Sunteți pe pagina 1din 6

Capacitatea aerobă și anaerobă de

efort

I.Definiție
Capacitatea de efort este definită ca fiind posibilitatea unui organism de a produce un lucru
mecanic cât mai mare și de a-l menține un timp cât mai îndelungat. Altfel spus, cu cât o persoană
poate susține un efort mai mare ca intensitate și durată, cu atât capacitatea sa de efort este mai
bună. Imbunătățirea acestui parametru se poate realiza prin antrenament.

Capacitatea de efort și intensitatea efortului determinată de prezența oxigenului în producerea


energiei necesare contracției, capacitatea de efort poate fi aerobă și anaerobă

a) Efortul aerob

Este cel în care energia musculară, ia naștere prin arderile substanțelor energogene în
prezența oxigenului. Categoria efortului aerob cuprinde activități care implică grupele
musculare mari: mers pe jos în ritm rapid, jogging, pedalare, înot, vâslit. Ele induc modificări

1
adaptative la nivelul sistemului respirator și circulator, dar si la nivelul diverselor căi
metabolice. Antrenamentul cardio îmbunătățește funcționarea și capacitatea sistemelor
circulator și respirator, mărește fluxul sanguin, crește capacitatea mușchilor de a produce
energie pe calea aeroba.

b) Efortul anaerob

Este efortul în care energia musculară ia naștere prin arderile substanțelor energogene în
lipsa de oxigen. Efortul anaerob poate fi de două tipuri: efort anaerob alactacid și efort
anaerob lactacid.

II. Metode de testare

CAPACITATEA AEROBĂ DE EFORT

Puterea aerobă este limitată de capacitatea de transportare a oxigenului în interiorul


corpului.Totuși capacitatea aerobă se bazează pe dezvoltarea sistemului respirator și de respirația
corectă.

Sistemul computerizat de măsurare a consumului de O2 și eliminărilor de CO2 este foarte


practic dar din păcate, datorită costului, aproape inaccesibil fiecărui cabinet de medicină sportivă
sau chiar spital. Nivelul consumului de O2 în punctul în care sportivul încetează efectuarea
exercițiului este considerat capacitatea maximă de consum a oxigenului. Totuşi se impune
precizarea că, factorul motivaţional poate influenţa foarte mult apariţia momentului în care
sportivul cedează.

  Ca o variantă la sistemul computerizat este folosirea sacilor Douglas inventați de fiziologul


britanic Claude G. Douglas. Această metoda însa presupune un oarecare cost, fiind necesară
aparatura pentru măsurarea volumului de aer colectat de la sportiv, în timpul testului și apoi
analizarea acestuia în vederea stabilirii concetrațiilor de O2 și CO2.

În cadrul ambelor metode aerul este colectat prin intermediul unui dispozitiv introdus în gura
sportivului.

2
Nivelul consumului de O2 în timpul efortului fizic este determinat de mărimea și numărul
grupelor musculare angajate în efort cât și de coordonarea contracției acestora în timpul
efortului. O coordonare bună obținuta în timp, va crește eficiența cu care mușchii se contractă,
eficiența care se reflectă într-un consum mai scăzut al oxigenului pentru aceeași intensitate de
efort.

CAPACITATEA ANAEROBĂ DE EFORT

În absența oxigenului, energia este produsă de sistemul anaerob. Capacitatea anaeroba a


corpului este afectată de procesele sistemului nervos central, ceea ce facilitează efortul intensiv
continuu sau efortul în condiții de epuizare.

este vorba de determinarea consumul de ATP, PCr și glicogen din mușchi. Aceasta se
realizează prin analizarea biopsiilor musculare, care sunt bucăți mici de țesut muscular extrase
din mușchi cu ajutorul unui ac special. În același timp însă, trebuie determinată și cantitatea de
acid lactic care a fost eliberată în sânge și care bazat doar pe biopsiile musculare, nu ar fi luată în
calcul și contribuția anaerobă în producerea ATP-ului ar fi subapreciată.

O alta problemă în măsurarea capacității anaerobe este faptul că localizarea recoltării


produsurilor de metaboliți (lactatul și piruvatul) doar din mușchii angajați în efort este
imposibilă, ca și obținerea biopsiilor în timpul exercițiului.

O variantă mai accesibilă de determinare a producției anaerobe de ATP poate fi apreciererea


consumului total de energie din timpul efortului din care se extrage consumul total de oxigen.
Ceea ce ramâne poate fi considerat contribuția sistemelor anaerobe de producere a ATP-ului,
hidrolizarea ATP-ului și recuperarea lui pe seama PCr și respectiv consumul glicogenului
muscular.

III. Consumul de oxigen

VO2max

3
VO2max reprezintă cantitatea maximă de oxigen pe care o poate livra (către musculatură) și
utiliza organismul într-un minut. Consumul de oxigen este într-o relație liniară cu cheltuielile
energetice necesare menținerii efortului aerob.

În repaus, celulele musculare consumă o cantitate mică de oxigen, însă cu cât intensitatea
efortului este mai ridicată, cu atât consumul de oxigen este mai mare. Orice efort care se
desfășoară la o intensitate a cărei susținere energetică prin procese aerobe ar necesita un consum
de oxigen mai mare decât VO2max declanșează intervenția mecanismelor anaerobe.

Există totuși o limitare genetică în ceea ce privește valoarea maximă a VO2max, valoare care
nu poate fi depășită prin niciun program de antrenament. VO2max este considerat cel mai bun
indicator al anduranței cardiorespiratorii și depinde de doi factori care se pot antrena:

 capacitatea organismului de a transporta oxigenul către musculatură și


 capacitatea musculaturii de a-l utiliza.

Pragul lactat

 Reprezintă nivelul performanței fizice de la care este necesară implicarea energogenezei


anaerobe, deoarece efortul nu mai poate fi susținut prin mecanisme aerobe. Este momentul când
în musculatură începe acumularea de acid lactic.

La un sportiv antrenat, pragul lactat apare la intensități de efort de 80-90% din VO2max, la
persoane mai puțin antrenate la 50% din VO2max. Crescând starea de antrenament, pragul lactat
poate fi determinat la intensități de efort din ce în ce mai mari.

Intensitatea de efort la care apare pragul lactat este considerată un indicator mai bun de
performanță decât exprimarea procentuală din VO2max. Testarea pragului lactat se face utilizând
analizoare de lactat în timpul testelor de efort.

Economia de efort

4
Economia de efort sau, altfel spus, economia funcțională cardiovasculară face diferența între
sportivi. Cel care reușește un consum mai mic de oxigen pentru aceeași încărcătură a exercițiului
va fi câștigător.

VI. Sursele energetice folosite în momentele efortului

Carbohidrații reprezintă cea mai rapidă și importantă sursă energetică. Susțin efortul de
intensitate crescută, pot fi utilizați în prezența sau în absența oxigenului, ceea ce înseamnă că
devin sursă energetică atât pentru efortul aerob, cât și pentru cel anaerob. Reprezintă singura
sursă de energie pentru creier. În ficat și mușchi există depozite limitate de carbohidrați sub
formă de glicogen, care sunt utilizate în momentele de efort.

Lipidele reprezintă substratul energetic pentru efortul de tip aerob, efort de lungă durată (cel
care depășește 30 de minute), de intensitate medie și mică. Reprezintă cea mai mare sursă
energetică, corpul uman având o capacitate nelimitată de a depozita lipide.

Proteinele devin sursă energetică doar pentru eforturile de anduranță, de lungă durată, și
atunci pot susține maximum 10-15% din efort.

Energia generată de reacțiile anaerobe este „explozivă”, permite viteze și forțe foarte mari,
dar de scurtă durată, în comparație cu cele aerobe care sunt mai economice, dar susțin un efort de
intensitate submaximală, medie sau mică pe o perioadă lungă.

V.Categorii de discipline sportive:

a) predominante aerobe : ex.: cursele de fond și semifond în alergări, mars, ciclism, ski etc.
b) predominante anaerobe: ex.: 100m plat, săriturile, aruncările, loviturile la poartă, șutul în
minge, ridicarea la coș etc.

5
c) eforturi mixte: ex.: jocurile (baschet, fotbal, rugby etc.) precum și luptele, artele marțiale,
boxul, tenisul etc.

BIBLIOGRAFIE

1. https://runningmag.ro/efortul-aerob-vs-anaerob/

2. http://eclimb.ro/articole.php?
crt=28&n=EFORTURI_AEROBE_SI_EFORTURI_ANAEROBE

3. https://www.medicinasportiva.ro/medicina%20sportiva/fiziologie/Efortul%20fizic
%20aerob%20si%20anaerob.html