Sunteți pe pagina 1din 9

Criza secolului al XIV-lea

O serie de foamete și epidemii, începând cu Marea Foamete din 1315-1317 și mai ales
Moartea Neagra din 1348, a redus populația la jumătate. Depopularea a fost însoțitǎ de
tulburări sociale și de război endemice. Epuizarea solului, suprapopularea, războaiele,
epidemiile au cauzat foamete în Europa în timpul Evului Mediu. În Franța, războiul de o
sută de ani, recoltele deficitare și a epidemiile au redus populația cu două treimi.
Revolte țărănești au izbucnit în Europa medievală târzie și războaie civile între nobili ca
Războiul celor Două Roze au fost comune . Unitatea Bisericii Romano-Catolice a fost
spulberată de Schisma Apuseanǎ. Sfântul Imperiu Roman a fost, de asemenea, în
declin, în urma Marelui Interegnum (1247-1273), formându-se dinastii separate ale
diferitelor state germane .

Demografia[modificare | modificare sursă]
Unii cercetători susțin că, la începutul secolului al XIV-lea, Europa a devenit
suprapopulatǎ. Colonizarea rurală a luat sfârșit, dar nivelul populației a rămas ridicat.
Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, a început "mică epoca glaciară" aducând ierni aspre
și recolte reduse. În Europa nordică, inovațiile tehnologice că plugul greu și asolamentul
trienal nu au mai fost la fel de eficace. Lipsa de alimente și umflarea prețurilor s-au
manifestat. Grâul, ovăzul, fânul și animalele domestice erau tot mai rare. Malnutriția
crește, iar sistemul imunitar scăzut face că organismul uman să fie mai sensibil la boli.
În toamna anului 1314, ploile abundente erau rare, iar iernile erau reci și umede.

Majoritatea guvernelor au instituit măsuri prin care interziceau exporturile de produse


alimantare, stabileau controlul asupra prețului pe cereale și au scos pescuitul în afară
legii. Terenurile erau tot mai afectate, în Anglia și Franța, datorită lipsei forței de muncă.
Cerealele care erau livrate erau capturate de pirați sau jefuitori și vândute pe piață
neagră. Cheltuielile pentru războiul cu Scoția a dus la cheltuieli masive și la
exacerbarea inflației. În 1337, a avut loc primul val de ciumă, iar între Anglia și Franța a
izbucnit războiul de 100 de ani. Situația s-a înrăutățit când Eduard III al Angliei și Filip al
VI-lea al Franței au crescut amenzile și chiriile pe proprietăți.
Economia europeană a intrat într-un cerc vicios de foamete- boli, reducând
productivitatea , și astfel producția de cereale a fost redusă, cauzând creșterea
prețurilor . Nivelul de trai a scăzut drastic.
Atunci când o epidemie de febra tifoidă a izbucnit , mii de oameni au murit în centrele
urbane populate,mai ales la Ypres (în prezent în Belgia). În 1318 o epidemie de origine
necunoscută, uneori identificat ca antrax, a infectat animalele din Europa, în special oi
și vite, reducând și mai mult aprovizionarea cu alimente și a veniturilor țărănimii.

Marea Ciumǎ [modificare | modificare sursă]


Extremul Orient le-a dǎruit europenilor prin intermediul rutelor comerciale mǎtase,
hârtie, praful de puscǎ precum și alte tehnici și inovații care vor iniția marele salt
tehnologic spre era modernǎ. Dar prin intermediul rutelor, se va infiltra un ucigaș
nevǎzut care va decima populația Europei.
Ciuma a izbucnit în Asia Centrală în anii 1340. Hanul Jani Beg a comandat forțe tǎtare
ce au atacat portul crimeean Kaffa în 1343. Dupǎ ce asediul i-a fost respins de forțele
italiene, a revenit în 1345. Dar mongolii au fost cuprinși de ciumă, boală provocată de
lipsa de igienă și răspândită prin intermediul șobolanilor, căpușelor, puricilor , și și-au
dat seama că nu mai pot continuă asediul au folosit pentru prima dată în istorie armă
bacteriologică, aruncând cadavrele în descompunere ale victimelor ciumei în interiorul
cetății. Marinarii genovezi infectați care au navigat din Kaffa spre Genova, au introdus
"Moartea Neagrǎ" în Europa. În 1345, China a fost lovită de ciumă în nord și în sud. În
1347, italienii transmit ciumă în lumea mediteraneană, prin intermediul regiunilor
puternic urbanizate. Din Asia de Sud-Est, ciumă se extinde în India, Irak și Persia. În
1348, ciuma se extinde din Italia și ajunge la Avignon(unde se aflau trupe engleze), la
Paris și la Londra în 1348 (adusă de trupele engleze de la Avignon) , Scandinavia și
Rusia în 1349. În est, ciumă se răspândește la Mecca și Yemen, și ajunge în largul
Oceanului Indian.
Oamenii credeau cǎ ciumă era o pedeapsǎ divinǎ , cǎ provenea din aer sau apǎ,
neavând nici cea mai vagǎ idee cǎ ar proveni de la șobolani.Epidemia a fost rǎspânditǎ
de puricii de pe șobolani care s-au înmulțit în conditile favorabile datoritǎ orașelor
aglomerate, strǎzilor pline de gunoaie și excremente și lipsei de igienǎ. Treptat, bacteria
care inițial se transmitea de la animal la om a dezvoltat mutații genetice transmițându-
se de la om la om pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt.
Boală se manifestǎ prin apariția petelor de sânge ce se formau sub piele și se
înnegreau și umflǎturi bubonice spre interiorul articulațiilor coapselor și la subsori.
Victimele sfârșeau îngrozitor la câteva ore sau zile dupǎ apariția simptomelor.
Tratamentele medicale de atunci erau ineficiente și primitive. Ciumă Neagrǎ a devastat
regiuni întregi: sate, gospodǎrii și orașe au fost abandonate, bisericile și mânǎstirile
erau pustite (cǎci mulți bolnavi de ciumǎ se duceau pentru a cere ajutor), meșteșugarii
au fost nimiciți, negustorii panicați au evitat multe regiuni, ducând Europa la stagnare
economică totalǎ.
Cadavrele erau lǎsate pe câmpuri, deoarece toți doctorii, preoții și groparii erau morți,
fie erau înhumate în gropi comune. La Avignon, însuși Papa Clement al VI-lea a
ordonat aruncarea cadavrelor în răul Ron. Disperarea și lipsa raționamentului i-au fǎcut
pe mulți oameni sǎ ajungǎ sǎ comitǎ fapte nebunești, ajungând sǎ invinovateascǎ
comunitǎțile evreiești, persecutând și masacrând mii de evrei care nu doreau sǎ se
converteascǎ. Sistemul feudal se prǎbușise . Marile orașe erau pustiite. În acest timp,
Franța și Anglia erau mǎcinate de rǎzboaie. Sfârșitul lumii pǎrea cǎ sosise pentru
oamenii evului mediu.
Ciumă a nimicit 25 de milioane de europeni, 35-40 % din populația Egiptului, iar în
China, au murit aproximativ 60 de milioane de locuitori. La nivel global, 100 de milioane
de oameni au fost uciși în 6 ani (20% din populația lumii) ceea ce a dus la plafonarea
populatiuei la niveluri reduse pentru un secol. Zonele intens urbanizate cu foarte multe
contacte erau cele mai expuse epidemiei.
Multe familii și comunități s-au destrămat. Psihologic, mulți oameni erau afectați încât s-
au destabilizat, ceea ce a dus la pogromuri (ucigând evreii și alți indivizi de altă
credință), iar flagelanții considerau că ciumă era o pedeapsa divină. Orizonturile
temporale erau mai scurte pentru oameni. Activitățile economice s-a dezorganizat, iar
pe termen mediu, are loc o contracție a economiei datorită forței de muncă reduse.
Așezările au fost abandonate, suprafețele cultivate s-au restrâns, comerțul
transcontinental s-a restrâns sau s-a blocat și au început dispute cu privire asupra
împărțirii rezultatelor activității economice.

Răscoalele țărănești[modificare | modificare sursă]


Nemulțumirile au dus la izbucnirea rezistenței țărănești. Țăranii trebuiau să presteze
sau să achite obligațiile față de stăpânii feudali. Aceștia au emis petiții, alții au fugit de
pe domeniu, devenind haiduci sau conducând răscoale. Cele mai frecvente erau
revoltele locale și spontane. Cele mai rare erau marile răscoale, în care participau alte
grupuri sociale, cum a fost la Jacqueria din 1358, cea condusă de Wat Tyler din 1381
și Războaiele Husite din 1419-1438. Răscoalele erau înfrânte, dar pe termen mediu,
situația economică-socială s-a îmbunătățit pentru țăranii ce au supraviețuit marii ciume.
Restrângerea volumului resurselor disponibile era consecință a crizei. Capacitatea de
acțiune a statelor s-a diminuat, iar conflictele pentru resurse s-au multiplicat atât în
interiorul statelor, dar și între state, cauzând sincope dinastice și sincope politice.
Epidemiile de ciumă loveau fără discriminare de statut orice om, fie că era rege,
episcop sau negustori. Statele europene erau mai slabe în secolul XIV decât au fost în
secolul anterior. De exemplu, Franța în 1300 era guvernată de Filip al IV-lea cel
Frumos, aflându-se într-un proces de centralizare politică și de întărire a puterii
monarhice. Prin 1400, Franța era fragmentată, slăbită de războiul cu englezii, iar nordul
era supus acestora.
Prima mare răscoala a izbucnit în Flandra în 1323, condusă de lideri rebeli din orașe,
escaladând într-o revoltă la scară largă timp de cinci ani. Revolta din Flandra a izbucnit
din cauza taxelor excesive și politicii pro-franceze a contelui Ludovic I. Regele Franței a
intervenit și, prin bătălia de la Cassel din 1328, rebeliunea a fost înfrântă.

La 30 de ani după revoltă flamandă, a izbucnit o altă răscoala în Franța de Nod, pe


valea răului Oise, ce a rămas în istorie sub numele de Jacqueria, după porecla liderului
ei, Guillaume Cale, cunoscut ca Jacques Bonhomme. Regele francez, Ioan al II-lea, a
fost capturat de englezi în bătălia de la Poitiers din 1356 și închis în Anglia. Franța
neavând rege, puterea a fost împărțită între Stările Generale, regele Navarrei și
Delfinul Carol. Stările Generale fiind dezbinate, și cum cei doi regi se certau, nobilii și
clericii au putut exploata țăranii și au impus taxe mari. Țăranii neacceptând, au izbucnit
răscoala împotriva nobililor considerați "corupți" și învinovățiți pentru înfrângerea de la
Poitiers. Productivitatea scăzută a dus la foamete, iar grupurile de bandiți au prădat și
jefuit nordul Franței, ducând la o perioada de anarhie. În 1358 a început o serie de
rebeliuni violente în multe locuri din Franța. Cronicarul Ioan cel Frumos descrie că
"țăranii au ucis un cavaler, l-au pus într-un proțap și l-au prăjit în timp ce nevasta și copii
săi se uitau. 10-12 dintre ei au violat-o și au forțat-o să mănânce carnea prăjită a soțului
ei și i-au ucis pe ea și pe copii.” Funcționarii însărcinați cu strângerea taxelor au
răspândit vestea despre rebeliune din sat în sat, încurajând oamenii să se alăture
rebeliunii pentru a șubrezi poziția nobilimii. Froissart scrie că țăranii au distrus peste 150
de castele și conace, capturând și ucigând cu sadism familiile nobiliare.
În iulie 1358, Parisul s-a predat în față trupelor Delfinului. Conducătorul rebeliunii din
oraș, Étienne Marcel, a fost ucis. Asociații săi bogați l-au părăsit. Rebeliunea a fost
reprimată de Carol al II-lea de Navarra, care comandă o armată a nobililor francezi.
Carol l-a invitat pe Guillaume Cale, liderul rebel, să negocieze un armistițiu. Când a
sosit în orașul Mello pentru negocieri a fost capturat și decapitat. Armata lui Cale, de 20
000 de oameni, a fost înfrântă de diviziile de cavalerie în bătălia de la Mello. Înfrângerea
decisivă a fost urmată de o companie în zona Beauvais. Țăranii erau arestați la
întâmplare și spânzurați de soldați în fiecare sat.
Marea Răscoala[modificare | modificare sursă]

În 1381, în Anglia, a izbucnit o altă răscoala, numită „Marea Răscoala”. Motivul


declanșării rebeliunii a fost impunerea unui impozit pe cap de om. Toată lumea plătea
aceeași suma indiferent de avere pentru a finanța aventurile militare din Franța.
Impozitul din 1377 era de o moneda de argint, dar în 1381, crescuse de trei ori. Țară
era condusă de un rege de 14 ani, [Richard al II-lea al Angliei|Richard al II-lea]].
Puterea se află așadar în mâinile unor aristocrați că Ioan de Gaunt, ce era regent, și Șir
Robert Hales, trezorier, și clerici că Simon de Sudbury, cancelar și arhiepiscop de
Canterbury. Erau considerați tirani cruzi, neîndurători și egoiști, ce exploatau
slăbiciunea regelui minor.
După ce ciumă a redus forță de muncă, lucrătorii supraviețuitori au cerut salarii mai
mari. Dar statutul lor fixă salariile și restricționa mobilitatea lucrătorilor, pentru a bloca
aceste cereri. Rebeliunea a izbucnit în satul Brentwood din Essex. John Bampton a
sosit în sat, însoțit de două gărzi de corp, pentru a cere țăranilor să plătească impozitul,
deși aceștia plătiseră deja și au refuzat. Bampton a arestat sătenii, și astfel, 100 de
țărani conduși de Thomas Baker l-au izgonit din Brentwood. Brampton a raportat
incidentul la Londra, și au fost trimiși soldați. Baker și țăranii i-au respins și i-au
decapitat pe unii dintre ei. Nemulțumirea și violențele s-au extins rapid în toată Anglia
de sud-est. Comitatele Essex și Kent erau cuprinse și ele de rebeli. Unul dintre lideri,
care conducea contigentul din Kent, era Walter Wit Tyler, carismatic și lider al răscoalei.
Rebelii au ajuns la Blackheath, la periferiile Londrei, unde preotul John Ball a ținut o
predică inspiratoare, întrebându-se „cine erau nobilii pe vremea lui Adam când săpă și
Eva torcea?” Rebeliunea a căpătat un fundament profund, mergând pe ideea egalității a
oamenilor, clasele sociale și privilegiile fiind făcute de oameni, nu de divinitate. A două
zi, rebelii au traversat Podul Londrei din Southwark în City din Londra.
În Essex, oamenii s-au adunat sub Jack Straw la Great Baddow și au pornit spre
Londra, sosind la Stepney. Multe proprietăți au fost atacate. Pe 14 iunie, au fost primiți
de tânărul rege, căruia i-au prezentat cererile pentru demiterea celor mai nepopulari
oficiali ai săi și abolirea iobăgiei. Alți rebeli au pătruns în Turnul Londrei, acolo unde l-au
găsit pe Simon Sudbury, l-au tarat afară și i-au ciopârțit capul cu sadism. Șir Robert
Hales a fost ucis, iar Palatul Savoy al lui Ioan de Gaunt a fost distrus.
Regele a acceptat să se întâlnească cu rebelii la Smithfield. Wat Tyler a descălecat
atunci în față regelui, a cerut de băut și s-a comportat inadecvat cu regele, amintindu-l
cu pumnalul. Lordul Primar al Londrei, William Walworth, și-a scos sabia și l-a rănit
mortal pe Tyler la gât. Ralph de Standish, un cavaler, și-a înfipt sabia în stomacul lui
Tyler. Tyler s-a retras într-o casă de apropiere murind în agonie. Rebelii au trecut la
violente, însă regele s-a impus, spunând „nu aveți alt căpitan în afară de mine” ceea ce
i-a liniștit pe moment.
Clasa conducătoare și-a revenit, a recrutat o miliție de 7.000 de oameni, iar liderii
rebeliunii au fost capturați și executați, că Jack Straw ce și-a trădat camarazii sub
tortură, fiind executat. Rebeliunea s-a stins, iar impozitele erau strânse din nou, însă era
sfârșitul iobăgiei, fiind adoptate unele reforme ce creșteau drepturile țăranilor pe termen
mediu.

Conflicte politice[modificare | modificare sursă]


 Războiul de 100 de Ani
 Războaiele Bizantino-Otomane
 Razboaiele polono-lituaniene
 Invazia mongola asupra Rusiei
 Criza din Portugalia (1383-1385)
 Razboaiele Burgundiei
 Invazia otomana asupra Europei

Criza bisericească[modificare | modificare sursă]


Papalitatea a întâmpinat dificultatea de a face față puterii monarhice și ridicării unor
centre social-politice concurente, consolidate în sec. XII-XIII. Papii s-au concentrat pe
lupta cu împărații germani. Nu au putut stopa ridicarea puterii orașelor și altor centre de
putere și nici nu au putut înfrâna ascensiunea altor monarhi. Acestea aveau o
capacitate redusă de a controla viesparul politic din centrul Italiei, fiind plină de nobili,
puteri locale, regionale, ceea ce ingreuneau șederea papei la Roma. Biserica nu putea
răspunde nevoilor de solidaritate și de îndrumare a credincioșilor, pentru că biserica s-a
îmbogățit.
Între papa Bonifaciu al VIII-lea și Filip al IV-lea cel Frumos al Franței a izbucnit un
conflict legat de veniturile bisericii catolice din interiorul regatului francez. Regele
Franței a convocat Adunarea Stărilor Generale în 1302 și a consemnat fidelitatea
ierarhiei bisericești, episcopii acceptând să asculte mai întâi de rege, apoi de papa. A
trimis un detașament militar în Italia, la Aniani, în 1303, care s-a coalizat cu nobilii
italieni și l-a capturat pe papa Bonifaciu. Nobilii italieni l-au umilit pe papa, iar unul dintre
ei l-a pălmuit cu o mănușă de oțel. Orășenii s-au revoltat, iar trupele l-au eliberat.
Trupele franceze au evacuat zona și poziția papei a fost restaurată, dar tot era
vulnerabilă.
În 1309, noul papa, Clement al V-lea a decis să-și stabilească reședința în afară Italiei,
la Avignon, pe teritoriul de granița dintre Imperiul Româno German și Regatul Franței,
ce aparținea familiei de Anjou. Papa credea că va duce o viață liniștită și stabilă. Nu a
fost așa decât atunci când a fost nevoit să se afle sub controlul regelui Franței. Papii au
stat din 1309 la Avignon pna în 1377. Erau încă recunoscuți că șefi ai bisericii catolice.
După moartea papei Clement, trebuia să fie organizat un conclavu, dar regele Franței i-
a închis pe cardinali, i-a pus să postească pentru a se înțelege în privința alegerii papei.
Jaques Duez a jucat teatru și a mimat că era bolnav, iar cardinalii au sugerat alegerea
acestuia. Este ales papa și s-a însănătoșit subit. S-au realizat progrese în administrarea
bisericii în timpul papei Ioan al XXII-lea din 1316 până în 1334. S-a concentrat pe
aspectele financiare și administrative. Avea o legitimitate diminuată în contextul
dependenței față de regele Franței, iar creștinii europeni nu priveau cu ochi buni. Astfel,
în 1323 izbucnește revolta Flandrei și se aliază cu englezii, fiind excomunicați de papa.
Frământările de după marea ciumă s-au accentuat, iar biserica nu putea să gestioneze
problemele. Papalitatea de la Avignon era văzută sceptic de crestinitate și de înalții
prelați și apare ideea că papalitatea s-ar întări dacă s-ar întoarce la Roma. În 1377, este
ales papa Grigore XI care va intră triumfal la Roma, dar va muri în 1378. După moartea
sa, începe lungă schismă a bisericii romano-catolice, ce va dura până în 1417.
Colegiul Cardinalilor s-a divizat, unii susținând că papa ar trebui să rămână la Roma,
alții consideră că trebuie să se întoarcă la Avignon. Unii îl aleg că papa pe Urban al VI-
lea la Roma, iar alții îl aleg pe Clement al VII-lea la Avignon. Dublă alegere izucneste
schisma. Credincioșii, regii și ierarhia bisericească vor întâmpina problema obedienței
față de cei doi papi. Adepții papalității de la Avignon erau Franța, până în 1398, Napoli,
Scoția, Castillia , Aragon, Savoia și Cipru. Adepții papalității de la Roma erau Anglia,
statele italiene din nord și centrul peninsulei, Imperiul Romano-German (tradițional,
încoronarea împăratului trebuia să aibă loc la Roma), țările nordice și central-estice, și
Portugalia. Schismă este prelungită, ceea ce a generat o criză de legitimate gravă și
tentative de reforma. În Anglia, John Wyclif a negat rolul împărtășaniei și al bisericii prin
mântuire, a afirmat biblia că sursă fundamentală a religiei, traducând-o în limba engleză
și a negat rolul conducător al papalității și ordinele monastice. În Cehia, Ian Huș a negat
rolul împărtășaniei, dar a cerut întoarcerea bisericii la idealurile primitive. Consideră că
biserica nu trebuia să administreze bogații, ci să-i slujească pe credincioși pe plan
spiritual. A atacat practică indulgențelor și a avut convingeri naționale, fiind rector la
Universitatea din Praga.
Au avut loc tentative de unificare a bisericii. Prima a fost întâlnirea de la Savoia din
1407, însă papii nu s-au prezentat. A doua a fost conciliul de la Pisa din 1409, prin care
a fost ales al treilea papa, Alexandru al V-lea. Erau trei papi simultan.
Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea de Luxemburg, a convocat conciliul de
la Konstanz. Era regele Ungariei din 1386 și fratele împăratului german, ce avea să fie
detronat de un bavarez. În 1410, este propus că rege german, dar a apărut problema
încoronării. A discutat cu regii europeni și au căzut de acord că trebuia organizat un
conciliu cu reprezentanții regilor care să-i controleze pe episcopi-procuratori pentru a
putea cădea de acord. Conciliul s-a întrunit în 1414, în orașul Konstanz, unde s-au
întâlnit clerici din toată lumea. Conciliul l-a condamnat și executat pe Ian Huș care era
adpostit de Sigismund, iar execuția a declanșat războaiele husite de 15 ani.
Conciliul a afirmat primatul asupra papiilor prin decretul Haec Sancra din 1415, acesta
având autoritatea supremă. Toți cei trei papi au fost eliminați: Ioan XXII de Pisa a fost
arestat și depus, Grigore al XII-lea de Roma a abdicat că să asigure legalitatea
conciliului, iar Benedict XII de Avignon a fost excomunicat și s-a refugiat la Aragon. A
fost ales un nou papa, Martin al V-lea. Însă vor urmă o serie de concilii. În 1423-1424 a
avut loc conciliul de la Pisa, în 1431 a avut conciliul de la Basel, prin care a izbucnit
conflictul dintre adepții supremației conciliilor și adepții supremației papiilor. Conciliul de
la Basel a durat până în 1449, fiind preocupări masive de reforma internă a bisericii și a
prerogativelor papale, ce rezistă unor bule de disoluție a papei Eugen al IV-lea. În 1433
are loc compromisul cu husiții prin compactele de la Basel, punând bazele încheierii
razboaieor husite. Erau recunoscute secularizariile făcute de husiți în Cehia și li se
acordau împărtășania în ambele forme (pe rit catolic pentru laici: numai cu pâine, clerici:
pâine și vin; ori husiții nu au cerut diferențierea dintre clerici și laici). Husiții au
recunoscut papalitatea și pe Sigismund ca rege al Ungariei în 1434.
În 1437, Eugen al IV-lea și-a chemat adepții la Ferara și la Florența. Conciliul de la
Basel a ales alt papa. Între 1436-1445 s-a desfășurat conciliul de la Ferrara-Florența.
Prin conciliu, este ales ducele Amedeu de Savoia ca papa Felix al IV-lea. Eugen al IV-
lea i-a sprijinit pe bizantinii înconjurați de otomani, dar cu patru condiții pentru ortodocși
impuse la Uniunea religioasă de la Florența din 1439: să recunoască primatul papal,
filoque (Sfântul Duh purcede și din Tată și Fiu), recunoașterea purgatoriului și
împărtășania cu azimă. A fost impusă și politică de cruciadă prin "campania cea lungă"
din 1443-1444, bătălia de la Varna din toamna 1444, soldată cu înfrângere, și campania
din 1448, încheiată tot cu o înfrângere în bătălia de la Kosovo. Are loc o înțelegere cu
diverși regi, mai ales cu regele Franței ce a făcut concesii cu veniturile bisericești,
transmițând episcopilor să se ducă la Florența că să se supună papei Eugeniu, și cu
împăratul german Frederic III. În 1449, ultimii participanți la conciliu sunt alungați de la
Basel și Laussane, și se supun noului papa Nicolae al V-lea, ceea ce semnifică victoria
papalității asupra conciliilor și îngroparea tratativelor de reforma a bisericii din interior. Și
din nou, biserica nu putea răspunde nevoilor credincioșilor.
Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe
care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în
suferinţă: “Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

 Ciuma şi foametea sunt două flagele strâns legate între ele. Subalimentaţia constituie un teren


favorabil pentru epidemie,  căreia îi stimulează propagarea; oamenii atinşi de ciumă
părăsesc muncile câmpului, producând astfel o reducere a recoltelor,  iar acest lucru compromite
subzistenţa populaţiei. Cronologic vorbind, foametea se manifestă prima, poate din cauza
modificărilor de climă şi a unei umidităţi excesive, care duce în ţările de la miază noapte la o
reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale.

La începutul secolului al XIV-lea, foametea se manifestă în Germania şi cuprinde progresiv


restul Europei. Ea îşi face apariţia mai întâi în Europa de nord (1315),  unde face ravagii înainte
de a atinge apogeul (1330) în zona occidentală a Mediteranei. Grâul ajunge la preţuri aşa de
mari încât cei mai săraci, neputând să şi-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare;10
% din populaţia din regiunea Ypres a fost răpusă în primele şase luni ale anului 1316.
Zonele portuare unde ajunge grâul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile
traversate de fluviile pe care circulă mărfurile, sunt mai puţin afectate de flagel decât zonele
închise.

“Ciuma neagră”, care se abate asupra Europei începând din 1347, face ravagii. Vasele genoveze
ancorând în Sicilia, venind din Marea Neagră, aduc cu ele îngrozitoarea boală. Aceasta
se răspândeşte în lunile următoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. În 1348, boala
ajunge la Paris, în regiunea Mânecii şi în Ţările de Jos. În 1349 aceasta se abate asupra
Germaniei,  Austriei, Marii Britanii, ţărilor scandinave, ţărmurilor Atlanticului şi Spaniei. Noi
accese se produc începând din 1360.

După scurte perioade de dispariţie, ciuma revine complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos
sau de tuse convulsivă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Europa trăieşte într-o
ameninţare permanentă. Răspândirea bolii se explică şi prin lipsa de igienă (locuinţe neaerisite,
oraşe în care gunoaiele se adună pe străzi,  atrăgând şobolanii, agenţi de propagare a epidemiei),
ca şi prin subalimentarea unei însemnate părţi a populaţiei. Medicina epocii este luată pe
nepregătite;inhalaţiile sau operaţiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase în faţa bolii. În
lipsa remediilor sunt făcuţi responsabili ţapii ispăşitori – mai ales evreii- care ar infesta aerul. La
Paris sunt condamnaţi la moarte măcelarii,  consideraţi răspunzători de murdăria de pe străzi, în
care se descoperă una din cauzele epidemiei.
În lipsa unei evaluări precise, este greu să se avanseze o cifră exactă a pierderilor datorate
foametei şi epidemiilor. Se ştie totuşi că aceste pierderi sînt considerabile:Europa pierde,  în
decursul unei secol, între o treime şi un sfert din populaţia sa,  cu diferenţe destul de clare de la o
regiune la alta. Fără îndoială,  Franţa şi Anglia au plătit tributul cel mai greu, în timp ce Spania,
unde epidemia a izbucnit mai târziu şi a dispărut către 1390,  pare oarecum cruţată. Timp de
aproape un secol, cu scurte perioade de linişte, Europa a fost devastată! Părăsind oraşele şi
satele atinse de ciumă, locuitorii acestora răspândesc epidemia. Casele se ruinează nemaifiind
întreţinute, cîmpurile sunt lăsate în paragină din lipsa braţelor de muncă care să le cultive.
Adăugându-se ravagiilor provocate de foamete şi ciumă, războiul umple noi cimitire.

Bibliografie :

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/30/25690/
Marc Bloch, Societatea feudală, Cluj, 1996

Georges Duby, Philippe Ariés, (coord), Istoria vieţii private, vol. 2-3, Bucureşti, 1995

G. D’ Haucourt, Viaţa în Evul Mediu, Bucureşti, 2000

Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970

Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, Bucureşti, 1986

Radu Manolescu, Societatea feudală în Europa Apuseană, Bucureşti, 1974

Bogdan Murgescu, Istorie românească-istorie universală (600-1800), Bucureşti, 1994


Antal Lukacs, Ecaterina Lung, Stat și societatea medievală, 2005