Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul

și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna
în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și
subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului
rațiunii.

În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții eronate.
Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate
fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care
ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze reciproc: câtă
gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și
disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci
și a percepției.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al
percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din
afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-
cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția emoțională primară,
nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului.
Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în
componența actului cognitiv propriu-zis.

De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul
de informație despre stimul, iar cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul de alertă-activare
energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau interpretării, altul de selectare și potențare
a atitudinii și comportamentului în raport cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza producerii
reacției și trăirii emoționale stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care acționează ca
factor determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective ale stimulului la
așteptările și stările de motivație ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care reflectă,
sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanță, respectiv, discordanță, dintre
dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor
externe (stimulii, situațiile obiective și proprietățile lor).