Capitolul 5

ANALIZA FLUXURILE FINANCIARE

5.1. Conţinutul şi clasificarea fluxurilor financiare

În cadrul unei întreprinderi, urmare a operaţiunilor realizate, are loc o intensă
circulaţie a elementelor materiale şi financiare care realizează legătura acesteia cu
mediul său, sau care determină modificări interne. Toate aceste operaţiuni se
regăsesc, imediat sau la termen, sub forma unor fluxuri a căror complexitate şi
intensitate reflectă viabilitatea întreprinderii, dimensiunea acesteia, precum şi modul
în care ea îşi gestionează resursele disponibile.
Analistul financiar va fi interesat nu numai de surprinderea situaţiei financiar-
patrimoniale a firmei la un moment dat, reflectată de Bilanţul contabil, ci şi de modul
în care aceasta se modifică într-o perioadă de timp pentru a identifica sensul de
evoluţie al afacerii, ceea ce poate fi realizat prin studierea fluxurilor din întreprindere.
De asemenea, elementele de venituri şi cheltuieli, reflectate în Contul de profit şi
pierderi, sunt rezultatul unei contabilităţi de angajamente ce presupune înregistrarea
acestora în momentul facturării, şi nu în momentul încasării, respectiv plăţii lor. În
plus, unele categorii de venituri şi cheltuieli (amortizările şi provizioanele constituite
sau reluate) nu implică intrări sau ieşiri de numerar, neavând incidenţă asupra
trezoreriei. Prin urmare, Contul de profit şi pierderi reflectă fluxuri de trezorerie
potenţiale, ceea ce face ca rezultatul net al exerciţiului să nu corespundă
întotdeauna unui surplus de disponibilităţi băneşti.
De aceea, cele două situaţii financiare clasice (Bilanţul contabil şi Contul de
profit şi pierderi) nu sunt suficiente pentru caracterizarea fluxurilor din întreprindere.
Noţiunea de flux corespunde unei mişcări sau transferului unei cantităţi de
bunuri sau monedă în timpul unei perioade de timp.
Plecând de la această definiţie, am putea considera că toate operaţiunile
economice derulate de întreprindere şi înregistrate în contabilitatea acesteia
generează fluxuri. Lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Există unele operaţiuni
economice (aşa numitele „operaţiuni de rectificare”) care nu au influenţă asupra
trezoreriei, fiind considerate “non-fluxuri”. Acestea au rolul de a evidenţia valoarea
reală a patrimoniului, dar nu vor avea incidenţă asupra trezoreriei. De exemplu,
reevaluarea activelor companiei reprezintă operaţiuni contabile prin care are loc
creşterea valorii respectivelor elemente patrimoniale în vederea reflectării valorii
reale. Acestea, deşi sunt necesare pentru obţinerea unei imagini realiste asupra
patrimoniului firmei, nu pot fi considerate fluxuri deoarece nu au impact direct nici
asupra trezoreriei şi nici asupra volumului activelor. În aceeaşi categorie ar putea fi
încadrate operaţiunile de constituire a provizioanelor şi cele de calcul a amortizării,
care, deşi afectează rezultatul exerciţiului, nu influenţează trezoreria întreprinderii.
În concluzie, putem aprecia că o operaţiune contabilă are calitatea de flux în
măsura în care are impact asupra trezoreriei. În acest sens, conceptul de flux poate
fi definit ca reprezentând toate mişcările generate de operaţiunile economice
derulate de întreprindere, care vor avea impact, imediat sau ulterior, asupra
trezoreriei.
Fluxurile într-o întreprindere sunt generate pe de o parte de procurarea
resurselor necesare desfăşurării activităţii, iar pe de altă parte de utilizarea acestor
resurse în activitatea propriu-zisă. Acestea sunt o parte a circuitului capitalului într-o
întreprindere, făcând legătura între diferitele stadii în care acesta se găseşte. Astfel,
într-o primă etapă firma îşi procură resursele financiare necesare apelând la sursele
69
proprii şi sursele împrumutate. Are loc astfel un flux de lichidităţi dinspre proprietarii
de capitaluri (acţionari şi bănci) către firmă pentru finanţarea activităţii.
În felul acesta se constituie resursele băneşti, prin intermediul cărora, în a
doua etapă, se achiziţionează elementele materiale necesare producţiei (active
imobilizate şi active circulante). Are loc astfel, un flux real de intrare generat de
operaţiunile de investiţii (achiziţii de imobilizări), dar şi un flux financiar de ieşire
determinat de plata respectivelor elemente. De asemenea, are loc şi un flux real de
intrare legat de operaţiunile din exploatare (achiziţii de stocuri de materii prime şi
materiale) şi un flux financiar de ieşire, prin plata respectivelor materiale.
Prin utilizarea, combinarea şi consumarea acestora sunt obţinute bunurile şi
serviciile destinate pieţei. Vânzând aceste bunuri firma îşi recuperează sumele
avansate iniţial (care reintră în circuit), obţinând şi un venit suplimentar sub formă de
valoare adăugată. Vânzarea acestor bunuri generează fluxuri reale de ieşire, în timp
ce încasarea contravalorii bunurilor vândute generează fluxuri financiare de intrare
dinspre clienţii beneficiari către firmă.
Valoarea adăugată obţinută va fi repartizată pentru dezvoltare, sau pentru
remunerarea participanţilor la activitatea desfăşurată (salariile pentru plata forţei de
muncă, impozitele şi taxele pentru stat, dividendele pentru acţionari, dobânzile
pentru bănci). În felul acesta se înregistrează alte fluxuri financiare prin intermediul
cărora firma plăteşte drepturile cuvenite acestora (salariaţii, statul, acţionarii, băncile
etc.).
De precizat că un asemenea circuit are un caracter continuu, astfel că în
permanenţă capitalul se regăseşte în toate stadiile.
Analiza financiară abordează studiul acestor mişcări într-un mod restrictiv.
Astfel, dintre fluxurile economice ale unui agent economic, doar fluxurile financiare,
exprimate în unităţi monetare sunt luate în considerare. Fluxurile de informaţii sau
fluxurile de bunuri nu vor fi analizate decât dacă au o implicare monetară directă sau
indirectă. De asemenea, analiza financiară studiază doar fluxurile care tranzitează
întreprinderea şi mediul său, nu şi mişcările interne dintre subunităţile acesteia.

Dată fiind marea diversitate a fluxurilor dintr-o întreprindere, analiza acestora

impune clasificarea lor după mai multe criterii, dintre care amintim:

După conţinutul lor, fluxurile pot fi:

a) Fluxuri reale (de fonduri) care se concretizează în intrări şi ieşiri de bunuri şi
servicii în cadrul tranzacţiilor economice;
b) Fluxuri financiare care includ mişcările cu influenţe asupra trezoreriei fie
imediat, fie la un anumit termen. De cele mai multe ori acestea sunt echivalentul
fluxurilor reale, însă pot reprezenta şi mişcări independente de acestea (plata
salariilor, a impozitelor şi taxelor, sau a dobânzilor etc.).

După momentul incidenţei asupra trezoreriei, fluxurile financiare pot fi:

a) Fluxuri de trezorerie, care reprezintă suma fluxurilor de lichidităţi degajate
într-o anumită perioadă, calculându-se ca diferenţă între încasările şi plăţile
perioadei;
b) Fluxuri decalate îmbracă iniţial forma creanţelor şi datoriilor, ulterior urmând
să influenţeze trezorerie. Acestea au un caracter potenţial deoarece pe termen scurt
sau lung pot conduce la un flux de trezorerie efectiv.

După destinaţia lor, avem:

70
 a) Fluxuri financiare de utilizări, care se identifică cu lichidităţile utilizate pentru
achiziţii de imobilizări, de stocuri, sau creşterea creanţelor faţă de clienţi;
b) Fluxuri financiare de resurse, care se concretizează în creşterea
lichidităţilor pe diverse căi cum ar fi: scăderea creanţelor faţă de clienţi, contractarea
unor credite, aporturi ale acţionarilor etc.

După activităţile care le generează, pot fi:

a) Fluxuri de exploatare, ocazionate de desfăşurarea activităţii curente a
întreprinderii: aprovizionări de materii prime, plăţi de salarii, plăţi de impozite şi taxe,
vânzări de produse finite etc. Acestea exprimă, sub aspect monetar, efectul
tranzacţiilor legate de activitatea de exploatare a firmei. În cadrul acestora se includ:
- încasările obţinute din vânzarea bunurilor, executarea lucrărilor sau
prestarea serviciilor;
- încasările provenite din chirii, redevenţe, onorarii, comisioane etc.;
- plăţile de obligaţii faţă de furnizori;
- plata salariilor personalului;
- plăţi de impozite şi taxe, cu excepţia celor care se referă la activitatea de
investiţii sau de finanţare.
Comparând încasările cu plăţile obţinem fluxul net de trezorerie al activităţii de
exploatare.
b) Fluxuri de investiţii, care sunt generate de achiziţionarea sau vânzarea unor
active imobilizate. Când firma achiziţionează imobilizări asemenea fluxuri sunt de
ieşire, semnificând o utilizare de trezorerie, iar atunci când firma vinde o parte din
imobilizări fluxurile sunt de intrare, semnificând o resursă suplimentară de trezorerie.
Fluxurile de intrare cuprind încasările din vânzarea imobilizărilor corporale, a
titlurilor de participare şi a titlurilor de creanţă, precum şi încasările din rambursări de
împrumuturi sau avansuri acordate, în timp ce fluxurile de ieşire cuprind plăţile
pentru achiziţionarea de imobilizări corporale, titluri de participare sau alte titluri de
creanţă şi împrumuturile sau avansurile de trezorerie acordate.
Diferenţa dintre acestea reprezintă fluxul net de trezorerie privind activitatea
de investiţii.
c) Fluxuri de finanţare, care privesc operaţiile dintre firmă şi proprietarii de
capitaluri (acţionarii şi băncile). Acestea antrenează modificări în volumul şi structura
capitalurilor proprii şi a capitalurilor împrumutate ale întreprinderii. Prin intermediul lor
sunt procurate resursele financiare necesare desfăşurării activităţii. Fluxurile de
finanţare pot fi:
- de intrare când se referă la încasările provenind din operaţiunile de capital
(emisiunea de acţiuni), sau la încasări rezultate din credite, împrumuturi,
angajamente şi alte datorii pe termen mediu şi lung;
- de ieşire care cuprind rambursările de împrumuturi, plăţi pentru
achiziţionarea sau răscumpărarea acţiunilor întreprinderii, plăţi pentru
comisioane legate de operaţiunile de creditare ale firmei etc.
Comparând fluxurile de intrare cu cele de ieşire obţinem fluxul net de
trezorerie al activităţii de finanţare.

Norme de reglementare a fluxurilor financiare

A. Reglementări ale fluxurilor de trezorerie pe plan internaţional

În condiţiile globalizării pieţelor de capital şi a concurenţei tot mai acerbe, se

constată că fiecare ţară dispune de propria practică şi propriul sistem contabil, ceea

71
ce-l pune pe utilizatorul de situaţii financiare în faţa unor informaţii contradictorii, greu
de controlat şi mai ales de comparat.
Până acum un sfert de secol, contabilii din diferite ţări utilizau limbaje diferite
şi dădeau interpretări diferite aceloraşi evenimente şi tranzacţii, ceea ce îngreuna
foarte mult înţelegerea reciprocă a acestora şi utilizarea externă a informaţiilor
financiare. Între timp, s-au realizat progrese evidente pe linia armonizării şi
normalizării sistemelor contabile, ca urmare a creării unei instituţii intemaţionale cu
sarcini precise şi obiective clare referitoare la sistemul contabil. Au existat iniţiative
naţionale şi regionale de armonizare şi normalizare a contabilităţii în majoritatea
ţărilor dezvoltate, dintre care cele din Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, iar mai
nou Uniunea Europeană sunt cele mai edificatoare. În 1973, pe baza unui acord
încheiat între organismele profesionale ale contabililor din Australia, Canada, Franţa,
Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei şi
Statele Unite a luat fiinţă Comitetul pentru Standardele Internaţionale de
Contabilitate (IASC).
În majoritatea ţărilor, după 1990, s-a inclus ca document contabil de sinteză
„Tabloul fluxurilor de trezorerie", ca o necesitate practică de informare a utilizatorului
de situaţii financiare. Astfel, fiecare ţară a avut, mai mult sau mai puţin, propria sa
experienţă în ceea ce priveşte cadrul normativ prin care să se solicite acest raport,
iar multe dintre aceste ţări au împrumutat experienţa altora şi au implementat
modele deja practicate. Este cazul Taiwanului, Australiei, Noii Zeelande şi Canadei.
La nivel regional, tabloul fluxurilor de trezorerie nu a fost abordat ca problemă
de sine stătătoare, ci s-a mers mai mult pe preluarea unor practici ale altor state şi
adaptarea acestora în cazul unei ţări date.
La nivel internaţional, fluxurile de trezorerie au fost avute în vedere în
activitatea de standardizare (normalizare) a contabilităţii tocmai din dorinţa de a
pune la dispoziţia utilizatorilor de situaţii financiare informaţii despre capacitatea
întreprinderii de a face faţă plăţilor pe termen scurt şi mediu din fluxurile de
disponibilităţi generate din desfaşurarea activităţilor sale.
Astfel, s-a ajuns ca dintre toate standardele contabile internaţionale emise de
IASC, două să facă trimitere directă la fluxurile de trezorerie, şi anume: IAS 1
„Prezentarea situaţiilor financiare"; IAS 7 „Situaţiile fluxurilor de trezorerie".
Obiectivul principal al IAS 1 este acela de a stabili baza pentru prezentarea
situaţiilor financiare cu scop general, pentru a se asigura comparabilitatea acestora
în timp şi spaţiu. Astfel, se îndeplineşte obiectivul situaţiilor financiare de a oferi
informaţii despre poziţia financiară, performanţa şi fluxurile de numerar ale unei
întreprinderi, utile unei game largi de utilizatori pentru luarea unor decizii economice.
Conform cerinţelor IAS 1, componentele situaţiilor financiare sunt:
a) Bilanţul;
b) Contul de profit şi pierderi;
c) O situaţie care să reflecte fie:
(i) toate modificările capitalului propriu;
(ii) modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacţii de
capital cu proprietarii şi distribuiri către proprietari;
d) situaţia fluxurilor de numerar;
e) politicile contabile şi notele explicative.
Acolo unde tratează problema structurii şi conţinutului situaţiei fluxurilor de
numerar, IAS 1 face trimitere la IAS 7, care detaliază toate aspectele cu privire la
TablouI fluxurilor de numerar.
IAS 7 prezintă interes deosebit de mare datorită următoarelor aspecte:

72
 a. Obiectivul IAS 7 constă în a impune furnizarea unei informări asupra
istoricului evoluţiei trezoreriei şi echivalentelor de trezorerie ale întreprinderii prin
intermediuł Tabloului fluxurilor de trezorerie. Cerinţa expresă a IAS 1 cu privire la
componentele şi conţinutul situaţiilor financiare este subliniată de IAS 7.1, care
specifică faptul că întreprinderea trebuie să întocmească situaţia fluxurilor de
numerar în conformitate cu cerinţele standardului şi să o prezinte ca parte integrantă
a situaţiilor sale financiare pentru fiecare perioadă pentru care sunt prezentate
aceste situaţii financiare;
b. Utilizatorii situaţiilor financiare ale unei întreprinderi sunt interesaţi de
modul în care întreprinderea generează şi foloseşte numerar şi echivalentul de
numerar;
c. Aplicabilitatea acestor reglementări este obligatorie pentru toate
întreprinderile, indiferent de natura activităţilor, chiar dacă numerarul constituie un
produs al acesteia (ca în cazul societăţilor financiare);
d. Informaţiile despre fluxurile de numerar permit utilizatorilor de situaţii
financiare să stabilească capacitatea unei întreprinderi de a genera numerar şi
echivalent în numerar, precum şi de a evalua şi compara valoarea prezentă a
viitoarelor fluxuri de numerar pentru diferite întreprinderi;
e. În ceea ce priveşte prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar,
întreprinderea trebuie să o realizeze pentru perioada de raportare în mod separat pe
activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare, într-o manieră care să
corespundă cel mai bine activităţii sale;
f. Fluxurile de numerar considerate ca aparţinând activităţii de
exploatare sunt cele derivate din principalele activităţi producătoare de venit ale
întreprinderii, în timp ce fluxurile de numerar incluse în activitatea de investiţii
se referă la măsura în care cheltuielile au fost facute pentru operaţiuni menite să
genereze venituri şi fluxuri de numerar în viitor. În mod similar, în activitatea de
finanţare sunt incluse fluxurile de numerar ce provin sau care vor fi rambursate
finanţatorilor întreprinderii.
Astfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării:
• încasările ce provin din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;
• încasările ce provin din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
• plăţile privind furnizorii şi salariaţii;
• plăţile de impozite, exceptând activităţile de investiţii sau de finanţare.
Prezentarea fluxurilor de trezorerie ale exploatării (IAS 7, pct. 18) se poate
face fie după metoda directă (în care se utilizează categorii de încasări şi plăţi brute
în numerar), fie după metoda indirectă (în care rezultatul net este corectat pentru a
ţine cont de influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar, de orice reportare
sau regularizare a încasărilor sau plăţilor trecute sau viitoare, presupuse de
expłoatare şi de elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar
din investiţii sau finanţări).
g. Operaţiunile de investiţie şi de finanţare (IAS 7, pct. 44) care nu
necesită întrebuinţarea numerarului sau echivalentului de numerar trebuie
excluse din situaţia fluxului de numerar, ele fiind raportate altundeva în cadrul
situaţiilor financiare într-un mod care să furnizeze toate informaţiile relevante despre
aceste activităţi de investiţie şi finanţare. Exemple pentru aceste operaţiuni sunt:
- achiziţia de active, fie prin asumarea directă a obligaţiilor asociate, fie prin
intermediul leasing-ului financiar;
- achiziţionarea unei întreprinderi prin intermediul emiterii de acţiuni;
- convertirea datoriilor în acţiuni.
73
 h. Fluxurile de trezorerie din dobânzi și dividende încasate și plătite
trebuie prezentate fiecare separat. Fiecare dintre acestea trebuie clasificat într-o
manieră consecventă de la o perioadă la alta, ca fiind generat din activități fie de
exploatare, fie de investire, fie de finanțare.

B. Cadrul de organizare a fluxurilor de trezorerie în România

În ultimii 20 de ani în România s-a tot discutat despre fluxurile de trezorerie,

de cele mai multe ori, sub forma aşa-zisului „cash-flow" utilizat ca un criteriu de
evaluare a unei afaceri, a unui proiect sau a unei întreprinderi.
O primă încercare de utilizare a unor asemenea informaţii s-a realizat prin
intermediul Ordonanţei Guvernului nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare
a procesului de restructurare a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu
capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare şi de îmbunătăţire a
decontărilor în economie. Prin acest act normativ se stabilea întocmirea unui tablou
al fluxului de numerar ca document integrat programelor de restructurare şi
redresare financiară ce trebuiau întocmite de agenţii economici aflaţi în regim de
supraveghere economico-financiară. Tabloul se întocmea pe baza datelor din anul
1994 şi cuprindea prognoze la nivelul anului 1995.

Cu toate acestea, în practica bancară se utiliza în mod curent o situaţie a

fluxurilor de disponibilităţi întocmită de întreprinderile care solicitau un credit şi
care reflecta atât întreaga activitate a întreprinderii, cât şi pentru proiectul de investiţii
avut în vedere. Perioada de previziune a fluxurilor de disponibilităţi era de obicei luna
calendaristică. În felul acesta se analiza capacitatea întreprinderii de a face faţă
derulării activităţii propuse, concomitent cu rambursarea ratelor la credit şi a dobânzii
corespunzătoare.
În plan conceptual, acest document a fost definit şi discutat pe larg în
literatura de specialitate, dar prima includere a tabloului fluxurilor de trezorerie alături
de bilanţ, cont de rezultat şi notele explicative a fost facută prin Ordinul Ministrului
Finanţelor nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele de
Contabilitate Intemaţionale, publicat în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.
480 din 4 octombrie 1999. Ulterior, în ianuarie 2001, acest ordin cu reglementările
corespunzătoare a fost abrogat prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 94 din 29
ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a
IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, publicat în „Monitorul Oficial al României" nr. 85 din 20 februarie 2001.
Reglementările de armonizare au inclus situaţia fluxurilor de trezorerie în
categoria situaţiilor financiare anuale, alături de bilanţ, cont de profit şi pierdere,
situaţia modificărilor capitalului propriu, politicile contabile şi note explicative, iar
situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, a
performanţei, a modificărilor capitalului propriu şi a fluxurilor de trezorerie ale
întreprinderii pentru respectivul exerciţiu financiar.
Forma şi conţinutul situaţiei fluxurilor de trezorerie trebuia să prezinte
elementele enumerate într-unul dintre formatele situaţiei fluxurilor de trezorerie,
prevăzute de IAS 7. La rândul lor, notele explicative, ca parte componentă a
situaţiilor financiare, trebuia să prezinte politicile contabile adoptate de întreprindere
pentru a determina valorile elementelor din bilanţ, ale profitului sau pierderii aferente
fiecărui exerciţiu, ale fluxurilor de trezorerie şi modificărilor capitalului propriu.

74
 În capitołul al III-lea al ,,Reglementărilor..." se prezenta structura Situaţiei
fluxurilor de trezorerie după metoda directă şi cea indirectă.
În anul 2005 OMF 94 / 2001 a fost înlocuit cu OMF 1752 pentru aprobarea
reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în
Monitorul Oficial nr. 1080 din 30-11-2005, care la rândul său a fost înlocuit cu OMF
3055 / 2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene.
Potrivit acestui act normativ persoanele juridice care la data bilantului
depasesc limitele a doua dintre urmatoarele 3 criterii, denumite in continuare criterii
de marime:
- total active: 3.650.000 euro;
- cifra de afaceri neta: 7.300.000 euro;
- numar mediu de salariati in cursul exercitiului financiar: 50
intocmesc situatii financiare anuale care cuprind:
- bilant;
- cont de profit si pierdere;
- situatia modificarilor capitalului propriu;
- situatia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situatiile financiare anuale.
Reglementările contabile de conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene aprobate prin Ordinul nr. 3055 / 2009 al Ministrului Finanţelor
au fost structurate pe şapte capitole, şi anume:
I. Aria de aplicabilitate şi moneda de raportare;
II. Formatul şi conţinutul situaţiilor financiare anuale;
III. Prevederi finale;
IV. Planul de conturi general;
V. Transpunerea soldurilor conturilor din balanţa de verificare la 31.12.2009 în
noul plan de conturi general;
VI. Structura situaţiilor financiare anuale;
VII. Funcţiunea conturilor
În capitolul VI este prezentată structura Situaţiei fluxurilor de trezorerie, după
metoda directă cu precizarea că entităţile pot folosi şi metoda indirectă de prezentare
a acestora.
Începând cu anul 2015 conținutul situațiilor financiar-contabile este
reglementat prin OMFP 1802 din 2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale
consolidate, care păstrează obligativitatea întocmirii Situației fluxurilor de trezorerie
pentru entitățile mari.

5.2. Tabloul de finanţare – cadru tradiţional de analiză a

fluxurilor financiare

5.2.1. Bilanţul funcţional – punct de plecare în realizarea tabloului de

finanţare

Din punct de vedere funcţional, se consideră că întreprinderea deţine un

ansamblu de mijloace şi resurse ce stau la baza unei activităţi continue, grupate pe
cele trei tipuri de activităţi (investiţii, finanţare şi exploatare). Ordonarea mijloacelor
şi resurselor după natura activităţii dă posibilitatea construirii bilanţului funcţional, pe
75
baza căruia se analizează echilibrul financiar al întreprinderii. Bilanţul funcţional
reprezintă o alternativă la bilanţul financiar, acesta fiind utilizat in Statele Unite încă
de la începutul secolului al XX-lea si mult mai târziu in Franţa. Analiza funcţională
descrie funcţionarea întreprinderii distingând trei tipuri de operaţiuni cărora le
corespund trei tipuri de cicluri si de funcţiuni ale întreprinderii:
- ciclul operaţiunilor de investiţii;
- ciclul operaţiunilor curente sau de exploatare;
- ciclul operaţiunilor de finanţare.
1. In accepţiune funcţională, investiţiile corespund utilizărilor sub forma
imbilizarilor brute, chiar daca valoarea acestora se recupereaza in mod constant pe
toata durata de functionare. Înscrierea imobilizarilor in bilantul functional prezinta
cateva aspecte particulare, care le deosebesc de cele inscrise in bilantul financiar:
- sunt evidentiate la valoarea bruta si nu la valoarea neta, cu scopul de a se
putea masura valoarea investitiei efectuate si nu valoarea reala a
elementului de imobilizare;
- se includ toate elementele patrimoniale care, initial, au fost destinate a fi
imobilizari, fara a exista o preocupare pentru delimitarea celor care ulterior
se realizeaza in termen scurt, fapt datorat prioritatii ideii de functiune fata
de cea de lichiditate;
- in categoria imobilizarilor sunt incluse, pe langa elementele asupra carora
unitatea are drept de proprietate, si acele elemente inchiriate care prezinta
valoare economica pentru intreprindere, ceea ce implica un tratament
special in pasivul bilantului;
- creantele incasabile intr-o perioada mai mare de un an, in optica
functionala, nu sunt incluse in categoria imobilizarilor, aşa cum se intampla
in cazul bilantului financiar.
2. Activitatea de exploatare corespunde operatiunilor de aprovizionare,
productie si desfacere, operatiuni ce antreneaza utilizari de natura stocurilor,
creantelor fata de clienti sau a altor creante de exploatare. Regula inscrierii in bilant
la valoarea bruta se respecta si in cazul activelor de exploatare, astfel incat stocurile
si creantele sunt evidentiate fara a se tine cont de eventualele provizioane pentru
depreciere.
3. Activitatea de finantare se referă la operatiuni specifice procurarii de
resurse financiare stabile, precum si operatiuni de rambursare a acestora şi de
remunerare a investitorilor.
Principalele critici care privesc conceptia functionala a bilantului vizeaza, cel
mai des, urmatoarele aspecte, considerate mai importante:
- inscrierea in pasiv a amortizarilor calculate, ceea ce poate avea
consecinte nefavorabile atunci cand se determina marimea capitalului investit şi
rentabilitatea acestuia, dar poate avea si consecinte favorabile pentru ca astfel se
evidentiaza capitalul investit si transferat treptat in fondurile de autofinantare;
- inscrierea in cadrul resurselor stabile a provizioanelor, precum şi a
eventualelor datorii ce au fost initial pe termen lung, dar care devin scadente in
perioada imediat urmatoare.

76
 5.2.2. Principiile de elaborare a tabloului de finanţare

Tabloul de finanţare este documentul financiar de sinteză cu caracter

complementar, care explică variaţia patrimoniului întreprinderii, evidenţiind fluxurile
financiare care au avut loc în cursul perioadei analizate.
Pe baza informaţiilor oferite de acesta, conducerea întreprinderii trebuie să
se asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea
investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp
alte surse. In elaborarea tabloului de finanţare se utilizează în principal datele din
două bilanţuri succesive, precum şi cele din contul de rezultate. Tabloul de
finanţare se delimitează ca o "punte" între bilanţul de deschidere şi bilanţul de
închidere al unui exerciţiu.
Elaborarea tabloului de finanţare se bazează pe descompunerea variaţiilor
tuturor posturilor din bilanţ în cursul exerciţiului, cu respectarea următoarelor
principii generale de elaborare:
1. Construcţia unui tablou al variaţiilor posturilor din bilanţ, respectiv „un
bilanţ al modificărilor", este punctul de pornire în elaborarea tabloului. Astfel, pe baza
a două bilanţuri ce încadrează exerciţiul curent, se construieşte un tablou, prin care
se retrasează variaţiile în valori brute ale posturilor de activ şi de pasiv, aşa cum se
prezintă în tabelul următor:
Tabelul 1: Tabloul variaţiilor posturilor de bilanţ

Posturi de bilanţ BiIanţ N-1 Bilanţ N Variaţia posturiIor

N-(N-1)
Activ In-1 In In-In-1
Imobilizări Sn-1 Sn Sn-Sn-1
Stocuri Cn-1 Cn Cn-Cn-1
Creanţe Dn-1 Dn Dn-Dn-1
Disponibilităţi
Pasiv Cpn-1 Cpn Cpn - Cp n-1
- capital propriu - Dtln-1 Dtln Dtln-Dtln-1
datorii pe termen lung Dcn-1 Dcn Dcn-Dcn-1
- datorii curente
Pe baza acestui tablou al variaţiilor se construieşte bilanţul diferenţial a cărui
structură se prezintă astfel:

Tabelul 2: Bilanţ diferenţial

Variaţia posturi Valoare Variaţia posturi de Valoare
de activ pasiv
Variaţia imobilizărilor In - In-1 Variaţia capitalului propriu Cp n – Cp n-1
Variaţia stocurilor Sn - Sn-1 Variaţia datoriilor pe Dtl n – Dtl n-1
Variaţia creanţelor Cn - Cn-1 termen lung
Variaţia disponibilităţi Dn - Dn-1 Variaţia datoriilor pe Dc n – Dc n-1
termen scurt

Bilanţul diferenţial reprezintă punctul de plecare în construcţia tabloului, iar

variaţiile posturilor, stabilite mai sus trebuie să fie interpretate în termeni de utilizări şi
resurse.

77
 2. Transferul de la bilanţul diferenţial la tabloul de finanţare se face
respectând următoarele reguli:
- Variaţiile pozitive ale activului corespund creării şi achiziţionării de active
fizice sau financiare, ceea ce presupune utilizări de fonduri, în timp ce variaţiile
negative corespund cedării de bunuri contra monedă sau creanţe, ceea ce reprezintă
crearea de resurse. Fac excepţie de la această regulă variaţiile negative datorate
amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere care au rolul de a rectifica valoarea
activelor şi a le reprezenta în bilanţ la valoarea lor reală şi nu dau naştere la noi
resurse.
- Variaţiile pozitive ale pasivului corespund noilor aporturi de fonduri sau
formării unor noi datorii, ceea ce reprezintă resurse, în timp ce variaţiile negative
corespund rambursării unor datorii şi reprezintă utilizări de resurse.
Fluxurile financiare create în urma acestor variaţii pot fi grupate în patru
categorii, sistematizând utilizările pe de o parte şi resursele pe de altă parte (vezi
tabelul 3).
Tabelul 3: Clasificarea utilizărilor şi resurselor
Utilizări Resurse
Creşteri de activ Creşteri de pasiv
Diminuări de pasiv Diminuări de activ
Aşa cum reiese din tabelul de mai sus, utilizările de fonduri se constituie din
următoarele:
a) Creşteri ale posturilor de activ ca rezultat al achiziţionării de bunuri sau
angajării de creanţe, operaţiuni care presupun în contrapartidă o decontare, đeci o
utilizare de fonduri;
b) Diminuări ale elementelor de pasiv, ceea ce reflectă diminuarea unor
angajamente contractate anterior, operaţiune care se realizează în contrapartida
unei decontări (utilizarea de fonduri).
La rândul lor, resursele se constituie ca urmare a diminuării posturilor de activ
şi a majorării posturilor de pasiv, astfel:
a) Diminuarea posturilor de activ corespunde cedării unor bunuri sau titluri
deţinute anterior şi astfel se degajă fonduri suplimentare, ce se vor constitui în
resurse pentru întreprindere;
b) Creşterea posturilor de pasiv corespunde angajamentelor pe care o
întreprindere le recunoaşte, ca o expresie a fondurilor puse la dispoziţia sa prin
recurgerea la noi surse de finanţare. Aceste creşteri care afectează anumite conturi
de pasiv se includ în categoria resurselor.
Principalele dificultăţi în elaborarea tabloului de finanţare se datorează
modalităţii de preluare a elementelor în construcţia tabloului, cele mai importante
dintre ele fiind legate de:
- calculul variaţiei rezultatului financiar;
- variaţia imobilizărilor amortizabile, inclusiv operaţiunile de cedare a acestora;
- variaţia împrumuturilor şi creanţelor;
- variaţia capitalurilor proprii.
1. Variaţia rezultatului financiar se calculează prin compararea bilanţului de la
sfârşitul anului N, înainte de repartizarea profitului, cu bilanţul de la sfârşitul anului
N-1, după repartizarea profitului. Efectele nerespectării acestei „reguli" se
concretizează într-un tablou neacceptat pentru că o parte din elementele
componente nu sunt reale. Pentru exemplificare, prezentăm elementele de
capitaluri proprii (resurse proprii) pe care le deţine o societate în doi ani consecutivi,
fără a ţine cont de repartizările făcute din profit:
78
 Tabelul 4: Situaţie comparativă a capitalurilor proprii
Anul N-l Valoare Anul N Valoare
Capitaluri proprii 125.000 Capitaluri proprii 145.000
Capital social 100.000 Capital social 100.000
Prime 10.000 Prime 10.000
Profit 15.000 Rezerve 15.000
Profit 20.000

Astfel, tabloul de finanţare întocmit pe baza datelor din tabelul de mai sus
cuprinde la rândul „creşteri de pasiv" suma de 20000 mii lei ce rezultă din creşterea
rezervelor 15.000 mii lei şi creşterea profitului 5.000 mii lei. Neacceptarea acestui
tablou poate fi justificată cu următoarele argumente:
- creşterea rezervelor nu se poate constitui ca o resursă nouă, independentă,
realizată în timpul exerciţiului;
- soldul final al contului de rezultate (contul „121") se determină în funcţie de
veniturile şi cheltuielile exerciţiului curent, plecând cu sold iniţial zero, în aceste
condiţii profitul realizat în cursul anului N este de 20.000 mii lei şi nu de 5.000 mii lei.
Pentru a obţine o imagine corectă asupra evoluţiei resurselor proprii, se
va proceda la utilizarea bilanţului din perioada de referinţă după repartizarea
profitului, analiştii având la dispoziţie anexa intitulată "Repartizarea profitului". În
exemplul considerat, dacă avem în vedere repartizarea întregului profit la rezerve, se
va obţine următoarea situaţie a elementelor:
Tabelul 5: Situaţie comparativă a capitalurilor după repartizare
Anul N-1 Valori Anul N Valori
Capitaluri Capitaluri proprii 145.000
proprii 120.000 Capital social 100.000
Capital social 100.000 Prime 10.000
Prime 10.000 Rezerve 15.000
Rezerve 15.000 Profit 20.000

Pe baza acestora, tabloul de finanţare va include la ,,creşteri de pasiv" aceeaşi

sumă de 20.000 mii lei, dar obţinută sub forma creşterii rezultatului financiar
favorabil.
2. Variaţia imobilizărilor amortizabile se regăseşte în structura tabloului sub
forma utilizărilor, când se fac noi achiziţii şi sub forma resurselor, în cazul vânzărilor.
În situaţia imobilizărilor, există o serie de aspecte care impun o abordare detaliată, şi
anume:
• Înscrierea acestora în tablou se face fie la valoarea brută, fie la valoarea
netă, ceea ce ridică un semn de întrebare cu privire la care din aceste valori oferă un
grad mai mare de semnificaţie. Astfel, valoarea netă nu dă posibilitatea de a
evidenţia variaţia reală a imobilizărilor de la un exerciţiu la altul şi nici sursele proprii,
regăsite sub forma capacităţii de autofinanţare, degajate de calculul şi înregistrarea
amortizării. În aceste condiţii, modelul valorii brute este preferabil modelului valorii
nete pentru că el permite o informare asupra resurselor corespunzătoare
amortizării;
• Vânzarea imobilizărilor se poate realiza la un preţ egal, mai mic sau mai
mare decât valoarea netă la acea dată. În construcţia tabloului de finanţare,
operaţiunile de vânzare a imobilizărilor creează noi resurse pentru unitate şi, în
funcţie de preţul de vânzare, pot să apară următoarele situaţii:
79
 a) Preţul de vânzare este egal cu valoarea netă a imobilizărilor, caz în care se
trec cu această valoare în categoria posturilor „diminuări de activ";
b) Preţul de vânzare este mai mare decât valoarea netă, caz în care diferenţa
influenţează favorabil rezultatul net şi se regăseşte în structura "capacităţii
de autofinanţare".
• Este necesară analiza variaţiilor imobilizărilor pentru a evidenţia care
dintre ele reprezintă modificări financiare şi care sunt modificări strict contabile,
pentru că fiecare "abatere" de valoare poate fi rezultatul mai multor modificări de
natură diferită şi de sens diferit. Acest ultim aspect trebuie avut în vedere la orice tip
de element patrimonial, dar referindu-ne în mod special la imobilizări, vom
particulariza prin următorul exemplu. Astfel, în tabelul de mai jos, prezentăm
mişcările valorice la mijloacele fixe în cursul exerciţiului, mişcări pe baza cărora vom
calcula variaţia ce se va înscrie în tablou:
Tabelul 6: Modificări înregistrate la mijloace fixe
Modificarea Tipul variaţiei Valori
Achiziţionare de mijloace fixe în plus + 30.000.000
Vânzare de mijloace fixe în minus - 10.000.000
Scoatere din folosinţă după recuperarea integrală a valorii în minus - 5.000.000
de intrare.
Total variaţie în plus + 15.000.000

Menţionăm faptul că la acelaşi rezultat, de 15.000.000 lei variaţie în plus, se

ajunge şi dacă se face diferenţa între soldurile conturilor de mijloace fixe la începutul
şi la sfârşitul exerciţiului. Ceea ce încercăm să evidenţiem prin exemplul de mai sus
este faptul că variaţia unui element este atât rezultatul unor modificări financiare,
aşa cum sunt cele rezultate din operaţiunile de achiziţionare şi vânzare, cât şi a unor
modificări pur contabile, cum este cea rezultată din operaţia de scoatere din
folosinţă. Dacă modificările financiare pot avea consecinţe imediate sau ulterioare
asupra lichidităţilor, cele contabile sunt fără consecinţe asupra trezoreriei.
3. Variaţia împrumuturilor şi creanţelor impune un studiu separat, în funcţie de
scadenţa la plată, respectiv la încasare, datorită caracterului diferit al acestor
categorii de posturi. Ordonarea acestora nu apare explicit în bilanţ, dar pentru a
putea defalca aceste variaţii în creşteri şi diminuări se vor utiliza informaţii
suplimentare preluate din anexa „creanţe şi datorii".
4. Variaţia capitalurilor proprii reprezintă un punct mult mai delicat în
construcţia tabloului de finanţare, motiv pentru care impune o detaliere a elementelor
acestei structuri, în cadrul căreia o pondere însemnată o deţin capitalul social,
rezultatul financiar şi rezervele. Asupra rezultatului financiar s-au făcut anterior o
serie de precizări, astfel încât ne vom opri doar la majorările posibile ale capitalului
social. Astfel, majorarea acestuia se poate realiza prin una dintre următoarele
variante:
- aporturi în numerar sau în natură, având incidenţă asupra posturilor de capital
social şi de prime, în pasiv, şi asupra posturilor de numerar şi imobilizări, în activ;
- încorporarea rezervelor sau altor capitaluri proprii, situaţie în care se modifică
posturi numai din pasiv fără o incidenţă asupra activului;
- conversia obligaţiunilor în acţiuni, când are loc doar un transfer între posturile
de prime, datorii pe termen lung şi capital social.
Din toate variantele de majorare a capitalului social, doar în primul caz se
realizează un flux nou de resurse şi de utilizări cu influenţă directă asupra
trezoreriei, în timp ce următoarele două cazuri reprezintă doar transferuri de la un

80
post la altul fără a fi fluxuri financiare. Astfel, pornind de la ipoteza că variaţia tuturor
posturilor de bilanţ influenţează, direct sau indirect, variaţia lichidităţilor, se poate
construi un tablou de utilizări şi resurse axat pe variaţia elementelor de lichiditate
(vezi tabelul 7).
Tabelul 7: Tablou de utilizări şi resurse construit pe variaţia lichidităţilor

Utilizări
Creşteri de activ
- investiţii în imobilizări (val. brută);
- creşteri ale stocurilor (val. brută);
- creşteri ale creanţelor de exploatare
(val. brută);
- creşteri ale creanţelor diverse şi ale
altor valori (val. brută);
Diminuări de pasiv
- reluări ale subvenţiilor pentru investiţii;
- rambursarea datoriilor.
(în plus ) VARIAŢIA LICHIDITĂTILOR (în minus)
Resurse
Creşteri de pasiv
- aport de capital;
- rezultat net;
- noile subvenţii pentru investiţii;
- creşteri nete ale provizioanelor pentru depreciere şi a
celor pentru riscuri şi cheltuieli;
- noile împrumuturi contractate;
Diminuări de activ
- valoarea netă a activelor cedate;
- provizioane pentru deprecierea imobilizărilor;
- rambursarea împrumuturilor;
- diminuarea stocurilor (val. brută);
- diminuarea creanţelor din exploatare (val. brută);
- diminuarea creanţelor diverse şi a altor valori realizabile;
- provizioane pentru deprecierea activelor circulante.

Analizând structura tabloului prezentat mai sus, putem deduce că acesta nu

este un document satisfăcător pentru efectuarea unei analize din punct de vedere
financiar şi aceasta pentru că determinarea variaţiei disponibilităţilor nu se poate
realiza dacă sunt luate în calcul şi elemente nemonetare (amortizări şi provizioane).
Astfel, rezultatul net şi elementele nemonetare, de natura amortizărilor şi
provizioanelor, sunt posturile în funcţie de care se determină capacitatea de
autofinanţare, ori, în aceste condiţii, este preferabil de a modifica tabloul de utilizări
şi resurse prezentat mai sus prin înlocuirea elementelor menţionate cu "capacitatea
de autofinanţare" şi astfel se va obţine un tablou care cuprinde doar fluxuri financiare
(vezi tabelul 8).

Tabelul 8: Tablou de utilizări şi resurse construit pe variaţia lichidităţilor

în funcţie de CAF
Utilizări Resurse
Creşteri de activ Creşteri de pasiv
- investiţii în imobilizări (val. brută); - aport de capital;
- creşteri ale stocurilor (val. brută); - capacitatea de autofinanţare;
- creşteri ale creanţelor de - noile subvenţii pentru investiţii;
exploatare (val. brută); - noile împrumuturi contractate;
- creşteri ale creanţelor diverse şi ale Diminuări de activ
altor valori (val. brută); - valoarea netă a activelor cedate;
Diminuări de pasiv - rambursarea împrumuturilor;
- rambursarea datoriilor. - diminuarea stocurilor (val. brută);
- diminuarea creanţelor din exploatare (val. brută);
- diminuarea creanţelor diverse şi a altor valori
realizabile (val. brută)
(în plus ) VARIAŢIA LICHIDITĂTILOR (în minus)

81
 Acest tablou furnizează o explicaţie mult mai concludentă asupra evoluţiei
lichidităţilor, fiind întemeiat pe baza fluxurilor care modifică patrimoniul întreprinderii.
În acelaşi timp, este important de remarcat faptul că analiza variaţiilor lichidităţilor nu
se poate face în funcţie de fluxurile de trezorerie, în sensul strict al termenului, dar
ele se axează pe variaţia creanţelor şi datoriilor, acestea aflându-se la originea
decalajelor între fluxurile financiare şi variaţia lichidităţilor.

5.2.3. Relaţia tabloului de finanţare „utilizări – resurse” cu bilanţul

contabil şi contul de profit şi pierderi

Tabloul de finanţare are ca principal scop evidenţierea fluxurilor financiare

cantitative, valorice şi structurale ale patrimoniului. Variaţiile pozitive sau negative
suportate de elementele patrimoniale se determină comparând soldurile acestora la
începutul şi sfârşitul exerciţiului, diferenţa dintre cele două valori fiind rezultatul
fluxurilor de intrare şi de ieşire care le-au influenţat. Situaţia variaţiilor elementelor
patrimoniale se determină pe baza a două bilanţuri succesive şi se constituie într-un
„bilanţ diferenţiaľ' pe baza căruia se construieşte tabloul de finanţare. În afara
informaţiei preluate din bilanţ, în elaborarea tabloului se au în vedere şi operaţiile
prin intermediul cărora s-au consumat sau s-au realizat valori şi care se regăsesc în
contul de profit şi pierderi.

(1) Relaţia dintre bilanţ şi tabloul "utilizări-resurse"

Studierea fluxurilor financiare ale întreprinderii se realizează pe baza
comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima
etapă privind construcţia tabloului "utilizări-resurse".
Această etapă este pur mecanică şi constă în calculul variaţiilor posturilor de
activ şi pasiv între două bilanţuri care "încadrează" perioada analizată (bilanţul de
început al exerciţiului şi bilanţul de la sfarşitul exerciţiului, atunci când perioada
analizată coincide cu un exerciţiu contabil), rezultând un "bilanţ diferenţiaľ', numit şi
"balanţă de transformare".
În cursul exerciţiului, fluxurile de angajamente/utilizări şi resurse sunt
înregistrate în conturile contabile, iar la sfarşitul exerciţiului numai soldurile sunt
transpuse în bilanţ, ele reprezentând "stocurile" în sens larg. Dar procedând la
compararea diferitelor posturi, plecând de la două bilanţuri succesive, se reconstituie
parţial variaţiile exerciţiului, care pot fi grupate în următoarele patru tipuri de
modificări:
a) creşteri ale posturilor de pasiv (↑P).
Apar sub forma creşterii capitalului social prin aporturi în numerar sau în natură,
contractarea de noi împrumuturi, creşterea creditelor-furnizori etc., care reprezintă
angajamente suplimentare pentru întreprindere corespunzător fondurilor puse la
dispoziţia sa. Aceste creşteri afectează doar anumite posturi de pasiv şi sunt
considerate resurse ale perioadei.
b) creşteri ale posturilor de activ (↑A).
Sunt rezultatul angajării de noi investiţii, creşterea stocurilor, a balanţelor clienţi
etc. Realizarea acestora presupune în contrapartidă o decontare, deci o utilizare de
fonduri care reprezintă un angajament al perioadei.
c) diminuări ale posturilor de pasiv (↓P).

82
 Sunt o consecinţă a stingerii anumitor angajamente contractate anterior
(rambursarea împrumuturilor contractate, a datoriilor etc), ceea ce presupune o
utilizare de fonduri, respectiv un angajament al perioadei.
d) diminuări ale posturilor de activ (↓A).
Exceptând situaţiile cu caracter excepţional (incendii, inundaţii, cutremure etc),
diminuarea unor posturi de activ coincide, pe de o parte, cu reduceri (vânzări) de
stocuri, cesiuni de active etc, iar pe de altă parte, cu încasarea (realizarea)
contravalorii acestor bunuri, respectiv fonduri suplimentare, deci resurse ale
perioadei.
Diferenţele de nivel sau variaţiile constatate între două bilanţuri succesive indică
fluxurile nete, respectiv diferenţa corespunzătoare fiecărui post între fluxurile de
intrare şi fluxurile de ieşire.
Bilanţul fiind o reprezentare la un moment dat a întreprinderii sub formă de
"stocuri", s-a convenit să se treacă de la noţiunea de "stoc" la noţiunea de "flux",
plecând de la următoarea relaţie:

Stoc Fluxuri de ieşire

initial pe parcursul
= perioadei
+ +
Fluxuri de intrare în Stoc final
cursul perioadei

Sistematizând cele mai sus prezentate, rezultă următoarea reprezentare a

(bilanţului diferenţial):
Bilanţ diferenţial
Utilizări Resurse
Creşteri ale elementelor de Creşteri ale elementelor de
activ pasiv
Reduceri ale elementelor de Reduceri ale elementelor de
pasiv activ

(2) Relaţia dintre contul de profit şi pierdere, şi tabloul "utilizări-

resurse"
Presupune efectuarea pasului următor, şi anume trecerea la cea de-a doua
etapă privind construcţia tabloului "utilizări-resurse". Ea constă în luarea în
considerare a informaţiilor complementare, care se regăsesc în contul de profit şi
pierdere (variaţia stocurilor în amonte şi în aval) şi notele explicative (repartizarea
profitului, situaţia activelor imobilizate, situaţia altor provizioane, situaţia creanţelor şi
obligaţiilor), ceea ce permite trecerea de la noţiunea de variaţie a posturilor din bilanţ
la noţiunea de fluxuri de utilizări/angajamente şi resurse. Această etapă "oferă"
tabloul de finanţare, indiferent de modelele sub care se prezintă acesta.
Analiza relaţiei dintre contul de rezultate şi tabloul "utilizări-resurse" se face,
utilizând forma bilaterală a contului de rezultate.
Procedând la analiza în detaliu a debitului contului, pot fi identificate cinci
subansambluri:
a) Cheltuieli care comportă plăţi imediate sau ulterioare în cadrul
aceluiaşi exerciţiu (cumpărări de imobilizari şi stocuri, de lucrări executate şi servicii
prestate de terţi, dobânzi şi comisioane bancare plătite, cheltuieli cu personalul).

83
 Plata acestor cheltuieli au impact direct asupra disponibilităţilor (diminuarea
acestora), ele fiind numite cheltuieli monetare sau cheltuielilor plătite (CM).
b) Cheltuieli care nu dau naştere la plăţi, cel puţin în cursul exerciţiului. În
această categorie includem cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele (CAP), care
corespund deprecierii activelor fixe sau riscurilor probabile.
c) Alte cheltuieli care nu generează o plată corespunzătoare unor
consumaţii sau pierderi reale. Aceste cheltuieli vor fi numite cheltuieli monetare sau
neplătite (CNM). Includem în acest subansamblu pierderile din creanţe, scăderea
din evidenţă a clienţilor incerţi sau în litigii; valoarea neamortizată a imobilizărilor
necorporale, corporale sau financiare cedate sau scoase din evidenţă.
d) Cheltuielile privind impozitul asupra profitului (IP) corespund unui flux
monetar efectiv sau potenţial, deoarece ele generează sau vor genera o plată în
favoarea statului.
e) Profitul net al exerciţiului (PN) corespunde surplusului real produs de
întreprindere şi reprezintă o componentă a surplusului monetar virtual.
Analiza de detaliu a creditului contului permite identificarea a trei
subansambluri:
a) Veniturile care au dat sau vor da naştere la încasări efective. În această
categorie sunt incluse, în primul rând, elementele producţiei vândute. Aceste
venituri vor fi numite venituri monetare (VM).
b) Veniturile nemonetare (VNM): deşi conduc la creşterea efectivă a situaţiei
nete, ele nu dau naştere la încasări. Sunt încadrabile în acest subansamblu:
veniturile din provizioane, care corespund unei simple ajustări relative la valorile
provizioanelor anterior constituite; cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii virate la
venituri etc.
c) Pierderea exerciţiului (PE) corespunde situaţiei în care veniturile sunt mai
mici decât cheltuielile, la nivelul unui exerciţiu.
În varianta normală a unui beneficiu, cele două serii de elemente
(subansambluri) generează următoarea relaţie de echilibru:
CM + CAP + CNM + IP + PN = VM + VNM + PE
Procedând la regruparea elementelor relaţiei şi asimilând impozitul asupra
profitului cheltuielilor monetare, vom obtine:
CAP + PN + (CNM - VNM) = VM - CM
Diferenţa "VM - CM" reprezintă surplusul monetar degajat în cursul exerciţiului
şi constituie capacitatea de autofinanţare (CAF) a întreprinderii. Ea rezultă prin
compararea fluxului de încasări cu fluxul de plăţi, luând În calcul atât fluxurile efectiv
generate de activitatea întreprinderii, cât şi fluxurile potenţiale.
Dacă diferenţa "CVM - VNM" este nulă sau neglijabilă, atunci CAF tinde către
următoarea formulă simplificată:
CAF = VM - CM = CAP + PN
ceea ce conduce la concluzia că relaţia dintre contul de rezultate şi tabloul de
finanţare se realizează prin intermediul capacităţii de autofinanţare. În acest sens se
poate aprecia că:
- profitul net (PN) se interpretează ca o creştere de pasiv (↑P), deci ca o
resursă:
- cheltuielile cu amortizările (CA) conduc, implicit, la o scădere a valorii unor
posturi de imobilizări, ceea ce corespunde unei diminuări a activului (↓A), deci unei
resurse;
- cheltuielile cu provizioanele (CP) au corespondent fie în diminuarea valorii
unor elemente de activ (↓A), în cazul provizioanelor pentru depreciere, fie în creşteri
84
de pasiv (↑P), în cazul provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli; în ambele cazuri,
vom interpreta corectările de valoare generate de amortizări şi provizioane ca fiind
resurse.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) reprezintă pentru întreprindere
surplusul monetar potenţial generat de activitatea de exploatare care contribuie, ca
sursă proprie, la finanţarea utilizărilor stabile. Mărimea acesteia se stabileşte pe
baza informaţiilor degajate de contul profit şi pierderi, utilizând una dintre metodele:
substractivă sau aditivă.
a) Metoda substractivă permite stabilirea unei legături între tabloul de
finanţare şi contul de rezultate, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune.
După această metodă, mărimea CAF se determină pornind de la excedentul brut de
exploatare la care se adaugă alte venituri de exploatare și cele financiare, mai puţin
cele din provizioane, şi se scad alte cheltuieli de exploatare și cele financiare, mai
puţin cele din amortizări şi provizioane. În această optică, determinarea CAF se
prezintă astfel:
Excedentul brut de exploatare
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare
± Cota parte asupra operaţiunilor efectuate în comun +Venituri financiare
(fară venituri din provizioane)
- Cheltuieli financiare (fară cheltuieli cu amortizări şi provizioane)
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozitul pe profit.
= Capacitatea de autofinanţare
b) Metoda aditivă constituie o altă modalitate de determinare a acestui
indicator, bazată tot pe informaţia degajată de contul de rezultate, dar care pleacă
de la rezultatul net contabil. Conform acestei metode CAF este egală cu:
Rezultatul net contabil
+ Cheltuielile privind amortizările şi provizioanele (exploatare,și financiare)
- Veniturile din reluarea provizioanelor (exploatare și financiare)
+ Valoarea netă contabilă a activelor cedate
- Veniturile din cedarea activelor şi subvenţiile pentru investiţii virate la venituri.
Aşa cum este prezentat calculul capacităţii de autofinanţare, în funcţie de
cheltuieli şi venituri, dar ţinând seama, în plan teoretic, şi de elementele care nu
generează fluxuri financiare, ea reprezintă un surplus monetar potenţial, care poate
să asigure:
- acordarea de dividende (remunerarea acţionarilor);
- ridicarea potenţialului productiv (o parte din profit poate fi reinvestită);
- înnoirea echipamentului (datorită amortizării);
- acoperirea pierderilor şi riscurilor la care este expusă societatea şi pentru
care s-au constituit provizioane.
Ca indicator financiar, dacă se scad dividendele acordate din CAF, se obţine
autofinanţarea.
Contul de profit şi pierdere şi tabloul "utilizări-resurse" constituie documente cu
caracter dinamic, care explică modificările care au avut loc în cursul perioadei
analizate. Ele au ca punct comun faptul că se aseamănă cu un film a ceea ce s-a
petrecut în cursul respectivei perioade: pentru contul de profit şi pierdere, în termeni
de consum, de producţie şi de repartiţie, iar pentru tabloul de finanţare, în termeni de
utilizări şi resurse.

85
 5.2.4. Tabloul de finanţare axat pe fondul de rulment funcţional şi pe
trezorerie

În abordare funcţională, întreprinderea este prezentată ca un ansamblu de

cicluri. Astfel, bilanţul surprinde, la un moment dat, fluxurile de utilizări şi resurse
care traversează întreprinderea pe care le "îngheaţă" într-o imagine instantanee. În
bilanţul cadru, criteriul principal de clasificare a posturilor îl constituie destinaţia lor în
interiorul întreprinderii, ceea ce conduce la delimitarea a două categorii de posturi:
- Posturi stabile, legate de ciclul de investiţii şi de cel de finanţare al
întreprinderii;
- Posturi mai puţin stabile, în cadrul cărora se pot distinge cele care au
legătură directă sau indirectă cu ciclul de exploatare şi cele care depind de
trezorerie, al cărui rol este de a articula ciclul de investiţii şi finanţare cu cel de
exploatare.
Acest model, a cărui articulare se realizează tot în jurul fondului de rulment, se
distinge de prima categorie prin locul acordat trezoreriei. Astfel, fondul de rulment îşi
schimbă din conţinut şi din titulatură şi este, de aici în colo, pus în legătura cu
necesarul de fond de rulment. Două modele de tablou sunt prezentate succesiv în
sistemul contabil francez, însoţite fiecare de o interpretare specifică:
- tabloul de utilizări şi resurse al Centralei Bilanţurilor din Banca Franţei;
- tabloul de finanţare stabilit prin Planul Contabil General din 1982.
Din cele două modele, cel de-al doilea a fost mai cunoscut de către
practicieni. Tabloul se întocmește pornind de la analiza funcţională a bilanţurilor de
deschidere şi a celui de închidere şi de la contul de rezultate.
Documentul permite o analiză a variaţiei trezoreriei nete din timpul exerciţiului,
în calitate de rezultantă a variaţiilor fondului de rulment net global (FRNG), a
necesarului de fond de rulment din exploatare (NFRE) şi a necesarului de fond de
rulment din afara exploatării (NFRA). Modalitatea de prezentare a tabloului este sub
formă de cont sau de listă, dar, indiferent de forma pe care o are, logica şi conţinutul
său rămân aceleaşi. Tabloul cuprinde două părţi:
1. Prima parte, denumită variaţia fondului de rulment, se compune din
elemente din partea de sus a bilanţului şi prin care se determină FRNG.
2. A doua parte, denumită utilizarea variaţiei fondului de rulment,
întrebuinţează elementele din partea de jos a bilanţului şi permite punerea în
evidenţă a modului de utilizare FRNG descompus pe următoarele destinaţii:
exploatare, în afara exploatării şi trezoreriei.
Fiecare dintre cele două părţi ale tabloului de finanţare îndeplineşte câte o
sarcină specifică, şi anume: prima parte analizează modul cum s-a realizat, în
dinamică, echilibrul structural între elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse
stabile), iar a doua parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment în
asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi
resurse ciclice) şi a echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi. Prezentăm acest
tablou cu cele două părţi în tabelul 9.

Tabelul 9: Tablou de finanţare axat pe fondul de rulment funcţional

Partea I: Tabloul variaţiilor utilizărilor şi resurselor stabile

Utilizări stabile N-1 N

86
 Dividende achitate în timpul exerciţiului
Achiziţii de imobilizări
Reduceri de capital propriu
Rambursarea datoriilor financiare
Total utilizări stabile (1)
Resurse stabile
Capacitatea de autofinanţare
Cesiuni de imobilizări
Creşteri de capital propriu
Creşteri ale datoriilor financiare
Total resurse stabile (2)
Variaţia FRNG (2-1)
Resurse nete
Utilizări nete
Partea a II-a: Variaţia fondului de rulment net global
Variaţiile fondului de rulment net global N-1 N
Variaţia exploatării
Variaţia activelor de exploatare
Variaţia pasivelor de exploatare
Variaţia netă din exploatare (1)
Variaţia din afara exploatării
Variaţia creanţelor diverse (debitori)
Variaţia altor datorii (creditori diverşi)
Variaţia netă din afara exploatării ( 2)
Total 1+2
Necesarul de fond de rulment
Surplus de fond de rulment
Variaţia trezoreriei
Variaţia disponibilităţilor
Variaţia creditelor pe termen scurt
Variaţia netă de trezorerie (3)
Variaţia FRNG (1+2+3)
Utilizări nete
Resurse nete

Variaţia utilizărilor şi resurselor stabile constă în determinarea fluxurilor de

resurse şi utilizări durabile. Astfel, în cadrul resurselor stabile sunt incluse:
1) capacitatea de autofinanţare;
2) creşterea capitalurilor proprii;
3) cesiunile sau reducerile de active imobilizate;
4) majorarea datoriilor financiare (pe termen lung şi mediu).

1. Capacitatea de autofinanţare sau surplusul monetar degajat de

activitatea exerciţiului, este punctul de legătură între tabloul de finanţare şi contul de
rezultat şi se calculează pornind la soldurile intermediare de gestiune.
2. Creşterile de capitaluri proprii includ aporturile la capital, primele legate
de capital şi subvenţiile pentru investiţii. Primele două elemente apar în sistemul
contabil francez sub denumirea de „fonduri". Se includ în această caiegorie creşterile
de capital social formate din aporturile în bani sau în natură, care corespund unui

87
flux real (capital social vărsat) şi subvenţiile pentru investiţii primite în cursul
exerciţiului la valoarea lor totală pentru că, ulterior, pe măsura transferării la venituri,
acestea sunt excluse din calculul CAF. Nu se consideră creşteri de resurse proprii
înscrise în tabloul de finanţare creşterile de capital prin operaţiuni interne sau prin
conversia obligaţiunilor în acţiuni.
3. Cesiunile sau reducerile de active imobilizate grupează atât veniturile
obţinute prin cedarea imobilizărilor, cât şi reducerile de imobilizări care corespund
rambursărilor de împrumuturi sau stingerii altor creanţe imobilizate. Trebuie
menţionat că nu se includ în această categorie reducerile de imobilizări ce reprezintă
transferuri de la un post la altul sau recepţia unor investiţii în curs.
4. Creşterea datoriilor financiare reprezintă un post care grupează noile
împrumuturi contractate, dar pentru perioade mai mari de un an. In această
categorie se includ datoriile la valoarea lor reală de îndatorare a unităţii şi ne referim
aici la împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni obţinute la nivelul valorii de
rambursare a acestora, din care se deduc primele de rambursare.
La rândul lor, utilizările stabile se referă la:
1) Achiziţiile de imobilizări;
2) Dividende achitate acţionarilor;
3) Rambursări ale datoriilor financiare.
4) Reduceri de capital propriu.

1) Achiziţiile de imobilizări grupează investiţiile efectuate în cursul

exerciţiului şi alte achiziţii de imobilizări necorporale şi financiare. Valoarea acestor
achiziţii care se ia în calcul este cea brută, ştiind că amortizările şi eventualele
provizioane s-au inclus în stabilirea CAF la resurse stabile. La valoarea intrărilor din
cursul exerciţiului se adaugă valorile obţinute prin reevaluare (dacă este cazul), dar
nu se includ în această categorie transferurile interne de imobilizări.
2) Dividendele achitate includ drepturile achitate acţionarilor şi care provin
din repartizările anilor anteriori şi eventualele „avansuri" la dividendele cuvenite
pentru anul în curs. Sumele datorate ca dividende, dar neachitate, se regăsesc în
categoria „datoriilor din afara exploatării" şi intră în calculul necesarului de fond de
rulment.
3) Rambursările de împrumuturi reprezintă cote-părţi din datoriile cu
caracter stabil care se achită în cursul exerciţiului.
4) Reducerile de capital propriu care figurează în tabloul de finanţare sunt
cele care se concretizează printr-un transfer de valoare real. Nu pot fi încadrate aici
diminuările de capitaluri care au afectat deja CAF sau care se transferă către o altă
structură patrimonială.
Astfel, pe baza resurselor stabile şi a utilizărilor stabile, se determină, în
prima parte, variaţia fondului de rulment, iar în partea a doua se prezintă fie
modalităţile de utilizare a creşterilor fondului de rulment, fie analiza modalităţilor de
acoperire a reducerii fondului de rulment în funcţie de variaţia suportată de acesta.
A doua parte a tabloului de finanţare, denumită "variaţia fondului de
rulmenť', evidenţiază:
- variaţia netă a necesarului exploatării;
- variaţia netă a necesarului din afara exploatării;
- variaţia netă a trezoreriei.
Suma celor trei variaţii permite obţinerea variaţiei FRNG, care poate fi o
degajare de fond de rulment, adică o resursă, notată cu semnul „+", sau un necesar
de fond de rulment, adică o utilizare, notată cu semnul „–".

88
 Variaţia netă a exploatării se calculează pe baza variaţiilor utilizărilor şi
resurselor ataşate ciclului de exploatare cum sunt: stocuri, creanţe clienţi, datorii
furnizori şi alte datorii fiscale şi sociale, mai puţin impozitul pe profit, cheltuieli şi
venituri constatate în avans aferente activităţii de exploatare.
Variaţia netă din afara exploatării se determină pe baza celorlalte elemente
patrimoniale pe termen scurt, care nu au caracter stabil şi nu sunt strict legate de
activitatea de exploatare, cum sunt: debitori şi creditori diverşi, cheltuieli şi venituri în
avans aferente activităţii din afara exploatării şi valorile mobiliare de plasament.
Variaţia trezoreriei se referă la variaţia disponibilităţilor şi creditelor de
trezorerie. Constatăm că trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi
veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei creanţelor şi datoriilor la sfârşitul
perioadei faţă de începutul perioadei de gestiune. În cursul exerciţiului devin plătibile
cheltuieli efectuate în exerciţiul anterior, cum de altfel devin încasabile, în timpul
exerciţiului, venituri înregistrate în exerciţiul anterior. De asemenea, venituri şi
cheltuieli ale exerciţiului devin realizabile în exerciţiul următor.
Regula de respectat în cadrul acestui tablou constă în aceea că unei utilizări
nete calculate în prima parte trebuie să-i corespundă o resursă netă, de aceeaşi
sumă, în partea a doua a tabloului şi invers, unei resurse nete din prima parte îi
corespunde o utilizare netă în cea de a doua parte a tabloului.
Literatura de specialitate pune în evidenţă principalele avantaje ale acestui
model de tablou, faţă de modelul anterior, care se referă la:
- Utilizarea capacităţii de autofinanţare, care este un indicator uşor de calculat
şi care ţine cont de excedentul brut de exploatare;
- Abordarea funcţională a bilanţului în detrimentul abordării „lichiditate -
exigibilitate" face posibilă o mai bună analiză a echilibrului structural;
- Analiza pasajului „rezultate - activitate - trezorerie" pune în evidenţă faptul
că nu este suficient a se cunoaşte doar că o întreprindere este generatoare de
rezultate, ci şi faptul că acestea trebuie să se concretizeze în încasări, printr-o bună
gestionare.
Dincolo de aceste avantaje, tabloul de finanţare bazat pe analiza funcţională
este departe de a fi satisfăcător din punctul de vedere al utilizatorilor şi în special al
analiştilor financiari, deoarece acesta prezintă o serie de imperfecţiuni şi
dezavantaje, care au determinat înlocuirea sa cu un alt model de tablou axat pe
fluxuri de trezorerie, considerate cu mai multă încărcătură informaţională decât
fluxurile de utilizări şi resurse.

5.3. Analiza pe baza situaţiei fluxurilor de trezorerie

5.3.1. Descrierea situaţiei fluxurilor de trezorerie

Dacă tabloul de finanţare nu şi-a găsit aplicabilitate în practică decât pentru

scurte perioade de timp, în teoria de specialitate şi-a făcut loc un alt instrument de
analiză a fluxurilor financiare, denumit situaţia (tabloul) fluxurilor de trezorerie,
care este din ce în ce mai utilizat, chiar şi în ţările în care tabloul de finanţare este
tradiţional (Franţa) şi reglementat legislativ.
Practica acestui document îşi are originea în SUA, unde a fost reglementat, în
noiembrie 1987, prin norma SFAS 95 (Statement of Financial Accountig Standard) şi
prin care se recomandă societăţilor comerciale publicarea unui tablou al fluxurilor de
trezorerie (Statement of Cash Flows).

89
 Inspirat din modelul american, în 1988, Ordinul Experţilor Contabili din Franţa
publică o recomandare prin care se solicită entităţilor economice înlocuirea tabloului
de finanţare cu un tablou care să explice variaţia trezoreriei şi a cărui structură era
asemănătoare cu cea a modelului american. O versiune modificată a acestei
recomandări este publicată în 1997 după ce, în 1992, Comitetul Internaţional de
Standarde pentru Contabilitate (IASC) a publicat norma internaţională IAS 7
„Tablourile fluxurilor de trezorerie", prin care se stabileşte metodologia de întocmire a
unei asemenea raportări financiare.
După SUA şi Canada, din iulie 1988, utilizarea acestui document de sinteză s-
a introdus în Africa de Sud, iar din iunie 1991 prin norma 1026 a AASB (Australian
Accounting Standards Board) s-a aplicat în Australia. În acelaşi an se aliniază la
această practică şi Marea Britanie, care emite norma FRS1 (Financial Reporting
Standard) pentru întocmirea "Situaţiei fluxurilor de trezorerie" şi care diferă de cea
din sistemul american prin formatul de prezentare a informaţiei şi conţinutul notelor
explicative. În România s-a reglementat, prin "Reglementările contabile armonizate
...", includerea unui document de sinteză care să evidenţieze fluxurile (Situaţia
fluxurilor de trezorerie), în cadrul situaţiilor financiare începând cu anul 2001.
Argumentele cu privire la necesitatea acestui document se pot sintetiza astfel:
- Depăşeşte concepţia tradiţională privind trecerea de la un bilanţ la altul şi
explică variaţia trezoreriei, aceasta din urmă fiind considerată informaţia cheie prin
intermediul căreia societatea există;
- Permite o abordare a încasărilor şi plăţilor grupate pe funcţii şi în acest fel
trecerea la prezentarea de date previzionale devine mult mai uşoară;
- Determinarea trezoreiei se face pornind de la încasările şi plăţile efective.
Astfel, se oferă o imagine realistă asupra acestui indicator, comparativ cu imaginea
obţinută în cazul utilizării fondului de rulment şi a necesarului în fond de rulment.
Subliniem în mod deosebit faptul că elementul prioritar care a determinat
utilizarea acestui instrument în ţările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se
pune în contabilitatea acestor ţări pe fluxurile nete de trezorerie şi nu pe noţiunea de
rezultat, aşa cum se întâmplă în ţările Europei Continentale.
Sintetizând aspectele prezentate mai sus, se poate spune că, prin intermediul
tabloului fluxurilor de trezorerie s-a abandonat descrierea variaţiilor patrimoniului,
prin bilanţ şi prin contul de rezultate, şi în consecinţă s-a renunţat la determinarea
variaţiei fondului de rulment şi a necesarului de fond de rulment, precum şi la
indicatorul excedent brut de exploatare în favoarea excedentului de trezorerie a
exploatării (ETE), care corespunde fluxurilor monetare. Astfel, pornind de la EBE se
poate calcula valoarea excedentului efectiv de trezorerie obţinut de activitatea de
exploatare, ţinând cont de algoritmul prezentat în tabelul 10.
Tabelul 10: Algoritm de determinare a excedentului de trezorerie al
exploatării

Excedent brut de exploatare

90
 Plus Minus
• Creanţe clienţi la începutul perioadei • Creanţe clienţi la sfârşitul perioadei
• Alte creanţe de exploatare la • Alte creanţe de exploatare la sfârşitul
începutul perioadei perioadei
• Stoc initial la activele circulante • Stoc final la activele circulante
materiale materiale
• Datoriile de exploatare la sfârşitul • Datorii de exploatare la începutul
perioadei perioadei.

= Excedent de trezorerie al exploatării

Din algoritmul de mai sus rezultă modul cum se poate calcula ETE având ca
punct de plecare EBE influenţat cu variaţia necesarului de fond de rulment, ceea ce
se poate scrie astfel:
Excedentul brut de exploatare = Variaţia necesarului de fond de rulment +
Excedentul de trezorerie al exploatării

Astfel, ETE este un indicator ce permite atât aprecierea capacităţii

întreprinderii de a genera lichidităţi pornind de la rezultatul obţinut în cursul
exerciţiului, cât şi posibilitatea întreprinderii de a finanţa politica sa de creştere. În
acelaşi timp, ETE este un instrument de analiză previzională, pentru că
întreprinderea determină nivelul excedentului de trezorerie necesar pentru
acoperirea costurilor împrumuturilor, remunerării proprietarilor, finanţării investiţiilor
etc. O valoare negativă a acestui indicator semnifică o situaţie critică pentru
întreprindere, creată fie de o rentabilitate insuficientă, fie de o politică financiară
prost organizată. Nici unul dintre tablourile fluxurilor de trezorerie nu face referire
directă la ETE ca indicator ce evidenţiază trezoreria netă din activitatea de
exploatare, chiar dacă în cele mai multe cazuri se manifestă doar o diferenţă de
terminologie.
Dacă, din punct de vedere structural, apar deosebiri mici între tipurile de
tablouri de trezorerie, totuşi, ele au la bază o clasificare funcţională a fluxurilor de
trezorerie, după cum urmează:
- fluxuri nete de trezorerie din operaţiile de exploatare;
- fluxuri nete de trezorerie din operaţii de investiţii;
- fluxuri nete de trezoreie din operaţii de finanţare.
I) Fluxul din activitatea de exploatare corespunde ansamblului de operaţiuni
realizate de întreprindere în cadrul activităţii de bază (care nu fac parte din funcţiile
de investiţii şi de finanţare). Mărimea mişcărilor de trezorerie legate de exploatare
este un indicator-cheie al măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea
sa, suficiente fluxuri de trezorerie pentru a rambursa împrumuturile sale, a menţine
capacitatea de exploatare, a achita dividende şi a realiza noi investiţii, fară a se
recurge la alte surse externe de finanţare. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de
exploatare sunt consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale
întreprinderii. Ca urmare, ele sunt rezultatul operaţiunilor şi evenimentelor care
concură la formarea rezultatului net. Fluxul net degajat de activitatea de
exploatare trebuie să reflecte efectele acestor operaţiuni asupra trezoreriei,
operaţiuni ce concură şi la obţinerea rezultatului net. În practica şi teoria de
specialitate, determinarea fluxului net din exploatare se face prin două metode:
1. Metoda directă presupune determinarea fluxurilor nete din activitatea de
exploatare pornind de la o detaliere a fluxurilor de intrare şi ieşire pe categorii de

91
elemente. O astfel de detaliere a încasărilor şi plăţilor este mai avantajoasă din
punctul de vedere al informaţiilor pe care le oferă şi al posibilităţilor de efectuare a
unor previziuni ale fluxurilor viitoare. În schimb, această metodă necesită un volum
de muncă şi costuri mai mari decât metoda indirectă, pe care o prezentăm mai jos;
2. Metoda indirectă presupune determinarea fluxului de trezorerie din
activitatea de exploatare pornind de la rezultatul exerciţiului, aşa cum este
prezentat în contul de profit şi pierderi. Într-o contabilitate de angajamente,
cheltuielile şi veniturile pe baza cărora se determină rezultatul s-au înregistrat în
momentul angajării lor şi nu în momentul plăţii sau încasării, ceea ce face ca
determinarea fluxului net de trezorerie pornind de la rezultatul exerciţiului să impună
o serie de corecţii, cum sunt:

- Se scad elementele cuprinse în rezultatul exerciţiului, dar care nu

influenţează trezoreria (cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, venituri din
provizioane etc);
- Se elimină efectele operaţiunilor care nu fac parte din activitatea de
exploatare (diferenţele rezultate prin cedarea activelor);
- Se elimină orice reportare sau regularizare a încasărilor sau plăţilor trecute
sau viitoare şi care vizează activitatea de exploatare.
II. Fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii are în vedere fluxul net
rezultat din operaţiuni de investiţii şi dezinvestiţii, care afectează trezoreria unitaţii în
cursul exerciţiului. Fluxurile aferente activităţii de investiţii indică în ce măsură plăţile
au fost efectuate pentru achiziţionarea de active destinate să genereze venituri şi
fluxuri de trezorerie viitoare. În cadrul acestora se includ:
- operaţiunile ce vizează imobilizările necorporale, mai puţin cheltuielile de
constituire, considerate nonvalori şi care sunt incluse în cheltuieli;
- operaţiunile (achiziţii şi vânzări) cu imobilizări corporale, din care se elimină
subvenţiile pentru investiţii primite;
- operaţiuni de achiziţie şi vânzare a titlurilor financiare, acordare şi colectare
de împrumuturi.
Referitor la diferenţele de valoare care pot să apară prin reevaluare, chiar
dacă sunt direct legate de activitatea de investiţii, ele nu influenţează fluxurile de
trezorerie şi, ca urmare, nu sunt avute în vedere la determinarea fluxului net.
Ca o particularitate a modelului recomandat de OECCA, în această categorie
de fluxuri este inclusă şi partea de capital din cadrul redevenţei la contractele de
leasing, în timp ce sistemul american o include în activitatea de finanţare. În
România, prin „Reglementările contabile armonizate ...", această componentă nu
este menţionată distinct, întreaga valoare a redevenţei fiind încadrată la activitatea
de finanţare.
III. FluxuI de trezorerie provenit din activitatea de finanţare
Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în
mărimea şi structura capitalurilor permanente ale întreprinderii. Fluxul net de încasări
şi plăţi generat de activitatea de finanţare a întreprinderii include:
- fluxul generat de operaţiunile de creştere a capitalului social, mai puţin
majorările prin operaţiuni interne şi cele efectuate prin conversia obligaţiunilor în
acţiuni;
- fluxuri ce rezultă din emisiunile de obligaţiuni şi cele din rambursarea
împrumuturilor (modelul american include în această funcţie şi creditele de
trezorerie);
- fluxul avansurilor, cu caracter financiar, primite de la terţi.

92
 - fluxul generat de elementul de capital, din cadrul redevenţei la
contractele de leasing.
Extinderea sferei de aplicabilitate pentru acest tip de tablou este rezultatul
avantajelor pe care le are faţă de tabloul de finanţare, concretizate în:
• Cunoaşterea situaţiei fluxurilor de numerar are un rol important în aprecierea
viabilităţii entităţii economice, a posibilităţii de a-şi achita plăţile la scadenţă. Un
cash-flow pozitiv reflectă o creştere reală a capacităţii de finanţare a investiţiilor, în
timp ce un cash-flow negativ evidenţiază o reducere a puterii economice, existenţa
unor dificultăţi financiare în achitarea obligaţiilor faţă de terţi;
• Determinarea fluxurilor de trezorerie după criteriul funcţional asigură fluxului
generat de activitatea de exploatare un rol determinant în finanţarea investiţiilor şi
în stabilirea necesarului de finanţare externă şi corespunde capacităţii de
autofinanţare încasată;
• Pune la dispoziţia investitorului informaţii pentru aprecierea capacităţii
întreprinderii de a plăti dividende, interesul acestuia se regăseşte, mai degrabă, în
fluxuri monetare decât în beneficii contabile sau alţi indicatori derivaţi;
• Informaţiile care vizează fluxurile de trezorerie ale unei întreprinderi sunt
folositoare utilizatorilor situaţiilor financiare, deoarece ele oferă o bază de evaluare
atât a capacităţii întreprinderii de a genera elemente de trezorerie şi echivalente de
trezorerie, cât şi a nevoilor de utilizare a acestor elemente de către întreprindere. Pe
lângă aceste utilizări, informaţiile relative la fluxurile de trezorerie sunt folositoare
pentru a permite destinatarilor situaţiilor financiare să-şi elaboreze modele pentru
aprecierea diferitelor întreprinderi.
Cu toate acestea, tabloul fluxurilor de trezorerie nu este lipsit de o serie de
critici, între care cele mai semnificative sunt:
- Nu există o delimitare precisă a operaţiunilor economice ce constituie
activitatea de exploatare, şi din acest motiv, utilitatea informaţiei oferite de fluxul de
trezorerie al exploatării este limitată;
- Efectuarea unei analize asupra evoluţiei situaţiei financiare a unităţii, pe
baza informaţiilor oferite de tabloul fluxurilor, nu este relevantă, pentru că la
întocmirea acestuia nu sunt luate în calcul unele operaţii fară influenţă directă asupra
trezoreriei;
- Includerea în activitatea de exploatare a dobânzilor şi dividendelor plătite de
întreprindere a dat naştere la numeroase controverse în Statele Unite. Pornind de la
ideea că dobânda reprezintă modalitatea de remunerare a creditorilor, iar
dividendele constituie remunerarea proprietarilor, ambele ar trebui să fie încadrate în
funcţia de finanţare.
Observăm că, în ceea ce priveşte problema încadrării dobânzilor şi
dividendelor, IAS 7 face distincţie între dobânzile şi dividendele plătite şi cele
încasate, astfel:
a) dobânzile şi dividendele plătite pot fi considerate consecinţa politicii de
finanţare şi deci încadrate în activitatea de finanţare, dar pot fi interpretate şi ca
modalităţi de apreciere a capacităţii întreprinderii de a degaja activele necesare
finanţării şi, astfel, făcând posibilă includerea lor în activitatea de exploatare;
b) dobânzile şi dividendele încasate pot fi considerate ca modalităţi de
remunerare a plasamentelor efectuate şi încadrate în activitatea de investiţii, dar
există şi puncte de vedere care le încadrează în activitatea de exploatare.
Constatăm că asupra acestor două forme de remunerare nu există un
consens, ceea ce a determinat IASC să nu se pronunţe asupra uneia sau alteia
dintre soluţii.

93
 5.3.2. Situaţia fluxurilor de trezorerie conform normelor contabile din
România

Situația fluxurilor de trezorerie se poate prezenta prin două metode: metoda

directă, respectiv metoda indirectă. Diferenţa dintre acestea constă în modul de
reflectare a fluxurilor de trezorerie implicate de activitatea de exploatare a
întreprinderii.
Metoda directă, aşa cum se poate vedea din tabelul 11, detaliază intrările şi
ieşirile de numerar aferente activităţii de exploatare a întreprinderii.
Tabelul 11.
SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE
Valoar
Metoda directă e
Fluxurile de numerar din activităţi de exploatare
(+) încasările de la clienţi
(-) plăţile către furnizorii de bunuri şi servicii
(-) plăţile către şi în numele angajaţilor
(-/+)plăţile sau restituirile de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi
identificate cu activităţile de investiţii şi de finanaţare
(+) încasări din asigurarea împotriva cutremurelor
Fluxurile de numerar din activităţi de investiţii
(-) plăţile pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte active pe termen lung
(+) încasările din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente,
active necorporale şi alte active pe termen lung
(-) plăţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă
ale altor întreprinderi
(+) încasările din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă
ale altor întreprinderi
(+) încasările din veniturile financiare realizate de întreprindere
(-) avansurile şi împrumuturile efectuate către alte părţi
(+) încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate
către alte părţi
Fluxurile de numerar din activităţi de finanţare

(+) încasări din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu

(-) plăţile către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii
(-) plăţile de dividende către acţionari
(+) încasări din contractări de credite şi alte împrumuturi
(-) rambursările ale unor sume împrumutate
(-) plăţile ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar
(-) plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli financiare
Fluxuri de numerar total
Numerar la începutul perioadei
94
Numerar la finele perioadei

Completarea acestei situaţii presupune reunirea informaţiilor prezentate în

situaţiile financiare anuale ale întreprinderii, uneori fiind necesară chiar o detaliere a
rubricilor cu ajutorul balanţei de verificare.
După cum se observă, situaţia fluxurilor de trezorerie grupează fluxurile de
trezorerie pe trei categorii:
- fluxul de trezorerie din activitatea de exploatare;
- fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii;
- fluxul de trezorerie din activitatea de finanţare.

În cadrul fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare sunt incluse :

- încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestarea de servicii sau
provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri, ce pot fi estimate
pornind de la mărimea cifrei de afaceri realizate, corectată cu variaţia soldului
creanţelor comerciale înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;
- plăţile în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii, a căror mărime este
reflectată de volumul total reprezentând: cheltuielile cu materii prime şi materiale
consumabile, alte cheltuieli materiale, alte cheltuieli din afară, respectiv cu energie şi
apă, cheltuieli privind prestaţiile externe. Mărimea acestora va fi ajustată cu variaţia
soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri, respectiv al
datoriilor comerciale înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;
- plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor, reprezentate de cheltuielile
cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor bilanţiere corespunzătoare;
- plăţile de numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi
identificate în mod specific cu activitatea de investiţii şi de finanţare, sunt constituite
de cheltuielile reprezentând impozitul pe profit. Se presupune că întreg impozitul pe
profit este aferent activităţii de exploatare a întreprinderii.
Un nivel pozitiv şi în creştere al fluxului de trezorerie se apreciază favorabil,
semnificând un excedent de resurse din activitatea de exploatare ce poate fi utilizat
fie pentru investiţii, fie pentru remunerarea şi rambursarea împrumuturilor.
Dacă nivelul său este negativ trebuie găsită cauza acestui deficit, respectiv, fie
o slabă rentabilitate a activităţii de exploatare, fie o creştere puternică a necesarului
de fond de rulment, datorită unei gestiuni ineficiente a stocurilor şi creanţelor.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de investiţii sunt generate de

achiziţionarea sau vânzarea unor active imobilizate. Când firma achiziţionează
imobilizări asemenea fluxuri sunt de ieşire, semnificând o utilizare de trezorerie, iar
atunci când firma vinde o parte din imobilizări fluxurile sunt de intrare, semnificând o
resursă suplimentară de trezorerie. În cadrul acestora regăsim:
- plăţile în numerar pentru achiziţia de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte active pe termen lung, ce se pot determina pornind de la mărimea
totală a creşterilor de active imobilizate. Valoarea acestora va fi ajustată cu variaţia
datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări;
- încasările din vânzarea de imobilizări necorporale şi corporale, stabilite în
funcţie de nivelul veniturilor din cedarea activelor şi de variaţia soldului creanţelor
întreprinderii legate de vânzarea acestora;
- plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor întreprinderi se regăsesc în valoarea creşterii elementelor de activ
respective;

95
 - încasările de numerar in vânzarea de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor întreprinderi sunt reflectate de valoarea variaţiei în sensul reducerii
imobilizărilor financiare din proprietatea întreprinderii ajustată cu mărimea veniturilor
şi cheltuielilor obţinute din diferenţa existentă între valoarea contabilă şi preţul de
vânzare al acestora;
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi sunt
reprezentate de valoarea creşterii elementelor bilanţiere de activ corespunzătoare;
- încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor.
Fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii are, în general, o valoare
negativă deoarece investiţiile efectuate sunt finanţate fie prin surplusul de trezorerie
rezultat din activitatea de exploatare, fie prin atragerea de surse de finanţare externe
(împrumuturi şi majorări de capital), reflectate de fluxul de trezorerie al activităţii de
finanţare.
Dacă nivelul său este pozitiv, înseamnă că firma a încasat din vânzarea de
active mai mult decât a plătit pentru realizarea de noi investiţii. Menţinerea unei
asemenea situaţii antrenează reducerea potenţialului productiv al firmei, apreciindu-
se nefavorabil.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de finanţare privesc operaţiile dintre

firmă şi proprietarii de capitaluri (acţionarii şi creditorii). Acestea antrenează
modificări în volumul şi structura capitalurilor proprii şi a capitalurilor împrumutate ale
întreprinderii. Prin intermediul lor sunt procurate resursele financiare necesare
desfăşurării activităţii. În cadrul acestora sunt incluse:
- veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital
propriu a căror mărime este dată de variaţia în sensul creşterii capitalului social al
întreprinderii, inclusiv a primelor de capital, ajustată cu variaţia creanţelor capitalului
subscris şi vărsat;
- plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra
acţiunile întreprinderii a căror valoare se regăseşte în mărimea variaţiei, în sensul
scăderii, a capitalului social , inclusiv a rezervelor;
- veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi sunt reprezentate de creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate,
înregistrate de întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă veniturile din
dobânzi, respectiv alte venituri financiare, ce apar în contul de profit şi pierdere al
întreprinderii respective;
- rambursările de numerar ale unor sume împrumutate ce sunt reflectate de
mărimea variaţiei în sensul reducerii împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate
de întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă cheltuielile privind dobânzile
şi alte cheltuieli financiare ce apar în contul de profit şi pierdere al întreprinderii
respective;
- plăţile în numerar locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar ce pot fi identificate în mod direct din analiza
contractelor de leasing deţinute de întreprindere.
- încasările din venituri din dobânzi şi alte venituri financiare, ce apar în contul
de profit şi pierderi;
- plăţile de dobânzi şi alte cheltuieli financiare reflectate în contul de profit şi
pierderi.
Prin însumarea fluxurilor nete de trezorerie din activităţile de exploatare,
investiţii şi finanţare se obţine fluxul total de trezorerie sau variaţia trezoreriei
nete.

96
 În dinamică acesta poate să crească sau să scadă. Creşterea trezoreriei nete
poate avea următoarele cauze:
- o activitate de exploatare rentabilă, care conduce la creşterea profitului,
apreciată favorabil;
- o bună gestiune a stocurilor, creanţelor şi datoriilor de exploatare, având ca
efect reducerea necesarului de fond de rulment, apreciată favorabil;
- vânzării unor active imobilizate ale întreprinderii. În măsura în care acestea
au caracter productiv, va avea consecinţe nefavorabile pe termen lung;
- atragerii unor resurse financiare de la acţionari şi creditori. În funcţie de
raportul dintre rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare şi rata
dobânzii, aceasta poate avea consecinţe favorabile sau nefavorabile asupra valorii
întreprinderii.

Metoda indirectă de elaborare a situaţiei fluxurilor de trezorerie presupune

stabilirea fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare plecând de la rezultatul
exerciţiului, ajustat cu variaţia necesarului de fond de rulment, cu elementele
nemonetare şi cu elementele incluse la activităţile de investiţii sau de finanţare.
Astfel, potrivit acestei metode din rezultatul exerciţiului va fi scăzută creşterea
creanţelor şi a stocurilor legate de exploatare şi va fi adăugată creşterea datoriilor de
exploatare. De asemenea vor fi eliminate elementele de venituri şi cheltuieli
nemonetare (amortizările şi provizioanele), veniturile fiind scăzute, iar cheltuielile
adăugate.
Situaţia fluxurilor de trezorerie este prezentată în tabelul 12:
Tabelul 12.
SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE
Metoda indirectă Valoarea
Fluxurile de numerar din activităţi de exploatare
(+) rezultatul net
(-) variaţia necesarului de fond de rulment
(+) ajustări pentru elementele nemonetare

(+) alte elemente incluse la activităţile de investiţii sau de finanţare

Fluxurile de numerar din activităţi de investiţii
(-) plăţile pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
(+) încasările din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi
echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung
(-) plăţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor întreprinderi
(+) încasările din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de
creanţă ale altor întreprinderi

(+) încasările din veniturile financiare realizate de întreprindere

(-) avansurile şi împrumuturile efectuate către alte părţi
(+) încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate
către alte părţi
Fluxurile de numerar din activităţi de finanţare

97
(+) încasări din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital
propriu
(-) plăţile către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii
(-) plăţile de dividende către acţionari
(+) încasări din contractări de credite şi alte împrumuturi
(-) rambursările ale unor sume împrumutate
(-) plăţile ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o
operaţiune de leasing financiar
(-) plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli financiare
Fluxuri de numerar total
Numerar la începutul perioadei
Numerar la finele perioadei

Aplicând metoda indirectă se obţine acelaşi rezultat singura diferenţă fiind

modalitatea de analiză a fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare a
întreprinderii. Pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,
sunt operate ajustări în scopul determinării fluxului de numerar echivalent acestuia.
Practicarea unei contabilităţi de angajamente, precum şi luarea în calculul
profitului întreprinderii a unor elemente de venituri şi cheltuieli care nu presupune
intrări sau ieşiri de numerar, adâncesc diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat
şi cea a numerarului de trezorerie al întreprinderii.
Astfel, principalele ajustări sunt:
- eliminarea efectelor contabilităţii de angajamente prin luarea în calcul a
variaţiei capitalului de lucru net. În acest sens, din rezultatul exerciţiului se scad
variaţia elementelor de stoc (sold final – sold iniţial), respectiv variaţia creanţelor
(sold final – sold iniţial) şi se va adăuga variaţia datoriilor de exploatare (sold final –
sold iniţial);
- eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli nemonetare (amortizările şi
provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate
cu amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea
provizioanelor ;
- eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de
activitatea de exploatare a întreprinderii.
Deşi pare mai dificil de aplicat, metoda indirectă câştigă teren în faţa celei
directe, poate şi datorită faptului că are o logică de calcul mai apropiată de forma
raportărilor contabile.

Indiferent de metoda de calcul utilizată rezultatul este acelaşi pentru fluxul de

trezorerie din activitatea de exploatare. Deşi se lasă la latitudinea agenţilor
economici opţiunea pentru una dintre cele două metode, apreciem că metoda
indirectă este mai uşor de aplicat, însă metoda directă este mai avantajoasă din
punct de vedere al informaţiilor pe care le oferă şi al posibilităţilor de efectuare a
unor previziuni privind fluxurile viitoare.
Urmărind modelul tabloului fluxurilor de trezorerie propus prin legislația
națională comparativ cu modelul american propus prin FAS 95 şi modelul IASC
propus prin IAS 7 constatăm că diferenţele nu sunt reprezentative, documentul
utilizat în România aliniindu-se la normele internaţionale. Introducerea acestui
document în situaţiile financiar-contabile obligatorii pentru firmele mari realizează o

98
conexiune mai strânsă între contabilitate şi analiză financiară. Cu ajutorul său se
face legătura între analiza performanţelor şi analiza echilibrului financiar, deoarece
nivelul fluxurilor de trezorerie este dependent, pe de o parte de rezultatele financiare
obţinute de întreprindere, iar pe de altă parte de echilibrul dintre sursele de finanţare
şi modul de utilizare al acestora.

Pe baza informaţiile furnizate de situaţia fluxurilor de trezorerie se pot calcula

o serie de rate financiare ce permit o apreciere mai exactă a situaţiei întreprinderii.
Dintre acestea amintim:
1) Rata de rentabilitate prin fluxuri de trezorerie reflectă necesităţile de
informare ale managerilor şi se calculează cu relaţia:
CFe
Rr   100
Kinv
unde: CFe – cash-flow-ul din exploatare;
Kinv – capitalul investit.
Un asemenea indicator poate fi considerat ca fiind complementar cu rata
rentabilităţii economice. Dacă rata rentabilităţii economice exprimă profitul obţinut cu
l00 lei capital investit, indiferent dacă acesta a fost sau nu încasat, rata fluxurilor de
trezorerie exprimă încasările generate de activitatea de exploatare la l00 lei capital
investit. O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când acest indicator are un nivel
superior ratei rentabilităţii economice, ceea ce reflectă un cash-flow superior
profitului pe seama menţinerii constante, sau chiar a reducerii necesarului de fond
de rulment.
Este preferabil ca în calculul acestei rate să fie utilizate fluxurile de trezorerie
din activitatea de exploatare şi nu fluxurile totale de trezorerie pentru ca rezultatele
obţinute să nu fie influenţate de activitatea de finanţare şi de cea de investiţii.
Considerăm că rata fluxurilor de trezorerie are un conţinut informaţional
superior indicatorilor tradiţionali deoarece, pe de o parte face legătura între studiul
performanţelor şi studiul echilibrului financiar, iar pe de altă parte elimină influenţa
dimensiunii firmei, fiind un indicator de eficienţă. Există numeroase exemple de firme
care, potrivit Contului de Profit şi Pierderi, realizează profit, deci sunt rentabile, însă
au mari dificultăţi financiare datorită neîncasării facturilor. În aceste condiţii rata
fluxurilor de trezorerie va înregistra niveluri scăzute (sau chiar negative) ceea ce se
va constitui într-un semnal de alarmă pentru managerii firmei.
Nivelul acestei rate trebuie să fie superior şi ratei costului capitalului investit,
ceea ce reflectă degajarea din activitatea de exploatare a unui surplus monetar
superior costului capitalului investit, ceea ce va conduce la creşterea valorii
întreprinderii.
2) Rata cash-flow-ului operaţional, se determină ca raport între fluxul de
trezorerie din activitatea de exploatare şi datoriile curente ale întreprinderii:
Flux de trezorerie din activitatea de exploatare
R CFo   100
Datorii curente
Această rată exprimă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile curente pe
seama cash-flow-ului generat de activitatea de exploatare. Nivelul său diferă de la o
întreprindere la alta, în funcţie de sectorul de activitatea în care funcţionează, de
politica sa comercială, de gradul de îndatorare etc.
3) Rata de acoperire a datoriilor financiare curente se determină ca raport
între fluxul de trezorerie din activitatea de exploatare şi datoriile financiare curente
ale întreprinderii:

99
 Flux de trezorerie din activitatea de exploatare
R Dfc   100
Datorii financiare curente
Această rată reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi achita la timp
obligaţiile purtătoare de dobânzi. Cu cât nivelul său este mai ridicat, cu atât firma are
a situaţie financiară mai bună.
4) Rata de acoperire a dobânzii se determină ca raport între fluxul de
trezorerie din activitatea de exploatare şi dobânda plătită pentru creditele
contractate:
Flux de trezorerie din activitatea de exploatare
R Dob   100
Dobanda platita
Nivelul acestei rate trebuie să fie supraunitar, semnificând degajarea de
fluxuri de trezorerie din exploatare suficiente pentru acoperirea dobânzilor.
Caracterizarea gradului de acoperire a dobânzii prin fluxuri de trezorerie este mult
mai relevantă decât cea prin profit net, deoarece este posibil ca un profit contabil să
nu se regăsească tot timpul sub forma unui surplus de trezorerie.
5) Rata de acoperire a costului capitalului se determină prin raportarea
fluxului de trezorerie din exploatare la suma dobânzii şi a dividendelor plătite:
Flux de trezorerie din activitatea de exploatare
RC   100
Dobanda platita  Dividende
Şi această rată trebuie să aibă un nivel supraunitar, în caz contrar firma fiind
obligată să apeleze la alte surse (vânzări de active, contractări de credite) pentru
remunerarea capitalurilor.
6) Rata de finanţare a investiţiilor se determină cu relaţia:
Flux de trezorerie din activitatea de exploatare - Dobanda platita
RF   100
Investitii realizate
Nivelul acestei rate depinde de investiţiile realizate de firmă. Astfel dacă
întreprinderea a realizat investiţii relativ reduse, pentru menţinerea potenţialului
productiv actual, atunci această rată trebuie să fie supraunitară, semnificând
finanţarea acestora pe seama fluxurilor de trezorerie generate de activitatea de
exploatare. Dacă întreprinderea a făcut investiţii mari, pentru extinderea potenţialului
productiv, resursele proprii sunt de cele mai multe ori insuficiente, aceasta fiind
obligată să apeleze la împrumuturi. În aceste condiţii, rata de finanţare a investiţiilor
poate să fie subunitară, însă menţinută la un nivel rezonabil, pentru a evita creşterea
dependenţei faţă de bănci.

100