American

Journal of Economics and Sociology, Vol. 3, No. 3, (1944),
p. 345.
155 Landes, op. cit., pp. 132-133.
156 Ronald G. Asch, ‘‘Wo der soldat hinkümbt, da ist alles
sein’: Military Violence and Atrocities in the Thirty
Years War Re-examined’, German History 2000, p. 291.
157 Ibidem, pp. 297-306.
54
deschis dezbaterea privitoare la hegemonie versus

echilibru de forțe.158
Dacă privim problema pe termen scurt, putem spune
că este vorba de o serie de patru războaie. Fiecare din
perioadele de război – boemian, danez, suedez şi francez
– a fost aproape o unitate completă în sine, izbucnind
din cauze specifice şi aducând noi actori pe scenă.159
Însă, dacă privim problema pe termen lung, putem
spune că este vorba de un singur război cu actori care,
dincolo de interesele religioase, urmăreau diverse alte
chestiuni pe care le putem subsuma chestiunii stabilirii
echilibrului de putere pe plan european. De asemenea,
populaţia germană, care nu făcea neapărat deosebire
între inamici şi aliaţi,160 a trebuit să suporte treizeci de
ani de jaf şi violenţă arbitrară. Mercenarii ambelor părţi
„se purtau de parcă nu era plătiţi să lupte, ci să fure şi să
jefuiască”161.
Cauza imediată a fost rivalitatea dintre catolici şi
protestanţi, agravată de un număr de aspecte pe care
pacea de la Augsburg le-a lăsat nerezolvate. În primul
rând, la data semnării tratatului, nu existau prinţi de
confesiune calvinistă; prin urmare, pacea îi recunoştea
numai pe luterani. În plus, Pacea de la Augsburg
decretase că toate pământurile bisericii confiscate
înainte de 1552 (Convenţia de la Passau) vor rămâne
secularizate. În timp ce prinţii protestanţi pretindeau
dreptul de a seculariza în continuare pământurile
bisericii în cadrul statelor lor, catolicii insistau ca toate
pământurile secularizate după 1552 să fie restituite.
158 Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2002,

pp. 48-50.
159 Ergang, op. cit., pp. 342-343.
160 Asch, op. cit., p. 293.
161 Johann Jacob von Wallhausen, apud Asch, op. cit., p. 304.
55
Mulţi clerici deveniţi protestanţi îşi secularizaseră

pământurile pe care le controlaseră ca episcopi şi
stareţi.162
(1) Războiul Boemian a fost cauzat de dezbaterea

aprinsă referitoare la natura electivă a regelui Boemiei.
În Praga, un oraş care îşi pierduse rolul politic pe care îl
avuse în timpul domniei lui Rudolf al II-lea de Habsburg
(1552-1612),163 un grup de nobili a intrat în camera în
care se aflau regenţii, i-au târât la fereastră şi, „după
bunul şi vechiul obicei boemian”164, i-au aruncat afară.
În 1619, Dieta boemiană l-a detronat oficial pe Ferdinand
al II-lea de Habsburg (1578-1637). Frederic, principe
Elector al Palatinatului, conducător al calviniştilor
germani şi ginere al lui Iacob I al Angliei, a fost ales rege
al Boemiei.165
Maximilian de Bavaria, Liga catolică şi habsburgii din
Spania au venit în sprijinul habsburgilor din Austria. În
schimb, protestanții nu s-au înghesuit să vină în sprijinul
lui Frederic. Nici măcar socrul său, regele Angliei, nu i-a
trimis ajutor. Prin urmare, Frederic a fost învins.
Împăratul Ferdinand al II-lea nu s-a mulţumit doar cu
gonirea lui Frederic din Boemia; a continuat lupta
pentru a cuceri Palatinatul, oferindu-i-l, odată cu
demnitatea de elector, lui Maximilian de Bavaria, drept
recompensă pentru sprijinul său.166
În Boemia, Ferdinand a adoptat o politică de
confiscare şi opresiune religioasă, menită să zdrobească

163 Rudolf II mutase în 1583 capitala imperiului de la Viena
la Praga.
165 Ibidem, pp. 345.
166 Ibidem, pp. 345-346.
56
rezistenţa protestantă odată pentru totdeauna.

Majoritatea liderilor partidului protestant au fost
executaţi, iar averile lor confiscate; clericii protestanţi au
fost expulzaţi, cultul protestant interzis şi mii de
protestanţi au fost exilaţi. Prin urmare, sfârşitul Bătăliei
de la Muntele Alb (1620) a reprezentat sfârşitul oricărui
fel de independenţă pentru nobilii boemieni.167
(2) Christian al IV-lea (1577-1648), regele Danemarcei,

a militat pentru cauza protestantismului şi s-a opus
puterii crescânde a împăratului. Pe lângă raţiunile
strategice şi ideologice, a urmărit şi oportunităţi
economice. Regele englez a promis să-i ofere o sumă
lunară ca subvenție pentru implicarea în război. Regele
danez a acceptat oferta. În acest punct, de cealaltă parte
a baricadei, Albrecht von Wallenstein se oferea să adune
o armată de 20.000 de oameni, fără nicio cheltuială
pentru împărat. Wallenstein era un nobil boemian, care
devenise unul din cei mai mari proprietari de pământ
din Germania, profitând de ocazia ivită de confiscarea
pământurilor de la boemieni.168
Armata lui Wallenstein a învins forţele daneze.
Christian al IV-lea a semnat un tratat de pace la Lübeck
(1629). Prin acest act s-a încheiat şi faza daneză a
războiului. Ferdinand a emis Edictul de restituire (1629),
care prevedea retrocedarea către Biserică a tuturor
proprietăţilor ecleziastice secularizate după 1552. Acest
fapt l-a costat loialitatea multor germani.169
167 Alan J. P. Taylor, O istorie a Imperiului Habsburgic

(1809-1918), ALL, Bucureşti, 2000, pp. 14-15.
169 Ibidem, pp. 346-347.
57
(3) Gustav al II-lea Adolf (1594-1632) a intervenit în

război. Motivele lui Gustav al II-lea Adolf pentru
implicarea în război combinau dorinţa de a salva
protestantismul împreună cu dorinţa de expansiune.
Gustav, cunoscut ca Leul din Nord, aspira să controleze
zona Baltică; luptase deja optsprezece ani cu Danemarca,
Polonia şi Rusia pentru asta. În incursiunea germană,
regele suedez era motivat și de sprijinul financiar
francez. În 1631, Richeliu, mai mult un politician decât
un cardinal, a promis să-i plătească regelui suedez o
mare sumă de bani cu condiţia ca acesta să menţină o
armată de 26.000 de oameni în Germania şi să nu
intervină în exerciţiul religiei catolice.170
În 1630, armata sa a debarcat pe ţărmul german.
Armata sa nu era mare, dar era eficientă. Cele două
armate s-au întâlnit la Lützen (1632). După o zi de luptă
crâncenă, Wallenstein şi-a retras trupele, convins că
suedezii au învins. Totuşi, Gustav a fost ucis în
confruntare. După moartea lui Gustav, împăratul nu mai
avea aşa mare nevoie de Wallenstein. Era din ce în ce
mai îngrijorat de puterea personală a acestui general.171
Prin urmare Wallenstein a fost demis, în 1634. La scurt
timp dupa aceea, a fost asasinat de unul din ofiţerii săi,
scăpându-l pe împărat de un posibil rebel.172
(4) Richelieu (1575-1642) a trimis o armată franceză

pe câmpul de bătaie (1635). Cu francezii şi suedezii de-o
parte, iar austriecii şi spaniolii lui Filip al IV-lea (1605-
1665) de cealaltă parte, războiul a ţinut încă 13 ani. Cei
doi generali francezi, Condé şi Turenne au cauzat
pierderi suficient de severe inamicilor, astfel încât
170 Ibidem, p. 347.
171 Ibidem, p. 348.
172 Jászi, op. cit., p. 343.
58
Împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg (1608-1657) să

ia măsurile necesare pentru încheierea conflictului.
Pentru a stabili termenii înţelegerii, părțile beligerante s-
au întâlnit la Münster şi Osnabrück. După o sesiune
prelungită, au semnat, în 1648, ceea ce a rămas cunoscut
ca Tratatul de la Westfalia.173
Pacea Westfalică este, în general, considerată a fi
începutul ‘relaţiilor internaţionale’ în politică. A fost
prima încercare importantă de a construi, prin
diplomaţie, sistemul de state europene, stabilind
noţiunea de suveranitate teritorială drept doctrina
neintervenţiei în afacerile altor state suverane. Acest
tratat de pace a pus capăt ambiguităților religioase din
zona germană, conferindu-le şi calvinilor libertatea
religioasă şi egalitatea civilă care fuseseră deja acordate
luteranilor. Pacea a clarificat şi problema pământurilor
ecleziastice, specificând că protestanţii îşi păstrau toate
pământurile pe care le luaseră până în prima zi a anului
1624. Pacea Westfalică a pus capăt tentativelor
hegemonice ale Sfântului Imperiu Roman. Franţa a
câştigat dreptul de a anexa Metz, Toul şi Verdun şi a
primit Alsacia, cu excepţia Strasburgului şi a altor părţi.
Elveţia şi Olanda au fost oficial recunoscute ca state
independente.174
2.2. Cazul francez
Ludovic al XI-lea (1461-1483) este considerat

‘fondatorul statului naţional Francez’, deoarece a extins
graniţele ţării şi a pus bazele tipului francez de monarhie.
La moartea sa, Franţa era un regat destul de compact.
173 Ergang, op. cit., p. 349-350.

174 Ibidem, pp. 349-350.
59
Ludovic al XI-lea a fost urmat de Carol al VIII-lea

(r.1483-1498) şi Ludovic al XII-lea (r.1498-1515). În
această perioadă, a început preocuparea regilor fracezi
față de așa-numita încercuire habsburgică.175
În secolul al XVI-lea, monarhii au profitat de
slăbiciunea clericilor din timpul Reformei pentru a-şi
spori autoritatea în detrimentul bisericii, pretinzând
prerogativul de a decide religia supuşilor lor. De
exemplu, Francisc I (r.1515-1547) a încercat să fie
prietenos cu protestanții, sperând să obţină ajutor
împotriva lui Carol Quintul de la prinţii luterani ai
Germaniei şi cantoanele elveţiene zwingliene. Dar, în
cele din urmă, a găsit un alt mod de a-şi creşte
autoritatea în faţa bisericii: Concordatul din 1516,
încheiat cu Papa i-a dat regelui dreptul de a nominaliza
majoritatea înalţilor prelaţi din Franţa. Încercarea de a
crea un monopol de putere este ilustrată perfect de
propoziţia: un rege, o credinţă, o lege, motto-ul lui
Francisc I.176
Fiul şi succesorul lui, Henric al II-lea (r. 1547-1559),
urmând exemplul spaniol, a instituit Inchiziţia, pentru a-
i pedepsi pe toţi cei care îl împiedicau să respecte motto-
ul tatălui său. Edictul de la Chateaubriand (1551) solicita
instanţelor civile şi ecleziastice să găsească şi să
pedepsească toţi ereticii şi impunea restricţii severe
protestanţilor, inclusiv confiscarea proprietăţilor. Cu
toate acestea, calvinismul s-a răspândit suficient de mult
pentru a crea probleme serioase acestui tip de
abordare.177
2.2.1. Religie, război civil şi centralizare

177 Ibidem, p. 318.
60
Caterina de ’Medici (1519-1589) avea paisprezece ani

când a devenit soția lui Henric al II-lea. După moartea
lui Henric, Caterina a păşit pe scena politică ca mamă a
fiilor săi minori, care au trăit destul de puţin: Francisc al
II-lea (r. 1559-1560), Carol al IX-lea (r. 1560-1574) şi
Henric al III-lea (r. 1574-1589).
Cei trei fii ai Caterinei au domnit intr-o epocă
tulburată de războaie civile şi religioase. Monarhia nu a
avut control asupra cauzelor care au generat aceste
conflicte. La început, Caterina a făcut concesii
hughenoţilor. Prin Edictul de la Saint-Germain (1570),
începe o oarecare toleranță religiosă, s-au înlăturat din
restricțiile privind accesul hughenoților la angajare și li
s-a permis să controleze patru oraşe fortificate, ca zone
de siguranţă. În plus, liderul hughenot, Gaspard de
Coligny, a fost făcut membru al consiliului regal. De
asemenea, căsătoria Margaretei (1553-1615), fiica lui
Henric al II-lea și a Caterinei de’Medici, cu liderul
protestant Henric de Bourbon a fost una din propunerile
de împăcare dintre cele două facţiuni religioase.178
Cu toate acestea, Caterina n-a reuşit să neutralizeze
componenta politică a dezbinării teologice din Franţa.
Drept rezultat, a fost învinuită pentru instabilitatea
regimului, mai ales pentru masacrul din Noaptea Sf.
Bartolomeu (1572), care a transformat nunta lui Henric
de Bourbon în masacrul coreligionarilor săi hughenoţi,
atât din Paris cât şi din restul Franţei. Caterina de’
Medici e acuzată de machiavelism. Ca o ironie,
Principele lui Machiavelli fusese dedicat tatălui ei.179
178 Ibidem, p. 320.

179 Ibidem, p. 319.
61
Filip al II-lea al Spaniei s-a implicat puțin în războiul

civil francez, dorind atât înfrângerea protestanţilor cât şi
destabilizarea Franţei. L-a sprijinit pe Henric de Guise,
liderul facţiunii catolice radicale. Curând, datorită
sprijinului spaniol, Henric de Guise a devenit mai
puternic decât Henric al III-lea al Franţei. A izbucnit aşa
numitul ‘Războiul al celor Trei Henrici’. Henric al III-lea
se aliază cu Henric de Bourbon împotriva lui Henric de
Guise şi împotriva Spaniei.180 Dar, în 1589, Henric al III-
lea este asasinat de un călugăr dominican – doar cu un
an în urmă, Henric al II-lea ordonase asasinarea lui
Henric de Guise.181 Înainte de moartea sa, regele l-a
recunoscut pe Henric de Bourbon drept succesorul său
de drept.
Henric de Bourbon (1553 -1610) a domnit ca Henric

al III-lea, rege al Navarrei (1572-1610) şi ca Henric al IV-
lea, rege al Franţei (1589-1610). Cu Henric al IV-lea,
ramura de Bourbon a dinastiei Capeţienilor a înlocuit
ramura Casei de Valois. A devenit rege al Franţei graţie
alianţei sale militare şi matrimoniale (era căsătorit cu
sora regelui, Margareta) cu regele Henric al III-lea, fiind
cel mai apropiat descendent al dinastiei Capeţienilor,
grație faptului că era descendent direct al regelui
Ludovic al IX-lea (c.1215-1270) şi, nu în ultimul rând,
pentru că se convertise la catolicism.182
Promiţând să accepte hotărârile Conciliului de la
Trento, să respecte termenii Concordatului din 1516 şi
să-şi crească succesorul în spirit catolic, s-a împăcat cu
Sfântul Scaun.183 Prin urmare, spaniolii n-au avut altă
180 Ibidem, p. 321.

181 Jászi, op. cit., p. 345.
62
opţiune decât să se retragă din Paris. Tratatul final de

pace dintre Franţa şi Spania n-a fost semnat decât în
1598, la Vervins.
Războaiele civile au fost încheiate de Henric de
Bourbon odată cu emiterea Edictului de la Nantes (1598),
care garanta libertatea religioasă şi drepturi civile pentru
protestanţi. Li se garanta admiterea în oricare şcoală sau
spital, erau eligibili pentru toate slujbele publice, iar
cazurile juridice care implicau protestanţii se bucurau de
un complet de judecată format din judecători de ambele
credinţe, pentru a se evita tratamentul injust. În plus,
hughenoţilor li s-a permis păstrarea controlului politic în
aproape 100 oraşe fortificate. Acest privilegiu a
obstrucţionat centralizarea statului şi a diminuat puterea
regelui, dar a contribuit la securitatea necesară
dezvoltării economice.184
Fiindcă din uniunea matrimonială dintre Henric şi
Margareta de Valois nu au rezultat copii, Papa a anulat-o
(1599). Henric s-a căsătorit cu Maria de’ Medici (1573-
1642) în 1600.185
Henric al IV-lea a fost cunoscut ca ‘Henric cel Mare’,
fondatorul dinastiei Bourbonilor. A rămas drept unul din
cei mai populari domnitori ai ţării. Până la moartea sa,
nu numai că a redus în mod semnificativ datoria
naţională, dar a lăsat şi o rezervă considerabilă, după ce
a cheltuit mari sume de bani în scopuri edilitare.186
Henric al IV-lea a supravieţuit unui număr de
nouăsprezece încercări de asasinat, înainte de a fi răpus
de pumnalul lui Ravaillac, în 1610.187
184 Ergang, op. cit., pp. 326-327.

185 Ibidem, p. 327.
186 Ibidem, p. 326.
187 Jászi, op. cit., p. 345.
63
2.2.2. Ludovic al XIII-lea şi Richelieu
Văduva lui Henric, Maria de’Medici, a domnit ca

regent pentru fiul lor în vârstă de 9 ani, Ludovic al XIII-
lea (1601-1643), până în 1617. În această perioadă, au
existat unele revendicări pentru schimbări: unele pro
‘modernizare’ şi altele contra ei. Cea mai problematică
cerere pentru modernizare a fost cea care se referea la
esenţa sistemului: inechitatea privind impozitele şi
privilegiile. Sistemul socio-politic francez consta din trei
stări sau clase: (1) clericii, (2) nobilii şi (3) restul
populației sau cei fără privilegii. Nouă zecimi din
proprietăţi aparţineau stărilor privilegiate, care nu
plăteau impozite: „Clericii serveau Statul cu rugăciunile
lor, nobilii cu săbiile lor: să plătească impozite în bani,
precum oamenii de rând, li s-ar fi părut degradant.”188
În 1614, aproape cinci sute de delegaţi s-au întrunit,
cerând reforme. A treia Stare cerea reforme în vederea
reducerii taxelor, a stabilirii unui sistem uniform de
măsură, a abolirii drepturilor feudale şi servituţilor.
Clericii şi nobilii, însă, ţineau prea mult la păstrarea
propriilor privilegii pentru a coopera cu starea a treia.
Astfel că cei cinci sute de delegaţi n-au obţinut nimic.189
Numărându-se printre reprezentanţii clericilor în
1614, episcopul de Luçon, Armand Jean du Plessis de
Richelieu (1585-1642) a impresionat-o pe regină într-o
asemenea măsură încât i s-a cerut să rămână în Paris,
devenind unul din principalii ei sfătuitori. Richelieu a
avansat în curând, atât în cadrul Bisericii, cât şi în cadrul
statului, devenind cardinal în 1622 şi prim-ministru al lui
Ludovic al XIII-lea (1624).190
188 Albert Leon Guérard, op. cit., p. 70.
189 Ergang, op. cit., pp. 328-329.
190 Ibidem, p. 329.
64
În calitate de cleric, a devenit primul episcop din

Franţa care a implementat reformele instituţionale
stabilite de Conciliul de la Trento. Ca politician, a
devenit adevăratul conducător al Franţei şi liderul
european din cauza căruia Contrareforma a eşuat în
unele regiuni din Europa Centrală. Richelieu l-a pus în
umbră pe Ludovic al XIII-lea, contribuind la înflorirea
monarhiei franceze.191
Potrivit lui Robert Ergang, Richelieu nu a fost un
inovator; a urmat pur şi simplu tradiţiile deja stabilite.
Scopurile sale erau: (1) să facă puterea regală supremă în
Franţa; (2) să facă Franţa supremă în Europa.192
(1) Sarcina de a face regele suprem în Franţa a inclus
abolirea drepturilor politice şi militare ale hughenoţilor
si represiunea nobililor rebeli.193
Richelieu n-a fost neapărat un inamic al calvinismului,
însă vedea în privilegiile hughenoţilor un obstacol în
calea centralizării. Astfel, în 1627, cardinalul a condus
personal un asediu al fortificației La Rochelle. Pacea de
la Alais (1629) a încheiat acest ultim război religios din
Franţa. A abolit privilegiile politico-militare ale
hughenoţilor, însă nu s-a atins de drepturile lor
religioase şi civile.194
Richelieu nu era nepărat un inamic al nobililor, însă
vedea în privilegiile nobilimii un obstacol în calea
centralizării. De asemenea, credea că numai o atitudine
fermă poate impune respect. Astfel, Richelieu a trimis la
eşafod nu mai puţin de douăzeci şi şase de membri ai
aristocraţiei, inclusiv cinci duci şi un curtean preferat
de-al regelui. În 1626, Richelieu a emis un edict prin care
191 Davies, op. cit., pp. 541-542.

193 Ibidem, p. 330.
194 Ibidem, p. 331.
65
se decidea distrugerea tuturor castelelor şi fortificaţiilor

care nu erau necesare pentru apărarea regatului. A
interzis şi războaiele private şi duelurile.195
Printr-un edict din 1637, a numit funcţionari regali
cunoscuţi ca intendenţi, pentru a se ocupa de
administrarea financiară, juridică şi poliţienească a
provinciilor, prin aceasta transferând puterile care
înainte erau exercitate de nobilimea din zonă unui fel de
clasă de mijloc aflată în serviciul public. Chiar dacă
Richelieu nu a fost iniţiatorul sistemului cu intendenţi, el
a reușit să-l generalizeze.196
(2) Politica externă a lui Richelieu n-a fost decât o
continuare a celei a lui Francisc I. Dorea să înăbuşe
puterea habsburgilor, care dominau afacerile Europei.
Conform lui Henry Kissinger, Richelieu se temea că
succesul Contrareformei ar întări nu numai poziţia
catolicismului în Europa de Vest, dar şi poziţia
habsburgilor. Acţionând asemenea lui Francisc I,
Richelieu nu şi-a urmat credinţa religioasă, ci interesul
statului (raison d’État), sprijinind protestanţii.
Protestanţii erau consideraţi folositori atâta vreme cât
nu erau hughenoţi. Realizările sale în serviciul Franţei au
fost înfăptuite de Richelieu omul de stat, nu de Richelieu
cardinalul.197
Fiindcă a aliat Franţa cu puterile protestante,
Richelieu a fost considerat de mulţi drept un trădător al
Bisericii Romano-catolice. Unii opozanţi l-au acuzat ca a
folosit doctrina lui Machiavelli. După aflarea veştii
morţii sale (1642), Papa Urban al VIII-lea (r. 1623-1644) a
spus:
195 Ibidem, p. 331-332.

196 Ibidem, p. 332.
197 Kissinger, op. cit., pp. 56-78.
66
„Dacă Dumnezeu există, Cardinalul Richelieu va trebui

să dea socoteală pentru multe lucruri. Dacă nu…, atunci
într-adevăr, s-a descurcat în viaţă.”198
Cu toate acestea, poporul francez, atât catolicii cât şi

protestanţii, l-au urât pe cardinal şi politica lui, deoarece
cheltuielile militare au determinat creşterea taxei pe sare
(gabelle) şi a impozitului pe proprietate (taille).
2.2.3. Drumul spre absolutism
Lui Richelieu i-a urmat cardinalul Jules Mazarin;

Ludovic al XIII-lea a fost urmat de Ludovic al XIV-lea
(1638-1715). Ludovic al XIV-lea era fiul lui Ludovic al
XIII-lea şi al Anei de Austria (1601-1666, fiica lui Filip al
III-lea al Spaniei). Giulio Raimondo Mazzarino (1602-
1661), sicilian de origine, a ajuns în Franţa ca legat papal.
În ochii francezilor, „a fi italian era destul de rău, a fi
sicilian era şi mai rău”199. După ce a intrat în slujba
regelui în 1639, a fost naturalizat ca francez, iar doi ani
mai târziu a fost desemnat cardinal, prin mijlocirea lui
Richelieu. Mazarin a fost singurul ministru din istoria
Bourbonilor care a fost demis şi exilat de două ori.200
Pe plan intern, sub conducerea lui Mazarin, Franţa a
fost marcată de revolta parlamentului, a nobililor şi a
poporului. Această revoltă a fost cunoscută sub numele
de Frondă. ‘Fronde’ însemna o praştie folosită pe străzile
Parisului, iar termenul a fost aplicat prima dată, se pare,
sub formă de batjocură la adresa mişcării împotriva
198 Ibidem, p. 58.

199 Richard Bonney, ‘Cardinal Mazarin and his Critics: The
Remonstrances of 1652’, Journal of European Studies,
No. X (1980), p. 19.
200 Ibidem, p. 16.
67
guvernului. Aproape 5000 de pamflete politice au fost

scrise în timpul Frondei, deoarece cenzura vremii nu a
reuşit să suprime numărul crescând de tipărituri ce erau
folosite drept instrumente politice.201
Până la Revoluţie, Fronda a fost ultima tentativă de a
limita absolutismul coroanei. Ludovic al XIV-lea a ajuns
pe tron în 1643, dar nu a început să exercite controlul
asupra guvernului decât după moartea primului său
ministru, Mazarin (1661). Nu dăduse înainte nici un
indiciu că şi-ar fi dorit să conducă. Datorită educaţiei
sale, Ludovic al XIV-lea credea cu adevărat în originea
divină a regalităţii, dar se aplecase prea puţin asupra
învăţăturilor care l-ar fi ajutat în calitate de rege.
Învăţase doar puţină geografie sau istorie şi nu avea
aproape deloc cunoştinţe despre condiţiile economice şi
sociale ale ţării pe care urma să o conducă. „E extrem de
umilitor să fii ignorant, scria acesta, cu privire la lucruri
pe care toţi ceilalţi le cunosc”.202
Dar, după 1661, Ludovic a declarat că va fi propriul
său prim ministru, iar la scurt timp a testat limitele
supușilor săi impunând taxe arbitrare.203 În felul acesta
și-a permis să devină ‘Regele Soare’, ‘mare monarh’ şi
‘primul gentleman al Europei’. A ajuns cel mai faimos
prinţ al vremii, iar curtea sa stabilea standardele pe care
contemporanii se străduiau să le imite.204
Pentru nobilii Europei, limba, gusturile, spiritul şi
arta de la Versailles au devenit obligatorii şi au rămas
aşa până în secolul al XIX-lea. Astăzi, Ludovic al XIV-lea
reprezintă principalul simbol al absolutismului, deoarece,
sub conducerea lui, procesul de centralizare a fost
201 Ibidem, p. 16.

203 Tracy, op. cit., p. 396.
68
aproape terminat şi pentru că voinţa regelui nu a întâlnit

(teoretic) nici un fel de opoziţie. A ajuns să aibă o astfel
de imagine datorită succeselor (1) interne şi (2) externe
ale politicii sale.
(1) Toate regiunile ţării au fost legate strâns de
guvernul central prin intermediul a 34 de intendenți,
unul pentru fiecare district administrativ în care era
împărţită Franţa. Ludovic a unificat regatul din punct de
vedere legislativ prin Code Louis și Ordonnances sur la
réformation de la justice civile et criminelle.205
În Guvern, Ludovic a numit miniştri celebri, precum
Jean-Baptiste Colbert (1619-1683). Miniştrii, numiţi direct
de rege, erau grupaţi în diverse consilii. Nu exista însă o
separare clară a atribuţiilor consiliilor, fapt ce a dat
naştere la multă confuzie. Cel mai important consiliu era
Conseil d’État, alcătuit din patru sau cinci membri, care
avea atribuţia de a-l sfătui pe rege în chestiuni majore,
cum ar fi războiul sau încheierea de tratate
internaţionale. Regele avea oricum ultimul cuvânt.
Conseil des Dépêches avea în atribuţii administraţia
internă şi avea în componenţă secretarii de stat, care
conduceau diferitele departamente ale administraţiei.
Conseil Privé era cea mai înaltă autoritate juridică a
regatului, dar cu competenţe destul de vag exprimate.
Conseil des Finances se ocupa de sistemul de taxe şi
impozite.206
Începuturile domniei lui Ludovic au fost marcate de o
serie de reforme fiscale şi administrative: Colbert a redus
datoria naţională printr-o gestiune severă, o taxare mai
eficientă şi prin îmbunătăţirea sistemului de colectare a
205 Înainte funcționau două sisteme juridice diferite, unul de

inspirație germană, în nord și unul de inspirație romană, în
sud.
69
taxelor. Administraţia lui Colbert a încurajat noile

industrii, manufacturile şi pe inventatori. A susţinut şi
încurajat dezvoltarea de colonii în America, Africa şi
Asia. A susținut exporturile și a descurajat importurile.
Pentru aceste politici, este considerat unul dintre
fondatorii uneia dintre şcolile de gândire economică,
cunoscute sub numele de mercantilism (Colbertisme).207
În ceea ce priveşte religia, Ludovic a consolidat
gallicanismul208, o doctrină ce limita autoritatea papei în
Franţa. Pe de altă parte, încurajat de Bossuet şi de alţi
intelectuali catolici, Ludovic a emis Edictul de la
Fontainebleau (1685), revocându-l pe cel de la Nantes.
Noul edict prevedea expulzarea din regat a tuturor
pastorilor protestanţi ce refuzau să se convertească la
catolicism. Instituţiile şi şcolile protestante au fost
închise. Deşi, formal, edictul le interzicea hughenoţilor
de rând să părăsească Franţa, aproximativ 200.000 au
plecat.209
Nu în ultimul rând, Ludovic a reuşit să supravegheze
și să domesticească cea de a doua stare, prin fixarea celei
mai mari părţii a înaltei aristocraţii la curtea sa de la
Versailles (1682). Astfel, el reușește să impună un sistem
invidiat de omologii săi europeni.210
207 Jean Carpentier & François Lebrun (eds.), Istoria Europei,

Editura Humanitas, București 1997, pp. 221-222.
208 Gallicanismul este un termen recent, apărând pentru
prima dată la începutul secolului al XX-lea. Se referă la
o combinaţie de principii ecleziastice şi politice, ce
prevalau în modernitatea timpurie franceză. Vezi
Thomas I. Crimando, ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal, Vol.
19, No. 2 (Summer, 1988), p. 170.
209 Carpentier & Lebrun (eds.), op. cit, p. 222.
210 Serge Berstein & Pierre Milza, Istoria Europei, vol III,
Institutul European,Iași, 1998, pp. 236-237.
70
(2) Pe plan extern, a găsit destul de repede un pretext

de război. În 1660, se căsătorise cu Maria Teresa, fiica lui
Filip al IV-lea al Spaniei şi posesoare a unei dote imense
(500.000 écu aur). Conform contractului marital, Maria
Teresa renunţa pentru ea şi urmaşii săi la orice pretenţie
asupra vreunui teritoriu al monarhiei spaniole. Doar că
dota nu fusese plătită în întregime, Spania fiind la acea
vreme aproape falimentară. Aşadar, renunţarea era
teoretic nulă. Războiul a izbucnit în 1667.211
După acest episod, Ludovic al XIV-lea a provocat o
serie de războaie lungi, complicate şi costisitoare (1668-
1697), care i-au adus doar satisfacţia de a şti că Franţa
putea lupta împotriva restului Europei fără a fi înfrântă.
Ultimul război în care s-a implicat Ludovic al XIV-lea
a fost Războiul de succesiune spaniol (1702-1713). Carol al
II-lea al Spaniei (1661-1700) a murit fără a avea succesor.
Cei mai apropiaţi în succesiunea la tron erau
descendenţii lui Ludovic al XIV-lea şi cei ai Împăratului
Leopold al Austriei, amândoi căsătorindu-se cu infante
spaniole. Cele mai întemeiete pretenţii le avea, se pare,
Delfinul Franţei şi cei trei fii ai acestuia, iar singurul
obstacol în calea tronului era renunţarea Mariei Teresa.
Carol îl desemnase prin testament, cu puţin timp înainte
de a muri (1700), pe Filip, duce de Anjou, al doilea fiu al
Delfinului Franţei. După 11 ani de războaie sângeroase,
ducele de Anjou a fost confirmat drept Filip al V-lea,
rege al Spaniei, în aceiaşi termeni pe care puterile
Europei îi conveniseră înainte de război, adică fără
unirea celor două tronuri (Franţa şi Spania). În urma
acestor războaie, Ludovic a dobândit Franche-Comte,
Strasbourg şi cea mai mare parte a Flandrei, stabilind
‘graniţele naturale’ ale Franţei. Prin punerea unui
211 Ergang, op. cit., pp. 474-475.

71
membru al familiei sale pe tronul Spaniei, a pus capăt

unei ameninţări la adresa Franţei ce data din zilele lui
Carol Quintul.212
Sub dominaţia lui Ludovic al XIV-lea, Franţa a atins
nu doar o poziţie de întâietate politică şi militară, dar şi
una de dominaţie culturală, prin activitatea unor figuri
culturale ca Boileau, Bossuet, La Fontaine, Lully, Molière,
Perrault, Racine etc. Contribuţia acestora a crescut
prestigiul limbii franceze, care, după 1714, devine limba
diplomaţiei. După părerea lui Paul Hazard, franceza nu a
înlocuit doar italiana sau spaniola, dar până şi latina
devenise prea „scolastică” pentru noile gusturi ale
europenilor.213 Scriitorii secolului al XVII-lea, patronaţi
şi manipulaţi de Ludovic al XIV-lea au „transformat
literatura într-un instrument al absolutismului”214,
contribuind la crearea unui „sistem cultural puternic”215,
care integra societatea în sistemul absolutist.
2.3. Cazul britanic
În Anglia, procesul centralizării a fost mai avansat

decât în Franţa sau Spania, datorită faptului că Anglia nu
a fost niciodată parte a unei organizaţii politice supra-
statale şi pentru că tendinţele centrifuge ale nobilimii au
fost reprimate după cucerirea normandă.216
212 Ibidem, pp.477-480.

213 Paul Hazard, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007, pp. 65-70.
214 Robert Darnton, The Forbidden Best-Sellers of Pre-
Revolutionary France, W. W. Norton & Company, 1996,
pp. 169.
215 Ibidem, p. 196.
72
Cu toate acestea, conflictele timpurii cu sursele de

putere ce se situau mai presus sau mai prejos de stat au
produs o dispersie a puterii chiar într-o structură
centralizată cum era cea engleză. Cel mai important
conflict era cel ce urmărea subordonarea Bisericii, o
instituţie ce se situa atât mai presus (papa) cât şi mai
prejos (clerul local) de stat.
În urma conflictului său cu Papa, Henric al II-lea (r.
1154-1189) a slăbit autoritatea regală, iar efectele pe
termen lung au apărut în timpul domniei fiului său, Ioan
fără de Ţară (r. 1199-1216). Magna Carta (1215, 1225, etc.)
a fost emisă deoarece autoritatea regilor normanzi a
slăbit în urma conflictelor interne (pretendenţi rivali la
tron) şi externe (atacurile francezilor asupra ducatului
Normandiei) care solicitau mai multe taxe. Dar, spre
deosebire de cazul francez, unde taxele erau colectate de
regele puternic al unei ţări aflate în pericol, Anglia, o
ţară care nu avea asemenea probleme, trebuia să
întreţină un rege care era el însuşi în pericol.217
Totuși, Magna Carta a însemnat mai puţin pentru
contemporani decât avea să însemne pentru generaţiile
viitoare, deoarece era doar un set de concesii formale
făcute de rege clerului şi baronilor. Ceea ce a făcut ca
Magna Carta să apară ca un document fundamental al
unei ‘epoci de aur’ a fost un lung şir de evenimente care
au dispersat puterea, dar au menţinut structura
centralizată.
2.3.1. Centralizare

73
Dinastia Tudorilor şi primii regi ai dinastiei Stuart au

încercat să centralizeze sursele suveranităţii şi să
limiteze puterile Parlamentului. Într-un context instabil
şi conflictual,218 Henric al VIII-lea Tudor (1491-1547) a
încercat să întărească monarhia engleză împotriva
oricărei contestări a puterii regale. Cea mai importantă
realizare a acestuia a fost subordonarea Bisericii. Mânat
de interese politice, economice şi personale, Henric a
trecut prin parlament Act of Supremacy (1534), care
declara că regele este „singurul conducător pământean al
bisericii Angliei, numită Anglicana Ecclesia”219.
Controlând Biserica, Henric al VIII-lea şi-a consolidat
autoritatea, dar, pe termen lung, acest episod a avut
efectul invers, şi anume faptul că Parlamentul a pretins
dreptul de a dezbate şi legifera în domeniul religios.
După acest act, Henric a desfiinţat mănăstirile şi le-a
confiscat averile, care au devenit proprietatea regelui.
Dar Henric a sfârşit prin a vinde pământurile
mănăstirilor, sărăcind, pe termen lung, Coroana şi
îmbogăţind astfel latifundiarii şi alţi afacerişti. După
părerea lui Christopher Hill, „cea mai mare parte a
moşiilor mănăstireşti a ajuns în cele din urmă în mâinile
celor care aveau bani să le cumpere, consolidând astfel
elementul nou al păturii rurale.”220
Doar valoarea de instrument a episcopilor a salvat
biserica de la alte spolieri,221 deoarece biserica obișnuia
să suţină status quo-ul şi pentru că obișnuia să servească
218 Războiul rozelor (1455-1487).

220 Christopher Hill, The English Revolution 1640, Lawrence
and Wishart 1940, Transcribed by Andy Blunden, 2002,
http://www.marxists.org/archive/hill-
christopher/english-revolution/#3.
221 Ibidem, loc. cit.
74
guvernului ca agent de propagandă. Episcopii şi preoţii

au devenit mai degrabă funcţionari publici, membri ai
aparatului administrativ al guvernului. Acesta este unul
dintre motivele pentru care teoriile politice de mai târziu
au fost ambalate în limbajul religios. Treptat, din cauza
alianţei structurale dintre stat şi biserică, contestarea
puterii regale a devenit un fel de ‘opoziţie religioasă’,
bazată pe tactica războiului prin pamflete.222
Fiind consecvent cu scopurile sale politice şi cu
respingerea anterioară a doctrinei luterane, Henric a
evitat să aducă catolicismului alte prejudicii în afară de
substituirea autorităţii papale.223 În timpul celor trei
urmaşi ai săi (Eduard, Maria şi Elisabeta), din diferite
motive, calvinismul a prins rădăcini în Anglia. După
compromisul încheiat în timpul Elisabetei (1533-1603),
Biserica Anglicană a devenit protestantă în doctrină, dar
catolică în ritual şi ierarhie.
Chiar dacă domnia Tudorilor a fost considerată
despotică, aceştia nu au ignorat niciodată sentimentul
popular. Domnia lor este descrisă de unii istorici drept
„dictatură populară”224. Colaborarea dintre Tudori şi
Parlament s-a bazat pe o comunitate de interese: lupta
împotriva Spaniei, împotrica Bisericii Catolice şi a
dezordinii politice. În timpul Tudorilor, vechile limitări
ale autorităţii regale au rămas în vigoare: (1) regele nu
putea emite legi, nici nu putea să abroge statuturi (2)
regele nu putea să impună taxe fără aprobarea
parlamentului; (3) regele nu putea să condamne o
persoană la închisoare sau să o pedepsească decât în
urma unui proces. Totuşi, parlamentul nu avea un rol
permanent în sistemul de guvernământ englezesc, ci
222 Fulbrook, op. cit., p. 311.
224 Ibidem, p. 222.
75
funcţiona ca un comitet de sfătuitori pe care regele îi

convoca atunci când avea nevoie de noi taxe, putând fi
dizolvat oricând de către rege. Aceasta însemna că
parlamentul putea controla impozitarea şi putea limita
astfel venitul regelui.225
2.3.2. Dinastia Stuart
Relațiile bune dintre Parlament şi puterea regală,

caracteristice domniei Tudorilor, începuseră să se strice
încă din ultimii ani ai domniei Elisabetei.226 Venirea pe
tronul Angliei a lui Iacob al VI-lea al Scoţiei (r. 1567-
1625), ca Iacob I al Angliei (r. 1603-1625)227, a marcat
debutul unei îndelungate lupte între rege şi Parlament.
Pe termen lung, acest conflict avea miza de a decide
cine deţienea de fapt suveranitatea, Stuarţii sau
Parlamentul. Prin triumful celui din urmă, ar fi existat
posibilitatea înlocurii absolutismului monarhic cu
‘suveranitatea poporului’.
Aceşti „termeni sunt însă înşelatori, deoarece sensul
lor e schimbător”.228 Nu are sens să vorbim de
‘suveranitatea poporului’ în secolul al XVII-lea; pe
atunci poporul „era supus şi ascultător”229. Chiar şi
libertatea era înţeleasă drept un privilegiu. În latina
medievală, Libertas se referea la dreptul de a-i exclude pe
225 Ibidem, p. 223.

226 Ibidem, p. 380.
227 In 1604, Camera Comunelor a refuzat să-i acorde titlul
de Rege al Marii Britanii, Anglia şi Scoţia rămânând
separate până în 1707.
228 Christopher Hill, The Century of Revolution, 1603-1714,
W. W. Norton, 1966, p. 45.
229 Thomas Aston, apud Hill, op. cit., p. 44.
76
alţii de pe proprietatea lor, fiind înţeleasă ca soluţie a

conflictului între rege şi alţi potentaţi ai vremii.230
De fapt, ‘suveranitatea poporului’ era suveranitatea
unei oligarhii (nobili, negustori, bancheri), deoarece
parlamentul secolului al XVII-lea era departe de a fi un
corp reprezentativ. Camera Lorzilor avea în componenţă
cei mai importanţi proprietari funciari ai vremii şi
episcopi. Camera Comunelor îi reprezenta, de asemenea,
pe cei înstăriţi. Circumscripţiile electorale îi cuprindeau
doar pe cei care deţineau pământuri ce aduceau un venit
de 40 de şilingi pe an, excluzând astfel aproape 90% din
populaţia rurală. În cazul oraşelor, unele circumscripţii
erau destul de variate, incluzând în anumite cazuri
întreaga populaţie de sex bărbătesc a oraşului
respectiv.231
Dar, dincolo de aceste nuanțe, în cele din urmă,
victoria parlamentului a constituit o etapă decisivă în
direcţia guvernării ‘de către popor’.
Iacob I Stuart, fiul Mariei Stuart232 (1542-1587),
Regina scoţienilor şi a celui de-al doilea soţ al acesteia,
Lord Darnley, era descendentul lui Henric VII-lea, prin
străbunica sa, Margareta Tudor (1489-1541), sora mai
mare a lui Henry al VIII-lea. Margareta Tudor fusese
bunica ambilor părinţi ai lui Iacob.
Doctrina politică a lui Iacob, exprimată în True Law
of Free Monarchies (1598), e un exemplu remarcabil de
expunere a doctrinei dreptului divin al monarhilor în
Anglia şi Scoţia. Iacob considera că regii sunt autorii
230 Ibidem, p. 44.

231 Ibidem, pp. 43-44.
232 Maria Stuart a fost prima membră a Casei Regale a
Stuarţilor care a folosit varianta galicizată a numelui
Stuart, în loc de Stewart.
77
legii233, pentru că regii sunt „locţiitorii lui Dumnezeu pe

pământ”234; regii sunt, aşadar, deasupra legii şi dau
socoteală doar în faţa lui Dumnezeu. Nicio revoltă
împotriva monarhului nu poate fi justificată, deoarece,
chiar dacă regele ar fi rău, el împlineşte totuşi voia
Domnului: poate că regele cel rău a fost trimis de
Dumnezeu ca să-şi pedepsească supuşii.
Cea mai mare provocare pentru Iacob a fost
reconcilierea confesională. Catolicii considerau că se
ajunsese prea departe cu schimbările religioase, în timp
ce puritanii erau de părere că nu se schimbaseră destule;
desigur, în spiritul calvinismului. Regele era adeptul
status quo-ului. Trebuie menţionat faptul că puritanii
aveau anumite afinităţi cu regele, care, fiind presbiterian,
împărtăşea „critica presbiteriană la adresa bisericii
oficiale”235. În timpul domniei sale, catolicii fanatici au
fost destul de activi, dar nu au reuşit să-l asasineze pe
rege în urma ‘Complotului prafului de puşcă’ (1605).
Moderaţia a constituit principala cauză a conflictului
dintre rege şi opinia publică. O altă cauză a tensiunilor a
fost şi prudenţa regelui în afacerile externe. În 1613,
Iacob a căsătorit-o pe fiica sa, Elisabeta, cu Frederick,
electorul Palatinatului, un lider protestant german, dar
în 1618 nu l-a sprijinit activ pe ginerele său, preferând
rolul de mediator în războiul de 30 de ani.236
233 James I, True Law of Free Monarchies, (1598),

http://www.fordham.edu/halsall/mod/james1-
trew2.html.
234 Idem, A speech to parliament (1610),
http://www.thenagain.info/Classes/Sources/JamesI.htm
l.
235 Hill, The Century of Revolution, p. 9.
236 Ibidem, pp. 10-11.
78
În timpul domniei fiului său, Carol I Stuart (r. 1625-

1649), puritanii au fost cei îngrijoraţi, deoarece măsurile
penale împotriva catolicilor fuseseră relaxate, pentru a
face pe plac soţiei catolice a regelui, Henrietta Maria a
Franţei (1609-1669). Căsătoria fusese negociată de
George Villiers, Duce de Buckingham (1592-1628). Preţul
acestui mariaj politic a fost ajutorul pe care Carol a fost
nevoit să-l acorde lui Richelieu, pentru a suprima
rezistenţa hughenotă din La Rochelle.237
Prudenţa lui Carol I a fost interpretată drept
favoritism pentru catolici; în consecinţă, regele nu s-a
putut baza pe Parlament pentru a mări taxele. Carol a
reuşit să-şi supere şi supuşii scoţieni în 1637, când a
încercat să impună presbiterienilor folosirea cărţilor de
rugăciune în stil anglican. Acest fapt a dus la ‘Războiul
episcopilor’ (1637-1642).238
Conflictele religioase erau însă, în acelaşi timp,
politice, sociale şi economice. De exemplu, (1) deoarece
avea nevoie de bani, Carol a preferat pacea în afacerile
externe, la fel ca tatăl său, fapt ce a displăcut unei părţi a
populaţiei care ar fi preferat lupta împotriva catolicilor.
Din cauza pacifismului promovat de rege, aparatul
represiv al statului era destul de slăbit. (2) Ignorând
Petitiţia Drepturilor (1628)239, Carol a domnit fără
Parlament, a impus taxe şi a vândut monopolurile unor
bunuri ca sarea, săpunul, fierul, vinul, sticla şi praful de
puşcă. A scos, de asemenea, la vânzare titluri nobiliare şi
237 Ibidem, p. 11.

239 Documentul îi amintea regelui de drepturile pe care
supuşii săi le primiseră prin ‘Magna Carta’. Vezi The
Petition of Right (1628),
http://odur.let.rug.nl/~usa/D/1601-
1650/england/por.htm.
79
funcţii, urmând un vechi obicei de-al tatălui său. Aceste

improvizaţii au dus în cele din urmă la falimentul
guvernării sale.240
Din (1) şi (2) putem conchide că, în ciuda calităţilor
sale personale (a fost considerat superior tatălui său),
Carol a fost un tiran slab, o ţintă uşoară pentru
contestatari. Opinia publică s-a axat însă pe influenţa
nefastă a consilierilor săi. După asasinarea lui
Buckingham (1628), regina Henrietta Maria a devenit
„geniul rău” 241 din spatele regelui. Unii istorici au numit
această perioadă ‘cei 11 ani de tiranie’ (1629-1640); alţii
au numit-o ‘reformă creativă’, din cauza măsurilor de
restructurare pe plan intern luate de Carol. Acesta
urmase moda ‘modernă’ a Europei din acele vremuri,
adică consolidarea unui stat mai unitar din punct de
vedere religios, juridic sau al impozitării. Dar
‘modernizarea’ a intrat în conflict direct cu Parlamentul,
stările şi oraşele, care-şi apărau drepturile feudale şi
integritatea.242
Englezii au preferat să-şi justifice atitudinile politice
în termeni religioşi, considerând că duc o bătălie sfântă,
în numele lui Dumnezeu. De exemplu, unor gentlemeni
le-au fost tăiate urechile243 (1637) pentru că au scris
pamflete împotriva politicii religioase a regelui, care era
considerată ‘catolicizantă’. Tăierea urechilor putea fi
240 Hill, The Century of Revolution, pp. 54-56.

241 Ibidem, p. 12.
242 Porfirio Sanz, ‘England and Spanish Foreign Policy
during the 1640s’, European History Quarterly, 28 (1998),
p. 291.
243 John Bastwick, Henry Burton and William Prynne –
ultimul dintre aceștia avea deja o ureche tăiată
deoarece îndrăznise să critice abilitățile actoricești ale
reginei (Hill, The century of Revolution, p. 13).
80
interpretată atât ca prigoană religioasă cât şi ca o

manifestare a tiraniei. Totuși, la vremea respectivă,
chestiunea a fost înțeleasă în termeni religioși, deoarece
religia acoperea o arie mult mai largă decât în ziua de azi
şi pentru că „religia era subiectul principal de discuţie în
fiecare tavernă sau berărie”244. Înainte de era mass-
mediei şi a dezvoltării învăţământului, biserica era
principalul canal de diseminare a ideologiilor, iar
„predica era principala sursă de informaţii despre
evenimentele şi problemele curente, dar şi de ghid al
comportamentului economic”245.
Christopher Hill remarca faptul că, în secolul al XVII-
lea, limbajul religios era principala sursă a contestărilor
de natură politică, dar, cu timpul, după dezvoltarea a
ceea ce am putea numi drept o tradiţie a contestării,
politica a devenit ceva asemănător cu ceea ce este azi,
adică „un tip de problematizare raţională, în termeni de
utilitate, experienţă, simţ comun şi nu mai era exprimată
în termenii dreptului divin şi ai textelor sfinte”246.
Putem spune că religia genera controverse, politica

dădea naştere la abuzuri, iar abuzurile duceau la revolte.
Dar în etapa timpurie a opoziţiei față de absolutismul
din Anglia, religia a fost elementul cheie în (1)
organizarea, în (2) diseminarea ideologiei şi chiar în (3)
producerea ideologiei – doctrina rezistenţei legitime a
creştinilor împotriva magistraţilor a fost enunţată
deschis pentru prima dată de un puritan, în 1640.247
244 Hill, apud Judy Sproxton, ‘From Calvin to Cromwell

through Beard’, Journal of European Studies, 25 (1995),
pp. 17-18.
245 Hill, The English Revolution, loc. cit.
246 Idem, The Century of Revolution, p. 3.
247 Idem, The English Revolution, loc. cit.
81
2.3.3. Religie, război civil şi revoluţie
Sfârşitul guvernării independente a lui Carol a venit

odată cu ‘Războaiele episcopilor’, deoarece Carol a fost
forţat să caute noi surse de bani pentru a plăti o
despăgubire datorată scoţienilor care i-au învins armata.
Astfel, în 1640, Parlamentul n-a mai putut fi evitat.
Chiar dacă Carol a dizolvat Parlamentul după trei
săptămâni (‘Parlamentul cel scurt’), un nou parlament a
fost instituit ‘Parlamentul cel lung’ (1640-1660), căruia
Guvernul a trebuit să i se supună. Acest Parlament a
supravieţuit chiar şi după moartea regelui, deoarece
membrii săi au evitat o nouă dizolvare, emiţând o lege
care prevedea că Parlamentul poate fi dizolvat numai cu
acordul membrilor. Conform lui Christopher Hill,
deciziile finale au fost: (1) distrugerea maşinăriei
birocratice prin care Guvernul putuse să decidă în
contradicţie cu dorinţele majorităţii indivizilor influenţi
politic; (2) prevenirea formării unei armate permanente
controlate de rege; (3) abrogarea ajutoarelor financiare
acordate recent; (4) controlul Parlamentului asupra
Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai poată fi folosită
ca mediu de difuzare a propagandei reacţionare.248
Evenimentul care a declanșat războiul civil a fost
încercarea eșuată de a aresta cinci membri ai Camerei
Comunelor. În 1642, Carol a părăsit Londra. La debutul
conflictului, Flota Regală şi majoritatea oraşelor bogate
şi populate erau de partea Parlamentului, în timp ce
regele a găsit sprijin considerabil în majoritatea
comunităţilor rurale, care contribuiau cu trupe. La
început, numărul total al oamenilor sub arme era de

82
aproximativ 15.000. Multe zone au încercat să rămână

neutre, unii au format grupări de apărare, prost armate,
pentru a împiedica violurile asupra nevestelor şi fiicelor
de către soldaţi sau dezertori din ambele părţi. La
început, balanţa era oarecum echilibrată, cu un mic
avantaj pentru rege. Însă regele nu a profitat de acest
avantaj, iar după 1643 a fost prea târziu, deoarece armata
scoţiană a intrat în război de partea parlamentului.249
Oliver Cromwell (1599-1658), după spusele lui

Cristpher Hill, a arătat că un război revoluţionar trebuie
organizat într-o manieră revoluţionară, printr-o metodă
democratică de recrutare şi organizare. Abandonarea
dreptului tradiţional al nobililor de a comanda forţele
armate ale ţării a fost o mică revoluţie socială în sine.
Filosofia Armatei Noului Model a fost aplicată mai târziu
(1648) în educaţie, specificând ca nimeni „nu va fi respins
pe motiv de sărăcie sau al lipsei de mijloace a părinţilor
săi”.250
Armata Noului Model a fost organizată la nivel
naţional – şi finanţată printr-o nouă taxă. Însă, această
armată era mai ieftină şi mai numeroasă decât cele de
până atunci, datorită noii metode de recrutare şi
motivare (prin promovarea egalităţii şi intonarea
imnurilor religioase). De asemenea, artileria şi cavaleria
lui Cromwell au jucat un rol important în desfășurarea
ostilităților. După bătăliile de la Marston Moor (1644), de
la Naseby şi Langport (1645) parlamentarii au distrus
armata lui Carol.251
Carol s-a predat scoţienilor (1646), care l-au predat
Parlamentului în anul următor. În timp ce regele era
83
întemniţat, a început o dezbatere generală privind

utilitatea lui, dar nu s-a ajuns la nicio înţelegere privind
termenii reînscăunării.252
Majoritatea prezbiteriană din Parlament era de acord
cu repunerea în drepturi a lui Carol, cu condiţia ca
acesta să accepte cultul prezbiterian în Anglia.
‘Independenţii’, care controlau armata, îşi doreau un
aranjament religios care să includă tolerarea diferitelor
tipuri de puritanism.253
În timp ce armata şi Parlamentul își continuau
controversa, regele încheia un acord cu scoţienii.
Războiul care a rezultat, deseori numit Al Doilea Război
Civil (1648), s-a sfârşit în curând. Victorios, Cromwell a
început demersurile pentru înlăturarea membrilor
prezbiterieni din Parlament, forțând limitele cadrului
legal.254
După înlăturarea a 150 de membri, Parlamentul a
creat o instanţă de judecată pentru procesul lui Carol.
Era acuzat că sfidase Parlamentul şi încurajase şi cel de-
al doilea Război Civil. Ideea de a judeca un rege era o
noutate; existaseră cazuri de monarhi destituiţi, dar
niciodată nu se auzise de cazul unui monarh judecat.
Carol susţinea că nicio curte nu avea dreptul de a judeca
un monarh, întrucât autoritatea de a domni îi era dată de
Dumnezeu. Instanţa însă era de părere ca niciun om nu
se află deasupra legii.255
După un proces expeditiv, Carol al II-lea al Angliei a
fost executat (1649), ca ‘inamic public al oamenilor
acestei naţiuni’. Pe lângă executarea regelui, noua
guvernare a eliminat majoritatea instituţiilor care erau

253 Ibidem, p. 397.
254 Ibidem, p. 398.
255 Ibidem, p. 398.
84
un obstacol în calea noului curent: (1) Deoarece Camera

Lorzilor a refuzat să participe la procesul regelui, această
instituţie a fost desfiinţată ca fiind ‘nefolositoare şi
periculoasă’. (2) Monarhia a fost declarată ‘inutilă,
împovărătoare şi periculoasă pentru libertatea, siguranţa
şi interesul public al poporului’ şi a fost eliminată. S-a
proclamat Republica.256
În Europa, execuţia regelui englez a fost privită cu
ostilitate. Ambasadorii englezi din Provinciile Unite şi
din Spania au fost ucişi de simpatizanţi ai regalităţii, iar
cei din Rusia au fost alungaţi de la curte. Dar, datorită
oboselii generale care a urmat războiului de 30 de ani,
nicio naţiune n-a îndrăznit să facă mai mult decât să
protesteze simbolic pentru a sprijini cauza Stuarţilor.257
A existat totuşi un motiv serios de război: Actul de
Navigaţie (1651) care stipula obligativitatea desfăşurării
comerţului englez numai cu nave engleze; de asemenea,
nicio marfă nu mai avea să fie importată în
dominioanele engleze decât dacă se făcea pe nave
engleze sau în navele ţării care a produs marfa. În
războiul care a urmat, navele olandeze şi cele engleze au
dus bătălie după bătălie, fără a se ajunge la un rezultat
decisiv. Dar, atât olandezii care transportau mărfuri, cât
şi navele de pescuit olandeze au suferit pierderi severe.
În cele din urmă, datorită epuizării, olandezii au cerut
încetarea războiului în 1654. Acest război a marcat
ieşirea Angliei din izolarea paşnică din timpul domniei
Stuarţilor.258
În Anglia, o bună parte dintre cetățeni își dorea
revenirea la vechiul regim. De asemenea, era un curent
puternic condus de Levellers care doreau adâncirea
258 Ibidem, p. 402.
85
democrației promise în timpul războiului. Cromwell, în

calitate de lider al armatei, adică în calitate de
conducător al Angliei, a decis să-i nemulțumească pe toți,
adăugând astfel noi probleme de rezolvat cu forța. Marea
ameninţare internă la stabilitatea noii guvernări era
situaţia (1) Irlandei, (2) Scoţiei şi (3) ceea ce am putea
numi drept ‘structura puterii’.
(1) Situaţia din Irlanda era cea mai urgentă. O parte a
problemei consta în faptul că unii regalişti s-au regrupat
în Irlanda, unde au semnat un tratat cu catolicii irlandezi.
Cromwell, cu o armată de 15.000 de oameni, a invadat
Irlanda, lasând în urmă jale. El a considerat masacrul
băştinaşilor ca pe o ‘justă pedeapsă’ pentru revolta din
urmă cu opt ani, când o armată a catolicilor irlandezi
atacase protestanţii din Ulster, masacrând un mare
număr de oameni (10.000-15.000). Aproximativ 1.000 de
preoţi catolici au fost expulzaţi din Irlanda. O mare parte
a pământurilor irlandeze a fost confiscată şi împărţită
adepţilor lui Cromwell, deoarece Parlamentul nu avea
bani pentru a plăti pentru serviciile acestora.
Pământurile au fost date finanţatorilor care
împrumutaseră bani Parlamentului şi unui număr de
12.000 de veterani ai Armatei Noului Model, care
serviseră în Irlanda.259
Actul de pacificare a Irlandei (1652) a conferit forma
legală pentru expropriere: toţi cei care nu ‘manifestaseră
o constantă afecţiune pentru interesele Commonwealth-
ului’ au pierdut o treime din pământurile lor. Treptat,
s-a văzut o schimbare în regimul general de proprietate
şi, drept consecinţă, în puterea politică. Conform lui
Christopher Hill, soluţia la ‘problema irlandeză’ a
reprezentat „prima mare victorie a imperialismului
259 Ibidem, p. 400.

86
englez şi prima mare înfrângere a democraţiei

engleze.”260
Cromwell credea că severitatatea îşi avea rostul în
prevenirea unui război îndelungat şi în stoparea vărsării
de sânge. Însă aceasta a constituit sursa ‘problemei
irlandeze’, care durează şi azi. Chiar dacă cele mai mari
atrocităţi comise în Irlanda au fost îndeplinite sub
comanda altor generali, Cromwell a rămas o figură
extrem de urâtă în Irlanda, numele său fiind asociat cu
masacrul, persecuţia religioasă şi exproprierea în masă a
catolicilor. ‘The curse of Cromwell upon you’ a devenit
un blestem tradiţional în Irlanda. 261
(2) Cucerirea Scoţiei de către Cromwell n-a provocat
motive semnificative de amărăciune în rândul scoţienilor;
în principal pentru că omorurile, deportările şi jafurile
n-au fost urmate de confiscări ale proprietăţilor.
Problema scoţiană consta în faptul că scoţienii îl
proclamaseră pe Carol al II-lea rege. Prinţul Carol abia a
scăpat, fugind în Franţa.262
(3) Pe de-o parte, o restaurare a vechii ordini a
devenit imposibilă ca urmare a demolării fortăreţelor şi a
abolirii drepturilor feudale. Dar, conform lui Christopher
Hill, abolirea drepturilor feudale însemna că nobilii
deveneau proprietari absoluți ai pământurilor regelui
avute în posesie (regele fusese proprietarul de drept al
tuturor pământurilor). Însă abolirea drepturilor feudale
s-a oprit aici, fără să includă relația nobili-supuși.
Oamenii de rând care aveau în posesie pământurile
nobililor (copyholders) au devenit simpli chiriași.263

262 Ibidem, p. 401.
87
Pe de altă parte, adâncirea revoluției a fost stopată

prin eliminarea facțiunii așa-numiților Levellers, după
victoria de la Burford (1649). Aceștia, interpretând Biblia,
au ajuns la concluzii egalitariste periculoase, precum
ideea sufragiului universal. Entuziasmul lor a fost util
până la înfrângerea regelui, dar a devenit periculos după.
Aceeași Biblie a fost folosită pentru a aduce argumente
împotriva ideilor lor, catalogate ca ‘democrație
eretică’.264
Imaginea lui Oliver Cromwell a fost şi a rămas

contradictorie. Este ţinut minte ca un lider militar de
succes şi ca un despot care a distrus începuturile unei
guvernări democratice. Inamicii săi l-au comparat cu
Machiavelli; adepţii l-au comparat cu Moise.265
Totuşi, conform lui Judy Sproxton, Cromwell îşi
interpreta acţiunile în termeni religioşi; „cea mai mare
frică a sa, pe toată durata vieţii, a fost să nu interpreteze
greşit voinţa lui Dumnezeu”. 266
Urmând voința lui Dumnezeu, și folosind armata, din
când în când, Cromwell obișnuia să dizolve Parlamentul
sau să-i reducă numărul de membri, în funcție de
necesitățile politice curente. Partea interesantă a acestui
demers este că a reușit să producă două constituții.
The Instrument of Government (1653)267 a fost baza

primei constituţii scrise din lume. Avea jurisdicţie peste
‘Commonwealth-ul Angliei, Scoţiei şi Irlandei’ (art. I).
264 Baxter, apud, Hill, The Century of Revolution, p. 130.

265 Sproxton, op. cit., p. 32.
266 Ibidem, p. 32.
267 ‘Commonwealth Instrument of Government’, 1653,
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1653
intrumentgovt.html.
88
Documentul elimina drepturile politice ale celor care

„profesau religia Romano-catolică” (art. XV) şi ale celor
care „ajutaseră, sfătuiseră, asistaseră sau instigaseră în
orice război împotriva Parlamentului, începând cu prima
zi din ianuarie 1641” (art. XIV). Drepturile politice (de a
alege sau a fi ales) le erau recunoscute doar acelora ce se
bucurau de o integritate recunoscută, erau cu frică de
Dumnezeu şi aveau 21 de ani împliniţi. În plus, trebuiau
să „aibă 200 de lire” (art. XVIII). Oliver Cromwell a fost
declarat „Lord Protector” (art. XXXIII). Documentul
garanta putere executivă a Lordului Protector, „asistat
de un consiliu” (art. II). De asemenea, Lordul Protector
împărţea autoritatea legislativă supremă cu
„reprezentanţii naţiunii reuniţi în Parlament” (art. I). În
ciuda faptului că poziţia era ocupată în urma unei
alegeri şi nu era moştenită, era totuşi pe viaţă.
Documentul garanta şi o formă de control al puterii prin
convocarea Pralamentului o dată la trei ani (art. VII).
The Humble Petition and Advice of the Knights,
Citizens and Burgesses (1657) 268 a fost a doua și ultima
constituție a Angliei. Per ansamblu, a fost destul de
asemănătoare cu prima. Schimbările care merită
pomenite sunt revenirea la Parlamentul bicameral (art.
V), respectiv transformarea poziției de Lord Protector
(art. I).
Această constituție i-a oferit lui Cromwell
posibilitatea de a numi următorul Lord Protector. Acesta
și-a numit fiul, apoi a murit. După moartea lui Oliver, în
1658, Richard Cromwell ajunge Lord Protector, însă,
deoarece era bun la suflet, după nouă luni se vede
obligat să demisioneze (1659), provocând sfârşitul
268 ‘The Humble Petition and Advice’, May 25, 1657,

http://www.constitution.org/eng/conpur102.htm.
89
Protectoratului. În perioada imediat următoare abdicării

sale, liderul armatei, George Monck, a preluat puterea
pentru mai puţin de un an.
La finele acestei perioade tulburi, Parlamentul îl
reinstaurează ca rege pe Carol al II-lea. Totuşi, potrivit
lui Christopher Hill, Restauraţia n-a însemnat
reinstaurarea vechiului regim, fiind mai degrabă un
semn al vitalității noului sistem de putere, decât un semn
al slăbiciunii. Cea mai importantă schimbare a constat în
reducerea rolului armatei. Deoarece sfârşitul guvernării
lui Cromwell îi convinsese pe englezi că o armată
permanentă nu mergea prea bine cu libertatea,
Parlamentul demobilizează toate trupele cu excepţia a
trei regimente. Astfel ia sfârşit Armata Noului Model a
lui Cromwell.269
Carol al II-lea Stuart (1630-1685) revine la putere și,
în mod simbolic, execută cadavrul lui Oliver Cromwell,
în acealaşi fel în care fusese executat tatăl său – însă îi
iartă pe toţi cei care se opuseseră regelui în timpul
Războiului Civil. A mai executat nouă regicizi şi a exclus
alţi foşti rebeli din funcţii administrative. Totuși, Carol
al II-lea nu este reinstaurat ca monarh cu putere deplină,
neavând autoritate executivă independentă. Executivul
rămâne să fie controlat de Parlament prin procedura de
impeachment.270
Cu ocazia acestor schimbări, Thomas Hobbes (1588-
1679), tutorele regelui, se întoarce din exilul de la Paris
cu al său Leviathan (1651), care poate fi privit ca o formă
de absolutism contractual. Se întorc din exil și numeroși
clerici și nobili, dar nu toți ajung să revină la bunăstarea
și influența de odinioară. Pământurile Bisericii şi ale

90
Coroanei au fost retrocedate. Unii dintre regaliştii bogaţi

şi-au răscumpărat pământurile, adaptându-se noilor
condiţii libere de piaţă. Regelui i s-a stabilit un venit
anual fix ca o compensaţie pentru dările feudale, care
fuseseră eliminate. Doar în ultimii patru ani ai vieţii sale,
Carol a guvernat fără Parlament datorită unei însemnate
subvenţii acordate de Ludovic al XIV-lea. În ciuda
dorinţei sale de a restabili Biserica Romano Catolică în
Anglia, Carol nu s-a declarat Romano-catolic decât pe
patul de moarte.271
Iacob al II-lea Stuart (1633-1701) era fratele mai tânăr
al lui Carol al II-lea. A domnit numai trei ani (1685-1688),
deoarece era mai catolic decât fratele său. Încă din
timpul domniei fratelui său, partidul Whigs a încercat
să-l excludă pe Iacob din linia de succesiune (pentru că
era catolic), însă partidul Tories l-a sprijinit pe Iacob
pentru că era succesorul legitim, în ciuda catolicismului
său. După naşterea primului său fiu (Iacob Francisc
Eduard), Iacob al II-lea a pierdut coroana, deoarece
Parlamentul dorea să prevină urcarea pe tron a unei
dinastii catolice şi pentru că ginerele său, Wilhelm de
Orania, dorea să prevină o alianţă anglo-franceză.
Armata olandeză a lui Wilhelm şi un mare număr de
dezertori englezi l-au forţat pe Iacob să se refugieze în
Franţa. În 1690, a încercat pentru ultima dată să recâştige
puterea, folosindu-se de trupele franceze, loialiştii
englezi şi catolicii irlandezi. Încercarea a eşuat în urma
bătăliei de la Boyne.272
‘Revoluţia Glorioasă’ din 1688 l-a adus din Olanda pe
tron pe Wilhelm al III-lea, un rege protestant. Cu această

91
ocazie a revenit şi un filosof, John Locke (1632-1704), care,

prin scrierile lui, a dat o formă aleasă noului regim.
Wilhelm al III-lea de Orania (1650-1702) a domnit
peste Anglia şi Irlanda ca Wilhelm al III-lea şi peste
Scoţia ca Wilhelm al II-lea. Wilhelm a fost acceptat ca
rege pentru că era protestant, era fiul Mariei Henrietta
Stuart (1647-1650, fiica lui Carol I Stuart) şi era căsătorit
cu Maria Stuart (1662-1694, fiica lui Iacob al II-lea Stuart).
În 1689, Parlamentul a elaborat unul din cele mai
importante documente constituţionale din istoria Angliei
– Declaraţia drepturilor273. Aceasta garanta convocarea
regulată a Parlamentului, libertatea dezbaterilor şi a
drepturilor în materie fiscală. Atribuţiile regelui erau
restrânse, deşi el rămânea şeful Bisericii anglicane şi se
bucura de onoruri. Regele nu putea suspenda sau abroga
vreo lege, iar dreptul de a convoca armata era
condiţionat de aprobarea Parlamentului.
În ceea ce priveşte politica externă, Wilhelm a dus
Anglia în război. Încă de la începutul carierei sale
politice, s-a luptat cu Ludovic al XIV-lea. Flota olandeză
era mai mare decât Invincibila Armada. Iar schimbarea
de carieră nu i-a schimbat obiectivele.274 Conform lui
Henry Kissinger, Wilhelm a făcut ca Anglia să devină
arbitrul echilibrului european, mai întâi din inerţie, mai
apoi prin strategie conştientă.275 Pe de-o parte, această
strategie a inaugurat cel de-al doilea Război de 100 de
ani (1689-1815) cu Franţa şi, pe de altă parte, a lansat o
nouă eră în istoria impozitării din Angliei. Anglia a
273 ‘An Act Declaring the Rights and Liberties of the

Subject and Settling the Succession of the Crown’, 1689,
http://avalon.law.yale.edu/17th_century/england.asp.
274 Kissinger, op. cit., p. 61.
275 Ibidem, p. 63.
92
dezvoltat un sistem fiscal asemănător cu cele ale celor

mai puternice state din Europa.276
2.3.4. Înspre o monarhie constituţională
Wilhelm moare de pneumonie (1702) şi este urmat de

Regina Anna (1665-1714) – o altă fiică protestantă a lui
Iacob al II-lea. În timpul domniei Annei, Anglia şi Scoţia
au devenit un singur regat numit ‘Marea Britanie’ (1707).
George I (1660-1727) a devenit rege al Marii Britanii
şi al Irlandei (1714) deoarece era protestant, iar mama sa,
Sofia de Hanovra (1630-1713) era fiica Elisabetei Stuart
(1596-1662) – fiică a lui Iacob I Stuart. Această
succesiune a fost stabilită încă din 1701, anticipându-se
absenţa descendenţilor protestanţi ai Casei regale Stuart.
Christopher Hill a remarcat o schimbare radicală în
logica succesiunii la tronul Angliei, o schimbare care
reflectă transformarea generală a statului în timpul
secolului al şaptesprezecelea.277
Trendul ‘constituțional’ a continuat să se manifeste
grație unor evenimente particulare sau chiar unor
idiosincrazii ale regilor. De exemplu, deoarece George
nici măcar n-a încercat să înveţe engleza (comunica cu
miniştrii săi doar în franceză sau latină) şi petrecea mult
timp la Hanovra (unde era monarh absolut), puterea
monarhiei britanice a continuat să scadă. Aceste
particularităţi ale guvernării sale au încurajat
dezvoltarea sistemului modern de guvernare prin
intermediul Cabinetului condus de un Prim Ministru. Sir
Robert Walpole (1676-1745) a fost primul Prim Ministru
276 John Brewer, ‘The English State and Fiscal

Appropriation, 1688-1789’, Politics Society, 16 (1988), p.
336.
93
al Marii Britanii. Guvernarea lui Walpole (c.1721-1742) a

fost susţinută de partidul Whig, care era majoritar şi a
fost cea mai lungă administraţie din istoria britanică.278
George al II-lea (r. 1727-1760) a urmat la tron după
moartea tatălui său. Pe plan intern, George al II-lea s-a
confruntat cu ultima încercare a mişcării Iacobite, care
dorea reinstaurarea Stuarţilor ‘legitimi’ pe tron. Armata
regelui a învins în 1746 armata susţinătorilor lui Carol
Eduard Stuart (1720-1788), fiul lui Iacob Francisc Eduard
Stuart (1688-1766). Pe plan extern, George s-a confruntat
cu o serie de conflicte care treptat au transformat Marea
Britanie într-o mare putere. După 1757, William Pitt a
devenit liderul guvernului, implicând Marea Britanie
într-o serie de războaie, de obicei împotriva Franței.
Chiar dacă iluminiştii francezi precum Voltaire
admirau libertatea conferită de regimul englez, sistemul
nu era încă o adevărată ‘monarhie constituţională’.
Separarea puterilor era mai degrabă o expresie decât o
realitate, deoarece regele putea interveni în crearea
majorităţii parlamentare. De exemplu, George al II-lea
l-a ajutat pe Sir Robert Walpole să câştige o puternică
majoritate parlamentară, creând lorzi simpatizanţi ai
membrilor Whig.279 Faptul că regele avea dreptul de a
‘produce’ lorzi pentru Camera Lorzilor, şi putea dizolva
Camera Comunelor dezvăluie că puterea regelui era
limitată doar de teama unei posibile revoluţii, în cazul în
care ar fi mers prea departe.
Treptat, pe parcursul secolului următor, Marea
Britanie a devenit mai constituţională, prin crearea unei
278 Ergang, op. cit., pp. 546-549.

279 Marc Nikitin, ‘The birth of a modern public sector
accounting system in France and Britain and the
influence of Count Mollien’, Accounting History, 6
(2001), pp. 88-89.
94
distribuţii mai democratice a circumscripţiilor

parlamentare, datorită ideilor venite din America, după
anul 1776 sau din Franţa, în ultima decadă a secolului.280
280 Ibidem, p. 89.

95
3. Cetățenie, rațiune, standardizare
3.1. Critica raţionalistă şi Iluminismul
Azi, istoricii şi filosofii folosesc termenul Iluminism

pentru a se referi la perioada din istoria europeană
cuprinsă între 1680 şi 1780,281 perioadă care a dat un sens
aproape magic cuvântului ‘modern’.282 În linii și mai
largi, termenul este folosit pentru a desemna
trasformarea discursului european, începând de la
Descartes (1596-1650) până la Hegel (1770-1831). Tradiţia
aplicării termenului pentru desemnarea unei perioade
istorice specifice şi a unui discurs specific începe cu Kant
şi Hegel. Immanuel Kant a descris această perioadă ca
„epocă a iluminării”, nu ca „epocă iluminată”.283 Cu alte
cuvinte, încă de la început, fenomenul n-a fost văzut ca
rezultat al difuziunii culturale, ci ca atenţie acordată
difuziunii culturale.
Începând cu secolul al XVII-lea, putem spune că elita
culturală europeană începe să internalizeze noutățile
apărute odată cu modernitatea. Atenţia acordată
difuziunii acestor realizări ar putea fi privită ca un
aspect politic al procesului. Discursul iluminist a oferit
publicului o alternativă ideologică la discursul religios,
atât în ceea ce privește fundamentarea cunoașterii
281 Pierre Chaunu, Civilizația Europei în Secolul Luminilor,

Meridiane, București, 1986, p. 23.
282 Paul Hazard, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007, p. 37.
283 Immanuel Kant, ‘An Answer to the Question: ‘What is
Enlightenment?’’, Konigsberg, September 30, 1784,
www.bsos.umd.edu/gvpt/Theory/kant-
enlightenment.pdf.
96
(studiul umanității – nu al lui Dumnezeu)284, cât și în

ceea ce privește judecățile normative (credința în puterea
rațiunii, în progres și în ordine naturală – nu în cea
divină). Iar, odată cu punerea sub semnul întrebării a
ordinii divine, au fost supuse examinării critice și
ordinea socială, economică și politică.
Totuși, acest proces de transformare ideologică a fost
unul mai degrabă contingent decât unul urmărit în mod
conștient. Iluminismul nu trebuie văzut ca o mișcare
monolitică, ci, mai degrabă, ca o reţea de indivizi
aparţinând elitei culturale, plus câteva instituţii
(academii ştiinţifice, societăţi secrete, cafenele şi
saloane), urmărind diferite agende, în funcţie de
contextele locale sau de preocupările şi angajamentele
specifice.285 Singurul lor punct comun era spiritul critic.
Ironia şi examinarea critică a poziţiei ‘inamicului’ erau
folosite atât împotriva ‘superstiţiei tradiţionale’, cât și
împotriva ‘scepticismului modern’. După cum remarcă
Bossuet, în 1692, critica devine „boala şi tentaţia zilelor
noastre”286. Descartes devine un fel de punct de referinţă,
fie ca model, fie ca inamic; iar raţiunea devine treptat
terenul comun pentru aceste dispute.
Putem vedea controversele Epocii Luminilor ca
începutul unui puternic pluralism ideologic european,
bazat pe diversificarea mijloacelor de distribuţie
ideologică.
284 Alexander Pope, apud Davies, op. cit.,p. 597.

285 James Schmidt, ‘Enlightenment’, in Donald Borchert
(ed.), Encyclopedia of Philosophy, 2nd edition,
Macmillan, 2006, passim; Idem, ‘What Enlightenment
Was, What It Still Might Be, and Why Kant May Have
Been Right After All’, American Behavioral Scientist,
Volume 49 Number 5 (2006), pp.656- 657.
286 Hazard, op. cit., p. 223.
97
Prin diversificarea mijloacelor de distribuţie ideologică

înţeleg procesul care include: faptul că, în secolul al
XVIII-lea, procentul de oameni educați era de zece ori
mai mare decât în secolul al XVI-lea; faptul că Societăţile
sau Academiile Regale începeau să se răspândească în
toată Europa; sau faptul că au început să apară, mai ales
în Olanda, jurnalele independente şi aproape
internaţionale, precum Nouvelles de la République des
Lettres (1683), Bibliothèque universelle (1686), L’Histoire
des ouvrages des savants (1687). Această diversificare este
responsabilă pentru producerea a ceea ce Paul Hazard
numește „voci ale heterodoxiei”287.
Prin pluralism ideologic înţeleg procesul care a produs
vederi şi interpretări diferite şi uneori conflictuale ale
problemelor religioase, sociale sau politice.
Acest proces a fost influenţat de: (1) descoperirea
altor civilizaţii, (2) Renaştere şi (3) Reformă.
(1) Indiferent de originea puterii coloniale, se pot

observa câteva modele care au apărut din contactul
europenilor cu ‘ceilalţi’. Conform lui Michael Stevenson,
întâlnirea dintre oamenii Lumii Noi şi ai celei Vechi a
ridicat o serie de probleme legale, peste care se
suprapuneau aspecte etice şi politice.288 Prin urmare, au
fost produse argumente ‘religioase’ pentru justificarea
segregării și a exploatării indigenilor. De exemplu:
Dumnezeu a făcut cafeaua, tot el a făcut și laptele, dar n-
a făcut cafeaua cu lapte.289
287 Hazard, op. cit., p. 86-105

288 Michael Stevenson, ‘Columbus and the war on
indigenous peoples’, Race & Class, 33 (1992), p. 29.
289 Léon Poliakov, Istoria Antisemitismului. De la Mahomed
la marani.,vol. II, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 259.
98
Pe de altă parte, imaginea ‘celuilalt’ a devenit (și

transformat) o parte componentă a culturii europene.
Romanul de călătorii, prezentând oameni şi locuri
exotice, a devenit foarte popular în majoritatea ţărilor
europene. Conform lui Paul Hazard, aventurierii englezi
nu s-au mulţumit doar să-şi fluture steagul în briza
fiecărei mări, ci au publicat cea mai vastă literatură de
călătorii.290 Aceasta a avut două efecte diferite asupra
Iluminismului.
(1.1) Pe de-o parte, vagile argumente teologice, care
justificau cuceririle şi sclavia, au devenit argumente ‘pur
ştiinţifice’ după ce au fost traduse în limbajul ‘iluminat’.
Cuvântul ‘rasă’, care a apărut în secolul al XVI-lea,291 a
început să fie utilizat ca și concept ştiinţific. Istoria
rasismului a trebuit să ia în calcul faptul că, în timpul
Iluminismului, prejudecăţile privitoare la ierarhiile
socio-politice umane au primit o ‘aură’ ştiinţifică sau
intelectuală. Atenţia specială acordată populaţiei a
favorizat dezvoltarea unui discurs care justifica de ce
unele grupuri trebuiau să beneficieze de drepturi
speciale. Noutatea discursului consta doar în abordarea
metodologică: teologia este înlocuită de istorie şi
biologie; dar structura privilegiilor a rămas o oglindă a
structurii puterii. De exemplu, Buffon (1707-1788) a
reunit o serie de povestiri de călătorii şi a produs o
argumentaţie ‘ştiinţifică’ în ceea ce priveşte caracterul
animalic al non-europenilor. În Histoire naturelle,
générale et particulière (1749-1778), îi descrie pe nativii
americani ca animale de primă clasă, iar pe africani ca

291 Ruth Wodak and Martin Reisigl, ‘Discourse and Racism:
European Perspectives’, Annual Review of Anthropology,
Vol. 28. (1999), p. 176.
99
un tip anume de maimuţe.292 Iar Voltaire (1694-1778),

descrie statutul lor în mod ironic : ‘un soi de oameni
inferiori’ (Essai sur les mœurs, 1753-56).293
(1.2) Pe altă parte, conform lui Paul Hazard,
relativismul a fost cea mai importantă lecţie a literaturii
de călătorie. Prin urmare, ‘bunul sălbatic’, ‘înţeleptul
egiptean’, sau ‘chinezul filosof’ au devenit figuri
importante ale imaginarului european.294 Destul de
devreme, după cum remarcă Tommaso Campanella
(1568-1639), descoperirea altor civilizaţii a produs o
‘nouă concepţie asupra lumii’, demonstrându-se, de
exemplu, faptul că mulţi alţi oameni nu credeau în
Dumnezeu şi o duceau bine.295
Dar, acest ‘relativism’ trebuie să fie relativizat,
deoarece descrierile altor culturi aproape că erau doar
proiecţii ale dorinţelor europene. Chiar și Rousseau a
remarcat că se vorbea mai degrabă despre cetățenii din
Europa decât despre sălbaticii de peste mări.296
292 Tzvetan Todorov, Noi şi ceilalţi, Institutul European

1999, pp. 145-150.
293 Voltaire, Essai sur les mœurs et l'esprit des nations,
Tome Premier, Treuttel et Wurtz, Paris, 1835, p. 107.
Stilul ironic al lui Voltaire nu ne lasă să înțelegem dacă
acesta era de acord (sau în ce măsură) cu noua ‘ştiinţă’
în ceea ce priveşte ierarhia; deoarece a arătat atât
simpatie cât şi dispreţ faţă de africani, evrei şi alte
categorii considerate inferioare atât în tradiţia creştină
cât şi după noua ‘ştiinţă’.
294 Hazard, op. cit., pp. 19 sq.
295 Campanellla apud Hazard, op. cit., p. 16.
296 Jean-Jacques Rousseau, Discourse on the Origin and the
Foundations of Inequality Among Mankind in Rousseau,
The social contract; and The first and second discourses,
Yale University Press, 2002, p. 88.
100
Modelul era următorul: se folosea un personaj exotic,

care examinează sistemul religios, politic şi social
european, pentru a demonstra că religia catolică este
barbară şi absurdă, că monarhia este odioasă şi injustă şi
că societatea trebuie reformată. De exemplu,
Montesquieu a atins succesul literar cu publicarea
Scrisorilor persane (1721), o satiră bazată pe
corespondenţa imaginară a unui vizitator oriental la
Paris, scoţând în evidenţă absurdităţile societăţii
contemporane. 297
(2) Deismul a fost una din cele mai importante

influenţe ale ‘Renaşterii’ asupra ‘Iluminismului’298.
Termenul deist apare, probabil, pentru prima oară în
opera lui Pierre Viret, Instruction chrétienne en la
doctrine de la Loi et de l'Évangile (1564), care privea
deismul ca o nouă formă de erezie italiană. Din Italia (la
începutul secolului al cincisprezecelea), deismul a fost
adus în Franţa în secolul al şaptesprezecelea şi mai târziu
în Anglia şi în restul Europei.
Elemente ale gândirii deiste includeau: respingerea
dovezilor referitoare la miracole, profeţii şi ‘mistere’
religioase; respingerea tuturor religiilor bazate pe cărţi
care susţin că revelează cuvântul lui Dumnezeu;
respingerea Genezei şi a doctrinei păcatului originar etc.
Cu toate acestea, deiştii nu îl respingeau neapărat și
pe Dumnezeu.299 Conform lui Paul Hazard, deiştii erau
un fel de „raţionalişti cu nostalgia religiei”300: Dumnezeu
există şi a creat universul. Dumnezeu vrea ca oamenii să
fie morali, fiind răsplătiţi în cursul aceleiaşi vieţi.

298 Ibidem, p. 262.
299 Ibidem, pp. 159-188.
300 Ibidem, p. 266.
101
Dumnezeu a fost numit Fiinţa Supremă, Privitorul Divin,

sau Autorul divin al universului.
Această doctrină, care pornea de la adevărul raţiunii
în locul adevărului credinţei, a prosperat în Anglia,
datorită lucrărilor lui John Toland (1670-1722). Termenul
‘panteism’ a fost inventat de Toland pentru a descrie
filosofia lui Spinoza. Panteismul considera că universul
sau natura şi Dumnezeu sunt echivalente. Toland a
produs şi câteva polemici extrem de controversate, în
care creştinismul, iudaismul şi islamul sunt toate
condamnate, întrucât toate trei sunt nişte mari fraude
politice.301
Mai târziu, deismul s-a răspândit în Franţa, mai ales
prin opera lui Voltaire, apoi în Germania şi în America.
Printre deiştii francezi se numără Maximilien
Robespierre şi Rousseau. Pentru o scurtă perioadă de
timp, în timpul Revoluţiei Franceze, Cultul Fiinţei
Supreme a fost religia de stat în Franţa.
(3) ‘Reforma’ a influenţat ‘Iluminismul’ într-un mod

mai subtil. Aşa cum remarca Max Weber, calvinismul a
fost inamicul real al religiei creştine instituţionalizate;
deoarece calvinismul a continuat să producă noi
controverse şi noi secte. Mulţi calvinişti considerau că
trebuie să îl predice pe Cristos, în loc de Calvin. După
cum remarca Richard Simon (1638-1712), „Reforma a
continuat să se reformeze singură”302. Cele mai potrivite
regiuni pentru heterodoxie religioasă au fost Polonia,
Elveția, Anglia, Scoția și Țările de Jos.303 Însă, acest
proces n-a fost întotdeauna unul uşor, deoarece aceia
care erau obişnuiţi să lupte pentru drepturile lor
301 Ibidem, pp. 159 sq.
302 Ibidem, p. 103.
303 Davies, op. cit., pp. 596-597.
102
religioase nu erau obişnuiţi să tolereze pretenţiile

similare ale celorlalţi.304 Chiar și Țările de Jos, care au
oferit adăpost atâtor secte, au fost tolerante mai degrabă
din neputință decât din convingere.305 Pierre Bayle se
plângea că protestanții „au abuzat de timpul lor liber și
de ușurătatea tipografiilor”306 pentru a celebra excesele
protestanților din Anglia, în loc să promoveze toleranța.
Pierre Bayle a descris ambiguitatea procesului care a
crescut treptat toleranţa:
„să ne păzească Dumnezeu de Inchiziţia protestantă!

Încă alţi cinci sau şase ani şi va deveni atât de groaznic
că oamenii vor duce dorul catolicilor!”307
Chiar dacă au existat încercări de a opri acest proces

sau de a persecuta ‘ereticii’, heterodoxia a devenit un
fapt; pe de-o parte, din cauza dispersiei puterii între mici
grupuri; pe de altă parte, din cauza persecuţiei
protestanţilor în Franţa (după 1685), fapt ce a devalorizat
intoleranţa în general. Majoritatea argumentelor în
favoarea toleranţei religioase au fost generate de aceia
care au fost acuzaţi de către contemporanii lor că ar fi
‘eretici’ şi ‘schismatici’; apărătorii toleranţei religioase
au replicat în mod explicit la aceste acuzaţii.
304 Pierre Bayle, ‘Avis important aux réfugiés sur leur

prochain retour en France’ (1690), in Pierre Bayle,
Pierre Jurieu, Răzbunare împotriva tiranilor : teoria
politică a protestantismului francez, antologie realizată
de Ovidiu-Victor Olar, Nemira, București, 2007, p. 230.
305 John Marshall, John Locke, Toleration and Early
Enlightenment Culture, Cambridge University Press,
2006, p. 3.
306 Bayle, op. cit., p. 224.
307 Bayle apud Geoffrey Treasure, The Making of Modern
Europe, 1648-1780, Routledge, 1985, p. 112.
103
Pierre Bayle (1647-1706), cel mai citit filosof al vremii,

a fost unul din apărătorii ‘ereticilor’, mai ales pentru că,
fiind un gânditor subversiv, Bayle însuşi era o victimă a
semenilor săi protestanţi. Niciun alt subiect nu a fost
dezbătut mai intens de Bayle decât toleranţa – faţă de
toate formele de erezie, chiar şi faţă de ateism. Pierre
Bayle a admirat câţiva atei oneşti şi virtuoşi care au fost
persecutaţi şi au suferit pentru convingerile lor.
Indiferent care i-au fost intenţiile, logica gândirii lui
Bayle a mers înspre ateism.308 Unele din ideile sale îi
păreau prea radicale până şi lui Rousseau: de exemplu,
afirmaţia că nu există religie folositoare în activitatea
politică. 309
Critica subversivă a lui Pierre Bayle l-a influenţat pe
filosoful englez John Locke, cu care a împărtăşit statutul
de refugiat. După ce s-a întors din Olanda (1690), John
Locke a transpus în termeni politici aceste argumente
calviniste pentru ‘libertatea conştiinţei’; parţial, din
cauza abuzului de putere (1685) care a fost justificat de
Ludovic al XIV-lea în numele dreptului divin al
regelui.310 Dar, conform lui Micah Schwartzman,
toleranţa lui Locke a fost mai puţin generoasă decât cea
a lui Bayle; catolicii şi ateii nu puteau fi toleraţi deoarece
erau consideraţi ameninţări la adresa stabilităţii
societăţii civile.311
308 Hazard, op. cit., pp. 105-123.

309 Bayle apud Jean-Jaques Rousseau, Despre contractul
social sau principiile dreptului politic, Ed. Nemira,
București, 2008, pp. 202-203.
310 Ibidem, pp. 249-261, pp. 289-292.
311 Micah Schwartzman, ‘The Relevance of Locke’s
Religious Arguments for Toleration’, Political Theory,
33 (2005), p. 695.
104
Un alt efect secundar al ‘Reformei’ a fost examinarea

critică a Bibliei. Richard Simon (1638-1712), în Istoria
critică a Vechiului Testament (1680), a dezvăluit că Biblia
a fost compilată de mai mulţi indivizi, din diferite surse,
pentru a demonstra că tradiţia nu era mai puţin
importantă, sau mai puţin inspirată de Dumnezeu, decât
textul Bibliei. Ca un bun catolic, Richard Simon a
încercat să demonstreze că protestanţii greşeau când
spuneau că tradiţia era mai puţin fiabilă decât Biblia.
Această carte a produs peste 40 de replici date de către
protestanți și a devenit un izvor de argumente ușor
accesibile ateilor.312
Heterodoxia, care a diminuat influenţa ideologică a

bisericii, a pus sub semnul întrebării şi drepturile divine
ale regilor.
Baruch de Spinoza (1632-1677) a devenit cunoscut în
comunitatea evreiască din Olanda datorită criticilor sale
îndreptate asupra Talmudului. În 1656, a fost
excomunicat. Tractatus Theologico-Politicus (1670) a fost
critica sa cea mai sistematică a iudaismului (şi a tuturor
religiilor organizate, în general). Spinoza afirma că regii
erau impostori care se foloseau de religie pentru a-şi
legitima poziţia nemeritată.313
John Locke (1632-1704) a produs o critică coerentă a
fundamentelor statului şi societăţii. În Două tratate
despre guvernare (1689), Locke afirmă că ‘dreptul divin al
regilor’ este doar o invenţie recentă a teologiei şi că
‘drepturile feudale’, bazate pe cucerire, ar putea fi
considerate fundament al statului tot atât cât „demolarea
unei case ar putea fi motivul construirii uneia noi”.314
312 Hazard, op. cit., pp. 189-206.
313 Ibidem, p. 283.
314 Ibidem, p. 291.
105
Locke credea că relaţia dintre stat şi cetăţenii săi

trebuie să aibă forma unui ‘contract’ prin care cei
guvernaţi erau de acord să renunţe la anumite libertăţi
pentru ordinea şi protecţia oferite de stat, exercitate în
conformitate cu legea. Cea mai importantă diferenţă
dintre teoria lui Locke şi cea a lui Hobbes este accentul
pus pe controlul puterii. Puterea trebuie să fie separată
(legislativă şi executivă), pentru a putea fi controlată.
Totuşi, dacă statul își depăşeşte limitele şi începe să
exercite arbitrar puterea, contractul devine nul şi
cetăţenii au dreptul de a răsturna regimul.
Montesquieu (1689-1755) a fost, conform lui Pierre
Chaunu, un fel de John Locke care şi-a extins câmpul
vizual asupra întregii istorii şi a întregului univers.315 Şi-
a petrecut 20 de ani făcând cercetări şi scriind Despre
spiritul legilor (1748), acoperind o gamă largă de subiecte
din politică, drept şi sociologie. Cartea reflectă spiritul
raţional şi relativist al epocii; legile nu sunt arbitrare, ci
logice; şi fiecare tradiţie legislativă depinde de diferitele
caracteristici ale oamenilor, regiunii, istoriei locale şi aşa
mai departe.316
Pornind de la (şi revizuind) o dezbatere a lui John
Locke din cel de-al doilea Tratat despre guvernare,
Montesquieu susţine că funcţiile de guvernare executivă,
legislativă şi juridică ar trebui să fie atribuite unor
organisme diferite, astfel încât, dacă unul din ele
încearcă să violeze libertatea politică, să poată fi
împiedicat de celelalte două. Într-o lungă discuţie despre
sistemul politic englez, încearcă să arate cum se poate
garanta libertatea, chiar şi într-o monarhie. Observă, de
315 Chaunu, op. cit., p. 262.

316 Hazard, La pensée européenne au XVIIIe siècle. De
Montesquieu à Lessing, Librairie Arthème Fayard, Paris,
1979 (1e édition : Boivin et Cie, Paris, 1946), p. 158.
106
asemenea, că libertatea nu poate fi garantată dacă nu

există separarea puterilor, chiar şi într-o republică.
Potrivit lui Paul Hazard, Montesquieu a imortalizat o
imagine a sistemului britanic care putea să asigure un
maximum de libertate și un maximum de securitate.317
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) credea că
originile unei ordini sociale se bazează pe ‘contractul
prost’ al inegalităţii: „L'homme est né libre, et partout il
est dans les fers” (omul se naşte liber, şi peste tot se află
în lanţuri).318
Acest ‘contract injust’ pretindea că „garantează

împiedicarea oprimării celui slab, înfrânarea celui
ambiţios şi siguranţa posesiunilor fiecăruia”, dar de fapt
„îl înrobea mai mult pe cel slab, creştea puterea celui
bogat, distrugea ireversibil libertatea naturală şi fixa
pentru totdeauna legea proprietăţii şi inegalităţii”.319
Potrivit lui Rousseau, revoluția agrară și consecințele

sale, precum invenția dreptului de proprietate,320 au
distrus starea naturală a omului și au creat, prin
contracte sociale proaste, condițiile sociale ale
inegalității: „cerealele și fierul [...] au civilizat omul, și au
ruinat umanitatea”321.
Contractul Social (1762) expune teoria ‘contractului
bun’ între individ şi comunitate, care consta în
supunerea în faţa autorităţii ‘voinţei generale a
317 Ibidem, p. 184.

318 Rousseau, Despre contractul social..., p. 48.
319 Timothy O’Hagan, ‘ Rousseau: Conservative or
Revolutionary’, Critique of Anthropology, 11 (1978), p.
21.
320 Rousseau, Discourse on the Origin and the Foundations
of Inequality..., p. 113.
321 Ibidem, p. 120.
107
oamenilor ca întreg’, care poate obţine mai multă

libertate decât s-ar putea obţine în ‘stare naturală’. De ce?
Pentru că, în loc să i se supună unui alt om, individul
trebuie să accepte supunerea totală în faţa voinţei
generale, ceea ce-i permite individului să-şi exercite
puterile mai deplin, să obţină mai multă libertate.322
Ar putea părea că nu există idei noi in versiunea lui
Rousseau despre contractualism, poate doar noi formule
paradoxale, deoarece acest autor bizar a încercat să
imagineze şi să descrie realităţi fără a avea limbajul
adecvat;323 deoarece acel limbaj încă nu fusese inventat.
La un moment dat, Rousseau deplânge ‘sărăcia
limbajului’ şi se chinuie să explice ce ar putea fi ‘voinţa
generală’: pe de-o parte, este voinţa majorităţii (dacă
toată lumea ar fi prezentă la vot);324 pe altă parte,
majoritatea (voturilor) ar trebui să fie mai puţin
importantă decât ‘interesul comun’.325 Această
ambiguitate a produs o serie de probleme mai târziu.
Rousseau a încercat să explice că ‘voinţa generală’
este ceea ce azi numim ‘corp legislativ’ sau ‘puterea
legislativă’ în acțiune.326 Legea este expresia voinţei
generale, iar legea ar trebui să opereze numai cu
abstractizări generale, care trebuie să fie aplicabile
tuturor. Dacă eşuează să facă asta, şi dacă are de-a face
doar cu chestiuni sau interese particulare (oricât de larg
ar fi acestea împărtășite), legea nu reuşeşte să fie
expresia voinţei generale şi, ca urmare, nu are
legitimitate.327
322 Rousseau, Despre contractul social..., p. 67.

323 Ibidem, p. 215, nota 8.
324 Ibidem, p. 215, nota 5.
325 Ibidem, p. 82.
326 Ibidem, p. 122.
327 Ibidem, p. 82.
108
De asemenea, voinţa generală nu este aplicabilă

guvernului. Guvernul sau Principele (o altă utilizare
înşelătoare a unui cuvânt) este doar un corp politic ales,
care execută şi consolidează legile, şi administrează
ţara.328 Contractul social nu este un contract între
guvern şi indivizi, deoarece oficialii din guvern sunt
doar nişte angajaţi temporar.329
Contractul social este actul fondator al unei
comunităţi politice; este constituţia unei ţări (dacă luăm
în considerare multiplele sensuri ale termenului
‘constituţie’). Această comunitate acţionează ca un
Suveran (direct), când ia decizii generale sau face legi
generale votate de majoritate, şi acţionează ca un
Principe (prin reprezentanţi), când guvernează. Deci, pe
de-o parte, comunitatea are voinţă, dacă este privită în
calitatea sa de Suveran; pe altă parte, comunitatea are
forţă, dacă este privită în calitatea sa de Principe.
Aceeaşi dihotomie referitoare la cele două calităţi
este prezentă în felul în care Rousseau vede individul:
fiecare individ, pe de-o parte, este un cetăţean, ca
participant la puterea Suveranului (prin vot) şi, pe altă
parte, este un supus, ca individ care se supune legilor.330
Trăsătura revoluţionară care evidenţiază teoria lui
Rousseau este afirmaţia că poporul este autorul (şi
singurul autor) al legitimităţii. Suveranitatea poporului
este singurul fundament al libertăţii şi libertatea
poporului este singurul fundament legitim al unui stat.
Suveranitatea trebuie exercitată în mod direct, nu prin
reprezentanţi.
Contractul Social a dezvoltat unele idei din articolul
lui Rousseau, Economia Politică, care a apărut în
328 Ibidem, pp. 112-113.
329 Ibidem, p. 163.
330 Ibidem, p. 63.
109
Enciclopedia lui Diderot. A devenit una din cele mai

influente lucrări de filosofie politică din tradiţia vestică.
Enciclopedia (1751-1766). Numele întreg era
Enciclopedia, sau dicţionarul lămurit al ştiinţelor, al
artelor şi al meseriilor. Iniţial, Enciclopedia trebuia să fie
o simplă traducere în franceză a Cyclopaedia-ei (1728) lui
Ephraim Chambers. Dar, noii editori, Denis Diderot şi
Jean d'Alembert, şi-au făcut un scop de căpătâi din a
‘schimba modul de gândire al oamenilor’. A devenit un
vast compendiu de cunoştinţe politice, morale, ştiinţifice
şi tehnologice ale epocii, descriind teorii controversate
despre orice; de asemenea, conţinea informaţii despre
unelte şi procedeurile tradiţionale. Enciclopedia a reuşit
performanţa de a fi coerentă, aproape ideologică, fiind
subversivă chiar şi în articolele tehnice.331
A fost considerată o formulă de organizare
revoluţionară a cunoaşterii, deoarece, de exemplu,
‘Cunoaşterea lui Dumnezeu’ era doar la câţiva paşi de
Divinaţie şi Magie neagră. Filosofia venea înaintea
Teologiei. Potrivit lui Robert Darnton, această
categorizare a religiei ca subiect al cunoașterii și rațiunii
umane a contribuit la controversa din jurul lucrării,
deoarece, până atunci, religia era considerată ca o sursă
a cunoașterii în sine.332
Enciclopedia a fost interzisă printr-un decret regal şi
retrasă după primele şapte volume, în 1759; însă, fiind o
afacere foarte profitabilă şi bucurându-se de mulţi adepţi
influenţi, printre aceştia chiar Madame de Pompadour,
munca a continuat. Multe dintre cele mai vestite figuri
331 Robert Darnton, The Business of Enlightement. A

Publishing History of the Enciclopedie 1775-1800,
Harvard University Press, 1979, pp. 539-540.
332 Idem, Marele masacru al pisicii și alte episoade din
istoria cultural a Franței, Polirom, 2000, pp. 167-185.
110
ale iluminismului francez au contribuit la elaborarea ei,

inclusiv Voltaire, Rousseau, Montesquieu sau François
Quesnay.
Cum anume s-au difuzat aceste idei în societate?
Pornind de la tiparele de exprimare, tiraje și alte
simptome, Robert Darnton a ajuns la concluzia că ‘etosul
contestatar’ nu s-a răspândit datorită autorilor mai sus
menționați, nici datorită Enciclopediei, ci la mâna a doua,
prin intermediul unei literaturi ilegale, constând în
pamflete socio-politice sau religioase, pornografie și alte
bestseller-uri care circulau sub eticheta de livres
philosophiques.333 Piața cea mai generoasă pentru o astfel
de literatură era înșăși elita care era ironizată.334 De
asemenea, mulți aristocrați îi citeau pe Voltaire și pe
Rousseau „cu religiozitate”335.
Cel mai subversiv efect al literaturii iluministe a fost
nemulţumirea generală privind regimul şi alienarea
elitei, care îşi contesta astfel propria poziţie şi, în
consecinţă, legitimitatea. Simptomele acestei alienări pot
fi găsite în similaritățile, indiferent de categoria socială,
regăsibile în așa-numitele cahiers de doléances ale
parlamentelor locale.336
3.2. Revoluţia Franceză
Enciclopedia definea revoluţia drept „o schimbare

considerabilă ce intervine în guvernarea unui stat.
Acest cuvânt provine din latinescul revolvere, a
333 Idem, The Forbidden Best-Sellers of Pre-Revolutionary

France, W. W. Norton & Company, 1996, pp. 169-196.
334 Ibidem, p. 192.
335 Ibidem, p. 193.
336 Ibidem, p. 195.
111
întoarce. Nu există nici un stat care să nu fi trecut prin

revoluţii, mai multe sau mai puţine.”337
Revoluţia Franceză a dat termenului sensul său

modern, neavând nici o altă competitoare care să
‘merite’ acest titlu.338 În ciuda diferitelor transformări
structurale, violente sau nu, care au avut loc în momente
şi ţări diferite, Revoluţia Franceză a ajuns să fie
cunoscută drept revoluţia în sine, punctul de referinţă al
schimbărilor structurale ale politicii, deoarece cazul
francez a subminat simbolul european al puterii
monarhice absolute, dar şi datorită nenumăratelor
controverse pe care le-a declanşat.
Peste tot în Europa, atât autorii progresişti cât şi cei
conservatori, inspiraţi de revoluţia franceză au început o
dezbatere pasională asupra idealurilor Iluminismului.
După cum remarca Thomas Malthus, „Revoluţia

Franceză […] la fel ca o cometă strălucitoare pare
destinată fie să insufle o nouă viaţă şi vigoare, fie să
zdrobească şi să distrugă umanitatea”.339
Se poate spune că Revoluţia Franceză a pus capăt

„vieţii fermecate a Iluminismului”340, pentru că a dat
337 ‘Révolution’, in L'Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné

des sciences, des arts et des métiers,
http://diderot.alembert.free.fr/R.html.
339 Thomas Malthus, An Essay on the Principle of
Population, as it Affects the Future Improvement of
Society with Remarks on the Speculations of Mr. Godwin,
M. Condorcet, and Other Writers, Printed for J. Johnson,
in St. Paul’s Church-Yard, London, 1798, p. 1.
340 David C. Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D.
Irvine) Transaction Publishing, 2003, p. 57.
112
naştere unei reacţii conservatoare. Cele mai celebre

lucrări reacţionare sunt Reflecţii asupra Revoluţiei
Franceze, a lui Burke (1790), Consideraţii despre Franţa, a
lui de Maistre (1797) şi Eseu asupra principiului
populaţiei a lui Malthus (1798). De cealaltă parte a
baricadei, după înfrângerea lui Napoleon, au început să
apară numeroase memorii și texte cu relatări despre
evenimente. Imaginea unei revoluţii ‘întrerupte’ a făcut
din Revoluţia Franceză ‘un proiect curs’, dar fără a exista
un consens cu privire la momentul în care revoluţia a
fost ‘întreruptă’ sau cu privire la identitatea celui care i-
a săpat mormântul, Robespierre sau Napoleon.341
Au existat şi aspecte militare şi strategico-ideologice
care au făcut ca Revoluţia Franceză să fie considerată
revoluţia prin excelenţă. Intelectuali ca Hegel sau
Goethe descriau modul Franţei revoluţionare de a purta
războaie ca pe începutul unei noi ere. La Valmy, în 1792,
Goethe credea că asistă la începtul unei noi epoci din
istoria omenirii, iar în 1806, la Jena, Hegel considera că
armatele lui Napoleon erau instrumentul istoric al
spiritului unei lumi noi.342 Spiritul acestei lumi noi a fost
purtat în întreaga Europă, modelând harta continentului
și mințile europenilor.
„De la sfârşitul Războiului de 30 de ani (1648) până la

Revoluţia Franceză (1789), războaiele din Europa erau
hobby-ul aristocraţilor. Armatele erau jucăriile scumpe
ale monarhilor ce se jucau de-a diplomaţia interstatală,
341 Bronislaw Baczko, ‘Revoluționarul’, in François Furet

(ed.), Omul romantic, Polirom, 2000, pp. 262-266.
342 Philip K. Lawrence, ‘Enlightenment, modernity and
War’, History of the Human Sciences 12 (1999), p. 10.
113
după niște reguli recunoscute reciproc. Toate acestea

s-au schimbat decisiv odată cu Revoluţia.”343
Generalii francezi, în special Napoleon, au

implementat lecţiile învăţate în timpul ultimului război
de modă veche – Războiul de de şapte ani (1756-1763)344.
Începând cu războaiele revoluţionare şi cele
napoleoniene, statele occidentale au pus în practică un
nou tip de violenţă organizată pe scară largă, care,
începând cu Napoleon, va include „o nouă cultură a
naţionalismului”345. Un element cheie al noii gândiri a
fost urmărirea „victoriei decisive” şi „completa
distrugere a forţelor inamice”346: „Folosiţi baioneta
oricând aveţi ocazia”347.
„Pentru prima dată, Europa era martora efectelor

ideologice ale naţionalismului ca instrument militar.
Războaiele de manevră purtate după nişte reguli
civilizate au fost înlocuite cu războaiele purtate cu zel
ideologic”348.
În ciuda imaginii ei retrospective, Revoluţia Franceză

a însemnat altceva pentru o parte a celor ce au luat parte
la ea. Istoricii sunt conştienţi de faptul că „originile sunt
întotdeauna construite retrospectiv, multe din ele
343 Ibidem, pp. 7-8..

344 „Războiul de şapte ani” a fost purtat între Franţa şi
Marea Britanie şi a fost provocat de tentativa
Habsburgilor austrieci de a recupera Silezia, ocupată de
Frederick al II-lea cel Mare al Prusiei în timpul
Războiului de succesiune austriac (1740-1748).
345 Lawrence , op. cit., p. 4.
346 Ibidem, p. 9.
347 Ibidem, p. 10.
348 Ibidem, p. 10.
114
scăpând înţelesului celor ce le-au fost contemporani”349.

După părerea lui John McManners, pentru mulţi
participanţi, Revoluţia a însemnat o implicare aproape
involuntară într-o serie de evenimente întâmplătoare.350
O anecdotă celebră povesteşte că Ludovic al XVI-lea
întrebase dacă asaltul asupra Bastilliei (14 iulie 1789)
fusese o revoltă, la care Ducele de Liancourt îi răspunse,
„Nu Sire, este o revoluţie”.351
Pentru contemporani evenimentul fusese o revoltă.
Revoltele, în special răscoalele ţărăneşti, cunoscute sub
numele de ‘la Grande Peur’ au pregătit terenul pentru
procesul revoluţionar ulterior. ‘Marea frică’, care a
cunoscut intensitatea maximă între 20 iulie şi 6 august,
explică parţial de ce nobilimea şi clerul au renunţat la
privilegii în noaptea de 4 august.
Concomitenţa evenimentelor ar putea da impresia
unei relaţii de cauzalitate între revolte, pe de-o parte şi
schimbările politice, pe de altă parte. Dar este vorba
doar de o speculaţie retrospectivă care nu ţine cont de
relaţia spaţiu-timp din acea vreme; de exemplu, vestea
căderii Bastilliei a ajuns mai repede la Madrid (după 13
zile) decât la 130 de kilometri de Paris (după 28 de
zile).352
Fundalul comun al revoltelor a fost criza economică,
cauzată mai ales de recoltele proaste din 1787 si 1788.
Aşadar, ţăranii, care constituiau 80% din plătitorii de
taxe, erau mult mai vulnerabili la mărirea taxelor şi, în
349 Darnton, Forbidden Best-Sellers, p. 173.

350 John McManners, Men, Machines and Freedom.
Lecturers on European History, 1789-1914, Blackwell,
1974, p. 17.
351 Ibidem, p. 17.
352 Eric Hobsbawm, Era revoluției (11789-1848), Cartier,
Chișinău, 2002, p. 18.
115
consecinţă, mult mai furioşi. În plus, recoltele proaste au

dus la mărirea preţului alimentelor, ceea ce i-a făcut
furioşi şi pe ‘sans-culottes’353 din oraşe.
Plecând de la logica crizei economice drept cauză
principală, Hobsbawm considera, în mod ironic,
Revoluţia Americană drept cauza celei franceze,
deoarece impactul economic al implicării militare a
francezilor a depăşit succesul politic. Revoluţia
Americană a constituit cea mai mare victorie a Franţei
împotriva Marii Britanii, dar a fost şi cauza falimentului
statului francez.354
Criza economică sau nemulţumirea generală putea
duce la criza politică, dar nu în mod automat. Pasul
politic a fost făcut de aristocraţie, prin ceea ce azi ar
putea fi văzut drept o eroare strategică. Există un adevăr
paradoxal într-o altă afirmaţie ironică a lui Eric
Hobsbawm: Revoluţia a izbucnit ca o reacţie feudală
împotriva politicii de centralizare.355 Încercând să
exploateze slăbiciunile autorităţii centrale, aristocraţia a
neglijat alte aspecte ale crizei generale, forţându-l pe
rege să convoace Stările Generale.356 Slăbiciunile statului
erau însă prea profunde pentru a fi exploatate într-un
mod controlat, lăsând locul altor competitori pentru a
culege roadele. A Treia Stare s-a autoproclamat Adunare
353 ‘Sans-culottes’ este un termen ce începe să fie folosit în

intervalul 1790 - 1792 pentru a-i desemna pe cei mai
săraci membri ai celei de-a Treia Stări, pentru că
obişnuiau să poarte pantalons în loc de culotte
(pantaloni până la genunchi).
354 Hobsbawm, op. cit., p. 73.
355 Ibidem, p. 72.
356 Stările Generale era un corp tri-cameral ce reprezenta
stările tradiţionale din Franţa. Prima Stare era clerul, a
Doua Stare aristocraţia, iar în a Treia Stare era inclus
restul populaţiei.
116
Naţională (17 iunie 1789), iar mai târziu Adunare

Constituantă Naţională (9 iulie 1789), o adunare care nu
mai era a stărilor, ci ‘a poporului’.
Adunarea Națională Constituantă (1789-1791).

Adevărata revoluţie n-a fost produsul unor jocuri
politice, nici rezultatul violenţei de stradă, ci o
consecință firească a limbajului ideologic care a permis
înţelegerea acelor evenimente. Faptul că toate
insatisfacţiile divergente au dus la o singură revoluţie se
datorează acelor ‘philosophes’ care au oferit ideologia
care a dat sens revoluţiei.357 Folosind limbajul filozofilor
drept un instrument legitim ce le conferea „un pedigree
intelectual respectabil”358, conducătorii Revoluţiei au
produs o transformare structurală a sistemului socio-
politic. De fapt, aceasta a făcut diferenţa între
distrugerea Vechiului Regim şi construcţia rapidă a
unuia nou.
Primele produse vizibile ale Revoluţiei, care a oferit o
soluţie ideologică generală în loc de compensaţii parţiale,
au fost abolirea sistemului feudal în urma Decretului din
august (4 august 1789) şi Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (26 august 1789). Inspirându-se din
revoluţiile americană şi engleză şi din gândirea radicală
a lui Jean-Jacques Rousseau, Adunarea Constituantă
Naţională a produs infrastructura unui ‘bun contract
social’ între indivizi abstracţi ce îşi propun să creeze o
organizaţie politică. Baza noului contract social a
constituit-o Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.
357 Hobsbawm, op. cit. p. 74.

358 Roger Chartier, apud Darnton, Forbidden Best-Sellers, p.
173.
117
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului 359 a

fost aprobată de Adunarea Constituantă Naţională „în
prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei Superioare”.
Articole: (art. 1) Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali

în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate
decât pe utilitate publică.
(art. 3) Principiul oricărei suveranităţi rezidă în
principal în naţiune; nici o entitate, nici un individ nu
pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit
de la ea.
(art. 4) Libertatea constă în a face tot ceea ce nu face
rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu
excepţia acelora care asigură celorlalți membri ai
societăţii exercitarea aceloraşi drepturi. Aceste limite
pot fi determinate numai prin lege.
(art. 6) Legea este o expresie a voinţei generale. Toţi
cetăţenii au dreptul de a participa personal sau prin
reprezentanţii lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie
aceeaşi pentru toată lumea, indiferent dacă protejează
sau pedepseşte. Toţi cetăţenii, fiind egali în ochii legii,
sunt la fel de eligibili pentru toate demnităţile, locurile
şi slujbele publice, în funcţie de capacitatea lor şi fără a
face altă distincţie decât cea privitoare la virtuţile şi
talentele lor.
(art. 9) Orice om este presupus nevinovat, până în
momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se
consideră necesar să fie arestat, orice act de
constrângere, în afara celor necesare pentru reţinerea
lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.
(art. 11) Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor
este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului;
359 ‘Declaration des droits de l'homme et du citoyen’, 26

August 1789, http://www.conseil-
constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/root/bank_mm/anglais/cst2.pdf.
118
orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să

tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege,
în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a
acestei libertăţi.
(art. 13) Pentru întreţinerea forţei publice şi pentru
cheltuielile administrative, o contribuţie comună este
indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal
între toţi cetăţenii, în funcţie de posibilităţile fiecăruia.
(art. 15) Societatea are dreptul să ceară socoteală
oricărui funcţionar public pentru modul în care îşi
îndeplineşte funcţia.
(art. 17) Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru,
nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepţia cazurilor în
care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în
mod evident acest lucru, şi cu condiţia unei juste
despăgubiri prealabile.
Adunarea Naţională Constituantă şi-a continuat

activitatea ideologică (şi practică) luînd în vizor biserica.
Pe de-o parte, era nevoie ca relaţia dintre biserică şi stat
să fie redefinită, proiect ce era susţinut de intelectualitate
încă din vremea Edictului de la Fontainebleau (1685).360
Pe de altă parte, era nevoie de resurse financiare pentru
sprijinirea guvernului revoluţionar. Adunarea a abordat
criza financiară transferând naţiunii proprietatea Bisericii
(decembrie 1789). Fiind în criză de lichidități, guvernul a
introdus o nouă bancnotă, assignat, cu acoperire în
terenurile confiscate de la biserică. Ulterior, s-au abolit şi
jurămintele monastice (februarie 1790). Constituţia
360 François Furet, Revoluția în dezbatere, Polirom, Iași,

2000, p. 108.
119
Civilă a Clerului (iulie 1790) i-a transformat pe prelaţi în

simpli slujbaşi ai statului.361
Pe lângă redefinirea rolului politic al Bisericii, au fost
făcute diverse reforme de politică economică, care au
ajutat atât la consolidarea guvernării cât și la adâncirea
procesul revoluționar. Vânzarea funcțiilor a fost abolită.
Au fost abolite toate barierele comerciale interne, breslele,
sistemul de ucenicie şi organizaţiile profesionale. Orice
individ avea dreptul de a practica o meserie prin achiziţia
unei licenţe.362
Ludovic al XVI-lea şi soţia sa Maria Antoinetta au
încercat să fugă din Paris, dar au fost prinşi şi aduşi
înapoi, deghizaţi în aceleaşi haine pe care le folosiseră ca
să scape (21 iunie 1791). Îmbrăcat ca un servitor, regele a
ajuns în cele din urmă să joace rolul de servitor al
poporului. Chiar dacă ar fi preferat să fie oriunde
altundeva decât în Paris, Ludovic a trebuit să rămână şi
să-şi facă datoria de monarh constituţional.
Conform primei Constituţii363, promisă în 1789, dar

finalizată în septembrie 1791, Franţa era o monarhie
constituţională. Regele împărţea puterea cu o Adunare
Legislativă, dar păstra veto-ul şi prerogativul de a
desemna miniştri. Adunarea Legislativă era aleasă prin
vot cenzitar. Contrar Declaraţiei Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului, sufragiul aparţinea doar cetăţenilor ‘activi’.
361 Ergang, op. cit., pp. 663-364.

362 Ibidem, p. 663.
363 ‘Constitution de 1791’, 3 September, 1791,
http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/francais/la-constitution/les-
constitutions-de-la-france/constitution-de-
1791.5082.html.
120
Cu privire la această îngrădire a drepturilor cetăţeneşti,

Constituţia prescria următoarele:
„Pentru ca un cetăţean să fie considerat activ trebuie să:

fie născut sau naturalizat francez, să fi împlinit vârsta
de 25 de ani, să aibă domiciliul în oraşul sau cantonul
respectiv pentru perioada prescrisă de lege, să plătească
în orice parte a regatului o taxă egală cu valoarea a trei
zile de muncă şi să prezinte chitanţa aferentă plăţii, să
nu fie angajat ca servitor, să fie luat în evidenţa Gărzii
Naţionale în municipiul de domiciliu şi să fi depus
jurământul civil de credinţă.” (Titlul III, Capitolul I,
Secţiunea II, art. 2).
Cei care nu îndeplineau aceste condiţii erau

desemnaţi drept ‘cetăţeni pasivi’. Camille Desmoulins
sublinia faptul că Jean-Jacques Rousseau ar fi fost
desemnat drept „cetăţean pasiv”.364 În plus, cetăţenii
activi aveau puteri foarte limitate. Ei puteau să participe
doar la alegerea electorilor, care trebuiau să fie şi ‘mai
activi’. Nimeni nu putea fi ales elector dacă, pe lângă
condiţiile necesare pentru desemnarea ca cetăţean activ,
nu îndeplinea următoarele condiţii:
„În oraşe cu peste 6 000 de locuitori, să fie proprietari

sau să deţină uzufructul corespunzător unei taxe pe un
venit egal cu valoarea locală a 200 de zile de muncă.”
(Titlul III, Capitolul I, Secţiunea II, art. 7).
În final, electorii îi aleg pe reprezentanţi. Oricare

cetăţean activ, indiferent de poziţia, profesia sau venitul
lui, poate fi ales să fie reprezentantul naţiunii. (T III, C I,
S III, art. 3).
364 Desmoulins, apud Ergang, op. cit., p. 662, nota 1..

121
Adunarea legislativă (1791-1792) s-a întâlnit pentru

prima dată pe 1 octombrie, ca o consecinţă a faptului că
Adunarea Constituantă şi-a încheiat misiunea (realizarea
constituţiei). Adunarea Legislativă a fost formată din
aproximativ 165 Feuillants365 (monarhişti) în aripa
dreaptă, aproximativ 330 Girondini366 (liberali) şi
Iacobini367 (radicali) în aripa stângă, plus încă
aproximativ 250 de deputaţi independenţi. Această
perioadă a consemnat ascensiunea ‘cluburilor’ politice în
Franţa, dintre care se remarcă Clubul iacobinilor.
Girondinii dominau puterea executivă (ca miniştri
numiţi de către rege).
Politica vremii a condus Franţa în război cu Austria şi
aliaţii ei. Împăratul habsburg al Sfântului Imperiu
Roman, Leopold al II-lea368 (1747-1792), împreună cu
regele prusac, Frederick Wilhelm al II-lea (1744-1797), au
emis Declaraţia de la Pilnitz, prin care declară că
365 Gruparea se întrunea într-o fostă mănăstire a Feuillants,

aflată pe Rue Saint-Honoré, de aici numele de Club des
Feuillants. Membrii clubului se auto-intitulau Amis de
la Constitution.
366 Girondinii erau mai degrabă un grup ce împărtăşea
anumite principii decât un partid politic. Numele le
vine de la faptul că cei mai importanţi exponenţi ai
grupului erau deputaţi din Gironde.
367 Numele de iacobini a fost dat iniţial dominicanilor, care
şi-au avut prima reşedinţă din Paris pe Rue St Jacques.
Iacobinii din timpul revoluţiei au fost numiţi aşa, în
batjocură, de către oponenţii lor politici, dar denumirea
a fost asumată de grup. După promulgarea constituţiei
din 1791, s-au numit Société des amis de la constitution
séants aux Jacobins a Paris, iar după căderea monarhiei
Société des Jacobins, amis de la liberté et de l'égalité.
368 Leopold era fratele fostului împărat Iosif al II-lea şi
fratele reginei Maria Antoinetta.
122
interesul monarhilor din Europa este legat de bunăstarea

lui Ludovic şi a familiei sale. Regele Ludovic al XVI-lea
(precum şi numeroşi Feuillants) şi Girondinii doreau
război. Numai câţiva dintre Iacobinii radicali se opuneau
războiului, preferând să consolideze şi să extindă
Revoluţia în interior, pentru că, de exemplu, ţăranii
catolici din Vendée s-au revoltat împotriva guvernului
îndreptându-se spre Paris.369
Aşadar, confruntaţi cu criza internă şi invazia

prusaco-austriacă, Iacobinii au organizat o revoltă
populară, au răsturnat guvernul (august, 1792). În timpul
insurecţiei din august, Adunarea Legislativă a decretat
suspendarea temporară a regelui Ludovic al XVI-lea şi
convocarea unei Convenţii Naţionale care trebuia să
elaboreze o nouă constituţie. Bătălia de la Valmy (20
septembrie 1792) a rezolvat problema externă. Este
cunoscută sub numele de ‘canonada de la Valmy’,
deoarece francezii au tras 20.000 de focuri de tun, cel mai
mare bombardament văzut până atunci.370
Convenția națională (1792–1795). Ce a rămas din

guvernul naţional depindea de sprijinul Comunei
insurecţionale. Convenţia însărcinată să scrie noua
constituţie s-a întrunit pe data de 20 septembrie 1792 şi a
devenit noul guvern (de facto) al Franţei. Spre deosebire
de Adunarea Naţională, care avea doar putere legislativă,
Convenţia Naţională îmbina puterea legislativă cu cea
executivă şi guverna printr-o reţea de comitete
subordonate Comitetului de Salvare Publică.
369 Ergang, op. cit., p. 667-669.

370 Lawrence, op. cit., p. 9.
123
În ziua următoare, convenţia a abolit monarhia şi a

declarat Republica. Regele a fost judecat pentru trădare
şi decapitat (1793); după câteva luni, regina a fost şi ea
decapitată. Execuţia lui Ludovic a avut un efect zdrobitor
asupra atitudinii majorităţii ţărilor europene faţă de
Franţa. Convenţia a început un război preemptiv
împotriva Angliei şi Olandei. Au urmat confruntări cu
alte state, astfel că, până în primăvara anului 1793,
coaliţia împotriva Franţei era formată din Austria, Prusia,
Spania, Portugalia şi Napoli, pe lângă Anglia şi Olanda.
În noua Adunare, aripa dreaptă era acum formată din
Girondini în timp ce aripa stângă era dominată de
Iacobini. Deputaţii girondini tindeau din ce în ce mai
mult să reprezinte interesele înaltei burghezii, în timp ce
Iacobinii deveniseră susţinătorii clasei muncitoare.371
Sprijiniţi de parizienii sans-culottes şi de un mare
număr de membri ai Gărzii Naţionale, iacobinii au
alungat 24 de membri girondini din Convenţie. Pentru a
rezolva criza generală, iacobinii au introdus un nou tip
de strategie militară, care includea populaţia civilă în
procesul de război.372
Au realizat şi o nouă Constituţie373 (iunie 1793).
Această (a doua) Constituţie este importantă, deoarece
întruchipa teoria controlului direct al poporului în
guvernare. Această constituţie democratică a fost
ratificată prin referendum public, dar niciodată aplicată,
din cauza stării excepționale.
371 Ergang, op. cit., pp. 677-680.

372 Ibidem, p. 681.
373 ‘Acte constitutionnel du 24 juin 1793’,
constitutions-de-la-france/constitution-du-24-juin-
1793.5084.html.
124
Între timp, începuse Domnia Terorii (‘La Terreur’

septembrie 1793 - iulie 1794), cauzată de criza internă şi
cea internaţională, în special de războiul în derulare.
Guvernul inaugurat mai devreme de Convenţie a rămas
în vigoare. În fruntea lui era comitetul executiv, sau
Comitetul de Salvare Publică. Acest comitet era format
din nouă membri, iar mai târziu din doisprezece. Acesta
numea şi demitea miniştri, administra finanţele,
organiza armata, selecta generalii, planifica operaţiunile
militare şi căuta să păstreze legea şi ordinea în Franţa.
Doi dintre cei mai de seamă membri ai comitetului au
fost Robespierre (1758-1794) şi Saint-Just (1767-1794).
Subordonate Comitetului de Salvare Publică, erau
Comitetul pentru Securitatea Generală şi Tribunalul
Revoluţionar. Primul servea controlului general
poliţienesc; cel de-al doilea era o Curte extraordinară
instituită pentru a-i judeca pe cei care se făceau vinovaţi
de activităţi contra-revoluţionare.374
Legea Suspecţilor375 (septembrie, 1793) a fost una din
cele mai dezbătute acte Revoluţionare, „piatra de hotar a
terorii ca sistem”376, care a permis Tribunalului
Revoluţionar să confunde politica cu justiţia în așa
măsură încât teroarea devenise „singurul mecanism
regulator al vieții politice”377. Orice inamic real sau
închipuit al guvernului putea fi închis ca suspect.
Suspecţii arestaţi, care erau judecaţi de Tribunalul
Revoluţionar, sfârşeau de obicei la eşafod. Prin urmare,
374 Ergang, op. cit., pp. 681-682.

375 ‘Law of Suspects’ (September, 1793),
http://sourcebook.fsc.edu/history/lawofsuspects.html.
376 Baczko, Baczko, Comment sortir de la terreur. Thermidor
et la Révolution, (Crimele revoluției franceze), Editura
Humanitas, București, 2007, p. 77.
377 Ibidem, p. 154.
125
ghilotina a devenit simbolul perioadei, făcând zeci de mii

de victime, fără discriminare în funcție de clasă sau
categorie socială.
În final, printre cei care şi-au pierdut astfel viaţa au
fost organizatorii Terorii (Robespierre și Saint-Just).
După victoria de la Fleurus (26 iunie, 1794) primejdia
externă dispăruse și, odată cu ea, dispăruse și nevoia
salvatorilor sau a măsurilor extreme.
Aripa stângă i se opunea lui Robespierre pe motiv că
respingea ateismul şi nu era destul de radical (egalitarist)
– iar dreapta pe motiv că era prea radical. Însă grupurile
conspirative care l-au răsturnat nu erau ideologice în
motivaţia lor; majoritatea celor care au conspirat
împotriva lui Robespierre au făcut-o din motive practice
şi personale, în special din dorinţa de auto-conservare.
Frica liderilor politici generată de unele acte arbitrare ale
lui Robespierre a fost tradusă în limbajul mulţimii prin
zvonul care sugera că tiranul republican dorea să devină
rege. Zvonul s-a extins rapid prin ziare, broşuri şi alte
materiale de difuzare.378
Regimul Termidorian379 (iulie 1794 - octombrie 1795)

îi exclude de la putere pe iacobini, inclusiv pe câţiva din
cei care au conspirat împotriva lui Robespierre şi Saint-
Just. Teroarea Albă a avut ca rezultat numeroase
întemniţări şi câteva sute de execuţii, aproape exclusiv
ale oamenilor politici de stânga. Conform lui Martyn
Lyons, regimul Termidorian a continuat atât atitudinile
lui Robespierre faţă de clasa de jos, cât şi
constituţionalismul Adunării Constituante. Cel mai
izbitor aspect al lui 9 Termidor este tocmai absenţa
378 Ibidem, p. 31.
379 ‘Termidor’ era numele lunii iulie în calendarul
revoluţionar produs de iacobini.
126
intervenţiei populare, inerţia parizienilor şi, în cele din

urmă, loialitatea liderilor săi faţă de guvernarea
existentă. 380
Acest regim a fost nevoit să se bazeze din ce în ce mai
mult pe armată. De exemplu, Napoleon Bonaparte a pus
capăt gustului parizienilor pentru Revoluţie, folosind
artileria împotriva lor.
După elaborarea celei de-a treia Constituţii (1795)381,
regimul a rămas în istorie sub numele de „Directorat”.
Directoratul Executiv (în franceză, Directoire exécutif),
format din cinci directori aleşi pe cinci ani a deţinut
puterea executivă în Franţa, din noiembrie 1795 până în
noiembrie 1799. Perioada Directoratului a fost centrată
pe un sistem parlamentar format din Consiliul celor
Cinci Sute (art. 44) şi Consiliul Bătrânilor, 250 la număr
(art. 82). Membrii Celor Cinci Sute trebuia să fi împlinit
treizeci de ani (art. 74), membrii Bătrânilor să fi împlinit
cel puţin patruzeci de ani (art. 83). Sistemul de alegeri
indirecte ale perioadei Convenţiei a continuat (art. 33),
însă constituţia a adoptat votul secret (art. 31) şi a
abandonat sufragiul universal (art. 35).
Renunţarea la sufragiul universal a fost, în teorie, o
deviaţie de la traseul democratic al republicii, dar, în
practică, n-a produs nicio reacţie semnificativă, deoarece
majoritatea oamenilor (90%) nu obişnuiau să voteze,
indiferent de regimul electoral.382
380 Martyn Lyons, ‘The 9 Thermidor: Motives and Effects’,

European History Quarterly 5 (1975), p. 125.
381 ‘Constitution du 5 Fructidor An III’, 22 August 1795,
constitutions-de-la-france/constitution-du-5-fructidor-
an-iii.5086.html.
382 Baczko, Comment sortir de la terreur..., p. 350.
127
3.3. Războaiele Napoleoniene
Eric Hobsbawm consideră că armata franceză a fost

„copilul formidabil al republicii”383; deoarece în timpul
lungilor perioade de război împotriva Primei Coaliţii
(1792-1797) i-a selectat pe cei mai potriviţi pentru această
treabă, devenind o armată profesionistă şi curajoasă.
După căderea iacobinilor, armata a devenit tot mai
importantă pentru soluţionarea problemelor şi păstrarea
puterii politice. Preluarea puterii a devenit astfel doar o
chestiune de timp. Napoleon a rezolvat această
ambivalenţă. Punctul de cotitură din cariera sa a fost
perioada Directoratului.Un plan de campanie bine făcut
împotriva Austriei, i-a convins pe Directori că era omul
potrivit. Ca urmare, în martie 1796, a fost numit
comandant suprem al armatei din Italia. La Lodi şi-a
câştigat porecla ‘micul caporal’, apelativ izvorât din
simpatie şi admiraţie din partea soldaţilor săi, din care
multora le ştia numele. I-a izgonit pe austrieci din
Lombardia şi a învins armata Statului papal. A rezultat
Tratatul de la Campo Formio (1797), care a pus capăt
Primei Coaliţii, i-a conferit Franţei control asupra
Renaniei, asupra unei părți din nordul Italiei și asupra
unei părți din Ţările de Jos (Belgia).384
În Egipt (1798), Napoleon a luptat împotriva Marii
Britanii şi aliaţilor săi din motive strategice şi
propagandiste. Între timp, poziţia Franţei în războiul cu
Prusia şi Austria devine tot mai slabă. Napoleon se
întoarce în Franţa şi se foloseşte de situaţie pentru o a da
o lovitură de stat.385
384 Ergang, op. cit., pp. 697-700.
385 Ibidem, pp. 701-703.
128
9 noiembrie (18 Brumar) marchează începutul unui

nou regim, cunoscut drept Consulat (1799-1804).
Bonaparte, cel care a elaborat Constituţia din anul VIII
(1799)386, şi-a asigurat alegerea în poziţia de prim consul,
fapt ce l-a transformat în cea mai puternică persoană din
Franţa. Puterea i-a crescut şi mai mult prin Constituţia
din anul X (1802)387, când ajunge Prim consul pe viaţă.
În pofida faptului că Napoleon a introdus numeroase
reforme interesante, cum ar fi Concordatul din 1801, care
a pus capăt conflictului religios intern, sau Codul
Napoleonian, care punea bazele birocratice ale statului
modern francez,388 el și-a câștigat notorietatea grație
calităților sale militare. A devenit figura cea mai notorie
a secolului al nouăsprezecelea datorită războaielor pe
care le-a purtat împotriva celei de-a Doua Coaliţii (1799-
1802) şi împotriva celorlalte (5) care au urmat, până la
ultima înfrângere (1815). Napoleon a revoluţionat arta
războiului şi logistica, a creat state noi şi a redesenat
harta Europei pentru a servi intereselor franceze. A
386 ‘Constitution du 22 Frimaire An VIII’, 13 Decembre

1799, http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutions-de-la-france/constitution-du-22-frimaire-
an-viii.5087.html.
387 ‘Constitution du 16 termidor An X’, 4 August 1802,
constitutions-de-la-france/constitution-du-16-termidor-
an-x.5088.html.
388 Codul Civil (1800, 1804) a fost doar primul dintr-o serie
de coduri. A fost urmat de Codul de procedură civilă
(1806), Codul comercial (1807), Codul de procedură
penală, (1808) şi Codul penal (1810). Robert Ergang este
de părere că cele din urmă coduri reflectau şi sprijineau
din ce în ce mai mult despotismul crescând al lui
Napoleon (Ergang, op. cit., p. 718).
129
introdus sistemul de guvernare francez în ţările satelit,

unde a rămas în vigoare chiar şi după înfrângerea sa. În
concluzie, putem spune că, chiar dacă „la început
armatele lui Napoleon au folosit muschetele pentru a
câştiga inimile” vecinilor, „ideologia republicană s-a
dovedit în final mai de succes”.389
Războaiele au continuat după sfârşitul celei de-a
Doua Coaliţii, în principal datorită Marii Britanii. Spre
deosebire de partenerii săi din coaliţie, Marea Britanie a
rămas în război pe durata întregii perioade a războaielor
napoleoniene. Tratatul de la Amiens (1802) a oferit doar
un an de pace, interval nesatisfăcător pentru ambele
părţi implicate în conflict. Conflictul dintre cele două
naţiuni a atins punctul culminant prin seria de Decrete
de la Berlin, care au introdus în vigoare Blocada
Continentală (1806), prin care se urmărea să se sufoce
economic Marea Britanie, interzicându-i comerţul pe
teritoriile controlate de francezi. Dar, în ciuda blocadei
continentale, exporturile britanice de bumbac, lână şi
metale au crescut de la 8% (1793) la 13% (1821) din
venitul naţional, deoarece noi pieţe ca Portugalia, Spania
şi coloniile lor au înlocuit vechile pieţe.390
Pe continent, Napoleon câştiga bătălie după bătălie,
reconfigurând coaliţiile anti-franceze. Marea Britanie a
convins Rusia, Suedia şi Austria să i se alăture în 1805
într-o a Treia Coaliţie împotriva Franţei; Napoleon
folosise forţa pentru a convinge puterile continentale că
interesele lor se opun intereselor Marii Britanii. Austria
389 Robert J. Richards, The tragic sense of life: Ernst Haeckel

and the struggle over evolutionary thought, The
University of Chicago Press, 2008, p. 25.
390 Yves Charbit, Economic, Social and Demographic
Thought in the XIXth Century. The Population Debate
from Malthus to Marx, Springer Verlag, 2009, p. 29.
130
reintră în război împotriva Franţei. Napoleon îi învinge

pe austrieci la Ulm (1805) şi în bătălia de la Austerlitz, în
2 decembrie 1805, cunoscută ca ‘bătălia celor trei
Împăraţi’391. Prusia se alătură Marii Britanii în 1806.
Napoleon învinge o armată prusacă la Jena (14 octombrie
1806), iar mareşalul Davout învinge o altă armată
prusacă la Auerstädt în aceeaşi zi. Prusia şi Rusia
schimbă tabăra în 1807.392 Austria reintră în război
împotriva Marii Britanii, iar în 1809 împotriva Franţei.
Napoleon i-a învins pe austrieci la Wagram (iulie 1809).
Tratatul de la Schönbrunn (octombrie 1809) pune
bazele unei noi alianţe franco-austriece. Nou numitul
ministru de externe Metternich şi-a concentrat eforturile
să întărească noua alianţă (scopul său era să folosească
Franţa împotriva Rusiei). Ca urmare, Napoleon s-a
căsătorit cu Marie-Louise, o arhiducesă austriacă.
În 1812, Napoleon a invadat Rusia, căutând să-l oblige
pe Alexandru I să respecte Blocada Continentală.
Problema a fost că logistica sa, care se baza pe proviziile
locale (jefuirea zonelor bogate), nu era fezabilă în Rusia,
aceasta fiind vastă, săracă şi acoperită de zăpadă.
Napoleon capturează Moscova, un oraş incendiat şi
abandonat, însă nu obţine tratatul de pace. Napoleon îşi
pierde cea mai mare parte din armata de 400.000 de
391 Napoleon I, Franz al II-lea şi Alexandru I. Franz al II-lea

a fost ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman
(1792-1806) şi primul împărat austriac, ca Franz I (r.
1804-1835). Alexandru I al Rusiei (r. 1801-1825) n-a
urmat politica lui Pavel I (r. 1796- 1801), care încercase
să stabilească relaţii mai bune cu Napoleon.
392 Ergang, op. cit., p.727.
131
oameni cu care invadase Rusia, din cauza frigului,

foamei și atacurilor de gherilă rusești.393
Până în 1813, Napoleon avea din nou o armată de mai
mult de 300.000 de soldaţi – însă slab antrenaţi.
Întrezărind o ocazie de a-l învinge pe Napoleon, Prusia,
Suedia, Austria394 şi câteva din statele germane reintră în
război. Însă armata franceză, deși slab pregătită, a
produs pierderi de 40.0000 aliaţilor la Lützen (mai 1813)
şi Bautzen (mai 1813). Înainte ca forţele aliate să se
apropie mai tare, Napoleon a mai avut o victorie la
Dresda (august 1813), însă la Leipzig (octombrie 1813)
lucrurile au luat o întorsătură nefericită. În această
bătălie, uneori numită ‘Bătălia Naţiunilor’, care a durat
trei zile, a pierdut o bună parte din armată.395
Totuşi, nici Austria, nici Marea Britanie nu doreau să
încurajeze Rusia, slăbind Franţa prea tare. Prin urmare,
Metternich l-a înştiinţat pe ambasadorul Franţei că s-ar
putea lua în considerare menținerea graniţelor naturale
ale Franţei (Rinul, Alpii şi Pirineii) ca bază pentru pace.
În ciuda faptului că era ameninţat cu prăbuşirea
completă, Bonaparte a ezitat.396
În Campania de şase zile care a urmat, Napoleon a
câştigat câteva bătălii împotriva forţelor inamice care
avansau înspre Paris. Cu toate acestea, pe data de 30
martie 1814, forţele unite ale comandantului austriac
393 David S. Mason, A Concise History of Modern Europe:

Liberty, Equality, Solidarity, Third Edition, EPUB,
Rowman & Littlefield, 2015, pp. 77-80.
394 In August, 1813, socrul lui Napoleon, Împăratul Franz I,
a trecut de partea aliaţilor, după ce Napoleon
respinsese termenii de pace care-i fuseseră prezentaţi
de către ministrul austriac Metternich.
395 Ergang, op. cit., p.743.
396 Ibidem, p.744.
132
Schwarzenberg şi cele ale comandantului prusac Blücher

au cucerit Parisul. O săptămână mai târziu, Napoleon a
semnat abdicarea sa şi accepta exilul pe insula Elba, iar
dinastia de Bourbon a fost reinstaurată.397
Însă aventura lui nu se încheiase. Însoţit de câteva
trupe loiale, Napoleon a recâştigat uşor tronul de la
Ludovic al XVIII-lea. Napoleon a condus în jur de 130.000
de oameni din Armata nordului într-o bătălie preemtivă
împotriva Aliaţilor, în Belgia. Intenţionase să atace
forţele Coaliţiei înainte ca acestea să se reunească.
Napoleon l-a forţat pe Blücher să lupte la Ligny (16 iunie
1815), de unde prusacii învinşi s-au retras în dezordine.
După două zile, a încercat aceeaşi strategie împotriva lui
Wellington la Waterloo (18 iunie 1815). Dar la Waterloo,
strategia lui Bonaparte a eşuat. În iulie 1815, Napoleon s-
a predat la Rochefort. Aliaţii l-au exilat pe îndepărtata
insulă Sf. Elena, unde a a rămas până la moarte (1821).398
3.4. Revoluţia Industrială
Revoluția Industrială a produs sau, cel puțin, a

contribuit în mod decisiv la crearea modului de
producție capitalist. În cuvintele lui David Landes,
Revoluţia Industrială a deschis o nouă epocă a
promisiunilor, a transformat echilibrul puterii politice,
atât în cadrul naţiunilor, cât şi între naţiuni şi, treptat, a
schimbat felul oamenilor de a gândi şi de a acţiona.399
397 Ibidem, pp.744-745.

398 Ibidem, pp.747-749.
399 David S. Landes, The Unbound Prometheus.
Technological change and industrial development in
Western Europe from 1750 to present, Cambridge
University Press, 2003, p. 41.
133
Prin ‘mod de producţie capitalist’ înţeleg un sistem

social și politic specific care se bazează pe economia
capitalistă. Fiecare tip de economie (culesul și
vânătoarea, agricultura și zootehnia, respectiv industria
și comerțul) favorizează un tip specific de structură
socială și politică și, în cele din urmă, un tip specific de a
face și înțelege lucrurile.400
Prin ‘capitalism’ înţeleg logica capitalului, care era
produsă de logica investiţiei. Investiţia în mijloace de
producţie a extins și a universalizat logica comerţului şi
în planul relaţiilor interpersonale, producând treptat un
soi de comodificare a realităţii, o realitate construită
preponderent din resurse şi mijloace de producţie. În
cuvintele lui Martin Heidegger, tehnica modernă a
favorizat o privire specifică asupra lumii, în care toate
obiectele sunt văzute ca resurse aflate la îndemână,
lăsând deoparte toate celelalte sensuri pe care obiectele
le pot primi.401 În cuvintele lui Karl Marx, tehnica
industrială și logica schimbului au favorizat un tip
specific de relaționare, în care persoanele întrețin relații
obiectuale, în timp ce obiectele întrețin relații sociale,
deoarece mărfurile acționează ca mediator între
diferitele tipuri de muncă încorporate în obiecte,
egalizându-le.402 Universalizarea mărfii favorizează
ignorarea condițiilor specifice în care obiectul a fost
produs, topind în prețul de pe etichetă toată istoria
producerii lui.
400 Wolf, op. cit., pp. 72-99.

401 Martin Heidegger, ‘Întrebare privitoare la tehnică’, în
Originea operei de artă, Univers, 1982, pp. 106-146.
402 Karl Marx, Capitalul, volumul I, în Karl Marx &
Friedrich Engels, Opere, Vol. 23, Editura Politică,
București, 1966, p. 87.
134
În ce fel s-a generalizat această logică bizară, care în

trecut afecta doar o mică parte a populației (comercianți,
finanțiști și, poate, câțiva meșteri și inventatori)?
Pe de-o parte, continua reinvestire a capitalului a tins
să subordoneze celelalte sisteme de producţie, făcând
unele regiuni să decadă şi forţându-le pe altele să se
adapteze la noua logică. Spre deosebire de logica
comerţului sau de logica bancară, care a afectat mai ales
statutul antreprenorului de succes, logica investiţiei în
mijloace industriale de producţie a afectat baza de
producţie a sistemului social european, eliminând treptat
concurenţa celor care nu urmau această logica.
Pe de altă parte, logica investiţiei a diminuat
flexibilitatea strategiilor de producţie astfel că, după cum
remarcă şi David Landes, antreprenorul a devenit un
„prizonier al investiţiei sale”403. Nevoia de amortizare a
investiţiei îl obligă pe antreprenor să intrepreteze
procesul de producţie şi muncitorul, sau ‘mâna de lucru’,
în termeni de costuri şi productivitate şi să ignore alte
aspecte ale relaţiei. Antreprenorul trebuie să urmeze
numai această logică, pentru a evita falimentul. Astfel că,
fabrica a devenit „un nou tip de închisoare, ceasul un
nou fel de temnicer”404.
Cum? A fost un proces treptat şi dureros care a
adaptat societatea la noul ritm. Conform lui Sidney
Pollard, ritmul industrial era complet diferit de cel
tradiţional. Patronii de obicei se plângeau de lenea
muncitorilor, care erau obişnuiţi să lucreze din greu şi cu
entuziasm pe perioade limitate, urmând un ritm al
anotimpurilor şi sărbătorilor tradiţionale.405 Chiar şi
403 Landes, op. cit., p. 41.

404 Ibidem, p. 43.
405 Sidney Pollard, ‘Muncitorul’, in François Furet (ed.),
Omul romantic, Polirom, 2000, p. 85.
135
creşterea salariilor nu era considerată o motivaţie

suficientă; frecvent, după ce câştigau destul pentru a trăi,
muncitorii englezi sau germani îşi luau o pauză.
Această problemă era, în general, rezolvată prin
mijloace (1) economice şi (2) legale.406
(1) Cea mai bună soluţie pentru a rezolva problema
motivaţiei muncitorului a fost să i se dea cel mai mic
salariu posibil, care îl obliga să fie la lucru în fiecare zi.
(2) The Master and Servant Acts erau legi menite să
reglementeze relaţiile dintre angajatori şi angajaţi,
începând cu secolul al XVIII-lea. Aceste legi solicitau
supunere şi loialitate din partea servitorilor faţă de
angajatorul lor legal, iar încălcarea contractului era
deseori pedepsită cu muncă silnică. Erau, de asemenea,
folosite împotriva muncitorilor care intrau în sindicate,
fapte văzute ca activităţi criminale.
Alte metode pentru a rezolva probleme similare
constau în a folosi femei şi copii, care erau mai ‘docili’.
Aceste categorii de muncitori acceptau şi (sau cel puţin
erau forţaţi să accepte) salarii mai mici, deoarece se
considera că lucrează doar pentru a suplimenta venitul
familiei.
Exploatarea copiilor exista dinainte de Revoluţia
Industrială, doar că acum devenise mai vizibilă, în
principal datorită centralizării şi concentrării procesului
de producţie. Abuzurile petrecute, mai ales în minele de
cărbuni şi fabricile de textile, au făcut subiectul a
numeroase relatări, acestea ajutând la popularizarea
problemei.407 Astfel, politicienii au încercat să limiteze
prin lege exploatarea copiilor, cu toate că proprietarii
fabricilor s-au opus. Primele legi englezeşti împotriva
406 Hobsbawm, op. cit., pp. 61-62.

407 Pollard, op. cit., p. 84.
136
exploatării copiilor au fost emise în 1833 şi 1844. Aceste

Factory Acts stipulau că era interzisă munca copiilor pe
timp de noapte, iar ziua de lucru pentru cei sub 18 ani
era limitată la doisprezece ore, săptămâna de lucru
pentru un copil sub 11 ani era limitată la 48 de ore, dar
nu mai mult de 9 ore pe zi.408
Preferinţa patronilor pentru femei şi copii, în special,
şi pentru muncitori înfometaţi şi disperaţi, în general, a
devalorizat locul fabricii pe lista locurilor preferate de
muncă. A devalorizat, de asemenea, şi imaginea
Revoluţiei Industriale, oferind argumente solide pentru a
critica noul sistem. Urâţenia noilor oraşe industriale a
fost un alt motiv pentru a critica noua epocă care s-a
născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cel mai
reprezentativ oraș pentru urâțenia sa a fost Manchester,
supranumit ‘Cottonopolis’, primul oraș industrial din
lume. Sistemul de fabrici a fost în mare măsură
responsabil pentru apariţia oraşului modern, întrucât un
mare număr de muncitori a migrat înspre oraşe, în
căutarea locurilor de muncă în fabrici.
Vechii conservatori și noii socialiști au fost campionii
criticii noului sistem. Apoi, în corul criticilor, s-au
adăugat și iubitorii naturii, artiștii, scriitorii și filozofii,
care au început să descrie noua lume ca fiind una
mediocră și urâtă. Dincolo de motivele obiective care
justificau asemenea descrieri, putem adăuga și ritmul
alert al transformărilor impus de noile tehnologii – de la
materialele și tehnicile de construcție, până la
organizarea activităților și tot ceea ce ține de
408 ‘Extracts from The Factory Act of 1833’,

http://www.historyhome.co.uk/peel/factmine/factact.ht
m.
137
planificarea urbană.409 Acest ritm nu le-a permis

arhitecților, scriitorilor și altor creatori să internalizeze
imperativele vieții cotidiene, lăsându-i cu privirea
orientată fie spre trecut, fie spre natură. Un singur
element al noii lumi a fost valorizat pozitiv și imediat:
trenul. Locomotiva cu aburi, gonind prin câmpiile verzi
precum un dragon al tehnicii, a intrat foarte ușor, și
foarte firesc, în imaginarul și obișnuințele vremii.410
„Revoluţia Industrială a fost un eveniment englez.”411

A început probabil în cea de-a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, în Marea Britanie, și a fost rezultatul unui
concurs de împrejurări:
(1) Etica protestantă. Legătura dintre ‘etica

protestantă’ şi ‘spiritul capitalismului’ trebuie găsită nu
atât în dedicarea pentru muncă, văzută ca un fenomen
sociologic, cât în strategiile de consum ale englezilor
bogaţi, în tensiunea dintre creşterea profitului şi
limitarea cheltuielilor. În ceea ce privește dedicația
pentru muncă a protestanților, e suficient să amintesc
doar lamentările patronilor din Germania și Marea
Britanie vizavi de lenea și dezinteresul muncitorilor
(citate anterior). Pe de altă parte, predispoziţia
‘protestantă’ față de limitarea consumului și investiție a
generat transformarea averii în capital, prin continuă
409 Carl E. Schorske, Viena fin-de-siècle: politică și cultură,

Polirom, Iași, 1998, pp. 59-108.
411 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice și
economice ale epocii noastre, Editura Tact, Cluj-Napoca,
2013, p. 91.
138
investire şi reinvestire. În acest sens, putem menționa

faptul că, fără a lua în calcul această predispoziție, nu
putem să explicăm în mod rațional cum au fost posibile
investițiile compulsive și de mare risc făcute în căile
ferate la începutul secolului al XIX-lea.412
(2) Demografia. Marea Britanie avea o densitate mare

a populaţiei raportat la dimensiunea sa geografică relativ
mică. Politica împrejmuirilor pământurilor comunale şi
Revoluţia agricolă legată de aceasta, care a precedat
Revoluţia industrială, a produs o rezervă de forţă de
muncă disponibilă pentru noul mod de producţie.413
(3) Colonialismul. Faptul că Marea Britanie a fost o

mare putere colonială a influenţat acest proces în
diferite feluri.
În primul rând, dispunând de modul cel mai ieftin şi
răspândit de distribuţie, comerţul maritim britanic cu
coloniile a favorizat producţia în masă. Comerţul
internaţional era mai convenabil decât cel local. De
exemplu, costa mai mult să transporți bunuri de la
Londra la Norwich decât de la Londra la Lisabona.414
În al doilea rând, colonialismul a favorizat
dezvoltarea unei noi perspective în economia politică.
Datorită acestei nou descoperite libertăţi, Parlamentul a
devenit mai deplin conştient de restricţiile locale şi,
treptat, a început să atace monarhia şi încercarea
acesteia de a reglementa viaţa economică a ţării.415 Mai
târziu, filosoful iluminist scoţian, Adam Smith (1723-1790)
412 Hobsbawm, op. cit., pp. 56-59.

413 Hill,, The English Revolution, loc. cit.
414 Idem, The Century of Revolution, p. 15.
139
avea să emită cea mai celebră teorie care a susţinut ideea

unui sistem condus de o mână invizibilă. În timpul vieţii
lui Smith, au fost publicate cinci ediţii din Avuţia
Naţiunilor (1776), lucrare ce a pus bazele economiei
moderne. Cei mai faimoşi gânditori francezi care au
produs o doctrină asemănătoare, laissez-faire, au fost
fiziocraţii Anne-Robert-Jacques Turgot (1727-1781) şi
François Quesnay (1694–1774).
(4) Napoleon. Blocada Continentală impusă de

Napoleon ca un embargo împotriva Marii Britanii a
încurajat comerţul intercontinental britanic. Marea
Britanie a ieşit din Războaiele napoleoniene ca singura
naţiune europeană nedistrusă de colapsul economic şi
având singura flotă comercială cu adevărat utilizabilă.
De asemenea, Războaiele Napoleoniene au produs așa-
numitul ‘profit de inflație’: tendința inflaționistă a
favorizat investițiile, diminuând în timp valoarea reală a
sumei care trebuia amortizată.416
(5) Bumbacul. Spre deosebire de cămășile de in, care

pot fi ușor produse în casă, cele de bumbac, pentru a fi
rentabile, necesită un sistem de coordonare a muncii.
Într-o primă fază, comercianții au coordonat un fel de
diviziune a muncii orizontală, mediind între producătorii
de materii prime, trecând prin diferite stadii, și clientul
final. Mai târziu, din nevoia de de a controla procesul de
producție, pierderile de materiale, respectarea
termenelor limită etc. s-a produs o diviziune a muncii pe
verticală, concentrând muncitorii în sistemul de

140
fabrică.417 Deși demersul poate părea foarte complex,

investiția în industria bumbacului era relativ mică – iar
invențiile tehnologice ieftine și ușor de implementat. De
exemplu, Robert Owen a împrumutat 1000 de lire
sterline pentru a construi o asemenea fabrică în
Manchester (1789); după 20 de ani, și-a permis să
plătească (cash) 84.000 de lire sterline co-acționarilor săi
de la New Lanark Mills.418
Începând cu anii 1870, motorul cu aburi a început să
fie utilizat pentru a pune în mişcare diferite maşinării.
Acest lucru a impulsionat apariţia rapidă a fabricilor
semi-automate. Materia primă, produsă de sclavii
americani (1790-1860), era, de asemenea, disponibilă.
Noile fabrici, bazate pe diviziunea muncii, nu
necesitau muncitori cu aptitudini speciale. Charles
Babbage (1791-1871) a descris avantajele diviziunii,
dincolo de alienarea și disciplinarea forței de muncă: în
acest sistem, muncitorii cu înaltă calificare şi bine plătiţi
nu mai sunt nevoiți să desfăşoare sarcini care se află sub
nivelul calificării lor; dacă procesul muncii poate fi
divizat între mai mulţi muncitori, este posibil să se
atribuie numai sarcinile ce necesită calificare specială
acelor muncitori bine plătiţi şi calificaţi, iar celelalte
sarcini să revină muncitorilor mai slab plătiţi şi mai
puţin calificaţi, astfel reducându-se costurile.
Dincolo de dezvoltarea în sine din interiorul ramurii,
industria bumbacului a produs o cerere derivată – pentru
clădiri industriale, iluminare industrială, maşinării,
produse chimice, transport etc. – care susţinea
417 Ibidem, p. 49.

418 Ibidem, p. 47.
141
dezvoltarea economică generală a industriilor

adiacente.419
Pentru a înțelege mai bine impactul acestei industrii,
este suficient să menționăm faptul că exportul cămășilor
ieftine englezești a echilibrat pentru prima dată balanța
comercială a Europei cu Orientul. Dacă, până atunci,
deficitul era acoperit prin cuceriri și jaf, din secolul al
XIX-lea, imperialismul european devine preponderent
economic, și mai eficient.420
(6) Cărbunele. În plus, nordul şi centrul Angliei, sudul

Ţării Galilor şi Lowland-ul Scoţian erau bogate în
resurse naturale. Rezervele locale de cărbune, fier, aramă,
cositor, calcar şi resursele hidrologice au fost condiţii
excelente pentru dezvoltarea şi expansiunea industriei.
Oraşele în curs de dezvoltare, lipsa lemnului şi iernile
grele au crescut cererea de cărbune, dezvoltându-se
astfel industria minieră. Particularităţile acestei industrii,
în care se lucra cu materiale grele, au forţat dezvoltarea
motorului cu aburi şi a reţelelor de căi ferate. Prima
tentativă a utilizării motorului cu aburi a avut loc în 1698.
Thomas Savery a produs un motor care genera un cal-
putere. În 1778, James Watt i-a îmbunătățit substanțial
eficiența, economisind 75% din combustibil.421
(7) Căile ferate. Căile ferate au fost unul din factorii

decisivi care au consolidat Revoluţia Industrială, datorită
cererii derivate generată pentru industria minieră şi
metalurgică, şi datorită uriaşei forţe de muncă implicate
în construcţia lor. După terminarea construcţiei căilor
ferate, mulţi dintre muncitori nu s-au întors la viaţa
419 Ibidem, p. 49.
420 Wolf, op. cit., p. 123.
142
rurală, ci au rămas în oraşe, fiind o sursă de forţă de

muncă pentru fabrici. În cea de-a doua parte a secolului
al XIX-lea, efectele construcţiei de căi ferate au devenit
vizibile, adaptând distribuţia continentală la noile
capacităţi de producţie.422
Revoluţia Industrială, care a devenit un fenomen

evident după 1780, şi-a arătat efectele abia după 1848.
Bunăstarea relativă a produs ceea ce Eric Hobsbawm a
numit „hibernarea politicii”423. Peste tot în Europa,
guvernele au devenit mai puternice datorită creşterii
veniturilor şi datorită absenţei predispoziţiilor
revoluţionare.
Dezvoltarea educaţiei maselor din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a produs, pe de-o parte, o
disciplinare eficientă a viitoarei forţe de muncă şi, pe de
altă parte, ceea ce a fost numit „cea de-a doua Revoluţie
industrială”424 Această fază a depins de aplicarea tehnică
a noilor descoperiri din chimie şi fizică.
Caracteristica principală a acestei noi faze a fost
standardizarea:
(1) Standardizarea producţiei şi managementul

ştiinţific din a doua jumătate a secolului nouăsprezece a
reprezentat aplicarea perfectă a „principiului lui
Babbage” în ceea ce priveşte adaptarea omului la ritmul
maşinii. Prima linie de asamblare a fost folosită în
abatoarele din Chicago (1860).425 Ideea standardizării
transportului materialelor de la o etapă de lucru la alta s-
422 Ibidem, p. 56.

423 Idem, Era capitalului (1848-1875), Arc, Chișinău, 2002, p.
45.
424 Ibidem, pp. 55-63.
425 Ibidem, p. 60.
143
a extins şi în celelalte activităţi. Frederick Winslow

Taylor (1856-1915) a devenit cea mai faimoasă figură
care promova standardizarea. Ca „tată al
managementului ştiinţific”, Taylor a contribuit la
transformarea capitalismului: „mâna vizibilă a
organizării [...] a înlocuit mâna invizibilă a pieţei
anonime a lui Adam Smith”426 . Taylor a urmărit, prin
descompunerea fiecărei operațiuni în mai multe sarcini,
să crească productivitatea muncitorului, diminuând
durata și dificultatea sarcinii. Introducerea acestui sistem
a sporit caracterul inuman al muncii industriale și, ca
reacție, a produs numeroase greve în semn de protest.427
(2) Standardizarea distribuţiei a făcut posibil

consumul în masă. De exemplu, Sir Thomas Lipton a
făcut o avere din ambalarea ceaiului în unităţi
standard.428 Cele mai populare produse standardizate au
fost puştile, ceasurile, maşinile de cusut sau maşinile de
scris.
426 Idem, Era imperiului (1875-1914), Arc, Chișinău, 2002,

pp. 63.
427 Ibidem, pp. 62-63.
428 Ibidem, p. 73.
144
4. Popor, națiune, rasă
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, unele dintre

simptomele neplăcute ale celor două revoluții, Revoluţia
Franceză şi Revoluţia Industrială, au produs noi subiecte
de discuție în câmpul politic, social şi cultural. Putem
folosi termenul de Romantism pentru a acoperi tendinţa
generală a problematizării. De obicei, istoricii plasează
romantismul între 1815 şi 1848; dar această perioadă
poate fi extinsă ca să cuprindă şi formele sale de
manifestare timpurii şi târzii.
Poate părea puțin reductiv să spunem că „revoluţia
duală”429 a produs un soi de reacţie numită Romantism;
totuși este uşor să remarcăm o preferinţă generală
pentru tot ce a precedat Iluminismul.
Poate este mai adecvat să vorbim despre un amestec
de raportări pozitive şi negative, o continuitate
fracturată sau despre un început al competiţiei dintre
diferitele interpretări ale Iluminismului. În acest sens,
putem lua în calcul tendinţele progresiste axate pe (1)
libertate sau egalitate, care au constituit germenii
liberalismului şi socialismului. Putem lua în calcul, de
asemenea, şi tendinţe reacţionare, considerate de obicei
mai romantice decât alte tendinţe. În această categorie
am putea plasa trei reacţii diferite: (2) naţionalismul,
care s-a concentrat pe problema suveranităţii şi
centralizării; (3) reacţia romantică împotriva
raţionalismului excesiv şi împotriva industrializării urâte;
şi (4) reacția greu de definit a politicienilor precum
Metternich, care, deși păreau ultra-reacționari, pledau
pentru valorile iluminismului precum raţiunea,
429 Hobsbawm, Era revoluției, p. 34.

145
legitimitatea, echilibrul şi cosmopolitismul. Primele două

dintre aceste tendinţe (1-2) s-au bazat pe progresul
vizibil al nivelului general de educaţie, care putea
garanta emanciparea maselor din punct de vedere
economico-politic, socio-politic sau cultural-naţional.
Ultimele două (3-4) se bazau pe dezamăgirea în ceea ce
priveşte aceeaşi problemă.
Dincolo de dezacorduri, se poate vedea un acord
implicit, care considera educaţia drept baza pentru orice
schimbare pozitivă sau negativă în ceea ce priveşte
suveranitatea. Ca urmare, majoritatea statelor au
început să ia în serios învățământul de masă. De aici
înainte, politica, cultura şi bunăstarea au devenit mai
unite ca niciodată. Naţionalismul a exploatat cel mai
mult acest cadru de discuţie. Istoria, lingvistica şi alte
discipline, care erau orientate înspre tradiţie, şi-au mărit
componenta politică.
Deşi principiul naţionalităţii n-a fost luat în
considerare de cei mai mulţi dintre europeni până în cea
de-a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea,
„revoluţia filologico-lexicografică” 430 a produs (cel puţin
pentru elita culturală europeană) baza pentru o nouă
legitimare a puterii, prin crearea sau consolidarea
graniţelor culturale dintre sau în cadrul statelor. Prin
urmare, naţionalismul a devenit o unealtă explozivă în
dinamica suveranităţii, ca fundament pentru crearea
Statului, sau pentru consolidarea lui.
Început în Europa de Vest, acest proces se răspândise
în toată Europa până la începutul secolului al
nouăsprezecelea. Cele mai problematice zone au fost
Statele Germane, peninsula Italică, teritoriile fostei
Polonii şi Balcanii. De atunci încoace, Imperiul Austriac,
430 Anderson, op. cit., p. 83.

146
cel Otoman şi cel Rusesc au devenit ţinte favorite ale

noului discurs. Austria şi-a făcut unul din scopurile
principale din menţinerea unităţii Imperiului Otoman,
deoarece procesul de dezintegrare al Imperiului Otoman
ar fi putut să dea naştere naţionalismelor printre
numeroasele grupuri etnice din zonă.
Mergând mai departe, am putea nota că (1) liberalii şi
socialiştii împărtășeau cu inamicul lor, Metternich, o
preferinţă mai puţin romantică pentru raţiune; (2)
grupări mari, aparţinând fiecărei direcţii ideologice,
simpatizau cu naţionalismul; şi (3) aproape toate
grupările împărtăşeau o puternică antipatie faţă de
Metternich, care devenise un simbol al unei continuităţii
nedorite cu vechiul regim.
4.1. State naţionale şi multinaţionale
Metternich (1773-1859). Niciun alt nume nu este mai

îndeaproape asociat (negativ) cu esenţa Romantismului
decât cel al „Prinţului Mitternacht”431 – cancelarul şi
ministrul de externe al Austriei. Nu există niciun dubiu
cu privire la sentimentele sale faţă de de evenimentele
revoluționare. În anii 1770, familia lui şi-a pierdut casa
strămoşească de pe malul stâng al Rinului.432 Metternich
a fost o victimă a Revoluţiei, iar anturajul său era format
în principal din victime similare. Din această perspectivă,
putem înțelege raportarea sa privitoare la schimbare:
431 Erich Zöllner, Istoria Austriei, vol I, Enciclopedică, 1997,

p. 431.
432 William D. Godsey, Jr., ‘‘La société était au fond
légitimiste’: Émigrés, Aristocracy, and the Court at
Vienna, 1789-1848’, European History Quarterly, 35
(2005), p. 64.
147
„Progresul rațiunii omenești a fost extrem de rapid în

ultimele trei secole […]; mult mai rapid decât progresul
înțelepciunii”. Ca urmare, fără forța constrângătoare a
tradiției și moralei, „societatea se va afunda într-un soi
de malaise care, în scurt timp, va sfârși în convulsii”.433
Totuşi, Metternich nu era un politician conservator

orb. Din contră, un ministru de externe excelent, s-a
folosit de toate structurile de putere şi discursurile
disponibile care garantau cea mai durabilă şi cea mai
bună poziţie posibilă a statului său în ordinea
internaţională. 434
Stabilitatea Europei şi existenţa Austriei ca imperiu
depindeau de legitimitate şi echilibru, deoarece cel puţin
instituţiile informale ale vechiului regim aveau destulă
putere să riposteze şi deoarece noile regimuri aveau
destule divergenţe ca să facă imposibilă o dezvoltare de
durată. Haosul revoluţionar şi napoleonian au adus
argumente solide împotriva progresismului socio-politic.
În politica internă, Metternich a sprijinit autonomia
locală a aristocraţiei şi biserica, care se dovedise unul din
cele mai importante canale de distribuţie ideologică până
la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. S-a folosit de
poliţie pentru a împiedica revoluţia pe plan intern, aşa
cum s-a folosit de armată pentru a o preveni pe plan
433 From Prince Klemens von Metternich, Memoirs of

Prince Metternich, 1815-1829, ed. Prince Richard
Metternich (New York: Howard Fertig, 1970;
photoreprint of a Scribner and Sons 1881 edition), Vol.
3, pp. 456-463, 469-471, 473-476.
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1820metternich.h
tml.
434 Kissinger, op. cit., pp. 71-75.
148
extern. Până în 1830, aproape că nu existau distincţii

între politica sa externă şi cea internă.435 Acest lucru a
cauzat o puternică opoziţie liberală. Politicieni precum
Franz von Kolowrat (1778-1861) încercau constant să-i
diminueze influenţa asupra împăratului.436 În acest sens,
mai în glumă, mai în serios, Metternich spunea: „Uneori
am guvernat Europa, dar niciodată Austria”437.
În politica internaţională, Metternich a exprimat
dorinţa Austriei de a fi considerată o putere europeană.
Sfătuit de Friedrich von Gentz (1764-1832), Metternich a
încercat să focalizeze atenția tuturor spre realizările
comune care ar putea rezulta din colaborarea marilor
puteri în a asigura status quo-ul. În această perspectivă,
războiul și expansiunea „nu erau profitabile nici măcar
pentru învingători”438, deoarece duceau la ruină
economică și la distrugerea patrimoniului comun
european.
Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 8 iunie

1815), care s-a încheiat cu câteva zile înainte de
înfrângerea finală a lui Napoleon, a făcut ca logica
legitimităţii şi echilibrului să devină logica relaţiilor
internaţionale; iar „Sfânta Alianţă” instrumentul său. Cei
care au decis soarta continentului au fost:
(1) Franz I (1768-1835) al Austriei, reprezentat de

Metternich şi adjunctul său baronul Wessenberg. (2)
435 Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, 1273-

1918, Teora, București, 2000, p. 394.
436 Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Trei, Bucureşti, 2002, p. 44.
437 Ibidem, p. 44.
438 Gentz apud Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei
europene / Prehistory of the European Construction,
EFES,, Cluj-Napoca, 1999, p. 28 / p. 243.
149
Frederick Wilhelm al III-lea (r. 1797-1840) al Prusiei,

reprezentat de cancelar, Prinţul Karl August von
Hardenberg (1750-1822) şi de diplomatul Wilhelm von
Humboldt (1767-1835). (3) Alexandru I (1777-1825) al
Rusiei în persoană. Iniţial, fusese reprezentat de
ministrul său de externe, contele Karl Robert
Nesselrode (1780 -1862). (4) George al III-lea (1738-1820)
al Marii Britanii reprezentat la început de vicontele
Robert Stewart Castlereagh (1769-1822) şi mai târziu de
Arthur Wellesley, Duce de Wellington (1769-1852). (5)
Ludovic al XVIII-lea (1755-1824) al Franţei reprezentat
de ministrul său de externe, Charles Maurice de
Talleyrand-Périgord (1754-1838).
Folosindu-se de Sfânta Alianţă, care n-avea nimic de-

a face cu numele, Metternich a reconfigurat politica
europeană pentru jumătate de secol, deoarece şi-a
convins aliaţii să-şi facă un scop din a împiedica o nouă
ameninţare a echilibrului de putere din partea unei
Franţe renăscute (sau a oricărei alte surse revoluţionare).
Istoricii naivi precum A. J. P. Taylor au considerat că
această strategie era greșită, deoarece adevărata
amenințare la adresa echilibrului european era
expansionismul rusesc.439 Dacă Taylor ar fi mers dincolo
de declarațiile lui Metternich, ar fi văzut că acesta se
temea mai mult de Rusia decât de Franța. De exemplu,
Congresul de la Viena n-a impus o pace punitivă
agresorului; Franţei i s-a permis să facă parte din noul
sistem. Metternich a făcut tot ceea ce a putut, date fiind
slăbiciunile statului său: a determinat Rusia şi pe ceilalţi
actori politici europeni să acţioneze în interesul Austriei,
transpunând interesele sale în termeni de interese
439 Alan J. P. Taylor, Monarhia habsburgica..., p. 35.

150
comune. Datorită abilităţii lui diplomatice, Metternich a

asigurat cu uşurinţă o stabilitate ce favoriza Austria,
care a putut acţiona ca o mare putere, mult dincolo de
posibilităţile ei.
Până la moartea lui Alexandru I (1825), sistemul a
funcţionat aproape perfect, prevenind sau zdrobind
revoluţiile din anii 1820 din Europa Centrală (mai ales
din Italia). Revoluţiile din 1830 au produs două breşe
majore în sistem, prin slăbirea Imperiului Otoman
(Grecia devenise independentă) şi prin impunerea
liberalismului în Europa de Vest (Franţa şi Belgia
deveniseră mai constituţionale).
Chiar şi revoluţiile din 1848 nu au schimbat în mod
radical structura puterii. Revoluţiile au afectat toate
oraşele importante ale continentului (Berlin, Budapesta,
Milano, Paris, Praga, Veneţia şi Viena) şi au lăsat în
urmă mii de morţi (mai puţin de 100.000).
Aspectul comic al ‘Primăverii Popoarelor’ a constat
în faptul că Ludovic-Filip, cel mai liberal dintre liderii
europeni, a fost înlocuit cu președintele Ludovic-
Napoleon. Acest „copil nelegitim al revoluției”440 s-a
proclamat împărat în 1852 sub numele de Napoleon al
III-lea.
Aspectul de durată al ‘Primăverii Popoarelor’ a fost
un confuz sentiment de libertate şi justiţie socială, care a
topit problemele sociale şi naţionale, şi mult material de
propagandă, care a fost fructificat mai târziu, servind
diferite (uneori contradictorii) agende politice.
Tentativele eşuate de a crea un stat naţional de felul
Germaniei sau Italiei au rămas un proiect posibil şi
dezirabil pentru o mare parte a elitei liberale.
440 Hobsbawm, Era capitalului, p. 46.

151
In ceea ce priveşte poziţia lui Metternich, revoluţia de

la 1848 a fost sfârşitul unei cariere politice. Metternich a
fost eliberat din funcţie, dar puternica lui moştenire
conservatoare a supravieţuit mult după plecarea lui,
deoarece conservatorul Henry Bombelles s-a ocupat de
educaţia viitorului împărat Franz Josef (1830-1916);
pentru că întărirea contra-revoluţiei după 1848 a fost
atribuită triumviratului conservator format din Carl
Grünne, Windischgrätz şi Radetzky (1808-1884)441; şi, nu
în ultimul rând, pentru că Nicolae I al Rusiei (r. 1825-
1855) a ajutat Austria să zdrobească revoluţia maghiară
(1849).
Sfârşitul Europei lui Metternich a început abia în 1854.
Războiul din Crimeea a fost primul rezultat al acestei
perturbări a sistemului internaţional de putere.442
Diplomaţia imprevizibilă a lui Napoleon al III-lea a fost
una din cauze; schimbarea raportului de forţe în Europa
a fost altă cauză – iar politicieni precum Cavour şi
Bismarck au profitat de ambele.
Războiul Crimeei (1854-1856) a fost un complex eşec
diplomatic determinat de conflictul privind autoritatea
asupra Ţării Sfinte. De fapt, Marea Britanie şi Rusia
concurau pentru influenţa asupra teritoriilor otomane,
iar Franţa a complicat jocul. În cele din urmă, Marea
Britanie, Franţa şi Imperiul Otoman au învins Rusia în
bătăliile purtate în zona Mării Negre şi în zona Mării
Baltice, datorită superiorității tehnice. Piemont a câştigat
o alianţă cu Franţa, trimiţând trupe împotriva Rusiei.
Austria a pierdut o veche alianţă cu Rusia, sprijinind
diplomatic Marea Britanie.
441 Godsey, op. cit.., p. 64. Un rol important a fost jucat şi

de Jellacic.
442 Hobsbawm, Era capitalului, pp. 96-97.
152
Cele mai importante schimbări ale tehnicii militare

au fost folosirea glonțului Minié, care avea o precizie
sporită la distanță, a puștilor cu percuție și a mijloacelor
de comunicare moderne, precum telegraful. Rușii încă
foloseau flintele, bazându-se mai degrabă pe baionete și
lupta corp la corp – au pierdut, astfel, 600.000 de
soldați.443
Negocierile de pace au început în 1856 sub domnia lui
Alexandru al II-lea (r. 1855-1881), fiul şi succesorul lui
Nicolae I. Totuşi, în afară de perturbarea ordinii
internaţionale, n-au rezultat alte schimbări politice
importante după războiul din Crimeea.
Camillo di Cavour (1810-1861), prim-ministru al

Piemontului (din 1852), a fost primul politician care a
profitat de noua realitate politică. Alianţa defensivă cu
Franţa a fost primul său succes. Apoi, grație
incompetenței conjugate a lui Napoleon al II-lea și
Franz-Josef, Piemontul a început să colecteze teritoriile
italiene deținute de imperiul Austriac.
Conform lui Henry Kissinger, Napoleon al III-lea a
devenit „prizonierul crizelor pe care el însuşi le
crease”444, văzându-se nevoit să intervină cu trupe în
sprijinul Piemontului, fără a urmări vreun câștig anume
pentru Franța. După lupte sângeroase şi neconcludente
(Magenta, Solferino), implicând un număr impresionant
de soldați (peste 500.000), în care generalii ambelor părți
„s-au remarcat prin mediocritate”445, Piemont a câştigat
aproape toată Lombardia, mulţumită Tratatului de la
443 Landes, Avuția și sărăcia națiunilor.., p. 223.

445 Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, Editura Humanitas,
București, 2014, p. 76.
153
Villafranca (1859). Franţa a fost răsplătită cu Savoia şi

Nisa, pierzând Austria ca posibil aliat.
Cavour s-a folosit de componenta naţionalistă a
zelului revoluţionar a lui Garibaldi pentru a obţine şi
restul Italiei, cu excepţia Romei (apărată de trupele
franceze) şi Veneţiei (rămasă sub stăpânire austriacă). În
1861, Victor Emanuel al II-lea a fost proclamat Rege al
Italiei.
Otto von Bismarck (1815-1898), prim-ministru al

Prusiei (din 1862), a fost cel de-al doilea şi cel mai de
succes politician care a profitat de noua realitate politică.
Asemenea lui Camillo Cavour, Bismarck s-a folosit de
tendinţa naţionalistă pentru a subordona ţării sale acele
regiuni care puteau fi văzute asemănătoare din punct de
vedere istoric sau lingvistic. S-a folosit şi de lipsa de
abilitate politică a lui Franz Josef şi a lui Napoleon al III-
lea.
Mai întâi, Bismarck l-a atras pe Franz Josef pentru a i
se alătura într-un război împotriva Danemarcei (1864),
cu scopul de a clarifica statutul provinciilor Schleswig şi
Holstein. Apoi a declarat război Austriei, din acelaşi
motiv. După bătălia decisivă de la Sadowa (1866), care a
angrenat toate inovaţiile militare moderne testate în
Războiul din Crimeea şi Războiul Civil din America,
Pacea de la Praga (1866) i-a adus Prusiei Schleswig,
Holstein, Frankfurt, Hanovra, Hesse-Kassel şi Nassau. În
anul următor, Wilhelm I al Prusiei (1797-1888) a devenit
Preşedinte al Confederaţiei Germane de Nord – iar
Bismarck a fost numit Cancelar. Imperiul Austriac a
devenit Imperiul Austro-Ungar (1867). Italia a câştigat
Veneţia de la Franţa, deoarece Napoleon al III-lea
154
obţinuse această regiune drept răsplată pentru

neutralitatea lui în războiul Austro-Prusac.446
Apoi, Bismarck l-a determinat pe Napoleon al III-lea
să declare război Prusiei, propunându-l, mai întâi, pe
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen pentru tronul
Spaniei și modificând, mai apoi, o telegramă a lui
Wilhelm, suficient cât să pară înjositoare pentru
Napoleon.447 Răboiul Franco-Prusac (1870) s-a încheiat
după bătăliile de la Sedan şi Metz. Scopul lui Bismarck
era să facă Franţa să pară un agresor, iar Prusia un
protector puternic al statelor germane. Wilhelm a fost
proclamat Împărat German la Versailles (1871), unificând
Confederaţia Germană de Nord cu restul statelor
germane. Italia câştigă Roma.
Putem caracteriza strategia lui Bismarck drept o
politică (1) non-ideologică și (2) prudentă.
(1) A folosit forţa naţionalismului pentru a creşte
puterea statului, unind majoritatea teritoriilor germane,
dar s-a opus pan-germanismului, întrucât ar fi putut să
câştige mai mulţi inamici pentru Germania şi să piardă
un aliat – Austro-Ungaria, care nu era puternică dar era
un aliat strategic.448 A fost un politician conservator,
însă a promovat votul universal (cu scopul de a-i atrage
pe liberali) şi unele reforme sociale (cu scopul de a-i
slăbi pe socialişti).
(2) A încercat să nu umilească inamicul învins, pentru
a evita o permanentizare a dorinţei acestuia de
revanşă.449 A limitat colonialismul german, pentru a
446 Berstein & Milza, op. cit., vol. IV, pp. 159-162.
448 Brigitte Hamann, Viena lui Hitler – Anii de ucenicie ai
unui dictator, Vivaldi, București, 2000, p. 410.
449 Franța a constituit excepția acestui demers, din cauza
anexării Alsaciei și Lorenei (Kissinger, op. cit., p. 114).
155
evita mai multe conflicte de interese cu aliaţii săi decât

şi-ar fi putut permite.
Bismarck a folosit termenul de Realpolitik pentru a
descrie strategia sa generală. Realpolitik înseamnă un soi
de politică care consideră ideile drept convingeri
subiective; prin urmare, nu contează nimic altceva în
afara structurii de putere, aşa cum este ea. Termenul a
fost inventat de August Ludwig Rochau (1810-1873),
pornind de la premisele că economia este cauza cea mai
importantă şi mai obiectivă a politicii.
Congresul de la Berlin (1878), care a încheiat alt

război între Imperiul Rus şi cel Otoman, a reprezentat
punctul culminant al carierei politice a lui Bismarck.
Conform lui Henry Kissinger, Bismarck a trebuit să
rezolve dilema unei Germanii care devenise „prea
puternică pentru a sta deoparte”450. Principiul
neutralităţii cu mai puţini inamici a fost preschimbat în
principiul de a-ţi face mai mulţi aliaţi decât ar putea
avea oricare inamic. Însă s-a dovedit o moştenire
împovărătoare pentru urmaşii lui.451
Cei mai importanţi participanţi au fost:

(1) Wilhelm I (Wilhelm Friedrich Ludwig, r. 1861-1888)
al Germaniei reprezentat de Bismarck care a prezidat
întrunirile. (2) Alexandru al II-lea al Rusiei (r. 1855-1881)
reprezentat de Alexandru Mihailovici Gorchakov (1798-
1883). (3) Regina Victoria (Alexandrina Victoria, r. 1837-
1901) a Regatului Unit reprezentată de Benjamin
Disraeli of Beaconsfield (1804-1881). (4) Franz Josef I (r.

451 Ibidem, pp. 134-141.
156
1848-1916) al Austro-Ungariei reprezentat de Gyula

Andrássy (1823-1890).
Tema congresului de la Berlin era limitarea

expansionismului rusesc, în vederea evitării unui nou
Război al Crimeei. Marea Britanie şi Austro-Ungaria
erau cele mai îngrijorate din cauza expansionismului
rusesc. Compromisul a limitat unele avantaje câştigate
de Rusia, dar a fost nesatisfăcător pentru majoritatea
participanţilor.
Principalul efect politic al Congresului a fost punerea
în mișcare a naţionalismului în Europa Centrală de Est;
deoarece, pe de-o parte, Muntenegru, Serbia şi România
au devenit state independente, oferind un precedent
pentru situaţii similare şi, pe de altă parte, anexarea
Bosniei-Herţegovinei (1907) de către Austria a
intensificat atât pangermanismul cât şi panslavismul, pe
fondul unei veritabile curse a înarmării.
Cu toate acestea, perioada 1878-1914 a adus, în pofida
naționalismelor și înarmării continue, o liniște fără
precedent în Europa, deoarece, prin colonialism și
cucerirea de noi piețe, au fost exportate atât problemele
sociale, cât și rivalitățile dintre marile puteri.452 Pe plan
extern, capetele încoronate ale Europei, care formau „o
internațională a rudeniei”453, și marea finanță, care nu
agrea războaiele de lungă durată,454 au domesticit
politica internațională; iar, pe plan intern, viața politică
s-a democratizat treptat, tăind din avântul revoluționar,
prin înglobarea revendicărilor de stânga în jocul politic.
452 Hobsbawm, Era imperiului, pp. 18-19.

453 Polanyi, op. cit., p. 61.
454 Ibidem, pp. 62-74.
157
Invențiile perioadei, precum industria publicitară,

ziarul sau periodicul cu circulație de masă și filmul455 au
creat un nou tip de conexiune a omului de rând cu lumea,
iar călătoriile confortabile (pentru studiu, afaceri sau
distracție) au creat un nou tip de conexiune între
burghezii cosmopoliți. În contrast cu perioada
războaielor mondiale, această perioadă a rămas în
mintea contemporanilor ca o epocă a liniștii:
„Era o lume ordonată, cu delimitări clare şi tranziţii line,

o lume care nu cunoştea graba. Nimeni nu mai credea
în posibilitatea războaielor, revoluţiilor şi răsturnărilor.
Orice radicalism, orice fel de violenţă păreau excluse
într-o epocă a raţiunii.”456
4.2. Știință versus democrație457
Îmblânzită la suprafață, politica s-a afundat în

biblioteci, producând o reacție cu totul aparte la valorile
Iluminismului. Reacția despre care voi vorbi avea în
vedere punerea sub semnul întrebării a chestiunii
egalității, propunând o viziune asupra distincțiilor
sociale, care traducea pe înțelesul noilor vremuri vechea
ideologie aristocratică bazată pe distincții de castă.
Reacția era cu atât mai bizară cu cât pare a fi mai
degrabă o continuitate decât o reacție, datorită faptului
că partizanii acestei mișcări au preluat și modificat
455 Hobsbawm, Era imperiului, p. 17.

456 Stefan, Zweig, Lumea de ieri, Editura Univers, Bucureşti
1987, p. 23.
457 Capitolul este preluat (și modificat) din cartea mea Rasism
românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din
România până la al II-lea război mondial, EFES, Cluj-
Napoca, 2010, pp. 35-43.
158
elemente esențiale ale Iluminismului, precum chestiunea

progresului sau critica laică bazată pe dovezi preluate
din natură și integrate în sisteme coerente.
În plus, preocupările pentru justificarea inegalității
sunt foarte vechi. Sporadic, putem întâlni chiar discuții
avant-la-lettre despre îmbunătățirea rasei umane, după
modelul zootehniei.458 Așa cum am arătat în capitolul
despre Iluminism, în secolul al XVIII-lea, au fost
numeroase voci care au combătut egalitatea, utilizând
ficțiuni care la vremea respectivă păreau a fi știință.
Dacă Buffon a legitimat științific inegalitatea între
europeni și non-europeni, Boulainvilliers (1658-1722) a
produs un model de problematizare pentru uzul local.459
Boulainvilliers opunea plebei galo-romanice sângele
nobil al francilor,460 în tentativa de a reîntemeia
privilegiile nobilimii franceze periclitate de vremurile în
schimbare. Ulterior, acest model, ca atare sau inversat, a
fost refolosit sistematic începând cu Revoluţia Franceză
– de abatele de Siéyes, mai târziu de Guizot, Gobineau,
Gumplowicz,461 devenind un fel de motiv folcloric de
haute vulgarisation.
În ceea ce privește rezultatele strict politice ale celor
ce obișnuiau să relativizeze chestiunea egalități, putem
spune că, începând cu Revoluția Franceză, s-au găsit
458 Vezi Tommaso Campanella, La citta del Sole / Cetatea

Soarelui, Poesie filosofiche / Poezii filozofice, Editura
Humanitas, București 2006, p. 69.
459 Louis Dumont, Eseuri despre individualism, Editura Trei,
Bucureşti, 1996, p. 189.
460 Michel Foucault, ‘Trebuie să apărăm societatea’. Cursuri
ținute la Collѐge de France (1975-1976, Editura Univers,
București, 2000, pp. 73-95.
461 Frank H. Hankins, The Racial Basis of Civilization. A
Critique of the Nordic Doctrine, New York & London,
Alfred A Knopf, 1926, p. 119.
159
numeroase argumente pentru a limita drepturile politice

ale diverselor categorii de oameni, astfel încât
conservatorii (care, pretutindeni, și-au menținut cel
puțin o parte din puterea economică) și noile elite să se
simtă în siguranță. Pe baza distincțiilor, pe care simțul
comun și nivelul de educație le certificau ca firești, au
fost adeseori înlăturați din rândul egalilor: săracii, cu
toate că reprezentau majoritatea supușilor statelor
europene; femeile, cu toate că reprezentau jumătate din
populație; și diverse minorități, devalorizate din cauza
religiei, culturii sau chiar originii lor.462
Totuși, indiferent de abilitatea în a eluda principiile
democratice generale folosind argumente pragmatice
referitoare la cazuri particulare, inconsecvența
ideologică a legislatorilor a fost nevoită să se corecteze
treptat, pe măsură ce respectivele grupuri s-au mobilizat
politic și ideologic pentru a-și promova interesele.
Franța, patria democrației, a cedat prima (1848),
eliminând votul cenzitar – dar păstrând, în schimb,
excluderea femeilor până în 1945. Spre sfârșitul secolului
al XIX-lea, monarhia constituțională din Marea Britanie
începea să semene cu un regim democratic, iar statele
central europene începeau (prin votul cenzitar-capacitar)
să facă concesii celor cu venituri mai mici, în măsura în
care acestea erau compensate prin educație. Dar abia în
prima jumătate a secolului al XX-lea se poate observa o
generalizare a votului universal – iar pe alocuri chiar
includerea femeilor.
Thomas Malthus, prin lucrarea An Essay on the

Principle of Population (1798), a pus piatra de temelie în
462 Gérard Noiriel, „Cetăţeanul” în Ute Frevert, Heinz-
Gerhard Haupt (eds.), Omul secolului al XIX-lea,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 176-194.
160
acest proces de transformare a ideologiei Iluminismului.

Comentând lucrarea respectivă, David C. Stove remarca:
„Efectul cărții a fost în același timp imediat și de durată:
a luat vântul din pânzele Iluminismului pentru cincizeci
de ani.”463 Succesul acestei abordări a constat în faptul că,
asemeni Iluminismului, teoria lui Malthus își avea
centrul de greutate în viitor – însă nu în varianta
optimistă a progresului general nelimitat, ci într-o
variantă pesimistă. Potrivit teoriei malthusiene,
bunăstarea adusă de progresul tehnologic produce
inevitabil o creștere a populației, fapt care reduce
bunăstarea generală. În parte, argumentele folosite de
Malthus nu erau noi. Ideea că totul se autoreglează era
preluată de la Adam Smith, iar constatarea faptului că
oamenii mănâncă, fac sex, se înmulțesc sau mor era o
chestiune de simț comun – la fel și ideea că sunt mai
multe guri de hrănit cu același venit, respectivii se vor
hrăni mai prost, până când o parte dintre ei vor muri.464
Noutatea teoriei consta, pe de o parte, în ideea că
surplusul de hrană se autoreglează prin creșterea
numerică a populației, iar, pe de altă parte, în faptul că
această tendință trebuia să fie una intenționată de
Dumnezeu în vederea motivării omului în a munci mai
creativ, pentru a forța progresul tehnologic prin care
puteau fi hrăniți numeroșii membrii ai societății. Așadar,
procreația și creativitatea mergeau mână în mână. Iar în
cazul în care creativitatea lăsa de așteptat, singura
soluție era abstinența – care era, oricum, pe placul lui
Dumnezeu. Efectul unei astfel de viziuni a constat în
faptul că a legitimat cruzimea în abordarea chestiunii
ordinii sociale. Karl Marx (1818-1883) a criticat teoria
463 David Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D. Irvine)
Transaction Publishing, 2003, p. 59.
464 Vezi Malthus, op. cit., pp. 3-5.
161
malthusiană deoarece aceasta făcea ca sărăcia să nu fie

privită precum o calamitate, ci mai degrabă precum o
crimă care trebuia să fie suprimată și pedepsită.465
Succesul teoriei malthusiene, dincolo de motivele mai
sus enunțate, poate fi explicat și de contextul în care
apăruse. Cititorii din secolul al XIX-lea erau
preponderent indivizi cu o situație materială bună – și
nu foarte mulțumiți de creșterea taxelor. Iar, în
momentul în care au fost publicate numeroasele ediții
ale lucrării lui Malthus taxele creșteau geometric,
datorită Poor Laws și răspândirii Speenhamland
System.466 De asemenea, numeroșii ani cu recolte slabe și
faptul că urbanizarea a făcut ca sărăcia să devină mai
vizibilă, păreau să-i dea dreptate. Iar faptul că săracii
erau responsabili pentru sărăcia lor suna cât se poate de
frumos și etic pentru cei care trebuiau să-i susțină prin
taxe.467
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, biologia a
preluat acest discurs, iar sociobiologia i-a găsit utilitatea
politică. Traseul acestor idei prin biologie dezvăluie ceea
ce André Pichot numeşte „darwinizarea societăţii”468
occidentale. Aşa cum observase Marx, biologia a preluat
(ca analogii) idei şi teme folosite anterior în ştiinţele
465 Marx apud Yves Charbit, Economic, op. cit., p. 128.

466 Charbid, op. cit., p. 17.
467 În plus, dacă dorim să dăm un exemplu picant, am
putea adăuga faptul că Malthus însuși și-a urmat
preceptele: fiind urât și nu suficient de bogat, a decis să
nu se căsătorească, pentru a nu-și înrăutăți situația
materială. Interesant în cazul lui Malthus este tocmai
faptul că provenea dintr-un mediu în care Iluminismul
era la el acasă. Tatăl său îl chemase pe Rouseau pentru
a-i oferi o educație aleasă fiului.
468 André Pichot, La société pure. De Darwin à Hitler,
Champs-Flammarion, Paris, 2000, pp. 75-88.
162
sociale (de la Hobbes la Malthus), care, ulterior, s-au

reîntors biologizate în ştiinţele sociale cu un fel de aură
ştiinţifică.469 Cu această ocazie, ceea ce trecea drept firesc
din vocabularul ideilor de-a gata, va trece drept natural,
fie că era vorba despre inegalitatea dintre europeni și
non-europeni, fie că era vorba despre inegalitatea dintre
cei care erau înzestrați cu capital și cei care nu. În
secolul următor, întâlnim adeseori expresia ‘capital
biologic’.
Charles Darwin (1809-1882) a intrat adânc în
conștiința publicului, unele dintre ideile sale devenind
locuri comune ale imaginarului european, grație unei
difuziuni fără precedent pentru niște teorii științifice.
Probabil că succesul lui Darwin, inclusiv în biologie, a
fost asigurat de ceea ce a circulat sub numele de
‘darwinism’, graţie unor polemiști precum Thomas H.
Huxley (1825-1895), unor autori de bestseller-uri precum
Ernst Haeckel (1834-1919), sau a unor filosofi precum
Herbert Spencer (1820-1903). Dacă polemica lui Huxley a
făcut respectabilă figura omului de știință,470 „știința
polemică”471 a lui Haeckel a devenit sursa de bază a
cunoștințelor generale despre darwinism.472 De exemplu,
doar ediţia germană a mult tradusei opere a lui Haeckel,
Enigmele universului (1895-1899), s-a vândut în peste
400.000 de exemplare între 1900-1914.473 Iar acest succes
nu a fost un caz singular. Cât despre Herbert Spencer,
469 Marx apud André Pichot, op. cit., p. 79.

470 Kevin N. Laland and Gillian R. Brown, Sense and
Nonsense, Evolutionary Perspectives on Human
Behaviour, Oxford University Press, 2002, p. 30.
471 Richards, op. cit., p. 108.
472 Ibidem, p. 2, p. 223.
473 Howard K. Kaye, The Social Meaning of Modern Biology,
Yale University Press, 1986, p. 38.
163
deși era luat peste picior în lumea filosofilor (de exemplu,

de către Nietzsche), acesta a contribuit, prin spiritul său
sistemic și integrator, la transformarea evoluționismului
în bază de pornire pentru orice discuție științifică a
epocii sale. Mai mult, implicându-se în disputele politice,
prin vehemența sa împotriva oricăror forme de asistență
socială, a devenit un partizan al cinismului legitimat
științific.474 În dialogul bilateral profitabil cu Darwin,
Spencer a oferit formula de succes: supravieţuirea celui
mai adaptat.
Totuși, dacă dorim să găsim în Darwin un centru al
difuziunii ideologiei rasiste, nu vom reuși – chiar dacă îi
luăm în calcul și pe promotorii săi mai sus menționați.
Darwin nu a fost nici primul, nici cel mai important
promotor al acestor idei. A fost mai degrabă un moment
de cotitură, un moment în care prejudecățile și interesele
de clasă au devenit judecăți științifice. Așadar, dacă ne
referim în mod de-contextualizat la Darwin, vom găsi
doar idei implicite și câteva fraze mai extravagante
neutralizate de dubii serioase. În pofida faptului că vedea
în orice formă de asistență medicală sau socială o sursă a
degenerării rasei,475 Darwin considera că neglijarea celor
slabi sau neajutorați ar plăti, cu certe și mari suferințe
pentru prezent un mai mult sau mai puțin probabil
beneficiu pentru viitor.476
Dacă Darwin poate fi scuzat de responsabilitatea
promovării rasismului modern – darwinismul nu.
Plasată corect în context, adică ținând cont de dialogul
474 David C. Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D.

Irvine) Transaction Publishing, 2003, p. 120.
475 Charles Darwin, Descent of Man, and Selection in
Relation to Sex, With Illustrations. London: John
Murray, Albemarle Street, 1871, p. 168.
476 Ibidem, p. 169.
164
fructuos cu Francis Galton și Alfred R. Wallace (1823-

1913), chiar și interpretarea darwinismului lui Darwin
merită o reevaluare negativă. Prin lucrarea The Descent
of Man and Selection in Relation to Sex (1871), Darwin a
asimilat în biologia sa o serie de elemente eugeniste din
gândirea vărului său, Francis Galton.477 Prin acest dialog,
un nume girează un altul, dând ideilor mai multă forță.
Îngrijorările lui Galton privitoare la înmulţirea şi
vigoarea celor inferiori sunt internalizate de Darwin şi
explicate ca fiind urmare a faptului că nepăsarea îi face
pe defavorizaţii social să devină favorizaţi ai sorţii, rasele
inferioare tinzând să le înlocuiască pe cele superioare
tocmai datorită defectelor morale care favorizează
căsătoriile timpurii şi fecundările masive.478 Francis
Galton a îndrăznit să meargă ceva mai departe, atât din
punct de vedere teoretic cât și instituțional. Precauția lui
Galton avea în vedere cel mult „excesul de zel”479 care ar
fi putut discredita demersul eugenic.
Francis Galton (1822-1911), devenit celebru datorită
familiei sale ilustre, reuşeşte să impună mediului
academic o nouă disciplină – eugenia. După 1865, Galton
și-a dedicat întreaga viață noii științe, al cărei nume l-a
inventat în 1883.480 Din punct de vedere instituțional,
putem menționa faptul că a adunat entuziaștii noii
discipline în cadrul Eugenics Education Society (1907),
477 Mike Hawkins, Social Darwinism in European and

American Thought, 1860–1945, Cambridge University
Press, 1997, pp. 216-217.
478 Darwin, op. cit., p. 174.
479 Francis Galton, „Eugenics: Its Definition, Scope and
Aims”, American Journal of Sociology, vol. X, No. 1, July
1904, p. 6.
480 Michael G. Bulmer, Francis Galton: Pioneer of Heredity
and Biometry, The Johns Hopkins University Press, 2003,
p. 79.
165
deoarece era conștient și frustrat de lentoarea cu care

ideile își croiesc drum spre „mintea oamenilor de
rând”481. Din punct de vedere teoretic, Galton l-a depășit
în extravaganță pe Darwin până într-acolo încât
guvernul britanic a fost uluit la auzul unor propuneri
derivate din principiile galtoniene care, traduse în
limbajul politic, însemnau „redistribuirea bogăției de la
săraci la bogați”482. Prin măsurile negative, care vizau
descurajarea înmulțirii disgenicilor, și prin măsurile
pozitive, care încurajau înmulțirea eugenicilor, eugenia
se voia a fi o ştiinţă aplicată, care avea în vedere „toate
influenţele care îmbunătăţesc calităţile înnăscute ale
rasei”483. Eugenia, fiind cea mai respectabilă direcţie a
curentului social-darwinist, a girat cu autoritatea sa
ştiinţifică o serie de „temeri sociale şi panici morale”484,
pătrunzând în zonele în care alte produse ale bio-
sociologiei întâlneau reticenţe.
Alfred R. Wallace (1823-1913), biologul care a
formulat concomitent cu Darwin o teorie similară, a
introdus, precum Galton, o serie de idei care au dat
accente extravagante darwinismului. Wallace, dorind să
elimine accentele eventual imorale ale doctrinei lui
Darwin, sublinia importanţa altruismului în evoluţia
grupului cultural. Prin altruism, fiecare individ,
indiferent de valoare trebuia să-și găsească locul său de
utilitate socială în grupul din care făcea parte. Pe această
portiţă a intrat în istorie acea ştiinţă hibridă numită
481 Francis Galton, „Biometry”, în Biometrika, Vol. 1, No. 1,

1901, p. 8.
482 Bulmer, op. cit., p. 86.
483 Galton, „Eugenics…”, p. 1.
484 Frank Dikötter, „Race Culture: Recent Perspectives on
the History of Eugenics”, The American Historical
Review, Vol. 103, No. 2. (Apr., 1998), p. 468.
166
uneori sociobiologie, alteori biosociologie – sau purtând

alte nume mai mult sau mai puţin ezoterice. Altruismul a
fost conceptul care a asigurat raţiunea de a exista a
acestui mod de problematizare, deoarece abia prin
altruism a putut fi fundamentată conceptual o societate
pe baze biologice compatibile cu concurenţa şi
selecţia.485 Şi tot prin acesta lupta pentru supravieţuire
putea depăşi lumea fizicului, pătrunzând în lumea
grupurilor culturale – iar cooperarea trebuia să asigure
succesul grupului altruist, eliminând „rasele
486
inferioare” , adică mai puţin altruiste.
Darwinismul social rezultat din acest dialog multiplu
a fost un mix ştiinţifico-popular care avea în centru
ideea spenceriană a supravieţuirii celui mai adaptat şi
chestiunea selecţiei naturale propusă de Darwin. Aceasta
din urmă a fost punctul central al teoriilor reunite sub
numele de darwinism, fiind singurul punct asupra căruia
toate cădeau de acord şi singurul care a fost exportat cu
succes în alte discipline.487 În plus, darwinismul social
pune punct dezbaterilor referitoare la originea şi viitorul
raselor, aducându-i pe toţi la un acord.488 Fie că erau
adepţi ai monogenezei (divină ori ba) sau ai poligenezei,
fie că erau preocupaţi de puritate, fie că vedeau puritatea
ca improbabilă, pornind de la milioanele de strămoşi ai
fiecărui individ, după Darwin, socio-biologii încep să dea
dreptate zootehniştilor: rasa pură (sau noua specie de
om) poate fi obţinută prin continuă selecţie întru
modelul dorit. În acest sens, afirmaţia lui Huston Stewart
Chamberlain, pe care Léon Poliakov o prezintă ca motto
pentru chestiuni mai mult sau mai puţin mitologice, era
485 Pichot, op. cit., p. 133.

486 Ibidem, pp. 94-97.
487 Ibidem, p. 71.
488 Georges Vacher de Lapouge apud Pichot, op. cit., p. 351.
167
cât se poate de ştiinţifică la vremea respectivă: „la urma

urmelor, chiar dacă s-ar dovedi că în trecut n-a existat
niciodată vreo rasă ariană, noi vrem să existe una în
viitor: iată punctul de vedere decisiv pentru oamenii de
acţiune”489.
Arthur de Gobineau (1816-1882) este considerat pe
nedrept părintele rasismului – nu pentru că nu era
suficient de rasist, ci pentru că nu prea a fost citit de
contemporani. Între 1853-1855, Eseul lui Gobineau a avut
un tiraj de 500 de exemplare. De asemenea, ediţia
germană şi-a găsit cu greu editor: după patru ani de
eforturi ale Gobineau-Vereiningung, eseul a fost publicat
în 1897, dar nu s-au vândut decât 4.000 de exemplare
până în 1934490. În schimb, așa cum am arătat,
darwinismul s-a vândut bine, iar eugenismul a fost
prolific. De exemplu, în domeniul eugeniei s-au scris
circa 7.500 de cărţi şi studii până în 1915, iar majoritatea
medicilor au îmbrăţişat, cel puţin parţial, noua
„religie”491. Ann Oakley susţine că, între 1910-1960, în
Marea Britanie, aproape orice personalitate relativ
cunoscută, de la medici la biologi, poate fi regăsită
printre membrii mişcării eugenice.492
Totuşi, atât rasismul cât şi eugenia, ca doctrine de

sinteză (mai mult sau mai puţin eclectice), nu s-au
limitat la dezvoltarea darwinismului social, ci au
489 Huston Stewart Chamberlain apud Léon Poliakov,

Istoria Antisemitismului. De la Voltaire la Wagner, vol.
III, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 311.
490 Pichot, op. cit., p. 346.
491 Ibidem, p. 179.
492 Ann Oakley, „Eugenics, Social Medicine and the Career
of Richard Titmuss in Britain 1935-50”, The British
Journal of Sociology, Vol. 42, No. 2, Jun., 1991, p. 168.
168
împrumutat din gândirea secolului al XIX-lea, de la

frenologie la literatură comparată, tot ceea ce nu le
punea în discuţie fundamentul – şi anume că producerea
unei populaţii viitoare ‘mai bune’ este posibilă,
dezirabilă şi chiar etică. Folosindu-se de această ştiinţă
marginală, predată uneori sub acoperirea unor ştiinţe
precum economia, sociologia sau psihologia (forţând
puţin curicula), iar alteori ca ştiinţă propriu-zisă, deloc
marginală, sub denumirea de eugenie sau antropologie,
rasismul și antisemitismul rasial şi-au lustruit
fundamentele teoretice.
Această viziune asupra omului și asupra societății a
pătruns adânc în conștiința și în viața cotidiană a
publicului cititor în cea de a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Ca dovadă stă faptul recurent că, alături de
cunoscutele şi blamatele considerente economice care
guvernau mariajele, apar şi „tarele de pe piaţa
matrimonială”493. Considerentele eredo-biologice
precum şi cele filantropico-culturale, spre deosebire de
cele economice, nu au devenit obiectul ironiei; din
contră, au devenit un fel de blazon al ‘noilor aristocraţi’
şi o ideologie exportată cu succes celorlalte clase,
devenind un bun comun, un de-la-sine-înţeles al
europenilor secolului al XIX-lea:
„Sângele i-a fost burgheziei propriul sex. Şi nu e vorba

aici de un joc de cuvinte; multe din temele specifice
manierelor de castă ale nobilimii se regăsesc la
burghezia secolului al XIX-lea, dar sub formă de
precepte biologice, medicale ori de eugenie;
preocuparea de ordin genealogic s-a transformat în
nelinişte privind ereditatea; pentru căsătorii s-au luat în
considerare nu numai imperative economice şi reguli
493 John B. Haycraft apud Pichot, op. cit., p. 201.

169
de omogenitate socială, nu numai speranţe de

moştenire ci şi ameninţări la adresa eredităţii: familiile
purtau şi ascundeau un blazon răsturnat şi sumbru ale
cărui simboluri infamante erau maladiile ori tarele
rubedeniilor.”494
Toate aceste „tehnologii ale mariajului sănătos”495 au

servit ca replică la metodele de conservare a sângelui
albastru folosite de nobilime; în cazul de față, însă, era
vorba de o perpetuă îmbunătăţire a sângelui. Acest tip
de poziţionare socială a grupului care în secolul al XIX-
lea era şi principalul consumator de carte e atât simptom
cât și cauză a succesului „filozofiei veterinare”496 ca
discurs ce legitima şi oferea suport teoretic respectivelor
practici. Acest discurs era livrat ca eugenie sau rasism, în
funcţie de ponderea mai mică sau mai mare acordată
explicit etnicităţii. Totuşi, trebuie menţionat faptul că
rasismul dinamic (eugenia) punea un accent mai mic pe
depăşirea barierelor rasiale în sine şi un accent mai mare
pe individul care le depăşea,497 adică pe calităţile rasiale
sau biologice ale individului concret. Ochiul selectiv îşi
mută atenţia (sau o rafinează) de la grupuri mari de
populaţie la grupuri mai mici din interiorul unei
populaţii, îngrijorându-se de ratele diferite de
reproducere dintre grupuri întru popularea viitorului.498
În acest orizont, vulgarizatori mediocri, precum

bibliotecarul Georges Vacher de Lapouge, oameni de
494 Foucault, Istoria sexualității, Editura de Vest, Timișoara,
1995, p. 94.
495 Idem, Anormalii. Cursuri susţinute la Collège de France
(1974-1975), Editura Univers, Bucureşti, 2002, p. 352.
496 Poliakov, op. cit., p. 384.
497 Hankins, op. cit., p. 48.
498 Ibidem, p. 138.
170
litere mai mult sau mai puţin rafinaţi, precum Arthur de

Gobineau şi somităţi academice, respectabile şi în acelaşi
timp populare, precum Ernst Haeckel, Ludwig
Gumplowicz, Francis Galton, Oswald Spengler și mulți
alții produc (din raţiuni variate) un corpus de texte, cu
idei mai mult sau mai puțin redundante, care creează
impresia decadenței civilizației cosmopolite a burgheziei
secolului al XIX-lea.
4.3. Războaiele mondiale
După războiul franco-german, atât Franța, cât și

Germania au început o cursă a înarmării, favorizând
industria oțelului. După Congresul de la Berlin, Rusia le-
a urmat exemplul, iar Marea Britanie a făcut tot posibilul
pentru a-și menține avantajul (mai ales în domeniul
naval). Italia și Austro-Ungaria au încercat să țină pasul.
Astfel, după 1900, armatele marilor puteri europene erau
echipate cu nave de război blindate, puști cu încărcare
rapidă, care puteau ucide la o distanță de jumătate de
kilometru, mitraliere și tunuri pe măsură. Numărul
recruților a crescut de la an la an. În acest context,
companii precum Krupp, Löwe, Daimler, Mauser,
Schneider, Vickers, Nobel, Skoda etc. au început să
prospere, contribuind la prosperitatea generală a
epocii.499
Pe de altă parte, cursa înarmării a fost dublată de o
tatonare diplomatică, în vederea asigurării reciproce în
eventualitatea unui război. Astfel, Germania și Austro-
Ungaria au încheiat o alianță militară în 1879 – iar
Franța și Rusia în 1891. Din cauza politicii mai puțin
499 John T. Walton Newbold, How Europe Armed for War

(1871-1914), Blackfriars Press, London, 1916, pp. 13-48.
171
temperate a succesorilor lui Bismarck, Marea Britanie s-

a apropiat de Franța în 1904 – iar în 1907 de Rusia.500
Propaganda naționalistă și militaristă, menită să
justifice cheltuielile militare, s-a accentuat – mai ales în
Germania lui Wilhelm al II-lea (r. 1888-1918). Împărații
obișnuiau să pozeze în ținută militară și participau cu
încântare la parade și manevre militare. Pacifismul era
adeseori asociat cu trădarea și mulți începeau să
împărtășească opinia mareșalului Helmuth von Moltke
(1800-1891): „Pacea perpetuă este un vis, și nici măcar
unul frumos”.501 Cu alte cuvinte, marele public și, mai
ales, liderii erau pregătiți psihologic pentru război. Cu
toate acestea, „pacea a continuat să se târâie”502 până în
1914.
Războiul a început cu un pretext cât se poate de
minor. După asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la
Sarajevo, Austro-Ungaria a făcut tot posibilul pentru a
putea declara război Serbiei, ceea ce s-a și întâmplat în
28 iulie 1914. Rusia, ca protector al slavilor de sud, a
început mobilizarea generală, ceea ce, pentru standardul
vremii era mai amenințător decât o declarație de
război.503 Ca urmare, Germania i-a declarat război. Iar,
pentru a evita un război pe două fronturi, Germania a
început războiul atacând Franța, prin Belgia, conform
vechiului plan conceput de generalul Alfred von
Schlieffen (1833-1913). Datorită faptului că opinia publică
era sensibilă vizavi de invazia Belgiei, guvernul britanic
nu a avut dificultăți în a declara război Germaniei.504
500 Michael Howard, The First Worl War, Oxford

University Press, 2002, pp. 12-16.
502 Polanyi, op. cit., p. 75.
504 Howard, op. cit., p. 31, p. 37.
172
În cele din urmă, blocurile militare care s-au

confruntat au fost: pe de o parte, Imperiul German,
Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria și, de
cealaltă parte, Imperiul Țarist, Franța, Imperiul Britanic,
Serbia, la care s-au adăugat pe parcurs Italia (1915),
România (1916) – deși formal acestea erau aliate ale
Austro-Ungariei și Germaniei – și Statele Unite ale
Americii (1917).
După cum era de așteptat, războiul a fost întâmpinat
cu entuziasm în multe dintre orașele europene.
Propaganda militaristă și darwinismul social reușiseră să
creeze contextul emoțional dorit pentru acceptarea
războiului ca test al bărbăției și ca antidot al decadenței
civilizației. În acest fel, armatele europene au reușit să
mobilizeze șase milioane de oameni. Germanii se vedeau
ajunși la Paris în șase săptămâni, iar englezii se vedeau
ajunși la Berlin până la Crăciun.505
Dar, după prima bătălie de la Marne (septembrie 1914)
și după primul masacru de la Ypres (octombrie 1914),
entuziasmul s-a prăbușit în tranșee și începea să devină
clar pentru toată lumea că războiul nu va fi „nici scurt,
nici glorios”506. Încercările de a deschide breșe în frontul
adversarilor au eșuat în primii doi ani de război, lăsând
un număr impresionant de victime. Rămân memorabile
îndelungatele bătălii de la Verdun (februarie-decembrie
1916) și Somme (iulie-noiembrie 1916), care au lăsat un
milion și jumătate de victime. Totuși, grație propagandei,
moralul soldaților rămâne ridicat. Moralul rămâne
ridicat și acasă. În fabrici, locul bărbaților plecați pe
front este ocupat de femei, fapt care a avut o oarecare
contribuție în lupta pentru emanciparea femeii.507
505 Ibidem, pp. 32-35.
506 Mason, op. cit., p. 250.
507 Berstein & Milza, op. cit., pp. 328-329.
173
Pe frontul de est, războiul a fost puțin mai mobil și cu

rezultate ceva mai clare, iar generalii Paul von
Hindenburg (1847-1934) și Erich Ludendorff (1865-1937)
au reușit să respingă ofensiva rusească după bătăliile de
la Tannenberg (august 1914) și Lacurile Mazuriene
(septembrie 1914). Armata austro-ungară nu a a avut o
contribuție semnificativă pe acest front, deoarece șeful ei,
Conrad von Hötzendorf (1852-1925), era mai preocupat
de luptele cu sârbii, unde superioritatea numerică și-a
spus cuvântul, reușind să ocupe Belgradul (octombrie
1915). Rușii au răspuns cu diverse atacuri, eșuând în
pofida superiorității numerice. Însă, în vara lui 1916,
generalul Aleksei Brusilov (1853-1926), în una dintre cele
mai sângeroase ofensive ale războiului, reușește să
spargă frontul, luând jumătate de milion de prizonieri.
Evenimentele încurajează guvernul României să intre în
război împotriva Puterilor Centrale, pentru o scurtă
bucată de vreme.508
Pe fronturile secundare, englezii, ajutați de
australieni și neozeelandezi, suferă o înfrângere
costisitoare la Galipolli (1915), dar se descurcă mai bine
la periferia Imperiului Otoman, reușind să ocupe
Ierusalimul (1916) și Bagdadul (1917). Italienii reușesc să
pună probleme serioase austriecilor, dar cu costuri mari;
de exemplu, la Caporetto (1917), au murit jumătate de
milion de oameni.509
Anul 1917 aduce câteva schimbări de strategie: se
pune un accent mai mai pe mitraliere, pe precizia
artileriei, pe recunoașterea aeriană și începe să fie folosit
strămoșul tancului. Ofensivele, care mută linia frontului
cu câțiva kilometri înainte și înapoi, produc în
508 Howard, op. cit., pp. 41-43, 79-80.

174
continuare sute de mii de victime. Totodată, anul aduce

și câteva vești bune: soldații ambelor tabere încep să se
revolte, susținerea populară a războiului scade dramatic
din cauza lipsurilor materiale și a inflației, partidele care
au votat bugetele de război cer tratative de pace,
diplomația secretă se tatonează reciproc pentru a încheia
eventuale acorduri de pace, iar, în Rusia, începe
revoluția. Însă, ieșirea Rusiei din război, în urma
Tratatului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), a fost
compensată de intrarea Statelor Unite ale Americii (6
aprilie 1917). Germania pare să fi făcut tot posibilul
pentru a convinge publicul și liderii americani să
abandoneze neutralitatea: de la propuneri de pace
scandaloase, scufundarea unor vase în care și-au pierdut
viața cetățeni americani, până la încercări de alianță cu
Mexicul împotriva Statelor Unite ale Americii.510
În 1918, germanii au putut reloca pe frontul de vest o
parte din trupele folosite în luptele contra rușilor. Noua
tactică de atac consta în folosirea regulată a gazului
toxic, infiltrarea unor unități de elită dotate cu mitraliere
ușoare, grenade, aruncătoare de flăcări și mortare, după
care urmau trupele regulate care umpleau golurile create.
Însă, ofensiva a produs peste 300.000 de victime de
fiecare parte. În același timp, trupe americane proaspete
soseau, într-un ritm de 300.000 de soldați pe lună.
Răspunsul francez a constat în ‘apărarea flexibilă’, care
lăsa trupele inamice să ocupe o zonă populată de sârmă
ghimpată și câteva cuiburi de mitralieră, urmând o
contraofensivă pe flancuri. În vara anului 1918, germanii
erau deja în retragere, soldații Austro-Ungariei dezertau
în masă, iar, la finalul lui septembrie, Ludendorff l-a
informat pe împărat că războiul nu poate fi câștigat.
510 Howard, op. cit., pp. 81-98.

175
Atacați de sârbi, francezi, englezi și greci, bulgarii au

deschis seria capitulărilor (30 septembrie). Au fost
urmați de turci (30 octombrie) și austrieci (3 noiembrie).
În 11 noiembrie, din cauza moralului scăzut, a revoltelor
soldaților și a mișcărilor sociale din țară, Germania
semnează Armistițiul la Compiègne. Pentru a opri valul
revoluționar, împăratul a abdicat, plecând în exil în
Olanda, iar social democrații conduși de Philipp
Scheidemann și Friedrich Ebert au transformat
Germania într-o republică, cu capitala la Weimar.511
Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) a creat, pe

de o parte, Liga Națiunilor și a impus, pe de altă parte o
pace punitivă adversarilor învinși. Gremania trebuia să
returneze Franței Alsacia și Lorena, să returneze
Danemarcei părțile locuite de danezi din Schleswig-
Holstein (nordul provinciei Schleswig), să returneze
Poloniei, din nou independentă, estul Pomeraniei și
coridorul Danzig, să renunțe la imperiul colonial în
favoarea Marii Britanii și a Franței și, în plus, urma să
plătească reparații de 132 miliarde mărci (echivalentul de
astăzi a 442 miliarde dolari). Austro-Ungaria urma să se
desfacă, după principiul autodeterminării naționale, în
Austria, Ungaria, Cehoslovacia, iar o parte din teritorii
au fost cedate, după același principiu, Italiei, Iugoslaviei,
Poloniei și României. România, deoarece era de
încredere, având soldați odihniți în momentul în care
„revoluția a dat cu coasa prin Europa Centrală și de Sud-
Est”512, a primit toate teritoriile locuite de români.
511 Ibidem, pp. 115-135.

512 Hobsbawm, Era extremelor. O istorie a secolului XX,
Editura Cartier, Chișinău, 1999, p. 39.
176
Deciziile majore au fost luate de Woodrow Wilson

(1856-1924), David Lloyd George (1863-1945), Georges
Clemenceau (1841-1929) și, uneori, Vittorio Emanuele
Orlando ( 1860-1952).
Dată fiind rearanjarea radicală a hărții Europei, Pacea

de la Paris a lăsat mulți lideri politici dezamăgiți. Astfel
că, în următorii 20 de ani, disputele pentru teritorii,
imaginarea unor hărți alternative, discuțiile despre
procentele etnicilor de un anumit fel sau de altul,
îngrijorările vizavi de natalitatea unor grupuri,
controversele istorice despre cine are sau nu întâietate
asupra unui teritoriu etc. au crescut exponențial, în mod
natural. De asemenea, acestea au fost încurajate în mod
artificial, deoarece anumite guverne și anumite grupuri
de interese vedeau în proliferarea ideologiilor xenofobe
o formă utilă de combatere a comunismului, al cărui
spectru a bântuit pentru multă vreme Europa.
Revoluția comunistă. Toată lumea aștepta ca

revoluția comunistă să înceapă în Germania, însă, în
mod surprinzător, Rusia a cules roadele agitației
revoluționare. Incompetența conducerii țariste și, mai
apoi, a guvernului provizoriu condus de Alexander
Kerenski (iulie-noiembrie 1917), dezordinea din timpul
războiului, nemulțumirile populare și, nu în ultimul rând,
abilitățile unor lideri comuniști precum Vladimir Lenin
(1870-1924), Leon Troțki (1879-1940) sau Iosif Stalin
(1878-1953) au făcut posibilă schimbarea de regim și,
totodată, menținerea (relativă) a frontierelor. Lenin i-a
unit pe revoluționari în jurul unor idei, i-a momit pe
soldați cu pacea și pe țărani cu reforma agrară. Troțki i-a
anihilat pe contrarevoluționari folosindu-se de miliția
populară ‘gărzile roșii’, care a fost transformată ulterior
177
în Armata Muncitorilor și a Țăranilor, prin încorporarea

facțiunilor loiale din vechea armată țaristă. Iar Stalin, în
calitate de comisar pentru naționalități, a prevenit
separatismul în republicile emergente. Primele măsuri
ale noii conduceri (Consiliul Comisarilor Poporului) au
fost împărțirea pământului țăranilor (fără despăgubiri),
democratizarea întreprinderilor (controlul revenind
muncitorilor), naționalizarea utilităților publice și a
marilor întreprinderi, recunoașterea depturilor egale
tuturor naționalităților și Pacea de la Brest-Litovsk. Cu
prețul câtorva milioane de victime, armatele generalilor
neloiali noului regim (Alexander Kolceak, Nikolai
Judenici, Anton Denikin, Piotr Wrangel) și corpurile
expediționare trimise de englezi, francezi, americani și
japonezi au fost înfrânte până la mijlocul anului 1923.513
Revoluția s-a extins înspre vest, impulsionată de
succesele din Rusia, de nemulțumirile și de vidul de
putere de la finalul războiului și, nu în ultimul rând, de
nou înființata Comintern (Internaționala a III-a, 1919-
1943). Însă, în Germania, guvernul social-democrat și
ceea ce a mai rămas din armata germană lichidează
insurecția comunistă condusă de Spartakusbund; liderii
ei, Karl Liebknecht (1871-1919) și Rosa Luxemburg (1871-
1919), sunt uciși. Ungaria este ocupată de armata română
(1919), iar liderul comuniștilor maghiari, Béla Kun, e
nevoit să fugă în Rusia. În restul Europei, poliția sau
armata au rezolvat situația.514
Treptat, și în Rusia lui Lenin, revoluția victorioasă
bate în retragere (din punct de vedere ideologic),
nemulțumind stânga partidului comunist, anarhiștii,
sindicatele etc. – deoarece se instaurează cenzura și se
513 Berstein & Milza, op. cit., vol. 5, pp. 15-20.

514 Ibidem, pp. 20-26.
178
descurajează facționalismul, deoarece birocrația, care va

ajunge la 27.000 de funcționari,515 și poliția secretă își
extind atribuțiile și, nu în ultimul rând, deoarece se
instaurează capitalismul de stat. Prin Noile Politici
Economice se reintroduc salariile și ierarhiile la locul de
muncă, este reluat comerțul extern (uneori în defavoarea
populației), se încurajează inițiativa privată, statul
menținând, totuși, controlul asupra marilor întreprinderi
prin care putea dirija economia. După moartea lui Lenin,
această politică economică este parțial abandonată
(partea ce vizează inițiativa privată), însă politica
represivă se accentuează. Stalin, care a câștigat bătălia
de succesiune datorită șarmului și încrederii pe care o
inspira,516 a dus represiunea pe culmi nebănuite, dând
totodată senzația de moderație.517 De exemplu, doar
între 1937-1938, au fost arestați 7 milioane de cetățeni
incomozi, din care un milion au fost executați și încă
două milioane au murit în lagăre.518
Fascismul. Forma pe care a luat-o comunismul în

Rusia a fost, pentru toate tipurile de fascism, „în același
timp, o sperietoare și un model”519. Totuși, în timp ce
comuniștii ruși au abandonat, cu timpul, o parte din
idealurile iluministe din cauza războiului civil, a
pragmatismului și a luptelor pentru putere, pentru
515 Boris Souvarine, Stalin: studiu istoric al bolșevismului,

Editura Humanitas, București, 1999, p. 310.
516 Simon Sebag Montefiore, Stalin: curtea țarului roșu,
Editura Polirom, Iași, 2014, p. 60.
517 Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, Editura
Humanitas, București, 1998, p. 84.
518 Ibidem, p. 574.
519 Ernst Nolte, Războiul civil european: 1917-1945:
Național-socialism și bolșevism, Editura Runa, București,
2005, p. 28.
179
fasciști, caracterul revoluționar și progresist a fost din

start doar o fațadă – oferind o revoluție celor care se
temeau de schimbare. Aceasta a fost caracteristica
principală a mișcărilor cărora le este atribuit numele
generic de fascism. Fasciștii au fost, spre deosebire de
ceilalți conservatori, „revoluționarii contrarevoluției”520;
s-au bazat pe mobilizarea maselor, pe manifestații și
propagandă bine regizate, folosindu-se de toate
chestiunile care puteau stârni emoții: de la glorificarea
trecutului până la glorificarea tehnicii moderne, de la
naționalism până la rasism și antisemitism. Ei aveau de
oferit ordine și revoluție în același timp, protejarea
muncitorilor concomitent cu protejarea patronilor.
Viteza cu care au reușit construirea conștientă și
consecventă a unei realități, oricât de aberante,
împărtășită de largi categorii sociale a făcut ca aceste
regimuri să merite eticheta de ‘totalitarism’.
Ideologic, fascismul a pornit de la întreg corpusul de
teorii anti-iluministe care circulau încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea,521 mixându-le potrivit
nevoilor locale și preferințelor ideologilor. Politic,
fascismul s-a inspirat din mișcările dreptei ‘socialiste’
încurajate de Biserica catolică în timpul Papei Leon al
XIII-lea (1810-1903).522
Prima mișcare de succes a fascismului a fost cea
italiană, care a dat și numele fenomenului.523 Liderul ei,
Benito Mussolini (1883-1945), a fost un ziarist socialist
oportunist, finanțat de serviciul britanic MI5 cu 100 de
520 Hobsbawm, Era extremelor, p. 128.

521 Vezi capitolul „Știință versus democrație”.
522 Hamann, op. cit., p. 485.
180
lire sterline pe săptămână.524 Mai mult de jumătate

dintre primii membri au fost soldați, întorși abrutizați
din primul război mondial.525 Aceștia, îmbrăcați în
cămăși negre, obișnuiau să se ia la harță cu anarhiștii,
comuniștii și socialiștii. În acest fel, și-au câștigat
suportul elitelor economice și militare. Acest fapt l-a
ajutat pe regele Vittorio Emanuele al III-lea (1869-1947)
să-l numească pe Mussolini în funcția de prim-ministru
după așa-numitul ‘Marș asupra Romei’ (1922). Treptat, în
3-4 ani, Italia a devenit un regim cu partid unic.
Cea mai de succes mișcare fascistă a fost național-
socialismul german. Succesul acestuia s-a hrănit din
nefericirea și dezorientarea acelei părți a electoratului
german care se vedea pusă în genunchi de război și
răvășită de Marea Criză (1929-1933). Luând ca model
elemente din mișcarea comunistă (steag, nume, cântece,
organizare etc.)526 și punând accentul pe trupele
paramilitare, asemănătoare fasciștilor italieni, partidul
lui Adolf Hitler (1889-1945) a oferit votanților
dezorientați, liderilor armatei și marilor industriași
promisiunea unei revoluții de operetă, care putea să
prevină revoluția comunistă. Pasiunea sa pentru pictură
și arhitectură, precum și frecventarea asiduă a operelor
lui Wagner,527 l-au ajutat pe Adolf Hitler să pună în
scenă manifestații mult mai estetice decât cele ale
omologului său italian. Astfel, deși nu obținuse decât
33% din voturi (maximumul atins în mod natural a fost
524 Christopher Andrew, The Defence of the Realm. The

Authorized History of MI5, Penguin, EPUB, 2010, p. 304.
526 Martin Broszat, The Hitler State. The Foudation and the
Development of the Internal Structure of the Third Reich,
Longman, 1981, p. 19.
527 Hamann, op. cit., passim.
181
37,3%, în iulie 1932)528, președintele Hindemburg îl

numește pe Adolf Hitler cancelar (1933).
În scurt timp, regimul impus de Hitler lichidează
partidul comunist, apoi scoate în afara legii sindicatele și
restul partidelor, devenind un regim cu partid unic. Prin
ordonanța de urgență „privind protecția poporului și a
statului” (28 februarie 1933) suspendă autonomia
landurilor, libertatea de exprimare, de asociere și a
presei, secretul corespondenței și al convorbirilor
telefonice.529
Drumul spre dictatură totalitară a continuat an de an,
deși Hitler a încercat să păstreze aparența continuități cu
Republica de la Weimar. După moartea lui Hindemburg
(1934), atribuțiile președintelui au fost preluate de către
cancelar. Deși nivelul de trai a rămas în continuare
scăzut, popularitatea lui Hitler era în creștere datorită
reducerii șomajului prin intermediul investițiilor publice
masive în infrastructură și armament. Iar, pentru a-i
imprima un caracter revoluționar regimului, Hitler a
început o luptă reală cu un dușman imaginar –
antisemitismul fiind „principala sa idee politică”530.
Antisemitismul informal devine politică și, mai apoi,
lege. Prin Legile de la Nuremberg (1935), care urmăreau
‘protecția sângelui german și a onoarei germane’, se
interzic căsătoriile mixte, iar evreii germani rămân fără
cetățenie. Apartenența ‘rasială’ a unei persoane era
stabilită după religia bunicilor.
În restul Europei, au apărut mișcări similare, precum
Garda de Fier (România), Crucile cu Săgeți (Ungaria)
fascismul clerical (Slovacia) etc. – dar fără succesul
528 Broszat, op. cit., p. XVII.

529 Ian Kershaw, Hitler, Editura Meteor, București, 2014, pp.
281-282.
530 Ibidem, p. 346.
182
scontat (cel puțin până la începutul războiului).531 În

schimb, s-au consolidat și s-au multiplicat regimurile
autoritare. Regii autoritari și dictatorii încep să pozeze,
din nou, în uniforme militare, iar istoricii, etnologii și
statisticienii se războiesc cu hărți.
În acest context, începea să devină tot mai clar pentru
politicienii și formatorii de opinie că Europa se află într-
o perioadă interbelică. Astfel, bâlbâielile diplomatice
precum cele referitoare la plata datoriilor de război ale
Germaniei și Pactul de la Locarno (1925)532, proiectele
privind rezolvarea pașnică a disputelor, precum Pactul
Briand-Kellogg (1928) și proiectele privind o viitoare
unificare europeană, precum Memorandumul Briand
(1930)533 au devenit, treptat, desuete.
Războiul a început lent; diverși agresori au testat
limitele pacifismului comunității internaționale. Japonia
a invadat Manciuria (1931); Italia a invadat Etiopia (1935);
Germania a remilitarizat Renania (1936), a anexat
Austria (martie 1938), a anexat regiunea Sudetă cu
acordul lui Neville Chamberlain, Benito Mussolini și
Édouard Daladier (München, 30 septembrie 1938), iar
mai apoi a invadat Cehoslovacia (martie 1939); URSS a
invadat Finlanda (1939). Toate aceste agresiuni s-au
petrecut fără ca cineva să emită vreo declarație de război.
531 Bela Vago, Umbra svasticii. Nașterea fascismului și

antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939), Editura
Curtea veche, București, 2003.
532 Aristide Briand, Austen Chamberlain (fratele lui
Neville) și Gustav Stresemann au decis să respecte
parțial prevederile tratatelor de pace semnate cu 6 ani
înainte. (Kissinger, op. cit., pp. 238-241).
533 ‘Mémorandum sur l'organisation d'un régime d'union
fédérale européenne’
http://www.europarl.europa.eu/100books/file/FR-N-B-
0014-Memorandum.pdf.
183
De asemenea, războiul civil din Spania (1936-1939) a fost

un bun prilej pentru a testa alianțele și forțele într-un
meci amical. URSS, sprijinind forțele revoluționare de
stânga, s-a văzut împotriva Germaniei și Italiei, care
sprijineau forțele contrarevoluționare de dreapta, iar
Franța a intervenit pe furiș de partea stângii, în timp ce
Marea Britanie a stat deoparte, neavând niciun interes să
apere un regim de stânga.534 Dreapta a câștigat.
Războiul a început oficial odată cu invadarea Poloniei
(1 septembrie 1939) și a devenit un război mondial total
în adevăratul sens al cuvântului. Dacă în Primul Război
Mondial au participat 28 de state, iar bătăliile și
victimele au fost preponderent europene, în cel de al
doilea, numărul statelor participante a ajuns la 61,535 iar
masacrele lui au constituit „pentru întreaga lume o
teribilă lecție de geografie”536. Numărul victimelor
(militari și, mai ales, civili) este estimat la 50-85 de
milioane – marja de estimare este de două ori mai mare
decât numărul total al victimelor războiului precedent.
În cele din urmă, blocurile militare care au dus greul
războiului au fost: pe de o parte, Germania, Italia,
Japonia și o serie de aliați mai mici, pe de cealaltă parte,
Marea Britanie, la care s-au alăturat URSS și SUA (1941).
În rândul marilor puteri combatante putem adăuga
China și Franța, deși au fost mai degrabă victime decât
participanți care să conteze la soarta războiului.
Datorită predispozițiilor revanșarde, războiul a fost
conceput într-o oarecare simetrie cu precedentul.
Diferența majoră a constat în lipsa entuziasmului
popular și în atitudinea față de agresor: mai puțină
534 Pelz, op. cit., p. 148.

535 Joanna Bourke, The Second World War: A People’s
History, Oxford University Press, 2001, p. 2.
184
atitudine cavalerească în diplomație și mai mult calcul

meschin. Dacă Franța și Marea Britanie sperau ca Hitler
să pună capăt bolșevismului cucerind sau slăbind URSS,
Stalin a sperat ca Hitler să slăbească Europa de Vest și să
recucerească teritoriile pierdute în războiul precedent.
Hitler a cules roadele ambivalenței, Stalin a refăcut,
pentru o vreme, granițele fostului imperiu.
Faptul că Stalin a respectat Pactul Ribbentrop-
Molotov (23 august 1939) și faptul că Franța și Marea
Britanie au rămas în expectativă chiar și după declararea
războiului i-a permis lui Hitler să își concentreze efortul
într-o serie de ofensive-fulger. Polonia a cedat într-o
lună (28 septembrie 1939), au urmat Danemarca (aprilie
1940), Norvegia, Belgia, Olanda (mai 1940) și, mai apoi,
Franța (22 iunie 1940). Marea Britanie a reușit să retragă
350.000 de soldați britanici și francezi la Dunkirk. Din
motive de simetrie revanșardă, Franța a trebuit să
semneze armistițiul în vagonul-muzeu de la Compiègne,
care celebra armistițiul din Primul Război Mondial.
Franța a fost divizată în două zone, una ocupată de
germani, incluzând Parisul, și una controlată de
guvernul colaboraționist al lui Philippe Pétain (1856-
1951), cu sediul la Vichy.537
În Europa de Vest, a început o scurtă perioadă de
pace sub ocupație. Francezii și-au plătit liniștea cu 400 de
milioane de franci pe zi – cu suma aceasta, Germania
putea întreține 8 milioane de soldați. Economia
europeană a fost pusă, treptat, să lucreze pentru a
întreține mașina de război germană. În această atmosferă
de destindere sumbră, majoritatea evreilor din Europa
ocupată au ajuns în lagărele de concentrare. Bunurile și
imobilele deținute au fost confiscate. Majoritatea urmau
537 Bourke, op. cit., pp. 26-38.

185
să moară din cauza epuizării, a bolilor și, în cele din

urmă, a exterminării planificate.538
În Balcani, ofensiva a fost declanșată de Italia, dar
abia cu intervenția Germaniei aceasta a fost dusă la bun
sfârșit, ocupând Iugoslavia și Grecia (aprilie 1941). Restul
statelor din zonă erau deja, de voie de nevoie, aliatele
Germaniei. În nordul Africii, lucrurile s-au petrecut în
mod asemănător; Italia a început ofensiva, dar greul a
fost dus de Afrika Korps, condusă de generalul Erwin
Rommel (1891-1944), care au împins armata britanică
până la granița cu Egiptul, fără să poată avansa mai mult.
După bătăliile de la El Alamein (1942) aventura africană
a trupelor italo-germane era pe terminate. Cu această
ocazie, Hitler a pierdut 250.000 de soldați.539
În 1941, în Europa, nu mai erau de cucerit decât
teritoriile URSS-ului. Disprețul față de slavi și ura față de
comunism nu puteau să-l lase prea mult timp liniștit pe
Hitler; mai ales că de asta a stârnit tot tărăboiul. În plus,
nici el, nici Stalin, nu puneau prea mare preț pe tratatele
semnate. Hitler a acționat primul, luându-l prin
surprindere pe Stalin. În 22 iunie 1941, Germania și
aliații săi au atacat URSS cu o forță de 4 milioane de
oameni, 5.000 de avioane și 3.000 de tancuri. Înainte de
venirea iernii, germanii erau la 25 de kilometri de
Moscova. În 1942, armata germană se afla în fața
Leningradului, Moscovei și a Stalingradului. Niciunul
din orașe nu a cedat.540
În Asia, unde războiul începuse încă din 1931 și
escaladase în 1937, chinezii au pierdut 2 milioane de
soldați (plus 1,7 milioane răniți) și 15 milioane de civili.
Războiul a devenit unul de uzură, cu lupte de gherilă
539 Bourke, op. cit., pp. 100-114.
540 Carpentier & Lebrun, op. cit., p. 407.
186
conduse de comuniștii lui Mao Zedong (1893-1976) și

naționaliștii lui Chiang Kai-shek (1887-1975). Represaliile
japonezilor au fost neobișnuit de crude. Treptat, ajutorul
secret oferit de SUA devine tot mai oficial, culminând cu
embargoul impus Japoniei (iulie 1941). Spre sfârșitul
anului 1941, Japonia a atacat Malaysia, Thailanda, iar,
mai apoi, Birmania (Myanmar), Filipine, Singapore,
Hong Kong și restul coloniilor europene din vecinătate.
Atacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) a convins
publicul american că SUA nu poate să nu ia parte la
acest război. Deși, inițial, războiul din Europa avea
prioritate pentru americani, în Asia au înaintat
sistematic spre Japonia, mai întâi câștigând bătălii pe apă,
apoi pe plaje și, în cele din urmă, pe uscat. Cele mai mari
bătălii au fost cele de la Guadalcanal (1942-1943), Insulele
Mariane (1944), Iwo Jima și Okinawa (1945).541
Anul 1943 înseamnă începutul sfârșitului pentru
Hitler. Armatele lui Gheorghi Jukov (1896-1974) au reușit
să încercuiască armata lui Friedrich Paulus (1890-1957) la
Stalingrad (februarie 1942). Cu această ocazie, Hitler a
pierdut 300.000 de soldați. După o ultimă încercare
ofensivă eșuată la Kursk (iulie-august 1943), armata
germană începea să bată în retragere, abandonând
Crimeea, Ucraina și Bielorusia (1943). Între timp,
americanii au fost primiți cu brațele deschise de italieni.
Mussolini a fost înlăturat în iulie 1943; dar Germania a
ocupat nordul Italiei, instituind un regim marionetă la
Salo, cu Mussolini în frunte. Totuși, la finalul anului 1943,
era destul de clar că Germania va pierde războiul;
Roosevelt, Churchill și Stalin au început, la Teheran,
seria de întâlniri pentru a negocia împărțirea sferelor de
influență. Conform înțelegerii de la Teheran, americanii
541 Bourke, op. cit., pp. 55-95.

187
și britanicii au deschis un nou front în Europa de vest,

debarcând în Normandia (6 iunie 1944). Apoi au început
înaintarea constantă spre Germania, în timp ce orașele
germane erau bombardate neîncetat. Între timp,
armatele rusești au forțat sateliții Germaniei (Finlanda,
România, Bulgaria, Ungaria) să încheie armistițiu. În
aprilie 1945, americanii care avansau spre est s-au
întâlnit pe Elba cu rușii care avansau spre vest.
Coșmarul european a luat sfârșit în 8 mai 1945, când
Germania a semnat capitularea necondiționată, iar în
Asia luptele încetează după bombardamentele nucleare
de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august 1945).542
Liderii învingători s-au mai întâlnit de două ori
pentru a discuta detaliile ordinii postbelice – la Yalta, în
februarie 1945 și la Potsdam, în iulie-august 1945.543 În
urma negocierilor, URSS a câștigat țările Baltice,
teritoriile germane din jurul Königsbergului, Basarabia și
Nordul Bucovinei. Polonia a fost mutată mai spre vest.
Restul țărilor reveneau, în mare, la granițele de după
Primul Război Mondial. Estul Germaniei rămânea sub
administrare sovietică, iar țările din Europa de Est și
Balcani, cu excepția Greciei, urmau să intre sub influența
URSS.544

543 La Conferința de la Potsdam, Harry Truman l-a înlocuit
pe Roosevelt, care decedase în aprilie – și Clement
Attlee pe Churchill, care pierduse alegerile în iulie.
188
Bibliografie
1. ‘Acte constitutionnel du 24 juin 1793’,

constitutions-de-la-france/constitution-du-24-juin-
1793.5084.html.
2. ‘An Act Declaring the Rights and Liberties of the
Subject and Settling the Succession of the Crown’,
1689,
http://avalon.law.yale.edu/17th_century/england.as
p.
3. ‘Commonwealth Instrument of Government’, 1653,
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1653
intrumentgovt.html.
4. ‘Constitution de 1791’, 3 September, 1791,
constitutions-de-la-france/constitution-de-
1791.5082.html.
5. ‘Constitution du 16 termidor An X’, 4 August 1802,
constitutions-de-la-france/constitution-du-16-
termidor-an-x.5088.html.
6. ‘Constitution du 22 Frimaire An VIII’, 13 Decembre
1799, http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
frimaire-an-viii.5087.html.
7. ‘Constitution du 5 Fructidor An III’, 22 August 1795,
189
fructidor-an-iii.5086.html.
8. ‘Declaration des droits de l'homme et du citoyen’,
26 August 1789, http://www.conseil-
constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/root/bank_mm/anglais/cst2.pdf.
9. ‘Extracts from The Factory Act of 1833’,
http://www.historyhome.co.uk/peel/factmine/factac
t.htm
10. ‘Law of Suspects’ (September, 1793),
http://sourcebook.fsc.edu/history/lawofsuspects.ht
ml.
11. ‘Mémorandum sur l'organisation d'un régime
d'union fédérale européenne’
http://www.europarl.europa.eu/100books/file/FR-N-
B-0014-Memorandum.pdf.
12. ‘Révolution’, in L'Encyclopédie ou Dictionnaire
raisonné des sciences, des arts et des métiers,
http://diderot.alembert.free.fr/R.html.
13. ‘The Humble Petition and Advice’, May 25, 1657,
http://www.constitution.org/eng/conpur102.htm.
14. ‘The Petition of Right’, 1628,
http://odur.let.rug.nl/~usa/D/1601-
1650/england/por.htm.
15. Anderson, Benedict, Imagined Communities.
Reflections on the Origin and Spread of Nationalism,
Verso, 1991.
16. Andrew, Christopher, The Defence of the Realm. The
Authorized History of MI5, Penguin Group, 2010.
17. Asch, Ronald G., ‘‘Wo der soldat hinkümbt, da ist
alles sein’: Military Violence and Atrocities in the
Thirty Years War Re-examined’, German History,
2000.
190
18. Bacon, Francis, ‘Aphorism 129’, Novum Organum,

1620,
http://history.hanover.edu/texts/Bacon/novorg.html.
19. Baczko, Bronislaw, Comment sortir de la terreur.
Thermidor et la Révolution, (Crimele revoluției
franceze) Humanitas, București, 2007.
20. Bayle, Pierre, Avis important aux réfugiés sur leur
prochain retour en France (1690), in Pierre Bayle,
Pierre Jurieu, Răzbunare împotriva tiranilor : teoria
politică a protestantismului francez, antologie
realizată de Ovidiu-Victor Olar, Nemira, București,
2007.
21. Berenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor, 1273-
1918, Teora, București, 2000.
22. Bergvall, Ake, ‘Reason in Luther, Calvin, and
Sidney’, The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No.
1 (Spring, 1992).
23. Berstein, Serge & Milza, Pierre, Istoria Europei, vol.
III-V, Institutul European, Iași, 1998.
24. Biddiss, Michael D., „Gobineau and the Origins of
European Racism”, Race and Class, (7) 1966.
25. Bled, Jean-Paul, Franz Joseph, Trei, Bucureşti, 2002.
26. Boia, Lucian, Napoleon III cel neiubit, Editura
Humanitas, București, 2014.
27. Bonney, Richard, ‘Cardinal Mazarin and his Critics:
The Remonstrances of 1652’, Journal of European
Studies, No. X (1980).
28. Bourke, Joanna, The Second World War: A People’s
History, Oxford University Press, 2001.
29. Braudel, Fernand, Mediterana și lumea
mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Meridiane,
1986.
30. Brewer, John, ‘The English State and Fiscal
Appropriation, 1688-1789’, Politics Society, 16 (1988).
191
31. Broszat, Martin, The Hitler State. The Foudation and

the Development of the Internal Structure of the
Third Reich, Longman, 1981.
32. Burke, Jill, Changing Patrons: Social Identity and the
Visual Arts in Renaissance Florence, The
Pennsylvania State University Press, 2004.
33. Burke, Peter, Languages and Communities in Early
Modern Europe, Cambridge University Press, 2004.
34. Campanella, Tommaso, La citta del Sole / Cetatea
Soarelui, Poesie filosofiche / Poezii filozofice, Editura
Humanitas, București 2006.
35. Carpentier, Jean & Lebrun, François (eds.), Istoria
Europei, Editura Humanitas, București 1997
36. Castiglione, Baldesar, The Book of the Courtier,
Charles Scribner’s Sons, New York, 1903.
37. Charbit, Yves, Economic, Social and Demographic
Thought in the XIXth Century. The Population
Debate from Malthus to Marx, Springer Verlag, 2009.
38. Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în Secolul
Luminilor, Meridiane, București, 1986.
39. Conquest, Robert, Marea teroare. O reevaluare,
Editura Humanitas, București, 1998.
40. Crimando, Thomas I., ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal,
Vol. 19, No. 2 (Summer, 1988).
41. Darnton, Robert, Marele masacru al pisicii și alte
episoade din istoria cultural a Franței, Polirom, 2000.
42. Darnton, Robert, The Business of Enlightement. A
Publishing History of the Enciclopedie 1775-1800,
Harvard University Press, 1979.
43. Darnton, Robert, The Forbidden Best-Sellers of Pre-
Revolutionary France, W. W. Norton & Company,
1996.
192
44. Darwin, Charles, Descent of Man, and Selection in

Relation to Sex, With Illustrations, London: John
Murray, Albemarle Street, 1871.
45. Das, Arvind Narayan, ‘Theories of State: Aristotle
to Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975).
46. Davies, Norman, Europe. A History, Pimlico, London,
1997.
47. Destombes, M., ‘A Panorama of the Sack of Rome
by Pieter Bruegel the Elder’, Imago Mundi, Vol. 14
(1959).
48. Dikötter, Frank, „Race Culture: Recent Perspectives
on the History of Eugenics”, The American
Historical Review, (103/2) 1998.
49. Dumont, Louis, Eseuri despre individualism, Editura
Trei, Bucuresti, 1996.
50. Elias, Norbert, „On the Sociology of German
Antisemitism”, Journal of Classical Sociology, (1)
2001.
51. Elias, Norbert, Procesul civilizării. Cercetări
sociogenetice și psihogenetice, Polirom, 2002.
52. Ergang, Robert, Europe from the Renaissance to
Waterloo, Heath & Company, 1939.
53. Foucault, Michel, „Trebuie să apărăm societatea”.
Cursuri susţinute la Collège de France (1975-1976),
Editura Univers, Bucureşti, 2000.
54. Foucault, Michel, Anormalii. Cursuri susţinute la
Collège de France (1974-1975), Editura Univers,
Bucureşti, 2002.
55. Foucault,Michel, Istoria sexualității, Editura de Vest,
Timișoara, 1995
56. Foucault, Michel, Istoria sexualităţii, Editura de Vest,
Timişoara, 1995.
57. Frevert, Ute & Heinz-Gerhard Haupt (eds.), Omul
secolului al XIX-lea, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
193
58. Fulbrook, Mary, ‘Religion, Revolution and

Absolutist Rule in Germany and England’, European
History Quarterly, 12 (1982).
59. Furet, François (ed.), Omul romantic, Polirom, 2000.
60. Furet, François, Revoluția în dezbatere, Polirom, Iași,
2000.
61. Galton, Francis, „Biometry”, Biometrika, Vol. 1, No.
1, 1901.
62. Galton, Francis, „Eugenics: Its Definition, Scope and
Aims”, American Journal of Sociology, vol. X, No. 1,
July 1904.
63. Godsey, William D. Jr., ‘‘La société était au fond
légitimiste’: Émigrés, Aristocracy, and the Court at
Vienna, 1789-1848’, European History Quarterly, 35
(2005).
64. Le Goff, Jacques, Must we divide history into periods?,
Columbia University Press, 2015.
65. Guérard, Albert Leon, France in the Classical Age.
The Life and Death of an Ideal, Harper & Row,
Publishers, 1965.
66. Gyémánt, Ladislau, Preistoria construcţiei europene /
Prehistory of the European Construction, EFES, ,
Cluj-Napoca, 1999.
67. Hamann, Brigitte, Viena lui Hitler – Anii de ucenicie
ai unui dictator, Vivaldi, București, 2000.
68. Hamilton, Earl J., ‘The Foundation of the Bank of
Spain’, The Journal of Political Economy, Vol. 53, No.
2 (1945).
69. Hankins, Frank H., The Racial Basis of Civilization.
A Critique of the Nordic Doctrine, New York &
London, Alfred A Knopf, 1926.
70. Hawkins, Mike, Social Darwinism in European and
American Thought, 1860–1945, Cambridge
University Press, 1997.
194
71. Hay, Denys, ‘Europe and Christendom a Problem in

Renaissance Terminology and Historical Semantics’,
Diogenes, 5 (1957).
72. Hazard, Paul, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007.
73. Hazard, Paul, La pensée européenne au XVIIIe siècle.
De Montesquieu à Lessing, Librairie Arthème Fayard,
Paris, 1979 (1e édition : Boivin et Cie, Paris, 1946).
74. Heidegger, Martin, ‘Întrebare privitoare la tehnică’,
in Martin Heidegger, Originea operei de artă,
Univers, 1982.
75. Heins, Volker, ‘Civil Society’s Barbarisms’,
European Journal of Social Theory, 7(4).
76. Hill, Christopher, The Century of Revolution, 1603-
1714, W. W. Norton, 1966.
77. Hill, Christopher, The English Revolution 1640,
Lawrence and Wishart 1940, Transcribed by Andy
Blunden, 2002,
http://www.marxists.org/archive/hill-
christopher/english-revolution/#3.
78. Hobsbawm, Eric, Era revoluției (11789-1848), Editura
Cartier, Chișinău, 2002.
79. Hobsbawm, Eric, Era capitalului (1848-1875), Editura
Cartier, Chișinău, 2002.
80. Hobsbawm, Eric, Era imperiului (1875-1914), Editura
Cartier, Chișinău,2002.
81. Hobsbawm, Eric, Era extremelor. O istorie a secolului
XX, Editura Cartier, Chișinău, 1999.
82. Howard, Michael, The First Worl War, Oxford
83. James I, A speech to parliament (1610),
http://www.thenagain.info/Classes/Sources/JamesI.
html.
195
84. James I, True Law of Free Monarchies, (1598),

http://www.fordham.edu/halsall/mod/james1-
trew2.html.
85. Jászi, Oscar, ‘The Stream of Political Murder’,
American Journal of Economics and Sociology, Vol. 3,
No. 3, (1944).
86. Kant, Immanuel, ‘An Answer to the Question: What
is Enlightenment?’, Konigsberg, September 30, 1784,
www.bsos.umd.edu/gvpt/Theory/kant-
enlightenment.pdf.
87. Kaye, Howard K., The Social Meaning of Modern
Biology, Yale University Press, 1986.
88. Kershaw, Ian, Hitler, Editura Meteor, București,
2014.
89. Kiermayr, Reinhold, ‘How Much Money was
Actually in the Indulgence Chest?’, The Sixteenth
Century Journal, Vol. 17, No. 3 (Autumn, 1986).
90. Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon & Schuster,
1994, pp. 56-78.
91. Laland, Kevin N. & Brown, Gillian R., Sense and
Nonsense, Evolutionary Perspectives on Human
Behaviour, Oxford University Press, 2002.
92. Landes, David, The Unbound Prometheus.
Technological change and industrial development in
Western Europe from 1750 to present, Cambridge
93. Landes, David, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce
unele țări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace,
Polirom, Iași, 2013.
94. Lawrence, Philip K. ‘Enlightenment, modernity and
War’, History of the Human Sciences 12 (1999).
95. LeGates, Marlene, ‘Princes, Parliaments and
Privilege: German Research in European Context’,
European History Quarterly, 10 (1980).
196
96. Robert S. Lopez, The Commercial Revolution of the

Middle Ages, 950-1350, Cambridge University Press,
1976.
97. Lyons, Martyn, ‘The 9 Thermidor: Motives and
Effects’, European History Quarterly, 5 (1975).
98. Lukács, Georg, Istorie și conștiință de clasă, Cluj-
Napoca: Editura Tact, 2015.
99. MacCaffrey, James, History of the Catholic Church
from the Renaissance to the French Revolution,
Project Gutenberg Etext, 2000.
100. Malthus, Thomas, An Essay on the Principle of
Population, as it Affects the Future Improvement of
Society with Remarks on the Speculations of Mr.
Godwin, M. Condorcet, and Other Writers, Printed
for J. Johnson, in St. Paul’s Church-Yard, London,
1798.
101. Marou, Henri-Iréné, Sfîntul Augustin și sfîrșitul
culturii antice, Humanitas, București, 1997.
102. Marshall, John, John Locke, Toleration and Early
Enlightenment Culture, Cambridge University Press,
2006.
103. Marx, Karl, Capitalul, volumul I, în Karl Marx &
Friedrich Engels, Opere, Vol. 23, Editura Politică,
București, 1966.
104. Mason, David S., A Concise History of Modern
Europe: Liberty, Equality, Solidarity, Third Edition,
Rowman & Littlefield, 2015.
105. McManners, John, Men, Machines and Freedom.
Lecturers on European History, 1789-1914, Blackwell,
1974.
106. Metternich, Prince Klemens von, Memoirs of Prince
Metternich, 1815-1829, Howard Fertig, 1970,
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1820metternic
h.html.
197
107. Monheit, Michael L., ‘The Ambition for an

Illustrious Name Humanism, Patronage, and
Calvin's Doctrine of the Calling’, The Sixteenth
Century Journal, Vol. 23, No. 2 (Summer, 1992).
108. Montefiore, Simon Sebag, Stalin: curtea țarului roșu,
Editura Polirom, Iași, 2014.
109. Nikitin, Marc, ‘The birth of a modern public sector
accounting system in France and Britain and the
influence of Count Mollien’, Accounting History, 6
(2001).
110. Nolte, Ernst, Războiul civil european: 1917-1945:
Național-socialism și bolșevism, Editura Runa,
București, 2005.
111. O’Hagan, Timothy, ‘Rousseau: Conservative or
Revolutionary’, Critique of Anthropology, 11 (1978).
112. Oakley, Ann, „Eugenics, Social Medicine and the
Career of Richard Titmuss in Britain 1935-50”, The
British Journal of Sociology, (42/2) 1991.
113. Partee, Charles, ‘Calvin's Central Dogma Again’,
The Sixteenth Century Journal, Vol. 18, No. 2
(Summer, 1987).
114. Pelz, William A., A People’s History of Modern
Europe, Pluto Press, 2016.
115. Pichot, André, La société pure. De Darwin à Hitler,
Champs-Flammarion, Paris, 2000.
116. Poliakov, Léon, Istoria Antisemitismului. De la
Mahomed la marani, vol. II, Hasefer, Bucureşti, 1999.
117. Poliakov, Léon, Istoria Antisemitismului. De la
Voltaire la Wagner, vol. III, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2000.
118. Richards, J. Robert, The tragic sense of life: Ernst
Haeckel and the struggle over evolutionary thought,
The University of Chicago Press, 2008.
198
119. Ross, Eva J., ‘The Social Theory of Jean Bodin’, The
American Catholic Sociological Review, Vol. 7, No. 4
(1946).
120. Rousseau, Jean-Jaques, Despre contractul social sau
principiile dreptului politic, Ed. Nemira, București,
2008.
121. Sanz, Porfirio, ‘England and Spanish Foreign Policy
during the 1640s’, European History Quarterly, 28
(1998).
122. Scott, Hamish (ed.), The Oxford Handbook of Early
Modern European History, 13501750: Volume II:
Cultures and Power, Oxford University Press, 2015.
123. Schmidt, James, ‘Enlightenment’, in Donald
Borchert (ed.), Encyclopedia of Philosophy, 2nd
edition, Macmillan, 2006.
124. Schmidt, James, ‘What Enlightenment Was, What It
Still Might Be, and Why Kant May Have Been Right
After All’, American Behavioral Scientist, Volume 49
Number 5 (2006).
125. Schorske, Carl E., Viena fin-de-siècle: politică și
cultură, Polirom, Iași, 1998.
126. Schwartzman, Micah, ‘The Relevance of Locke’s
Religious Arguments for Toleration’, Political
Theory, 33 (2005).
127. Sloterdijk, Peter, Critica raţiunii cinice, vol. II,
Editura Polirom, Iaşi, 2003.
128. Souvarine, Boris, Stalin: studiu istoric al
bolșevismului, Editura Humanitas, București, 1999.
129. Sproxton, Judy, ‘From Calvin to Cromwell through
Beard’, Journal of European Studies, 25 (1995).
130. Stevenson, Michael, ‘Columbus and the war on
indigenous peoples’, Race & Class, 33 (1992).
131. Stove, David C., On Enlightenment, (ed. Andrew D.
Irvine) Transaction Publishing, 2003.
199
132. Taylor, Alan J. P. , Monarhia habsburgica, 1809-1918.

O istorie a Imperiului Austriac si a Austro-Ungariei,
Allfa, Bucuresti, 2000.
133. Todorov, Tzvetan, Noi şi ceilalţi, Institutul European
1999.
134. Vago, Bela, Umbra svasticii. Nașterea fascismului și
antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939),
Editura Curtea veche, București, 2003.
135. Voltaire, Essai sur les mœurs et l'esprit des nations,
Tome Premier, Treuttel et Wurtz, Paris, 1835.
136. Walton Newbold, John T., How Europe Armed for
War (1871-1914), Blackfriars Press, London, 1916.
137. Weber, Eugen, ‘Of Stereotypes and of the French’,
Journal of Contemporary History, Vol. 25, No. 2/3
(1990).
138. Weber, Max, The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism, Routledge, 1996.
139. Wilson, Peter H. Heart of Europe. A History of the
Holy Roman Empire, Harvard University Presss,
2016.
140. Wodak, Ruth and Martin Reisigl, ‘Discourse and
Racism: European Perspectives’, Annual Review of
Anthropology, Vol. 28. (1999).
141. Wolf, Eric, Europa şi populaţiile fără istorie, ARC,
Chişinău, 2001.
142. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, Ed. Enciclopedică,
1997.
143. Zweig, Stefan, Lumea de ieri, Ed. Univers, Bucureşti
1987.

Istoria Europei 1500-1945 - Note de Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Europei 1500-1945 - Note de Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Europei (1500-1945).

Istoria Europei (1500-1945)

2. State europene moderne...................................................... 38

3. Cetățenie, rațiune, standardizare......................................... 95

Consider că o istorie a Europei ar trebui să înceapă cu

1 Denys Hay, ‘Europe and Christendom. A Problem in

unui mod de poziționare ideologică vizavi de trecut și

4 David S. Landes, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce

marinarului,7 urmată de descoperirile geografice, „au

1.1. Revoluţia Comercială

Revoluția Comercială s-a desfășurat lent, producând

7 Landes, op. cit., pp. 55-61.

toleranți vizavi de comercianții creștini.12 Aceasta

era un stat militaro-religios, bazându-se pe cucerirea şi

până la Revoluţia Industrială (secolul al XIX-lea) şi a

1.2. Renaşterea, tiparul și Reforma

Renaşterea a fost o mişcare culturală, mai ales în

18 Robert Ergang, Europe from the Renaissance to Waterloo,

considerată o virtute mai degrabă decât doar o delectare

Unul din cele mai importante aspecte ale Erei

pentru minţile oamenilor”23 care, în cele din urmă, a

23 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections

Dar tiparniţa şi chiar tiparul mecanic nu erau invenţii

27 Ibidem, pp. 71-73.

Prima carte tipărită cu ajutorul acestei metode a fost

29 Ergang, op. cit., p. 74.

locale. Prin urmare, în același timp cu redescoperirea

Antichitatea ca sistem cultural, asemenea altor

32 Anderson, op. cit., pp. 37-44.

scolasticii trebuia să fie înlocuit de o înţelegere intimă a

drept model pentru contemporani şi pentru generaţiile

„Gentlemanul perfect ar trebui să ştie latina şi greaca;

Lorenzo Valla (c. 1407-1457) şi-a câştigat o reputaţie

pentru Florenţa, dar şi din operele de istorie pe care le

43 Ergang, op. cit., p. 37.

bazează pe presupoziţia că statul este mai degrabă un

„Principele a fost citit şi recitit până ce declaraţiile sale

Umanismul care s-a dezvoltat la nord de Peninsula

51 Ibidem, pp. 64-65.

de critici abuzurilor comise de Biserică, umaniştii au

54 Ibidem, pp. 60-61.

Vechiul Testament, Reuchlin e cel care a dat startul

Mulţi istorici au observat că există o puternică relație

reîntoarcere umanistă ad fontes, cu scopul de a restabili

62 Ake Bergvall, ‘Reason in Luther, Calvin, and Sidney’,

Martin Luther (1483-1546) a studiat dreptul la

65 Bergvall, op. cit., p. 116.

prezentat tema indulgenţelor în termeni economici,

69 Kiermayr, op. cit. pp. 303-304.

În timpul bătăliei cu Roma, tiparul a fost una din

73 Peter H. Wilson, Heart of Europe. A History of the Holy

adăpost în Wartburg. Aici, Luther şi-a început

76 Ergang, op. cit., pp. 188-189.

patru luni de la moartea sa (1546), a izbucnit Războiul

Luther a creat un nou sistem în Biserică. Printre

80 Războiul şi-a luat numele de la oraşul Schmalkalden,

germani printre cele mai educate popoare, din punct de

Huldrych (Ulrich) Zwingli (1484-1531), studiind

Jean Calvin (1509-1564), ca reprezentant al celei de-a

84 Davies, op. cit., pp. 486-487.

Christianae Religionis Institutio (Institutele Religiei

88 Charles Partee, ‘Calvin's Central Dogma Again’, The

moarte pentru vrăjitorie în decurs de cinci ani. ‘Ereticii’,