Proverbul- prezentare, clasificare în frazeologia

romaneasca

Frazeologismele sunt considerate ca apartinand unei directii de utilizare a limbii

naturale opuse creativitatii, în sensul ca vorbitorul „ia de-a gata’’ constructiile, recunoscute
lexiical ca unități de sine statatoare, cu un sens adesea netransparent care initial a trebuit
învățat de vorbitorii nativi sau nenativi asemenea sensului oricaror cuvinte necunoscute.
Vorbitorul nu creeaza idiomatismele cu ocazia enuntarii mesajului, ci le extrage din
lexiconul sau mental. Însă frecvent expresiile idiomatice sunt construite în jurul unor tropi
sau al unor figuri ale gandirii – eufemisme, ironii, paradoxuri etc. -, au de multe ori o
gramatica proprie, care este diferita de gramatica combinatiilor libere, cu neregularitati,
elemente superflue, topiza fixa, au anumite selectii ale modurilor, timpurilor, un
comportament deosebit fata de numar, caz, articulare etc., așa încât ele sunt de fapt rezultatul
istoric al creativitatii lingvistice.
Cu toate ca vorbele adanci, incarcate de intelepciune ale poporului, acele proverbia
rusticavor fi luat nastere din cele mai indepartate vremuri, mai tarziu ele au fost stimulate in
producerea lor de vestitele paremii ale unui intelept ca Solomon, de dogmele Bibliei si
Vechiului Testament, de filosofi ca Aristot si multi altii, asadar, de acele voces sapientium.
Caci mai mult decat in oricare alt compartiment al creatiilor folclorice, in sfera proverbului s-
au facut simtite interferenta celor doua sfere; culta individuala, si populara, orala.
Cugetarile formulate de marile spirite ale umanitatii (ca La Rochefoucauld, N. Iorga,
Goethe) sunt cautate in cercuri cat mai largi si patrund pana la urma, pe nenumarate cai, si in
sfera celor „necultivati". Ne este usor de inchipuit cum maximele formulate de Martin Luther
au ajuns „jos" prin sfera bisericii, o cale des batuta, intr-o vreme, in aceasta privinta; dupa
cum ale altora au luat calea cartii populare, ca de exemplu Albinusa sau Floarea darurilor.
Scriitori, ca Ion Creanga, au fost cei care au difuzat, prin opera lor, o literatura sententioasa
(o parte preluata din sfera autorilor anonimi, iar o alta creata de acestia insisi), cu trasaturi
distincte ce lasa sa se intrevada un model adanc intrat in constiinta poporului. Ne-am oprit
asupra unor asemenea aspecte, deoarece nu se poate vorbi despre o arta a proverbelor decat
tinand seama de circuitul facut, de trecerea lor din gura in gura si mai ales, de la o categorie
sociala la alta. La nici un alt gen folcloric nu se poate observa mai bine fenomenul de fol-
clorizare, primirea unor trasaturi tipice stilului oral, ca in sfera sententiilor. Caci aceastea
ajung in stadiul de proverb numai prin transferul si primirea unor semne proprii mentalitatii
colective si pierderea acelor trasaturi de arta individuala. Asemenea realitati stilistice ne
ofera monumentala opera a lui Iuliu C.Zane, Proverbele romanilor (in zece volume: folosim
buna antologie Apa trece, pietrele raman de G. Muntean).
Pentru stilistica proverbelor - si conexele lor zicalele (vorbele adanci) - avem in
vedere, pe langa traditia modelului folcloric si un alt factor hotarator: mediul social (implicit
mediul lingvistic). Din acestea isi trag seva de viata cugetarile populare, primesc o structura
poetica specifica. Caci ele sunt folclorice nu numai prin continut ci si prin stilul lor. Astfel,
daca maximele aduc o materie intr-un spirit propriu filosofului sau scriitorului, „proverbia
ristca" comunica ceva - la modul asociativ - despre fauna si flora, despre cosmos, ape, munti
etc, proverbele aduc apoi si marturiil din viata sufleteasca, morala, comunicand ceva - ca si
maximele -despre prietenie si neprietenie, despre viclenie, despre prudenta si imprudenta etc.
Asadar, continutul proverbelor si al zicalelor .fl formeaza insasi viata de toate zilele a
colectivitatilor, oglindita insa in forme artistice caracteristice, prin mijloace de comunicare
poetica atat de proprii. Sl in cazul de fata ceea ce da expresie continutului, formand un tot
greu de separat, sunt mijloacele artistice. Acestea insele formeaza continutul.
Diferentiate prin continut de la o zona la alta, prin stratifcari istorico-geografice tipice
fiecareia, proverbele au totusi aer comun pretutindeni. Iar acesta este imprimat de aceleasi
modalitati de exprimare, de un acelasi stil, pe drept numit „proverbial". Despre un asemenea
stil se vorbeste ca fiind propriu in insasi literatura scrisa (unii scritori cultivand stilul
proverbial). Astfel ca natura lui este asociata de niste permanente sufletesti mai adanci, de
atitudinea omului fata de lumea inconjuratoare, care se cere a fi exprimata in anumit fel. Cel
ce formuleaza proverbul are ochiul mult si atent deschis asupra lumii inconjuratoare; din
evenimente si o intreaga lume de excitatii externe el trage niste concluzii, cu caracter
reflexiv, raportate la om si pozitia lui in societate. Iar ceea ce se formuleaza are caracter
semnificativ, exprmarea fiind cu plan dublu: unul real, iar altul alegoric.
Daca in lirica functia limbajului este emotiva, iar in balada (in poezia epica,
obiectiva) are o alta functiune: referentiala, in proverbe limbajul semnalat mai sus are drept
rost sa ne puna in contact cu alta sfera; este un limbaj factic, ca sa folosim un termen cu
circulatie in lingvistica structuralista. Este vorba de stil simbolic? Ori metaforic?, ca sa ne
referim la opiniile unor cercetatori. Putem spune cu destula siguranta ca asemenea modalitate
de exprimare este proprie proverbului. N-are nimic de-a face cu limbajul metaforic din
cimilituri si nici cu limbajul simbolic al colindelor. Natura relatiilor dintre semnificant si
semnificat, cu planul real si aluziv, este stapanita de un specific care apartine numai
proverbului.
La o clarificare a acestor aspecte ne vin in sprijn proverbele-dictoane cu caracter
didactic-moralizator, golite de semnificatii, ca de exemplu: Cu rabdarea,/ treci marea. Din
cate se observa, unor asemenea formulari le lipseste limbajul factic. Pe cand in exemple ca
urmatoarele: Albina la stup se trage (Die Biene zieht zum Bienenstock); sau Rade orbul de
schiop (Der Blinde lacht dsen Lehmen aus) sau: Vorba goala, traista usoara (Leeres Wort,
leichter Sack), exprimarile apodictice lasa sa se intrevada un al doilea plan, aluziv. in dosul
fiecaruia din proverbele citate se afla o intamplare, o experienta care-i atesta formularea,
primind astfel caracter de dicton.
Ceea ce confera exprimarii caracter apodidactic, proverbial, este predicatul
impersonal sau unipersonal, ca de exemplu: Se joaca ca pisica cu soarecele; sau: Se fuduleste
ca musca in lapte; Se loveste ca nuca in perete,s.a.m.d.
Efecte stilistice de o alta nuanta se obtin prin folosirea perfectului compus, atunci
cand se vrea ca sa fie subliniate stari incheiate si asupra carora nu mai este cazul sa se revina,
ca de exemplu: Si-a pus sacii in car.
O alta nuanta stilistica exprima formularea la conjunctiv, cu inteles de Imperativ,
propozitia proverbiala devenind indemn, sub forma de lozinca: Sa nu simta nici pamantul; Sa
nu lasi drumul mare pentru carare.
Asemenea proverbe, exprimate la dimensiunea unei propozitii, devin mai expresive, cand
sunt eliptice de predicat, ca de exemplu: Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor, sau: Boala
lunga, moarte sigura (Lange Krankheit, sicheer Tod) sau: Muierea bar-bata, avutia casei
(Gute Wirtin ist im Heim/ Wie der Warme Sonnenschein).
Exista un mare numar de proverbe dezvoltate la dimensiunea frazei. Sistemul sintactic
intrece, asadar, cu mult campul plastic al cuvantului din zicale - ca sintagme eliptice - si chiar
pe cel al propozitiei, destul de limitata si aceasta (deseori si ea eliptica). Cu fraza, de orice
natura ar fi ea, ne aflam in fata unui discurs pre-miologic mai complex. Acesta, desi exprimat
concis si apodictic, ofera totusi - prin planul semantic indeosebi - un tablou cu o derulare mai
ampla. Vom urmari mai jos cateva din pozitiile de baza ale acesteia, chemate sa exprime
valori stilistice remarcabile.
O coordonare copulativa, ca in exemplu urmator: Timpul cumpara paiele si nevoia le
vinde, alatura doi termeni („cumpara" - „vinde") care, ca inteles, se opun.
Antiteza, ca modalitate de exprimare curenta in folclor, are ca rost sa puna in lumina
tocmai cele doua planuri ale formularilor proverbiale. insasi simetria celor doua membre ale
frazei devine element al expresivitatii.