Sunteți pe pagina 1din 50

Motto:

„Medicina este nu numai o ştiinţă, ci este, de


asemenea, o artă. Ea nu consistă din facerea de pilule şi
plasturi, ea se ocupă cu adevărat de procese ale vieţii, care
trebuie bine cunoscute înainte ca acestea să fie bine
călăuzite”.

-Paracelsus-

1
ARGUMENT

Coxartroza, cunoscută şi sub denumirea de osteoartroza a şoldului, este o afecţiune


degenerativă cronică care duce, în timp, la măcinarea cartilajului articular, provocând astfel
dureri puternice şi pierderea mobilităţii. Coxartroza este o afecţiune care afectează calitatea vieţii
pacientului şi, în unele cazuri, singura soluţie pentru ameliorarea situaţiei este intervenţia
chirugicală.Coxartroza apare atunci când cartilajul se uzează progresiv şi dispare, lăsând osul
dezgolit. Cu timpul structura osoasă se deformează şi dezvoltă denivelări sub formă de ciocuri,
nunmite din punct de vedere medical osteofite, care blochează şi mai mult articulaţia şoldului.
Scopul acestui proiect este de a identifica problemele de îngrijire a unui pacient cu
coxartroză.
Principalele probleme pe care le poate prezenta un bolnav cu coxartroză sunt:
 durerea în zona inghinală, fesieră sau care coboară pe coapsă poate fi primul semn de
coxartroză;
 scăderea mobilităţii;
 şchiopătatul;
 rigiditatea şoldului;
 repausul înrăutăţeşte situaţia.
Aplicarea procesului de îngrijire la pacienţi cu coxartroză s-a finalizat prin analiza unui caz
cu coxartroză unde s-au evidenţiat problemele de dependenţă specifice la nivelul celor 14 nevoi
fundamentale, conform principiului Virginiei Henderson.

2
CUPRINS

Motto:..............................................................................................................................................1
Argument……………………………………………………………………………………..…..2

CAPITOLUL  I................................................................................................................................5
DATE GENERALE DESPRE BOALĂ..........................................................................................5
1.1 Anatomie și fiziologia aparatului afectat..............................................................................5
1.2    Prezentarea teoretică a bolii..............................................................................................11
1.2.1.     Definiție....................................................................................................................11
1.2.2.     Etiologie...................................................................................................................11
1.2.3.     Patogenie..................................................................................................................12
1.2.4.     Simptomatologie......................................................................................................13
1.2.5. Diagnostic....................................................................................................................14
1.2.6. Evoluție și prognostic...................................................................................................15
1.2.7.     Tratament.................................................................................................................15
CAPITOLUL  II............................................................................................................................17
ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU COXARTROZĂ
.......................................................................................................................................................17
2.1. Internarea pacientului în spital............................................................................................17
2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare...................................................................................18
2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi...........................................................19
2.3.1.     Pregătirea patului și a accesoriilor lui......................................................................19
2.3.2.     Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat........................................................20
2.3.3.     Asigurarea igienei personale corporale și vestimentare a pacientului.....................21
2.3.4.     Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat..........................21
2.3.5      Observarea poziţiei pacientului în pat......................................................................22
2.3.6.     Schimbarea poziției și mobilizarea pacientului........................................................22
2.3.7.     Captarea eliminărilor  fişiologice şi patologice........................................................23
2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative......................................................................24
2.5. Alimentația bolnavului........................................................................................................27
2.6. Administrarea medicamentelor...........................................................................................29
2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice....................................................................31

3
2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse de afecţiune.....................34
2.8.1.     Examenul Radiologic...............................................................................................34
2.8.2.     Electrocardiograma ( E.C.G)....................................................................................35
2.9. Educaţia pentru sănătate......................................................................................................36
2.10. Externarea pacientului......................................................................................................37
CAPITOLUL III...........................................................................................................................38
ÎNGRIJIRI SPECIFICE.................................................................................................................38
Concluzii........................................................................................................................................46
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................51

   

4
CAPITOLUL  I

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1 Anatomie și fiziologia aparatului afectat


Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos şi sistemul muscular, ambele
asigurând şi deplasarea corpului. Organele de legătură dintre capetele osoase se numesc
articulaţii, forma şi structura lor fiind adaptate rolului pe care-l îndeplinesc în organism:
 de a participa la mişcările diferitelor segmente ale corpului;
 de a oferi rezistenţă la presiune și tracţiune;
Una dintre cele mai importante articulații este articulaţia coxo-femurală. Este o articulaţie
mobilă şi solidă, o diartroză, realizată între două suprafeţe articulare:
 una sferoidă, reprezentată de capul femurului
 cavitatea articulară, reprezentată de acetabulul coxalului.
Articulaţia şoldului la om îndeplineşte funcţii complexe de suport a greutăţii corporale,
permiţând în acelaşi timp deplasarea corpului. În formarea articulaţiei şoldului iau parte două
oase : coxalul (care împreună cu sacrul formează bazinul) şi femurul (osul coapsei ). Ele
alcătuiesc articulaţia şoldului sau coxofemurală.

Această articulaţie de tip sinovial prezintă suprafeţe articulare, capsula, ligamente, sinovie,
burelet marginal. În osul coxal există o cavitate denumită cotiloidă în care pătrunde capul
femurului. Extremitatea superioară a femurului prezintă un cap, capul femural şi gâtul sau
colul, care leagă capul femural de corpul osului. Între capul şi corpul femurului se formează un

5
unghi deschis care în mod normal măsoară 126-130 grade. Orice modificare în deschiderea
acestui unghi măreşte solicitarea cartilajelor favorizând astfel dezvoltarea artrozei.

SISTEM OSOS
a) Cavitate cotiloida (acetabulum)
În descriere cavitatea cotiloidă priveşte înainte, în afară şi în jos. Ea este limitată de un
rebod ascuţit, sprânceana cotiloidă care prezintă trei scobituri. Aceste scobituri corespund
punctelor de joncţiune ale celor trei piese osoase care constituie osul coxal: ilionul, pubisul şi
ischionul. Scobitura anterioară ilio-pubiană şi cea posterioară ilio-ischio-pubiană este largă şi
profundă. La extremitatea anterioară a sprâncenei cotiloide, în vecinatatea suprafeţei articulare se
află o mică ridicătură numită tubercul precotiloidian de care se fixează fasciculele bandeletei
suprapubiene (VALLOIS).
Cavitatea cotiloidă prezintă două părţi distincte: una centrală de formă patrulateră
(deprimată), rugoasă, nearticulară numită fundul cavităţii cotiloide care se continuă în jos cu
scobitura ischio-pubiană, orificiu ovalar la bărbaţi şi neregulat, triunghiular la femei.
Osul coxal este un os plat, format din două lame de ţesut compact care acoperă un strat de
ţesut spongios de grosime variabilă.

b) Extremitatea superioară a femurului


Extremitatea superioară a femurului este formată de un cap articular, un gât, o mare şi o
mică tuberozitate. Capul femural (capot femoris) este o suprafaţă netedă ce reprezintă două
treimi de sferă de rază de 20-25 milimetri, priveşte în sus, înăuntru şi puţin înainte. El este
circumscris de o linie sinuoasă, compusă din mai multe curbe din care se disting mai bine una
superioară şi alta
inferioară, a căror concavitate se dirijează în afară pentru a reuni anterior şi posterior, formând
un unghi ascuţit deschis în afară. Acestea fac ca suprafaţa să se întindă înspre col mai mult
înainte şi înapoi decât în sus şi jos.
Gâtul femural uneşte capul cu cele două tuberozităţi. Axa lungă a gâtului este înclinată faţă
de axa lungă a diafizei femurale cu 125 – 135 grade, iar unghiul format de ele se numeşte unghi
de înclinaţie.
Marea tuberozitate sau marele trohanter de formă patrulateră, aplatizat dinapoi- înăuntru
se găseşte situată sau situat în prelungirea diafizei femurului. Faţa externă a marelui trohanter,
convexă, este străbătută de sus în jos şi înainte de o escavaţie rugoasă în formă de virgule,
foseta digitală unde se inseră muşchiul obturator extern.
Micul trohanter este o apofiză conică situată la unirea colului cu faţa internă a corpului
6
femurului. Ea dă inserţie mușchiului psoas iliac.

c) Suprafețe articulare
Acestea sunt de o parte femural, iar de cealaltă parte cavitate cotiloidă a osului coxal mărită
de un fibrocartilaj numit bureletul cotiloidian .Capul femural este acoperit de un fibrocartilaj mai
îngroşat în jumătatea superioară decât în cea inferioară şi mai mult în centru decât la periferie.
Foseta ligamentului rotund nu prezintă cartilaj de acoperire. Cavitatea cotiloidă prezintă două
părţi distincte: una articulară în formă de semilună, ale cărei extremităţi anterioară şi posterioară
limitează scobitura ischio-pubiana. Bureletul cotiloidal este un fibrocartilaj ce înconjoară
cavitatea cotiloida. El are în secţiune forma de prismă triunghiulară şi prezintă o suprafaţă
aderentă sau bazală prin care se inseră de marginea acetabulului, o suprafaţă internă, concavă,
articulară, în continuitate cu suprafaţa articulară a cavităţii cotiloide şi o faţă externă convexă
care dă inserţie capsulei articulare.
Suprafeţele articulare sunt menţinute în contact prin sinovială, capsula articulară întărită
de ligamente şi musculatura periarticulară.
Sinoviala îmbracă faţa profundă a capsulei articulare şi reflectă la inserţiile coxale şi
femurale ale capsulei înconjurând suprafeţele articulare. Ea se inseră de partea cotiloidală pe faţa
externa a bureletului, iar de partea femurală, pe porţiunea intrarticulară a colului între inserţia
capsulei şi suprafata cartilaginoasă a capului femural.
Capsula articulara - inserţia iliacă a manşonului capsular se face pe sprânceana cotiloidă şi
faţa externă a bureletului cotiloidian, iar la nivelul scobiturii ischio-pubiene pe faţa externă a
ligamentului transvers al acetabulului. Capsula este constituită din două feluri de fibre:
• fibre longitudinale de la coxal la femur, mai bine evidenţiate anterior;
• fibre circulare şi anulare care abundă mai ales în partea postero-inferioară şi în
straturile profunde ale capsulei.

d) Ligamente
Capsula articulară este întărită înainte, înăuntru şi înapoi prin trei benzi ligamentare
cunoscute sub numele de: ligamentul ilio-femural, pubo-femural, ischio- femural.
Ligamentul ilio-femural sau ligamentul BERTIN are formă de evantai care acoperă faţa
anterioară a capsulei articulare şi se inseră la nivelul osului coxal, puţin dedesubtul spinei iliace
antero inferioare, iar de partea femurală, pe linia interohanteriană, prin două porţiuni distincte:
fasciculul superior ilio-trohanterian şi fasciculul inferior ilio-trohanterian.
Ligamentul pubo-femural, situat pe faţa inferioară a capsulei, se inserează în sus pe

7
eminenta ilio-pectime şi pe marginea anterioară a şanţului subpubian, de unde fibrele sale merg
în jos, în afară şi puţin posterior, fixându-se pe partea anterioară a depresiunii pretrohanteriene.
Ligamentul ischio-femural, situat pe faţa posterioară a capsulei articulare, porneşte de la
nivelul guterei subcotiloidiene de unde se îndreaptă în sus şi în afară, oblic, pe faţa posterioară a
colului şi se inseră înaintea fosetei digitale a marelui trohanter.
Ligamentul rotund, considerat ca vestij otogenic al muşchilor ambieni, se prezintă ca o
lamă fibroasă lungă de aproximativ 3 cm care se întinde de la foseta capului femural până la
scobitura ischio-pubiană a osului coxal.

e) Muşchii şoldului – fața anterioară


Faţa anterioară a articulaţiei coxo-femurale este în raport cu muşchiul psoas iliac
(iliopsoas) de care este separată prin una sau două burse seroase, care adesea comunică cu
sinoviala articulară. Alcătuit în partea superioară din două porţiuni muşchiul psoas, inserat pe
faţa laterală a ultimei vertebre toracale şi a primelor patru vertebre lombare şi mușchiul iliac
inserat în fosa iliacă pe care o căptuşeşte. Cele două porţiuni se unesc şi formează un corp
muscular comun, care trece succesiv prin regiunea lombară şi pelviană, iese din bazin prin
lacuna musculară şi ajunge la coapsă unde se inseră printr-un tendon comun pe micul trohanter.
Acţiunea principală o are asupra articulaţiei coxofemurale. Este cel mai important flexor al
coapsei pe bazin. Pe lângă acţiunea principală de flexor, iliopsoasul mai are o acţiune secundară
de rotaţie externă a coapsei. Iliopsoasul primeşte mai multe ramuri scurte din plexul lombar şi
câteva ramuri din nervul femural L2, L3, L4.
Muşchiul drept anterior (Rectus femoris) are inserţia superioară prin tendonul direct la
nivelul spinei iliace antero-inferioare, iar prin tendonul reflectat pe sprânceană cotiloidă în
partea superointernă. Distal formeaza tendonul quadricepsului împreună cu vastul intern (vastus
internus), vastul extern (vastus externus) şi cruralul (vastus intermedius). Acesta acţionează ca
flexor al coapsei pe bazin. Inervaţie - ramura quadricepsului din nervul crural.
Muschiul croitor (Sartotius) are inserţia superioară la nivelul spinei iliace anterosuperioare
de unde merge oblic în jos şi înăuntru pentru a se insera în jos pe faţa internă a
extremităţii superioare a tibiei (pes anserinus). Acţionează ca flexor al gambei pe coapsă şi
flexor abductor şi rotator în afară al coapsei pe bazin. Inervație - inervat de ramuri ale nervului
femural.

f) Mușchii șoldului – fața superioară


Faţa superioară a articulaţiei coxo femurale este în raport cu muşchiul fesier mic (Gluteus

8
minimus). El se inseră sub câmpul osos al fosei iliace externe, situate înaintea liniei semicirculare
anterioare. De acolo fibrele converg spre un tendon puternic care se inseră pe marginea
anterioară a marelui trohanter. Între acest muşchi şi trohanter se află o bursă seroasa. Ca acţiune
micul fesier este abductor al coapsei. Contractia izolată a fasciculului anterior produce rotaţia
interna a coapsei. Contracţia fasciculului posterior determină rotaţia externa a coapsei. Inervatie -
ramură a fesierului inferior.
Mușchiul fesier mijlociu (Gluteus medius) se inseră pe porţiunea fosei iliace externă
cuprinsă între cele două linii semicirculare. De aici fibrele sale converg către marele trohanter
unde , printr-un tendon larg şi plat se inseră pe creasta oblică a feţei externe a marelui trohanter.
O bursă seroasă separă fesierul mijlociu de mare trohanter. Ca acţiune el este un puternic
abductor si rotator înăuntru. Este stabilizator lateral al şoldului. Când îşi ia punct fix pe femur, el
ridica bazinul. Are o mare importanţă în mers.

g) Mușchii șoldului – fața posterioară


Faţa posterioară a articulaţiei coxo-femurale este acoperită de muşchii rotatori externi de
sus în jos. Aceștia sunt:
Muşchiul piramidal (Piriformis) care este un mușchi alungit, de forma triunghiulară cu bază
în bazin, iar vârful la marele trohanter. El se inseră în interiorul bazinului, pe faţa anterioară a
sacrului, în vecinătatea găurilor sacrale (a 2-a, a 3-a si a 4-a), iar fasciculele musculare merg în
afară, ies din bazin prin marea scobitură sciatică şi se termină printr-un tendon pe marginea
superioară a marelui trohanter. Ca şi ceilalţi muşchi pelvi-trohanterieni roteşte coapsa afară.
Dacă coapsa este flectată, este un abductor al acesteia. Ca şi abductorul intern este un stabilizator
al soldului. Inervatie - nervul piramidal din plexul sacral.
Gemenii pelvieni (Muschii Gemelli spinalis şi tuberalis) care sunt muşchi subţiri, de formă
patrulateră care însoţesc porţiunea extra pelvina a obturatorului intern. După situaţia lor faţă de
acest tendon, unul este superior şi altul inferior. Gemenul superior este numit spinal, fiindcă se
insera pe spina sciatică, iar cel inferior, numit şi tuberal, se inseră pe tuberozitatea
ischionului.Ca acţiune sunt rotatori în afară. Inervaţie - ramuri din plexul sacral.
Muschiul obturator intern se inseră pe faţa internă a membranei obturatoare şi pe
periferia osoasă a găurii obturatoare. Ca acţiune este un puternic rotator în afară al coapsei.
Inervaţie - este inervat de nervul obturator intern, ramura diaplexul sacral.
Muşchiul obturator extern se prinde pe faţa externă a cadrului osos al găurii obturatoare,
trece pe sub colul femural spre faţa posterioară a articulaţiei şi se termină printr-un tendon în
fundul cavitaţii digitale a marelui trohanter. Ca acţiune este tot un rotator în afară, dar datorită

9
poziţiei sale sub colul femural este un veritabil coaptor articular, fiind principalul stabilizator
inferior al şoldului.
Muşchiul pătratul crural (Quadratus femoris) pleacă de la tuberozitatea ischiatica, merge
pe partea posterioară a articulaţiei coxo-femurale şi se inseră în afară pe creasta
intertrohanteriană. Ca acţiune este un puternic rotator în afară al coapsei. Este inervat de o
ramură din plexul sacral.

h) Mușchii șoldului – fața inferioară


Faţa inferioară a articulaţiei coxo-femurale este în raport cu muşchiul pectineu
(Pectineus) care se inseră în sus pe creasta pectineală şi pe ligamentul lui COOPER de unde
fibrele lui merg în jos în afară şi puţin înapoi şi se termină pe creasta pectineală a femurului. Ca
acţiune este aductor al coapsei, flexor şi rotator în afară. Este inervat de ramuri din nervul crural.
Dedesuptul acestui muşchi se etajează micul adductor, adductorul mijlociu şi adductorul mare.
Inserţiile lor superioare sunt pe ramura ischio-pubiană de unde coboară pe faţa internă a diafizei
femurale. Ca acţiune sunt adductori ai coapsei şi foarte slabi rotitori în afară. Inervaţie - toţi
adductorii primesc ramuri din nervul obturator (plexul lombar).

i) Mușchii – șoldului
Faţa externă a şoldului este acoperită de expansiunea aponevrotică a fasciei lata
denumită şi bandelata lui MAISSIAT, care porneşte de la creasta iliacă, acoperă fesierul mijlociu
şi marele trohanter şi coboară pe faţa externă a coapsei, spre gambă în partea anterioară a acestei
lame aponevrotice într-o dedublare a sa se află muşchiul tensor al fasciei lata care se inseră sus
pe spina iliacă antero-superioară, iar în jos fibrele sale se confundă cu cele ale fasciei lata.
Acţionează ca abductor şi flexor al coapsei. Prin conexiunile pe care le are cu fesierul mare, ajut
la menţinerea poziţiei verticale la tendinţa de cădere înainte. Preia presiunea exercitată asupra
trohanterului împinge capul femural în articulaţie devenind stabilizator extern al şoldului.
Inervaţie - primeşte ramuri din gluterul superior.

10
1.2    Prezentarea teoretică a bolii
1.2.1.     Definiție

Coxartroza, denumită și artroza șoldului este o artropatie cronică, caracterizată din punct
de vedere morfologic prin alterări degenerative ale cartilajului articular, asociate cu leziuni
proliferative ale țesutului osos subiacent. Considerată multă vreme ca o boală legată de
îmbătrânire, de unde și vechea denumire de morbus coxae senilis, astăzi, grație lucrărilor
experimentale și histologice ale lui Rutishauser și ale școlii sale ,ca și lucrărilor lui Pauwels, se
admite că în coxartroză leziunile sunt expresia adaptării țesutului osos la factorii de presiune
excesivă pe care îi suportă în unele împrejurări articulația.
Coxartroza este una dintre cele mai frecvente artroze și în același timp, una dintre cele mai
grave, deoarece, afectarea sa, duce la deficiențe serioase în stabilitatea și mobilitatea
bolnavului.  Se întâlnește de obicei la vârsta de 50-60 de ani sau chiar la tineri, în caz de
malformație a articulaței coxofemurale.
     

1.2.2.     Etiologie

Coxartroza constituie o boală plurietiologică, dar monopatogenică, expresie a degradării


anatomo- funcționale a șoldului. Afecțiunea este întâlnită la persoane care depășesc vârsta de 40
ani, iar frecvența ei crește odată cu vârsta. Ea interesează în mod egal ambele sexe, cu o ușoară
predominanță la sexul feminin.
Aproape toate clasificările etiologice ale coxartrozei fac dinstincția între formele
primare  sau idiopatice și forme secundare:
 Coxartrozele  primare  constituie aproximativ jumătate din numărul total și ele
debutează către varsta de 60 ani. Adesea sunt bilaterale, se însoțesc de artroze ale altor
articulații, iar radiologic sunt artroze de tip central.  Par să fie cauzate de factori generali,
încă putțn cunoscuți, care alterează cartilajul articular, producând leziuni de uzură
precoce la nivelul articulațiilor supuse la eforturi maxime.
 Coxartrozele secundare sunt acelea la care factorii locali pot să fie incriminați drept
cauze declanșatoare ale afecțiunii. Dintre coxartrozele secundare cele mai frecvente sunt
acelea consecutive alterărilor  mecanicii articulare prin tulburari de statica articulara care
pot fi datorate: 
 malformațiilor congenitale coxofemurale - ex. displazia sau luxația congenitală
de șold, coxa vara sau valga, protruzia acetabulară juvenilă. 
11
 deformațiilor coxofemurale câștigate -  ex. sechelele traumatice ale capului
femural sau cotilului după fracturi, luxașii, decolare epifizară.
O altă categorie de coxartroze secundare sunt acele care, fără să fie datorate malformațiilor
sau tulburărilor de statică articulară, recunosc totuși cauze locale care au alterat sinoviala sau
cartilajul articular, elemente pe care se va dezvolta ulterior artroza. Astfel, avem coxartrozele
secundare unei coxite infecțioase sau reumatismale, condromatozei șoldului, sinovitei
traumatice.

1.2.3.     Patogenie

Funcționalitatea normală a unei articulații depinde de integritatea morfofuncțională a


componentelor sale și de prezența cantitativ  normală a lichidului sinovial, care asigură nutriția
cartilajului și ungerea articulară.
Nutritia cartilajului este în mod normal foarte precară depinzând, printre altele, de o serie de
factori  mecanici de frecare și presiune care favorizează pătrunderea lichidului sinovial în
porozitățile cartilajului. Nutriția cartilajului poate deveni deficitară în imobilizările articulare,
precum și în tulburările de secreție a lichidului sinovial, în particular a acidului hialuronic, de
către celulele sinoviale în porozitățile cartilajului. Perturbarea echilibrului articular în coxartroză
poate fi determinată de factori biologici sau mecanici. Primele modificări decelabile în
coxartroză se situează la nivelul cartilajului care acoperă capul femural și acetabulul. Procesul de
degenerescență a cartilajului, în zona în care nu suportă greutatea corpului, provoacă o
proliferare activă a vaselor subiacente stratului calcifial al cartilajului, pe care îl invadează și îl
transformă în țesut osos. Astfel, în zona neportantă a capului femural și a cotilului, au loc
procese osteogenetice cu formare de osteofiți. În zona care suportă greutatea corpului, cartilajul
degenerat se subțiază până la dispariție.  Suprafața osoasă neprotejată de cartilaj și supusă unei
presiuni enorme se produce o eburnare, iar sub această zonă, în grosimea țesutului spongios al
capului, apare o densificare osoasă.  La acest nivel există o reacție vasculară accentuată, care
este responsabilă de densificarea și îngroșarea travelor osoase, dar, care lipsește pe linia de
transmitere maximă a presiunii, unde țesutul osos este resorbit și înlocuit cu focare de fibroză.
De aceea, coxartroza apare ca o tulburare vasculară care modifică natura țesuturilor articulare, în
special a cartilajului și a osului, se însoțește de dureri și de deformări mari. Zona de condensare
osoasă este în mod special responsabilă de producerea stimulilor dureroși.

12
1.2.4.     Simptomatologie

Semnele clinice ale coxartrozei sunt :


 Durerea la mers care este simptomul principal. Ea apare după  o distanță variabilă și
obligă bolnavul să se oprească pentru câteva minute, după care reluarea mersului este
mai mult sau mai puțin ușurată. Această durere dispare la repaus. Din cauza durerii
mersul este șchiopătat, iar mersul pe teren accidentat, urcarea sau coborârea scărilor
sunt deosebit de penibile. La ridicarea din pat sau după o perioadă mai îndelungată
de stat pe scaun, primii pași sunt foarte dureroși, iar după ce s-a făcut încălzirea
articulației, durerile scad sau încetează total.  Sediul durerii variază : uneori ea este
situată la rădăcina coapsei, pe fața anterioară și poate să se întindă până la genunchi;
alteori durerea se găsește pe fața internă a coapsei, în regiunea mușchilor adductori.
Durerea articulară se explică prin faptul că suprafețele osoase se presează și
,,se freacă’’ una de alta, cartilajul distrugându-se, astfel, se produce o iritație
mecanică ce determină și o inflamație locală care explică cauza durerii în mișcare.
Celelalte semne subiective întâlnite în coxartroză sunt inconstante. Astfel bolnavii pot
să perceapă uneori, în cursul unor anumite mișcari cracmente în articulația șoldului,
iar alteori prezența unor episoade bruște, dar pasagere de blocaj al articulației
șoldului.

 Atitudinea vicioasă apare târziu în evoluția coxartrozei și este datorată, la început


contracturii musculare datorată incongruenței articulare. Atitudinea vicioasă a
șoldului este în flexie, adducție și rotație externă. Astfel flexia coapsei este
compensată printr-o hiperlordoză lombară, adducția coapsei printr-o ridicare a
bazinului de partea bolnavă, iar rotația externă printr-o rotație cu antepulsia bazinului
de partea bolnavă. Numai după corectarea acestor atitudini de decompensare se va
aprecia exact amplitudinea atitudinii vicioase a șoldului bolnav.

 Limitarea mișcărilor se manifestă prin jena accentuată pe care o resimte bolnavul


când vrea să-și încrucișeze genunchii sau prin imposibilitatea de a se încălța de partea
bolnavă ( ,,semnul pantofului’’), bolnavul se încalță pe la spate prin flectarea
genunchiului. Limitarea miscarilor pasive este constantă în coxartroză și poate să fie
apreciată prin măsurarea unghiurilor. Flexia coapsei poate să fie limitata până la
900 sau chiar mai puțin, abducția este considerabil limitată și destul de precoce în

13
raport cu flexia. Rotația internă și mai puțin cea externă, este limitată, în comparație
cu cea a șoldului sănătos.
După un oarecare timp de evoluție a coxartrozei se întâlnește în mod constant o hipertrofie a
musculaturii coapsei și a fesei care  se datorează faptului ca suprafeîele articulare nu se mai
adaptează perfect una cu cealaltă datorate deformărilor extremităților osoase prin hipertrofie și
osteofitoză.
Examenul  radiologic pune în evidență leziunile radiologice ale coxartrozei:
 Pensarea spațiului articular care arată uzura cartilajului articular, iar in formele
incipiente ea poate să lipsească.
 Alterarea structurii osoase constă în procesul de condensare osoasă, de atrofie
calcară numit osteoscleroză și rarefierea osoasă uneori geodică.
 Osteofitoza constă în formarea unor excrescențe osoase numite osteofite care se
dezvoltă la periferia învelișului cartilaginos și al capului femural.
 Modificarea formei capului femural și a cotilului. Capul femural apare turtit
datorită unei înfundări în zona de sprijin. Cavitatea cotiloidă prezintă o
înclinare mare ceea ce duce la ovalizarea cotilului.
Examenul de laborator este redus : VSH, leucocitoza sunt în valori normale, uneori acidul
uric este crescut.  

  1.2.5. Diagnostic

Examenul radiologic este foarte edificator pentru coxartroză. El prezintă:


 Osteoscleroză marginală cu îngroșarea sprâncenei cotiloide
 Îngustarea spațiului articular
 Hipertrofie osoasă
Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei, a examenului fizic și al celui radiologic.
Principala afecțiune cu care se face diagnosticul diferențiat este bursita trohanteriană care are
simptome asemănătoare cu iradierea durerii spre marele fesier, dar nu prezintă limitarea
mișcărilor în articulația coxo-femurală.

14
1.2.6. Evoluție și prognostic

În baza unor măsuri terapeutice adecvate , evoluția coxartrozei este lent progresivă,
agravantă. La mulți bolnavi această evoluție se poate întinde pe 10-15 ani, însă la alții evoluția
poate fi rapid invalidantă, în 1- 2 ani. Agravarea coxartrozelor se exprimă în general prin
intensificarea durerilor, prin accentuarea impotenței funcționale, ca și prin agravarea
deformărilor: scurtarea membrului inferior, deformarea bazinului. Din toate artrozele ,
coxartroza are caracterul cel mai invalidant și ireversibil, de unde și prognosticul rezervat.

1.2.7.     Tratament   

Obiectivele tratamentului coxartrozelor sunt:


 combaterea durerilor
 diminuarea redorii şi a impotenţei funcţionale
 menţinerea funcţiei articulare şi recâştigarea mişcării
 micşorarea handicapului
Tratamentul coxartrozei beneficiază de mijloace ortopedice, medicamentoase, fizioterapice,
crenoterapice şi chirurgicale.
1. Mijloacele ortopedice  constau în reducerea sprijinului și în mobilizarea șoldului, pentru
a-i conserva funcția. Reducerea sprijinului este absolut necesară, întrucât exercitarea
unei presiuni pe zonele patologice accelerează producerea leziunilor anatomice.
Mobilizarea urmărește să mențină o funcție articulară satisfăcătoare, evitând instalarea
unei atrofii musculare.
2.  Mijloacele medicamentoase constau în administrarea de  antiinflamatoare nesteroidiene
(Movalis, Celebrex, Meloxicam, Diclofenac, Flamexim, etc.), miorelaxante (Midocalm,
Neuriplege, Arcoxia ,Cloroxazon), antialgice (Nurofen, Eferalgan, Piafen, Tramadol,
etc), gel-uri și unguente ( Ketoprofen , Diclofenac, Fastum gel ), toate acestea făcând
parte din tratamentul simptomatic, cu acțiune de scurtă durată. Din grupa medicamentelor
de lungă durată fac parte: corticosteroizii depozit, intraarticular – Triamcilonon și Acidul
Hialuronic. Pe de altă parte se indică folosirea unei medicații care își propune să
influențeze pozitiv însuși fondul evolutiv al bolii, medicamente numite de reumatologii
americani ,,Direase Modifying Osteo Arthritis Drugs,, (DMOAD) , și anume:
glucozaminosulfat, condroitinsulfat, pentosansulfat, orgoteină, ecxtracte de avocado și
soia, tetraciclinele, terapiile experimentale. Forma clinică în care tratamentul

15
medicamentos este de mare ajutor bolnavului și poate fi folosit timp îndelungat, este
coxartroza primara. În formele dureroase se pot folosi infiltrații intraarticulare cu lichid
sinovial.
3. Fizioterapia constituie un mijloc important în cadrul tratamentului complex al
coxartrozei deoarece  are o utilă acțiune antalgică, decontracturantă și într-o oarecare
măsură antiinflamatoare. Se recomandă împachetări cu parafină, revulsive, infraroșii și
roentgenterapia.
4. Crenoterapia  este un excelent mijloc de tratament cu ape hiperterme, ape sulfuroase,
ape clorurosodice, nămoluri. Aplicațiile locale, băile de nămol, dușuri - masaj, au un
efect sedativ, antispastic, dar și tonic stimulant. Aceste mijloace care constituie baza
tratamentului conservator al coxatrozei, trebuie completate cu câteva prescripții de viață:
lupta activă contra obezității, evitarea excesului de oboseală articulară, menținerea unei
mobilități articulare maxime prin gimnastică medicală zilnică.
5. Tratamentul chirurgical se indică când celelalte proceduri nu mai dau rezultate și
constau în :
 Osteotomii intertrohanteriene pentru corecția de coxa valga sau de medializare
Mc Murray, de rotație tip Sugioka, etc.
 Osteotomii de bazin
 Artroplastia de sold cimentată sau necimentată, în funcție de vârsta pacientului

16
CAPITOLUL  II

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN


ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU
COXARTROZĂ

2.1. Internarea pacientului în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viața bolnavului cu coxartroză,


deoarece el se desparte de mediul său obișnuit și este nevoit să recurgă la ajutorul oamenilor
străini. Această situație împreună cu boala îi creează anumite stări emotive de care personalul
trebuie să țină seama, menajându-l cât mai mult.
Primul contact cu bolnavul este hotărâtor pentru câștigarea încrederii lui, factor
indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere între bolnav și personalul de îngrijire în
vederea recâștigării sănătății celui internat. Din acest motiv este important ca personalul
serviciului de primire să dovedească încă de la început cea mai mare atenție și preocupare față de
bolnavul nou sosit.
Accesul bolnavului în spital se face prin camera de gardă. Bolnavul este ajutat să se
dezbrace și apoi ajutat să se așeze pe masa de consultație pentru a fi examinat de medicul de
gardă în vederea stabilirii diagnosticului de internare.
Pacientul cu coxartroză se internează prin programare  pe baza biletului de internare emis
de medicul din policlinică sau pe baza biletului de trimitere de la medicul de familie. Bolnavul
internat este înregistrat în registrul de internări, tot aici se completeaza foaia de observație
clinică și datele de identitate, număr salon, diagnostic de internare. În foaia de temperatură  sunt
trecute diureza, lichidele ingerate, scaunele, dieta și funcțiile vitale: pulsul, tensiunea arterială ,
temperatura și respirația. Hainele bolnavului vor fi supuse deparazitării și dezinfectării înainte de

17
înmagazinare. Bolnavul îmbrăcat în ținuta de spital ( pijama, capot, papuci) este condus în
Secția Interne.

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Asistenta medicală asigură primirea bolnavilor internați și se îngrijește de acomodarea


acestora la condițiile de spital, scopul internării fiind vindecarea.
Regimul terapeutic de vindecare urmărește izolarea bolnavului de condițiile negative ale
mediului care ar putea traumatiza, suprasolicita sau epuiza sistemul nervos central. De aceea
bolnavii noi ajunși pe secție vor fi cazați în saloane cu pacienți a căror stare de sănătate prezintă
o evoluție favorabilă, astfel încât din discuțiile ce vor avea loc între pacienți, acesta să capete
încredere în metoda terapeutică aleasă și în personalul care îl va îngriji. Saloanele vor fi curate,
zugrăvite în culori deschise odihnitoare, iluminatul difuz și indirect și se va ține cont de
condițiile de asepsie și antisepsie, evitându-se astfel contaminarea bolnavului cu agenții
patogeni. Temperatura în salon trebuie să fie de  aproximativ 19-21 grade C,
umidificarea  aerului de 60-65% pentru a menține în bune condiții funcția respiratorie a
pacientului. Vor fi înlăturați factorii iritanți, vizuali, auditivi, olfactivi care produc excitații
negative prin aerisirea salonului de cel putin 2 ori pe zi, menținerea în stare de curățenie a
mobilierului, faianței, pardoselei .
Se aduce la cunoștința pacientului   regulamentul de ordine interioară care cuprinde atât
îndatoririle pacientului spitalizat cât și drepturile lui pe durata spitalizării. Pacientul este obligat
să respecte ordinea de zi a secției pentru a nu-i deranja pe ceilalți. Orele de odihnă vor fi
respectate cu strictețe, mesele vor fi servite la orele programate.    
         Pacientul trebuie să declare toate simptomele legate de boală , să se supună prescripțiilor
medicale, iar în timpul vizitei va fi educat să stea liniștit în pat, să nu deranjeze munca
medicului. Este interzis să facă gălăgie, murdărie dezordine în salon precum și anexe.
Asistenta medicală participă la vizita medicală, consemnează și asigură îndeplinirea tuturor
recomandărilor medicale privind igiena bolnavilor, regimul alimentar, preluarea produselor
biologice pentru efectuarea analizelor de laborator, administrarea tratamentelor prescrise.
     

18
2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi

În condițiile spitalizării patul reprezintă pentru fiecare bolnav, spațiul în care își petrece
majoritatea timpului din boală și convalescența, de aceea  trebuie să fie comod, de dimensiuni
potrivite, accesibil din ambele părți , ușor de manevrat, ușor de curățat, pentru ca îngrijirile,
investigațiile și tratamentele aplicate bolnavului să nu fie împiedicate.

2.3.1.     Pregătirea patului și a accesoriilor lui

Tipul de pat utilizat pe secție are lungimea de   2 m, lățimea de 80-90 cm. Înălțimea de la
dușumea până la saltea trebuie să fie de 60 cm așa încât să-i permită bolnavului să poată să
coboare la nevoie din pat, să poată sta în poziție șezând, sprijinindu-și picioarele comod pe
podea. Aceste paturi sunt prevăzute cu somieră mobila la care cadranul este de 2,3 sau 4 bucăți
articulate, dând posibilitatea de așezare a bolnavului în poziții foarte variate.
Patul poate fi prevăzut cu următoarele accesorii :
 Saltele ortopedice
 Saltele pentru prevenirea escarelor
 Perne
 Paturi confecționate din lână moale ușor de spălat
 Cearșafuri : unul simplu și unul plic
 Una, două fețe de pernă
 Mușama și aleză în funcție de caz
Auxiliar patul poate fi prevăzut cu :
 Sprijinitor de perne
 Rezemător de picioare
 Apărătoare laterală
 Coviltir

19
 Susținător de învelitoare
 Mese adaptabile la pat
 Agățătoare pentru ușurarea mobilizării active
Pregătirea patului fără pacient se realizează la externarea pacientului spitalizat/internarea
pacientului în vederea tratării lui. Materialele necesare sunt:
 cărucior pentru lenjerie
 un cearșaf simplu și unul plic
 fețe de pernă
 pătură
 perne
 mănuşi unică folosinţă
 aleză, muşama
 două scaune cu spătar
Tehnica începe cu îndepărtarea noptierelor de lângă pat și așezarea celor două scaune cu
spătar spate în spate pe care se așează în ordinea întrebuințării lenjeria curată (pătura şi
cearşaful de pătură pliate în armonică, muşamaua şi aleza rulate din două părţi egale până la
mijloc, cearşaful de pat rulat la fel, faţa de pernă). Se îndepartează lenjeria murdară, care se
aşează în sacul pregătit pentru lenjerie murdară, se aranjează salteaua și se pregătește patul
cu lenjeria curată.

2.3.2.     Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat

În cazul pacientului cu coxartroză, unde starea generală nu permite ridicarea acestuia din
pat lenjeria va fi schimbată cu pacientul în pat. În funcție de capacitatea pacientului de a se
mobiliza schimbarea patului se poate realiza în lungime și în lățime când pacientul poate fi
sprijinit în poziția șezând.
Materialele necesare :
 cărucior lenjerie
 cearşaf plic şi cearşaf de pat
 faţă de pernă
 aleză, muşama
 învelitoare de flanelă sau o pătură moale
 două scaune cu spătar
 mănuşi de unică folosinţă
20
 sac pentru rufe murdare
Tehnica va fi executată de doua asistente şi începe cu pregătirea fizică şi psihică a pacientului.
Apoi se așează pe un scaun în ordinea priorității, pătura și cearșaful de sub pătură se împăturesc
în trei sub formă de armonică. Aleza se rulează împreună cu mușamaua, fie în lățime dacă
schimbarea se face în lungime, fie în lungime dacă schimbarea se face în lățime. Cearșaful se
rulează în lungime când schimbarea se face în lungime și în lățime când schimbarea se face în
lățime. Manevrele sunt executate de către două asistente care se așează de o parte și de alta a
patului. Una dintre asistente sprijină și supraveghează pacientul, iar cea de-a doua adună lenjeria
murdară și o înlocuiește cu una curată.

2.3.3. Asigurarea igienei personale corporale și vestimentare a pacientului

La internarea în spital i se dă posibilitatea pacientului să facă baie sau duș, lucru ce va


continua şi în timpul spitalizării bolnavul. Cu această ocazie i se va schimba și lenjeria. Baia
generală va fi efectuată obligatoriu înaintea intervenției chirurgicale și înaintea externării. Pentru
a preveni accidentele asistenta medicală va programa baia sau dușul dimineața pe nemâncate sau
seara după digestie. Materialele necesare sunt: termometru de baie, săpun, mănuși de baie,
alcool, lenjerie curată încălzită, casca pentru protejarea părului. Cada fiind spălată și dezinfectată
se umple cu apa pe jumătate. Temperatura apei trebuie să nu depășească 37, 38 0 C. Pacientul este
invitat să urineze, ajutat să se dezbrace, i se protejează părul, iar la intrarea în cadă asistenta îi
supraveghează reacția.
Rolul asistentei medicale  este de a supraveghea bolnavul, astfel încât dacă starea
pacientului se alterează să poată lua atitudinea corespunzătoare ce se impune situației.

2.3.4. Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

Dacă pacientul este imobilizat se impune efectuarea toaletei pacientului la pat pe


regiuni.  Înainte de efectuarea tehnicii propriu-zise se va asigura intimitatea pacientului și
condițiile de prevenire a formării curenților în încăpere.
Materialele necesare sunt:
 paravan

21
 3 prosoape de culori diferite, 3 mănuși de baie de culori diferite
 săpun neutru, perie de unghii, foarfece pentru unghii, pila, perie de dinți, pudră de talc
 pasta de dinți, pahar cu apă, pahar cu soluție antiseptică pentru gargară
 lighean, cană pentru apă caldă, găleata pentru apă murdară
 muşama, aleză,şorţ unica folosinţă asistentă medicală
 un cearșaf sau flanelă,
 termometru de baie, alcool mentolat sau camforat.
Ordinea în care se execută baia este: fața, gâtul, membrele superioare, partea anterioară a
toracelui, regiunea abdominală, partea posterioară a toracelui, regiunea sacrală, membrele
inferioare, organele genitale și la sfârșit regiunea perianală. Efectuarea toaletei cavității bucale se
face de către pacient, acesta fiind ajutat să stea în poziție semișezândă sau decubit lateral la
marginea patului. Pacientul este servit cu pahar cu apă, pasta și periuța de dinți, iar  lenjeria este
protejată cu un prosop.

2.3.5      Observarea poziţiei pacientului în pat

Pacientul cu coxartroză poate adopta o poziție vicioasă datorată durerii și modificărilor


apărute la nivelul articulației coxo-femurale. Poziția antalgică adoptată de pacienți poate produce
modificări semnificative la nivelul altor articulații sau la nivelul coloanei vertebrale de aceea se
impune corectarea permanentă a viciilor de postură.

2.3.6.     Schimbarea poziției și mobilizarea pacientului

Dacă pacientul se poate mobiliza singur (activ) și nu necesită îngrijiri speciale din partea
cadrelor medicale medii poziţia acestuia va fi în decubit dorsal sau decubit lateral pe  partea
neafectată.
Schimbarea  poziției bolnavului cu coxartroză se efectuează de 1-2 asistente medicale
(pasiv) care trebuie să urmărească următoarele principii: prinderea bolnavului se va face precis,
sigur, cu toată mâna, cu degetele alăturate așezând palma pe suprafața corpului protejând
regiunea dureroasă; așezarea asistentei medicale cât mai aproape de pat cu picioarele depărtate
pentru a avea o bază de susținere cât mai mare, genunchi flectați și coloana vertebrală ușor
aplecată. Scopul mobilizarii este mișcarea bolnavului pentru a preveni complicațiile ce pot să

22
apară datorită imobilizării prelungite , din cauza presiunii exercitate asupra țesuturilor cuprinse
între planurile osoase și suprafața dură a patului. Mobilizarea se face în funcție de natura bolii,
starea generală și cuprinde exercițiile pasive și active pentru refacerea condiției musculare, a
tonusului muscular, menținerea mobilității articulare, asigurarea stării de bine și
independența,  stimularea organismului și circulația sanguină pentru prevenirea tulburărilor
locale de circulație (roșeață, edem, escare, necroze) și încetinirea circulației în clinostatism,
formarea trombozelor și a pneumoniilor hipostatice.
Programul trebuie respectat cu strictețe astfel încât la fiecare 2 ore bolnavul să fie așezat
într-o altă poziție decât cea inițială și să fie consemnat în foaia de îngrijire a bolnavului.
Mobilizarea activă a bolnavului se reia la indicația medicului sub supravegherea strictă a
asistentei medicale și evitându-se ortostatismul prelungit.

2.3.7.     Captarea eliminărilor  fiziologice şi patologice

Are drept scop observarea caracterelor fiziologice și patologice a dejecțiilor, descoperirea


modificărilor  patologice în vederea stabilirii diagnosticului. Se realizează, în mod special, atunci
când pacientul cu coxartroză nu se poate deplasa
Materialele necesare sunt:
 prosoape, acoperitoare de flanelă
 paravan, mușama și aleză
 materiale pentru toaleta mâinilor
 mănuși
 plosca, bazinet, urinare pentru femei și bărbați,
 taviță renală, scuipători, pahar conic sau cutie Petri
a) Captarea materiilor fecale : asistenta medicală pregătește fizic şi psihic pacientul, separă
patul de restul salonului cu paravan, protejează patul cu mușama și aleză. Se ridică pacientul și
se introduce bazinetul cald sub regiunea sacrală, se acoperă cu învelitoarea până termină actul
defecării, apoi se efectuează toaleta regiunii perianale, se acoperă cu capacul, se strâng
materialele, se îmbracă pacientul, se aerisește salonul, se spală mâinile pacientului, iar scaunul
se păstrează pentru vizita medicală, în cazul în care aspectul acestuia este modificat. Se notează
cantitatea eliminată în foaia de temperatură şi se descrie eventualele aspecte patologice ale
acestuia : culoare, formă, prezenţa sângelui, a puroiului, mucusului, prezenţa durerii.
b) Captarea urinei : servirea urinarelor, ca și îndepărtarea lor se face în mod asemănător cu a
bazinetelor. Urinarele pot fi plasate pe suportul de sârmă, fixate la marginea patului, iar după
utilizare se golesc imediat, se spală la jet de apă caldă și se dezinfectează. Se măsoară cantitatea
23
de urină şi se observă aspectul urinii. Se notează cantitatea culoarea, aspectul , întreruperea
jetului eventualele senzaţii neplăcute (jenă, usturime)

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

a) Funcțiile vitale includ: respirația, pulsul, tensiunea arterială ( TA ) și temperatura. Ele


sunt utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau de boală.
Respirația reprezintă funcția prin care se asigură organismului oxigenul necesar
metabolismului celular și de evacuare a bioxidului de carbon, prin mișcari de expansiune și
retracție a cutiei toracice, rezultat din arderile celulare.  Frecvența normală a respirației la adult
este de  16-18 respirații/minut cu ușoare modificări în funcție de sex.
Asistenta medicală va urmări: frecvența, tipul respirator, simetria mișcarilor și ritmul.
Urmărirea mecanicii respiratorii se face prin simpla observație și numărarea mișcarilor pe minut.
Se notează în foaia de temperatură  cu pix sau creion verde printr-un punct, știind ca  fiecare
linie orizontală reprezintă 2 respirații și unirea cu o linie a valorii prezentate cu cea anterioară
pentru a obține curba. La bolnavii cu coxartroză nu sunt modificări legate de respirație, decât în
cazul celor ce prezintă alte afecțiuni care pot modifica frecvența, timpul respirator și simetria
mișcărilor și ritmul.
Pulsul  reprezintă expansiunea ritmică a arterelor, care se comprima pe un plan dur și este
sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naștere din conflictul dintre sângele existent în
sistemul arterial și cel împins în timpul sistolei. Acest conflict se exteriorizează prin destinderea
ritmica a arterei.
Valoarea normală la adult este de 60-80 pulsaăii/minut iar la persoanele de peste 60 de ani 
80-95 pulsații/minut.
Valori patologice :
 puls bradicardic sub 60 pulsații/minut
 puls tahicardic peste 80 pulsații/minut. 
Asistenta medicală trebuie să observe la puls: frecvența, ritmul, volumul și tensiunea
pulsului, celeritatea. Pulsul se măsoară dimineața și seara, cel mai des la artera radială. Se
notează în foaia de temperatură cu pix sau  creion roșu, sub formă de curbă, știind ca o linie
orizontală corespunde cu 4 pulsații/minut.
24
Tensiunea arterială ( TA ) reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant  asupra
pereților arteriali.  TA este   determinată de forța de contracție a inimii, rezistența, elasticitatea ,
calibrul vaselor și vâscozitatea sângelui. Valoarea sa variază în funcție de puterea de contracție a
inimii, de rezistența pe care o opun vasele de sânge (de ex.vasele înguste, aterosclerotice,
determină o creștere a TA). Ea prezintă valoarea maxima în cursul sistolei (TA sistolică sau
maximă) și valoarea minimă în cursul diastolei (TA diastolică sau minimă).  La adult TA maximă
variază între 120-140mmHg, iar TA minimă între 70-90mmHg. Măsurarea TA se face cu
tensiometru cu mercur sau manometru, iar valoarea ne  informează asupra frecvenței și ritmului
cardiac. În cazul bolnavilor cu coxartroză, TA nu prezintă modificări, decât în cazul celor cu
hipertensiune sau hipotensiune arterială. TA se notează în foaia de temperatură valoric și grafic
cu pix sau creion roșu.
Temperatura  - menținerea ei în limite normale este o necesitate a organismului de a
conserva o temperatura la un grad aproximativ constant, pentru a-și menține starea de bine.
Temperatura corpului se menține constantă datorită echilibrului dintre termogeneză și termoliză
numit homeostazie. Temperatura se măsoară de obicei dimineața la ora 8 și seara după ora 17. În
cazul în care temperatura este foarte mare, se repetă pentru a nu fi greșită. Măsurarea
temperaturii se face în general axial în cazul bolnavului cu coxartroză și se  notează în foaia de
temperatură sub formă de curbă cu creion sau pix albastru, o linie orizontala corespunzând la 2
subdiviziuni de grad. Asistentul medical pregătește materialele necesare verificând integritatea
termometrului, funcționalitatea și dacă mercurul este coborat în rezervor. Valoarea normală
variază între 36-37 grade C. Avem valori patologice atunci când temperatura este mai mică de 36
grade C și vorbim de hipotermie, iar când temperatura este mai mare de 37 grade C vorbim de :
37-38 grade C- subfebrilitate ; 38-39 grade C- febră moderată;  39-40 grade C- febră ridicată ;
40-41 grade C- hiperpirexie.
 b)   Funcțiile vegetative cuprind  diureza, restabilirea tranzitului intestinal și faciesul
pacientului. 
 Diureza este procesul de formare și eliminare a urinei din organism timp de 24 ore. Prin
urină sunt eliminate substanțe rezultate din metabolismul intermediar proteic inutile și toxice
pentru organism. Urina este colectată în vase cilindrice gradate cu gât larg sau borcane de 2 - 4
litri gradate pe benzi de leucoplast cu creion dermatograf. Este necesar a se observa ritmul
micțiunilor: normal 5 – 6 micțiuni /24h la bărbați și  4 - 5 micțiuni/24h la femei. Se educă
pacientul să urineze numai în urinar, iar cel imobilizat să urineze înainte de fecale. Colectarea
începe cu un orar fix pentru toți pacienții secției. Astfel, la ora 8 dimineața, se urinează și se
aruncă această urină.  Se colectează în vasele gradate toate urinele emise până a doua zi la ora 8,
adăugându-se și urina acestei emisii. Se citește gradația, iar cifra indicată este urina emisă în
25
24 h. Valorile fiziologice la femei 1000-1400 ml/24h, iar la bărbaîi 1200-1800 ml/24h.Vorbim
de valori patologice atunci când avem : peste 3000ml/24h- poliurie, sub 1000ml/24h este vorba
de oligurie și anurie atunci când urina în vezică este absentă.  Postoperator, micțiunile pot fi
spontane sau acestea să nu aibă loc și să se producă acumularea de urină peste volumul normal în
vezica urinară, ceea ce duce la apariția globului urinar. Se intervine prin instituirea de sondă
urinară. Diureza se notează zilnic în foaia de temperatură prin hașurarea cu creion albastru sau
galben, o linie orizontală corespunzand la 200 ml de urină, sau cifric, în foaia de temperatură.
Este necesar ca alături de diureză să se treacă și cantitatea  de lichide ingerate pentru a se putea
stabili raportul dintre lichidele ingerate și cele eliminate. Diureza la bolnavii cu coxartroză nu
prezintă modificări decât în cazul celor cu diferite afecțiuni
Tranzitul intestinal - urmărirea lui este inclusă în atribuțiile asistentului medical. Pacientul
va urma un regim alimentar care să prevină stările de constipație. Dacă totuși acestea vor exista i
se administrează purgative sau i se vor face clisme evacuatoare. Primul scaun spontan are loc în
general în ziua a treia de la intervenția chirurgicală.
Urmărirea faciesului -  uneori expresia feței poate traduce durere, anxietate, deprimare,
optimism, interes sau dezinteres față de boală. Tegumentele pot fi de asemenea palide,
eritematoase, transpirate sau uscate, în funcție de starea bolnavului.

26
2.5. Alimentația bolnavului

Oricărui organism îi este necesar să ingere și să absoarbă alimente de bună calitate și în


cantitate suficientă pentru a-și asigura dezvoltarea, întreținerea țesuturilor și pentru a-și menține
energia indispensabilă unei bune funcționări. Alimentația bolnavului trebuie să respecte mai
multe principii : înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului, asigurarea aportului
de vitamine și săruri minerale necesare metabolismului normal, favorizarea procesului de
vindecare prin cruțarea organelor bolnave, prevenirea unei evoluții nefavorabile în bolile latente,
consolidarea rezultatelor terapeutice obținute prin alte tratamente.
Ținând seama de aceste principii regimul dietetic al pacientului trebuie alcătuit astfel încât
să satisfacă atât necesitățile calitative cât și cantitative. Pacientul cu cozartroză, fiind în repaus la
pat, necesită 25 de calorii/Kg corp.  Rația alimentară trebuie să cuprindă : 400gr
glucide/24h (6gr/kg corp / 24 h), 70 gr lipide / 24 h ( 1 gr / kg corp / 24 h ), 70 gr proteine / 2 h 
( 1 gr / kg corp / 24 h ). Vitaminele sunt necesare menținerii metabolismului normal. Necesarul
zilnic pe zi este de : 150 mg Vit. C, 25 mg Vit B1, 6 mg Vit. B6, 8mg Vit PP, 20 mg Vit K. Apa
și sărurile minerale au deasemenea o importanță deosebită, deoarece în apă se petrec toate
reacțiile biochimice din organism , iar sărurile minerale sunt necesare ca substanțe structurale și
catalizatoare. Necesarul variaza între 2000-3000 ml.
Pacientul cu coxartroză  care nu prezintă modificări de metabolism ( obezitate, diabet
zaharat, etc ) va avea un regim normo caloric împărțit după un program strict al meselor, astfel
încât să se respecte micul dejun, prânzul și cina. Pacienții supraponderali vor beneficia de un
regim hipocaloric redus în glucide și lipide, astfel încât să nu se ajungă la o suprasolicitare a
articulațiilor deja afectate. Pacienții cu diabet zaharat vor respecta regimul impus de către
diabetolog . Postoperator, pentru a evita apariția problemelor de tranzit intestinal în primele 24 h
după apariția gazelor, pacienții vor beneficia de un regim lichid și semilichid. Completarea
deficiențelor alimentare și de hidratare se vor efectua perfuzabil. La 2- 3 zile postoperator
pacientul își poate relua alimentația normală, dacă aceasta nu contravine indicațiilor medicului.
Pacientul cu coxartroză ce prezintă HTA i se recomandă un regim alimentar hiposodat.
27
Bolnavul operat cu  coxartroză  este alimentat la  pat . Asistenta medicală  pregătește salonul ca
pacientul să servească masa :
 se așează pacientul în poziție confortabilă, atât cât îi este pemis, semișezând sau
șezând cu ajutorul rezemâtorului de pat sau perne
 se protejează lenjeria de pat cu mușama, se așează peste mușama un lighean cu apa
pentru a se spăla
 se îndepărtează materialele folosite
 se adaptează masa specială la pat, acoperită cu fața de masă, se așează pe genunchii
pacientului, peste patura acoperită cu aleză
 se așează în jurul gâtului un prosop
 asistentul medical îmbracă halatul de protecție
 se spală pe mâini și servește masa
Alimentele permise la pacienții cu coxartroză : supe de zarzavat simple, ciorbe de roșii,
toate cu sare puțina sau deloc, ouă, pește și carne de vita sau pasăre, cartofi, morcovi, orez,
grăsimi vegetale, fructe, sucuri de fructe, ceai de plante și foarte multe brânzeturi și lapte pentru
întărirea sistemului osos.

28
2.6. Administrarea medicamentelor

Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică


transformate într-o formă de administrare prescrise de medic. Căile de administrare a
medicamentelor în cazul bolnavului cu coxartroză sunt :
 calea digestivă – sub forma tablelelor, drajeurilor
 calea parenterală – sub forma injecțiilor intradermice, subcutanate, intramusculare,
intravenoase executate de asistentul medical.
Calea de administrare este aleasă de medic în funcție de scopul urmărit. Prescrierea se face
în foaia de observație și trebuie să cuprindă numele medicamentului, cantitatea și concentrația,
calea de administrare, ora și durata tratamentului, administrarea în raport cu alimentația.
Asistenta medicală verifică calitatea medicamentului, observând integritatea, culoarea
medicamentelor solide, tulburarea , opalescența medicamentelor sub forma de soluție, precum și
termenul de valabilitate al acestora. Respectă măsurile de asepsie, de igienă, pentru a preveni
infecțiile intraspitalicești.
Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-se
resorbi la nivelul mucoasei bucale și intestinului subțire sau gros. Medicamentele administrate pe
cale orală se resorb la nivelul mucoasei digestive, pătrund în sânge și apoi acționează asupra
unor organe, sisteme, aparate. Tabletele, drajeurile se așează pe limba pacientului și se înghit ca
atare, iar cele care se resorb la nivelul mucoasei sublinguale se așează sub limbă.
Calea parenterală sau injectabilă constă în introducerea substanțelor medicamentoase
lichide în organism, prin intermediul unor ace care traversează țesuturile, acul fiind adaptat la
seringă. Scopul injecțiilor constă în testarea sensibilității organismului față de diferite substanțe
și administrarea medicamentelor.
Materiale necesare pentru efectuarea injecției : seringi sterile, cu o capacitate în funcție de
cantitatea de soluție medicamentoasă , ace sterile care se găsesc ambalate cu seringa sau separat,
tampoane sterile din vată sau tifon, soluții dezinfectante, pile din metal pentru deschiderea
29
fiolelor, lampa de spirt, taviță renală, garou din cauciuc, perniță și mușama . Se pregătește un ac
cu diametrul mai mare pentru aspirarea soluțiilor și altul pentru injectare.
Pentru încărcarea seringii  se adaptează acul pentru aspirat soluția, acoperit cu protectorul și
se așează pe o compresă sterilă . Pentru   aspirarea conținutului fiolelor, asistenta medicală
dezinfectează gâtul fiolei, flambează pila și taie gâtul fiolei, introduce acul în fiolă pentru a
aspira soluția. Ulterior schimbă acul de aspirat cu cel folosit pentru injecția care se face. Pentru
dizolvarea pulberilor asistentul medical aspiră solventul în seringă, dezinfectează dopul de
cauciuc și introduce cantitatea de solvent prescrisă. După ce scoate acul, agită flaconul până la
dizolvare. Pentru  aspirarea soluției din flaconul închis cu dop de cauciuc asistentul
medical  dezinfectează dopul de cauciuc,  încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea
de soluție ce urmează a fi aspirată, introduce acul prin dopul de cauciuc și  aspiră soluția. Acul
cu care s-a perforat dopul se schimbă cu acul pentru injecție.
Injecția intradermică se face pentru testarea bolnavului în vederea desensibilizării în cazul
alergenilor. Asistentul medical se spală pe mâini, dezinfectează locul injecției (de obicei  pe fața
anterioară a antebrațului), imobilizează pielea cu policele și indexul mâinii stângi, iar apoi
pătrunde cu bizoul acului care trebuie să fie îndreptat în sus în grosimea dermului și injectează
lent soluția până la formarea unei papule cu diametrul de 5-6 mm și înălțimea de 1-2 mm. Se
retrage brusc acul fără a se tampona locul injecției.
Injecția subcutanată se face pentru administrarea anticoagulantelor (fraxiparină sol.
9500u/ml). Locul de elecție este regiunea abdominală. Se inspectează regiunea, se dezinfectează
tegumentele și se formează pliul cutanat între policele și indexul mâinii stângi, seringa
preumplută cu acul atașat se introduce perpendicular pe pliul cutanat, cu mâna dreaptă. Se
injectează lent anticoagulantul, iar apoi se retrage brusc și se dezinfectează locul injecției
masându-se ușor pentru a favoriza circulația.
Injecția intravenoasă la bolnavul cu coxartroză  se execută de obicei în venele de la plica
cotului, venele antebrațului sau de pe fața dorsală a mâinii pentru administrarea antibioticelor,
antiinflamatoarelor. Asistenta medicală dezinfectează locul puncției, execută puncția venoasă,
controlează acul în venă și injectează lent, ținând seringa în mâna stângă, iar cu policele mâinii
drepte apasă pe piston, se verifică periodic dacă acul este în venă pentru a evita injectarea
soluției în țesutul perivenos. Pe timpul injectării asistenta medicală va urmări locul puncției și
starea generală a pacientului.

30
2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

În vederea recoltării produselor biologice se explică bolnavului necesitatea recoltării,


modalitatea și colaborarea pe care trebuie să o acorde. Sângele se recoltează dimineața pe
nemâncate, alimentele modificând compoziția chimică a sângelui. De asemenea asistenta
medicală trebuie să știe ce instrumente și materiale trebuie pregătite în vederea recoltării și
modul lor de pregătire, cum să completeze buletinul de trimitere la laborator și cum să eticheteze
produsele recoltate, să păstreze și să transporte produsele recoltate.
Pentru efectuarea tehnicii asistenta medicală are nevoie de:
 materiale de protecție: mănuși de cauciuc
 materiale sterile: seringi și ace de diferite mărimi, seruri test, tampoane.
 materiale nesterile: tăvița medicală curată, cameră umedă, lame uscate curate,
degresate, slefuite, pipete Potain, pernița de susținere a brațului, garoul
 soluții dezinfectante: alcool 90%
Hemoleucograma se poate recolta prin puncţie capilară şi prin puncţie venoasă 2 ml sânge
venos pe anticoagulant EDTA sau heparină.
1. Examenul sângelui :
Laborator biochimie Valori minime Valori maxime
 Uree 15 mg/dl 45mg/dl
 Creatinină 0,5 mg/dl 1,4mg/dl
 Trigliceride 30 mg/dl 170mg/dl
 Acid uric 2,5 mg/dl 7,5mg/dl
 Glicemie 65 mg/% 110mg/%
 Colesterol 130 mg/dl 270mg/dl
 Magneziu 1,6 mg/dl 2,3mg/dl
 Calciu 8,3 mg/dl 10,2mg/dl
 GOT 15,46 u/l 46u/l
31
 GPT 9 u/l 66u/l
 Bilirubina totală 0,2 mg/dl 1,3mg/dl
 Sodiu 135 mg/dl 145mg/dl
 Potasiu 3,5 mm/l 5mm/l
 Fier 50 ug/dl 170ug/dl

Laborator hematologie Valori minime Valori maxime


 Hemoglobină 12,1 g/dl 17,2g/dl
 Leucocite 4300 ul 10800ul
 Eritrocite 3,9 mii/ul 5,7mii/ul
 Limfocite 12 % 50%
 Eozinofile 1% 4%
 Bazofile 0% 2%
 Hematocrit 37% 50,3%
 Trombocite 150 mii/ul 450mii/ul
 VSH 3 mm/1h 12mm/1h
 Timp Qwik 10,7 sec 13sec
 INR 0,80 1,20
 APTT 21 sec 27sec
 Fibrinogen 200 mg/dl 400mg/dl
2. Examenul sedimentului urinar:
Laborator biochimie examen urină
 Densitate 1002-1030
 PH 5-6
 Nitriţi negativ
 Proteine <30 mg/dl
 Glucoză <50 mg/dl
 Corpi cetonici negativ
 Urobilinogen normal
 Bilirubina negativ
Sediment: rarea celule epiteliale, relativ frecvente celule epiteliale rotunde, rare leucocite.
Laborator bacteriologie:
 Urocultura - negativă
 Proba Addis
32
 Proba BK urină
Ionograma se recoltează 5-10ml sânge în sticluţe heparinizate
Na+: valori normale  : 137-152mEq/l
K+: valori normale  : 3,8-5,4 mEq/l
Cl-: valori normale  : 94-111 mEq/l
Ca++: valori normale : 4,5-5,5 mEq/l
Fibrinogen - se recoltează 0,5 ml citrat de Na 3,8% şi 4,5 ml sânge .Valori normale – 200-
400mg%
Glicemie - se recoltează 2ml sânge/florura de Na 4 mg. Valori normale : 80-120mg/dl
Uree -  se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă. Valori normale : 20-40 mg/100ml
Acid Uric - se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă. Valori normale : 2-6mg%
Creatinina -  se recoltează 5-10ml puncţie venoasă. Valori normale : 0,6-1,20 mg%
Tansaminaze -  se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă. Valori normale TGO : 2-20ui,
TGP : 2-16ui. În general valorile normale sunt păstrate,  uneori acidul uric este puţin
mărit. Coxartroza nu produce modificări ale valorilor sângelui.
Urocultura  stabileşte prezenţa bacteriilor în urină , astfel recoltarea se face înainte de
începerea tratamentului cu antibiotice şi nici nu se vor administra înainte cu 10 zile antibiotice.
Se recoltează aproximativ 3-5 ml urină intr-o eprubetă sterilă, după ce s-a eliminat aproximativ
50 ml urină în toaletă sau în bazinet, fără a întrerupe jetul urinar. Urina colectată este transportată
la laborator sau se însămânţează direct pe mediile de cultură şi se introduce la termostat.
Pacientul nu va avea voie să consume lichide 12h, înainte de recoltare şi nu va urina timp de 6h.
Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator faringian.
Exudatul faringian se recoltează în scop explorator, pentru depistarea germenilor patogeni de la
nivelul faringelui în vederea tratamentului. În caz de rezultat pozitiv pacientul va fi tratat
corespunzător pentru a evita extinderea germenilor patogeni la nivelul plăgii sau protezei .
Pentru a executa tehnica, asistenta medicală are nevoie de : materiale de protecţie,
materiale sterile (tampon faringian, spatulă linguală, eprubete cu medii de cultura, ser fiziologic
şi glicerina 15%) şi materiale nesterile (taviţă renală, stativ pentru eprubete).Asistentul medical
se spală pe mâini cu apă  şi săpun îşi aşează masca de protecţie, deschide eprubeta. Invită
bolnavul să deschidă gura larg, se apasă limba cu spatula linguală. Cu tamponul faringian steril
se şterge depozitul de pe faringe şi amigdale fără să se îmbibe în salivă sau să atingă dinţii.Se
introduce tamponul faringian în eprubetă şi se închide cu dopul. Se întinde produsul obţinut pe
lame de sticlă pentru frotiuri colorate. Se însămânţează imediat pe medii de cultura, succesiv,
două eprubete din aceiaşi recoltare. Spălarea pe mâini cu apă şi săpun după efectuarea tehnicii
este obligatorie. Se notează în foaia de observaţie data recoltării, cine a recoltat, dacă s-a
33
însămânţat sau nu. Trebuie ştiut că timpul scurs de la recoltare la însămânţare nu trebuie să
depăşească 5-6 h .
     

2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale


impuse de afecţiune

Asistentului medical îi revine un rol deosebit de important în promovarea sănătaţii,


prevenirea îmbolnăvirilor prin educaţie în materie de sănătate individuală, îngrijirea celui bolnav
din punct de vedere fizic, mental, indiferent de vârstă, restaurarea sănătăţii, înlăturarea
suferinţelor, aplicarea tratamentului medical şi moral, ceea ce este foarte important pentru
evoluţia pozitivă a bolnavului.
Asistenta medicală este primul cadru medical care ia contact cu bolnavul. Trebuie să
acţioneze în funcţie de starea bolnavului. Va urmări atent semnele vitale. Medicul se bazează pe
asistentul medical, care îl va informa permanent şi exact asupra cazurilor şi va administra
tratamentul indicat de medic. Imediat după internare, asistentul medical discută cu bolnavul, se
intereseaza de motivele internării, de simptomatologia pe care o prezintă, întocmind foaia de
temperatura.
Bolnavul cu coxartroză internat în spital are nevoie de anumite explorări  speciale in
vederea stabilirii cu exactitate a diagnosticului. Pentru aceasta i se efectuează examenul
radiologic şi electrocardiograma  înaintea intervenţiei.

2.8.1.     Examenul Radiologic

Radiografia este  o tehnică de înregistrare pe film fotografic special a unei părţi din corp
expus la raze X, având drep scop studierea morfologiei osului şi funcţionalităţii articulaţiei
coxofemurale în vederea stabilirii diagnosticului de coxartroză primară sau secundară, care
modifică structura articulaţiei şi a osului. Explorarea radiologică se efectuează de medic prin
radiografii, iar citirea se face la negatostop.
Pentru efectuarea acestei tehnici pacientul va fi:
 pregătit psihic explicându-i-se necesitatea tehnicii şi condiţiile în care se efectuează 
34
 pregătirea fizică constă în dezbrăcarea regiunii coxofemurale, se îndepartează
mărgelele şi lănţişoarele de la gât, precum şi obiectele radiopace din buzunar, se
administrează pacientului un medicament analgezic în cazul în care mişcările îi
provoacă dureri, se administrează substanţa de contrast sau se umple cavitatea
articulară cu aer sau oxigen pentru evidenţierea cartilajelor articulare dacă medicul
solicită.

2.8.2.     Electrocardiograma ( E.C.G)

Reprezintă înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu
cardiac. E.C.G. este o metoda de investigaţie extrem de preţioasă în diagnosticul unei cardiopatii
în general, în suferinţe miocardo-coronariene în special şi întotdeauna o metodă de a recunoaşte
o boală de inimă care evoluează clinic latent. Înregistrarea se face cu aparate speciale numite
electrocardiografe de către asistentul medical, iar citirea o face medicul.
Se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii emoţionali şi se
va transporta, de preferinţă, cu căruciorul cu 10-15 min înainte de înregistrare. Asistentul
medical montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale electrozilor astfel :
 montarea electrozilor pe membre:
Roşu  - mâna dreaptă
Galben  - mâna stângă
Verde - picior stâng
Negru  - picior drept
 montarea electrozilor precordiali :
V1 – spaţiul IV intercostal, pe marginea dreaptă a sternului
V2 – spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a sternului
35
V3 – între V2 şi V4
V4 – spaţiul V intercostal stânga pe linia medioclaviculară
V5 – la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară stânga
V6 – la intersecţia dintre orizontala dusa din V4 şi linia axilară mijlocie stânga
Asistentul medical notează pe electrocardiogramă numele, prenumele pacientului, vârsta,
înălţimea, greutatea, data şi ora înregistrării. Această tehnică se impune oricărui pacient înainte
de intervenţia chirurgicală.

2.9. Educaţia pentru sănătate

Educaţia pentru sănătate  este un proces interactiv ce favorizează învăţarea, având ca scop


promovarea sănătaţii, de prevenţie a bolilor, de a ajuta persoana să dobândească mai multă
autonomie, de a asigura continuitatea îngrijirilor din spital la domiciliu. Asistentul medical este
cel care ajută omul suferind să-şi menţină un regim de viaţa pe care l-ar fi avut singur, dacă ar fi
avut forţă, voinţă sau cunoştinţele necesare. Asistentul medical va încerca să transpună
elementele educaţionale în cuvinte pline de căldura, de încredere în şansa vindecării, va încerca
să transmită bolnavului acea energie divină care aduce în sufletul lui dorinţa de viaţa, optimismul
şi alungă teama de moarte. Pacientul trebuie să simtă că suferinţa lui nu îi este indiferentă
asistentului medical, ca acesta o trăieşte, îi simte durerea şi mai ales în ceea ce face, pentru a-l
ajuta să treacă mai  întâi prin filtrul dăruirii şi înţelegerii toate reacţiile şi mai ales simptomele
bolii.

Profilaxia bolii

Mijloacele ortopedice, fizioterapice, medicamentoase care constituie baza tratamentului


conservator al coxartrozei, trebuie completate cu câteva măsuri profilactice:
 lupta activă contra obezităţii respectând un regim alimentar hipolipidic, hipoproteic
 evitarea excesului de oboseala articulară, evitarea statului în picioare şi a mersului
îndelungat, a purtării de greutăţi sau a mersului pe teren neregulat, iar folosirea
bastonului este obligatorie
 menţinerea unei mobilităţi articulare maxime prin gimnastică medicală zilnică în
decubit dorsal, prin practicarea înotului şi prin folosirea bicicletei, când este posibil

36
2.10. Externarea pacientului

Momentul externării pacientului este stabilit de medic. Sarcina asistentului medical este de
a aduna documentaţia despre bolnav, pe  baza căreia medicul va formula epicriza. Asistenta
medicală va fixa ora plecării, va anunţa cu 2-3 zile înainte familia pacientului despre data ieşirii
din spital. Se vor aprofunda împreuna cu pacientul la  indicaţiile primite de la medic, precum şi
recomandărilor cuprinse în biletul de ieşire din spital.
Asistenta medicală explică pacientului importanţa respectării tratamentului prescris de
medic, a orarului de administrare, a dozei, precum şi a celorlalte recomandări privind regimul
alimentar, gimnastica de recuperare pentru refacerea tonusul muscular şi a funcţionalităţii
articulare.  De toate aceste lucruri depinde evoluţia ulterioară a pacientului.
În cazul pacientului cu coxartroză prescripţiile medicale la externare se rezumă la:
 evitarea obezităţii
 evitarea oboselii articulare prin evitarea ortostatismului, a mersului prelungit, folosirea
bastonului sau a unei cârje
 meţinerea unei mobilităţi articulare maxime, prin gimnastică zilnică, prin folosirea
bicicletei şi pe cât posibil practicarea înotului

37
CAPITOLUL III

ÎNGRIJIRI SPECIFICE

  CULEGEREA DATELOR :  

Nume si Prenume:  M.L.
Varsta:  55  ani
Ocupatia:  mecanic auto
Adresa: Strunga, jud. Iasi
Grup sanguin: A II
Data internării:  05.02.2019
Data externării:  15.02.2019

DIAGNOSTIC LA INTERNARE: Coxartroză primară dreaptă                                        


ANAMNEZA: 
-        TBC pulmonar din1998
-        Hernie inghinală operată 2001     
-        Obezitate
-        Cafea 1/zi, alcool ocazional
-        Condiţii de viaţă normale
ISTORICUL BOLII: Din relatările pacientului reiese că tabloul clinic actual debutează cu
aproximativ 7 ani în urmă, motiv pentru care se prezintă în Spitalul General C.F. Paşcani, Secţia
Interne pentru investigaţii. Pacientul acuză dureri în poziţia de ortostatism , greutate la deplasare,
impotenţă funcţională, durere inghinală cu iradiere pe faţa anterioară a coapsei drepte.
MOTIVELE INTERNĂRII : deficit de deplasare, limitarea mişcărilor active, nu poate încrucişa
picioarele, anxietate.
FUNCŢII VITALE:

38
 puls = 80 pulsaţii/minut
 respiraţia = 17 respiraţii/minut
 TA=120/80 mmHg
 Temperatura= 36,8 grade Celsius
 Sistem ganglionar nepalpabil
 Tegumente şi mucoase normal colorate

MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ:
 durere la deplasare
 mers şchiopătat
 nelinişte, agitaţie
 imposibilitatea efectuării mişcării, în special a membrului afectat
 treziri frecvente
PROBLEME PACIENT:
 limitarea mişcărilor
 mers dificitar
 anxietate
 dificultate de a se mişca
 dificultate de a se odihni
 risc de infecţie

39
NEVOIA PROBL SURSA OBIE INTERV.DELE INTERV. EVA
FUNDA EMA DE CTIVE GATE AUTO LUARE
MEN DIFICUL NOME
TALĂ TATE
1.Nevoia Dificult Modificăr Să aiba o Oxigenoterapie Asistenta În decurs
de a ate în a i bună şi repaos la pat la medicală de 3 zile
respira respira respiratori respiraţie indicaţia măsoară pacientul
şi de a i medicului funcţiile are o
avea o vitale ale respiraţie
bună pacientului, bună
postură aeriseşte
17
salonul,
res/min
ajută
normal,
pacientul
fără raluri
să se aşeze
într-o
poziţie
confortabil
ă
2.Nevoia Aliment Inapetenţă Combatere Administrare la Asistenta Pacientul
de a bea aţie , ingestie a indicaţia medicală se respectă
şi de a insuficie de lichide inapetenţei, medicului asigură că regimul
mânca nta atât insuficient hidratare perfuzie cu 5% pacientul prescris
cantitati ă corespunză glucoză şi ser are un
v cât şi toare fiziologic pentru regom
calitativ echilibrare alimentar
hidroelectrolitică hipercalori
c şi
hiperglucid
ic
3.Nevoia Constip Dificultat Normalizar Administrarea de Asistenta Se reia
de a aţie e în a ea purgative la medicală tranzitul
elimina defeca tranzitului indicaţia urmăreşte intestinal
scaune intestinal medicului :Cioci scaunele şi
tari şi rare olax 3tb/zi şi ulei frecvenţa

40
de ricin lor
4.Nevoia Greutate Limitarea Să nu Se administrează Educarea Obiectiv
de a se în mişcărilor prezinte la indicaţia pacientului nerealizat
mişca şi mişcare datorită durere medicului pentru a-şi datorită
a avea o durerilor Movalis 2 tb pe păstra o durerii
bună la zi şi masaj în poziţie persisteng
postură mobilizar zona dureroasă corectă, te
e cu Diclofena gel pacientul
păstrându-
şi tonusul
muşchilor
prin
mişcări
pasive şi
active
5.Nevoia Somn Astenie Îndepărtare La indicaţia Asistenta De două
de a deficitar oboseală a asteniei, medicului medicală seri
dormi şi datorită anxietate oboselii, asistenta asigură pacientul
a se durerilo anxietăţii medicală pacientului se
odihni r, treziri admninistreză o odihnă odihneşte
frecvent Diazepam 1 corespunză în linişte
e, tb/seară toare fără şi nu mai
epuizare epuizare prezintă
psihică udreri
nocturne
6.Nevoia Greutate Mobilitate Pacientul - Asistenta -
de a se în a se a să poată să medicală
îmbrăca îmbrăca membrulu se îmbrace ajută
şi a se şi i inferior şi să se pacientul
dezbrăca dezbrăc dezbrace să se
a singur îmbrace şi
să se
dezbrace
singur şi îi

41
asigură
intimitatea
corespunză
toare
7.Nevoia Pacientu - Pacientul Asistenta Asistenta Temperat
de l să nu să aibă medicală medicală ura este
menţine prezinte temperatur măsoară explică în limite
temperat tempera a în limite temperatura pacientului normale
ura tura normale pacientului necesitatea
corpului crescută de a-şi
în limite menţine
normale temperatur
a în limite
normale
8.Nevoia Pacientu Pacientul Pacientul - Asistenta Igiena
de a fi l să nu să aibă o medicală se proprie
curat, prezinte prezintă igiena asigura că adecvată
îngrijit tegumen dificulttat corporală pacientul
şi a te e referitor bună are o
păstra normal la propria igiena
tegumen colorate igienă corespunză
tele toare
curate
9.Nevoia Durere Risc de Pacientul La indicaţia Asistenta -
de a accident şi să nu mai medicului medicală se
Agitaţie
evita complicaţi prezinte asistenta asigură ca
pericolel i durere la medicală pacientul
Nelinişt
e nivelul administrează nu prezintă
e
articulaţiilo pacientului risc de
r accidentare
Movalis 3 tb/zi

Diazepam 1 tb/zi
10.Nevoi - - - - Asistenta Pacientul
a de a medicală este o

42
comunic ajută persoană
a pacientul cumunica
să înteleagă tivă, şi
simptomele sociabilă,
legate de comunica
boala sa cu
personalu
l medical
11.Nevoi - - - - - Pacientul
a de a este o
acţiona persoană
conform credincio
propriilo asă şi
t participă
credinţe la
şi valori serviciul
religios
12.Nevoi Dficulta Incapabili Recăpătare - Asistenta -
a de a fi te de a tatea de a- a încrederii medicală
preocup se şi termina în propria explică
at în realiza problemel persoană familiei că
vederea e pacientul
realizării are nevoi
de sprijin
din partea
familiei
pentru a-
recăpăta
încrederea
în sine
13.Nevoi - - - - Pacientul
a de a se are
recrea propriile
metode

43
de a se
recrea
14.Nevoi Cunoşti Cunoştinţ Pacientul - Asistenta Pacientul
a de a nţe e să aiba medicală este
învăţa insuficie insuficient cunostinţe explică preocupat
să-şi nte e legate suficiente pacientului de starea
păstreze şegate de boală legate de că sa de
sănătate de boală şi boală şi sănătatea sănătate
a diagnostic satisfacerea este cea şi
propriilor mai încearcă
nevoi importantă să se
şi este bine îngrijeasc
să citească ă
şi să
acumuleze
cunoştinţe
referitoare
la nevoile
sale

44
Supravegherea funcţiilor vitale

Data T.A Puls Resp T Diureza Scaun


05.02.2019 120/80 80 16 36,8 1400ml/24h 1/zi
06.02.2019 130/80 70 17 36,5 1300ml/24h 2/zi
07.02.2019 125/85 70 18 36,5 1200ml/24h 1/zi
08.02.2019 120/90 60 16 36,6 1400ml/24h 2/zi
09.02.2019 120/90 60 17 36,5 1200ml/24h 1/zi

Examenul de laborator

Examen cerut Mod de recoltare Rezultate Valori normale


Uree Puncţie venoasă 39mg% 20-40mg%
Creatinină 0,9mg% 0,6’-1,2mg%
Acid uric 5,8mg% 2-6mg%
Colesterol Puncţie venoasă 2,98gr% 1,80-2,80gr%
Glicemie 0,89gr% 0,8-1,2gr%
Hgb 13,5gr/100ml 15+/-2gr/100ml
Leucocite 6600/mm3 4200-8000/mm3
Trombocite Puncţie venoasă 300000/mm3 150-400000/mm3
Eritrocite 4,9mil/mm3 4,5-5,5mil/mm3

Fibrinogen Puncţie venoasă 350mg% 200-400/mg%


T Quik Puncţie venoasă 13,5’’ 12’’-14’’
I.N.R 0,9 0,8-1,2

Alimentaţia pacientului

46
Perioada Alimente permise Alimente interzise
Regim hipocaloric, hidric, Cafea, ceai negru, carne porc,
05.02 – 09.02.2019 sărac în grăsimi şi glucid. carne vită maxim de 2
Alimentaţie bogată în produse ori/săptămână,zahăr, alcool,
lactate pentru întărirea prăjeli, vinete, cartofi albi,
sistemului osos, legume preparate din carne (mezeluri,
frunzoase (broccoli , salata cârnaţi), icre
verde), cartofi dulci, dovleac,
spoanac, pătrunjel, caise, soia,
seminţe de in, peşte, ouă, ulei
măsline, fructe proaspete,
cereal integrale.

Investigaţii paraclinice

Data Examene Pregătirea ptr.examen Îngrijirea după


curente examen
06.02.2019 Electrocardio Pacientul se pregăteşte psihic pentru Electrozii sunt
gramă înlăturarea factorilor emoţionali. înlăturaţi, iar pacientul
Asistenta montează pe părţile moi ale va rămâne liniştit în
extremităţilor electrozii, astfel: roşu- patul
mâna dreaptă, galben-mâna stângă, său.Electrocardiogram
verde-picior stâng,negru-picior drept; a va fi ataşată la foaia
V1-spaţiul IV intercostal, maginea de observaţie
dreaptă a sternului; V2-spaţiul IV
intercostal, marginea stângă a sternului;
V3-între V2 şi V4; V4- spatial V
intercostal stânga pe linia
medioclaviculară; V5- la intersecţia de
la orizontala dusă din V4 şi linia axilară
anterioară stânga; V6- la intersecţia
dintre orizontala dusă din V4 şi linia
axilară mijlocie stânga. Asistenta
notează pe electrocardiogramă numele şi
prenumele pacientului, vârsta, înălţimea,
greutatea, data şi ora înregistrării.
06.02.2019 Radiografie Pacientul este pregătit psihic Pacientul va fi ajutat
explicându-i-se necesitatea tehnicii şi să se ridice de pe
condiţiile în care se efectuează. masa de radiografie şi
Pregătirea fizică constă în dezbrăcarea să se îmbrace , apoi
regiunii coxofemurale , îndepărtarea este condus la pat.
bijuteriilor şi obiectelor radiopace din Rezultatul va fi notat
47
buzunare,administrarea unui analgesic , în foaia de observaţie
în cazul în care mişcările îi provoacă
dureri, se administrează substanţa de
contrast sau se umple cavitatea
articulară cu aer sau oxigen pentru
evidenţierea cartilajelor articulare dacă
medical solicită

Tratament medicamentos

Data Medicamente Mod de administrare


05.02.2019 Diazepam 1tb/seara oral
Movalis 2 tb/zi
Arcoxia 1 tb/zi
Controloc 2tb/zi

06.02.2019 Diazepam 1 tb/seara oral


Arcoxia 1 tb/zi
Mydocalm 3tb/zi
Controloc 2tb/zi
07.02.2019 Arcoxia 1 tb/zi Oral
Mydocalm 3tb/zi
Controloc 2tb/zi
Mialgin 2f/zi Intravenos
08.02.2019 Diazepam 1 tb/seara Oral
Arcoxia 1 tb/zi
Mydocalm 3tb/zi
Controloc 2tb/zi
Mialgin 2f/zi Intravenos
09.02.2019 Diazepam 1 tb/seara oral
Arcoxia 1 tb/zi
Mydocalm 3tb/zi
Controloc 2tb/zi

48
Concluzii
Coxartroza numită şi artroza coxo-femurală este, poate cea mai importantă din toate
artrozele pentru că afectarea sa duce la deficienţe serioase în stabilitatea şi mobilitatea
bolnavului.
Coxartroza odată instalată are un caracter progresiv, astfel poate duce la deformarea
bazinului, scurtarea membrului inferior, alterarea celeilalte articulaţii coxo-femurale prin
suprasolicitare, la împiedicarea mersului şi imobilizarea bolnavului. Dintre toate artrozele, ea are
caracterul cel mai invalidant, de unde şi prognosticul rezervat.
Coxartroza este una dintre cele mai frecvente boli care afectează populaţia vârstnică, cu
precădere cea feminină.
Putem spune că scopul tuturor formelor de tratament este întreruperea lanţului evolutiv
patogenic al artrozei pentru crearea conditiilor de regenerare articulară. Acţiunile terapeutice
vizează suprimarea durerii şi a contracturii musculare , cauze ale limitării amplitudinii mişcărilor.
Trebuie menţionat că nici un tratament (ortopedic, fizioterapeutic , medicamentos ) nu
vindecă coxartroza ci doar ameliorează simptomele. Prescripţiile igienico-dietetice sunt
indispensabile pentru toate formele etiologice coxartroză.
Utilizând metodele şi tehnicile de recuperare expuse în lucrare , pacienţii au şansa
ameliorării evidente a bolii, a reintegrării în viaţa familială, profesionalş, socială.
49
BIBLIOGRAFIE
1. Academician Dr.Th.Burghele, prof.dr.doc. A. Denischi, prof. dr. doc. A. Ionescu, conf.
dr. doc. O. Medrea, prof.dr.doc. D.Vereanu, Patologie chirurgicala vol III, Editura
Medicală Bucureşti, 1976;
2. I.Pana, Nicolina Roventa, Radiodiagnostic osteo-articular, Editura Medicală Bucureşti,
1977;
3. St.Suteanu, Clinica si tratamentul bolilor reumatice, Editura Medicală Bucureşti, 1977;
4. Mozes C., Tehnici de ingrijire a bolnavilor vol I si II, Editura Medicală Bucureşti, 1978;
5. Balta G., Tehnici speciale de ingrijire a bolnavilor, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1983;
6. Lucreţia Titircă, Manual de ingrijiri speciale acordate pacienţilor de asistenţii medicali,
Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 1998;
7. Victor Papilian, Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972;
8. Tudor Sbenghe, Bazele teoretice şi practive ale kinetoterapiei;
9. Borundel Corneliu, Manual de medicină internă, Editura All Bucureşti, 1995;
10. Nestor Remus, Diagnosticul bolilor reumatismale, Editura Medicală Bucureşti, 1972;
50
11. Sidenco Elena Luminiţa, Bilanţul articular şi muscular, Editura APP Bucureşti, 1999.

51