cumplit.

Așa ca nu am mai ieșit din clasa sa ma joc ca un copil fericit.

Nu am fost fericit.
Școala generală a fost cam așa:
Aprecierea a venit doar din partea profesorilor . Pentru ei
faptul ca eram mai urat decât ceilalti. Am avut multe
complexe cu privire la tenul meu.
Nu a contat. Am simțit cum sunt iubit atunci.
Diriginta de atunci era precum o mama pentru mine. Era
frumoasa și mi-am zis ca e atat de frumoasa și ma accepta pe
mine așa cum sunt și observa ca nu sunt doar ce se vede in
exterior. Am învățat la limba romană atunci. Stăteam cu orele
sa stiu și sa învăț pentru a primi aprecierea sa. Atenția sa.
Pentru mine reprezenta iubire fiecare apreciere din partea
cuiva.
Simteam ca ma iubește și ma accepta cineva pentru cine
vreau sa fiu.
Nu am vrut sa fiu rau. Ceilalti colegi ma jigneau. Și eram
extrem de trist pentru ca atunci când ma simteam apreciat
ceilalti urau faptul ca pot face ceva bine.
Profesoara de matematica din generală nu prea făcea ora as
spune. Mai mult spunea povesti. Acum îmi dau seama ca
acele povesti îmi erau destinate, oarecum.
Așa mi se păreau.
Învățam și acolo ma simteam inteles prin poveștile sale. Și
eram cel mai bun la matematica dintre colegi. Uneori era o
bătaie între mine și fica ei. Fica profesoarei.
Îmi placea de ea. Îmi placea faptul ca pot fi bun.
Dar m-am plafonat cu timpul.
Tatăl meu murise.
Diriginta simțise ca ma sting in interior.
Dar era ultimul an, Mai. Se sfârșea anul.