Sunteți pe pagina 1din 3

1.1.

Istoric
Răspândirea înotului pe mapamond este influenţată de preocupările oamenilor,
condiţiile geografice şi de condiţiile climaterice.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică; primele atestări ale înotului sunt
picturi datând din epoca de piatră, de acum ca. 7000 de ani. Referinţele scrise datează din jurul
anului 2000 î.Hr. Unele dintre cele mai vechi referinţe apar în Gilgamesh, Iliada,
Odiseea, Biblie, Beowulf şi alte legende.
În 1578, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:
„Înotătorul sau un dialog despre arta înotului” (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über
die Schwimmkunst). Înotul competiţional în Europa a debutat în jurul anului 1800,
utilizânduse în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul
„trudgen” în competiţiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii
americani.
Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mişcarea de picioare
alternativă caracteristică procedeului craul cu o mişcare de forfecare.
Înotul a fost disciplină olimpică în cadrul primelor JO moderne din Atena în 1896. În
1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.
În 1908, a fost înfiinţată federaţia mondială de înot (Fédération Internationale de
Natation (FINA).
Procedeul fluture a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a
procedeului bras, până când a fost acceptat ca şi procedeu separat în 1952.

1.1.1. Preistoric
În platoul Gilf Kebir din sud-vestul Egiptului, lângă Wadi Sora şi graniţa cu Libia, au
fost găsite picturi rupestre în „Caverna înotătorilor”. Aceste picturi par a înfăţişa procedeul
bras sau mişcări în apă caracteristice câinilor, fiind însă posibil ca mişcările să aibă o
însemnătate ritualică, fără legătură cu înotul.
Această peşteră apare şi în filmul Pacientul Englez.
1.1.2. Evul Mediu până în 1800
Înotul a fost iniţial una dintre cele şapte îndemânări ale cavalerilor din evul mediu,
inclusiv înotul cu armura. Având în vedere faptul că înotul era practicat nud, acesta a devenit
tot mai puţin popular pe măsură ce societatea devenea mai conservatoare în timpul erei
moderne timpurii.
De exemplu, un document juridic din Germania din secolul XVI interzicea înotul
public nud (expunând totul) la copii.

1.1.3. Era preolimpică până în 1897


În 1804, a fost inventată centura flotoare de către W. H. Mallison, echipamentul fiind
cunoscut sub denumirea de „prietenul marinarului” în acele timpuri. Centurile flotoare ocupau
un spaţiu vital pe vapoare, iar marina Statelor Unite se temea că echipamentele vor fi utilizate
de marinari pentru a dezerta.

1.1.4. Era Olimpiadei Moderne după 1896


Jocurile Olimpice au avut loc în 1896 la Atena, fiind o competiţie exclusiv pentru
participanţi masculini. Pentru competiţia de înot au fost pregătite şase probe, însă au fost
disputate doar patru probe: 100 m, 500 m şi 1200 m liber şi 100 m pentru navigatori.
În sens larg, care cuprinde toate acţiunile motrice ale omului în apă indiferent de scopul
urmărit, înotul se poate defini ca fiind capacitatea omului de a se menţine şi de a înainta pe
suprafaţa apei fără sprijin exterior.
Poziţia corpului, mişcările braţelor şi a picioarelor în timpul înotului sunt naturale, de
aceea putem să spunem că înotul este, de fapt, adaptarea mişcărilor de pe uscat la mediul
acvatic.

1.2. Inovaţii în domeniul înotului

Studiul ştiinţific al înotului a început odată cu David Armbruster, un antrenor de la


Universitatea Iowa, care în 1928 a filmat înotătorii sub apă. Japonezii au folosit, de asemenea,
fotografii subacvatice, dominând JO de vară din 1932. Armbruster a studiat, de asemenea, o
problemă a procedeului bras, unde înotătorul era încetinit semnificativ în timp ce ducea
braţele spre înainte pe sub apă. În 1934, Armbruster a perfecţionat metoda, aducând braţele
spre înainte pe deasupra apei. Deşi această tehnică „fluture” era dificilă, a adus îmbunătăţiri
majore în ceea ce priveşte viteza. Un an mai târziu, în 1935, Jack Sieg, un înotător de la
Universitatea Iowa, a dezvoltat o tehnică înotând într-o parte şi cu bătaia de picioare simultană
precum coada unui peşte, modificând ulterior tehnica şi înotând cu faţa în jos. Armbruster şi
Sieg au combinat aceste tehnici, dezvoltând o variantă a procedeului bras, numită fluture cu
două bătăi de picioare per ciclu, numită bătaia cozii delfinului. Cu această tehnică Sieg a
înotat 100 yarzi (91 m) în 1:00.2.

d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


• Precizaţi vechimea şi forma primelor documentări ale înotului.
• Enumeraţi momentele importante fiecărei etape istorice.
• Precizaţi momentul iniţial al cercetării înotului şi a rezultatelor acestei abordări.

f) Bibliografie modul
1. Contea Dan - 2009, Înot – suport de curs, FEFS – UBB
2. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
3. http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_swimming