Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NUMELE :Bogdan(Uruc)
SPECIALIZAREA Drept
GRUPA 403
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT IF
LOCALITATEA Bucuresti
2020
Retrimiterea este o instituţie de drept internaţional privat. Retrimiterea oferă
posibilitatea legii străine declarate competente să facă o trimitere către o altă lege, fie legea
instanţei sesizate, fie la alt sistem de drept.
I.Ca definiţie, retrimiterea este situaţia juridică apărută in cazul in care norma
conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la
normele sale conflictuale), iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu
primeşte trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe, la
dreptul unui stat terţ.
Într-o speţă venită din partea instanţelor engleze (1814), cunoscută sub numele de
Collier V. Rivaz, privind condiţiile de validitate ale testamentului, faptele au fost următoarele:
un cetăţean britanic, având domiciliul potrivit legii engleze în Belgia, a lăsat la decesul său un
testament care era valid după dreptul englez, dar era nul după dreptul belgian. Testatorul nu
avea domiciliul în Belgia, după dreptul acestei ţări, deoarece nu îndeplinise formalităţile
prevăzute de lege în acest scop. S-a ridicat problema validităţii testamentului. Soluţionând
această speţă, instanţa engleză a aplicat foreign court theory (teoria instanţei străine), care în
opinia unor autori înseamnă înlăturarea retrimiterii şi care constă în aceea că judecătorul
englez trebuie să judece şi să aplice legea domiciliului testatorului, adică cea belgiană. Dacă
speţa ar fi fost judecată în Belgia, aici s-ar fi aplicat pentru validitatea testamentului legea
naţională a testatorului, adică cea engleză, ceea ce a făcut şi instanţa engleză declarând
testamentul ca fiind valid.
Discutarea retrimiterii din punct de vedere teoretic a fost determinată de speţa Forgo,
care a constat în următoarele: un copil bavarez, din afara căsătoriei, cu numele de Forgo, este
adus în Franţa de la vârsta de 5 ani. El trăieşte aici tot restul vieţii şi moare la vârsta de 68 ani,
lăsând o succesiune mobiliară importantă. Deşi locuise tot timpul în Franţa, el nu dobândise
ceea ce numea legea franceză de atunci “domiciliul legal” în Franţa, deoarece nu îndeplinise
formalităţile prevăzute pentru aceasta de legea franceză. El avea numai “domiciliul de fapt” în
Franţa, iar “domiciliul legal” îl avea în Bavaria. Forgo nu a lăsat testament. La moartea sa,
rudele colaterale după mamă au introdus în faţa instanţei franceze o petiţie de ereditate.
Potrivit legii franceze, succesiunea imobiliară era cârmuită de legea naţională a defunctului,
adică cea bavareză, care prevedea un drept de succesiune în favoarea colateralilor după mamă,
din afara căsătoriei. Dacă s-ar fi aplicat această lege succesorală, succesiunea ar fi trebuit să se
deschidă în favoarea moştenitorilor menţionaţi. Dar normele conflictuale bavareze supuneau
succesiunea mobiliară legii domiciliului de fapt al defunctului, adică legii franceze
succesorale. Instanţa franceză a acceptat retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză,
prin hotărârea sa din anul 1878, şi a aplicat legea franceză potrivit căreia rudele din afara
căsătoriei nu aveau niciun drept de moştenire. În acest fel, succesiunea a revenit statului
francez, cu succesiune vacantă.
III. Forme
a) Pro:
b) Contra:
Într-un litigiu de drept internaţional privat există una sau mai multe probleme care
trebuie soluţionate de instanţa judecătorească şi care se numesc principale, spre deosebire de
altele care pot apărea în legătură cu primele şi care se numesc incidentale sau preliminare.
Soluţionarea chestiunilor principale se face în funcţie de soluţionarea chestiunilor
incidentale, în sensul că, dacă acestea din urmă se soluţionează într-un anumit fel, este
actuală soluţionarea chestiunilor principale. Astfel, să presupunem că un contract, pentru
care s-a stabilit legea aplicabilă potrivit normelor conflictuale ale forului, este reziliat de una
din părţi. În timpul acţiunii pornite pentru răspunderea părţii care l-a reziliat, reclamantul
decedează, acţiunea fiind continuată de soţia sa în calitate de moştenitoare. În această
situaţie, pârâtul se apără susţinând că acţiunea nu poate fi continuată deoarece căsătoria
dintre reclamantul decedat şi soţia lui care se pretinde moştenitoare nu s-a încheiat în mod
valabil. Soţii au cetăţenii diferite, căsătoria încheiată fiind valabilă conform legii forului,
unde căsătoria s-a şi încheiat, dar nu este valabilă potrivit legii ţării căreia aparţine prin
cetăţenie soţia care vrea să continuie procesul pentru despăgubirea datorată în caz de reziliere
a contractului. În aceasată situaţie există două chestiuni care trebuie rezolvate:
Tot astfel, într-o speţă, reclamantul, având domiciliul în Italia, a cerut declararea
nulităţii căsătoriei încheiată în 1964 în Anglia,cu o femeie domiciliată în Danemarca, pe
motivul că, la această dată, prima lui căsătorie încheiată în 1953 cu o femeie italiancă există
încă, în ciuda unei hotărâri de divorţ pe care el a obţinut-o în 1958 în Mexic, care nu a fost
recunoscută în Italia. Instanţa a considerat în sensul potrivit căruia capacitatea de a încheia
căsătoria a fost cârmuită de legea domiciliului lui la data căsătoriei, nu la data divorţului. La
această dată, reclamantul a fost domiciliat în Venezuela, după a cărei lege divorţul a fost
recunoscut. Prin urmare, nulitatea căsătoriei este chestiunea principală, care presupune
rezolvată într-un anumit fel, validitatea divorţului, chestiune incidentală.
În cazul chestiunilor incidentale interesează dacă soluţionarea lor se face după aceeaşi
lege aplicabilă şi chestiunilor principale, sau dacă, fiecare din acestea este supusă unei legi,
astfel încât acestea ar putea fi diferite. În literatură s-a răspuns în ambele feluri.
S-a considerat că, în cazul unei chestiuni prealabile, elementele de drept ale ipotezei
legale, care au fost dobândite în virtutea unei legi străine, ca de pildă, calitatea de comerciant
străin într-un litigiu în faţa arbitrajului internaţional, vor fi apreciate, după acea lege, care
deci nu este aplicată ca atare, ci constituie numai condiţia de aplicare a altei legi, adică a legii
forului.
Prin excepţie, retrimiterea de gradul întâi nu este admisă în dreptul internaţional privat
român, în cazurile în care legea prevede în mod expres astfel.
În dreptul român, retrimiterea de gradul al doilea nu este admisă, potrivit art. 4, alin. 2
din Legea nr.105/1992 “Retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este fără
efect”.
Din formularea textului rezultă că, în cazul în care legea conflictuală română trimite la
un sistem de drept străin, iar acesta, prin norma sa conflictuală în materie, trimite mai departe
la dreptul unui stat terţ, se va aplica dreptul material al statului la care norma conflictuală
română a trimis. Aşadar, nu se va aplica dreptul material al forului.
Când norma conflictuală trimite la legea unui stat care nu este unitară, ci diferită pe
provincii sau regiuni, atunci legea străină la care a trimis norma conflictuală română va spune
ce lege materială (a cărei provincii sau regiuni ) se va aplica. Evident, în acest caz, nu este
vorba de o retrimitere, ci de o problemă de drept intern a ţării in cauză. În această situaţie, se
ţine însă seama de dispoziţiile legii străine în ceea ce priveşte aplicarea sa în spaţiu, dar numai
pe teritoriul statului respectiv, după cum se ţine seama de dispoziţiile legii străine şi în
privinţa aplicării sale în timp.
BIBLIOGRAFIE:
II. Ioan Macovei - Drept Internaţional Privat, Ediţia a-II-a, Editura Ars
Longa, Iaşi, 2001;
IV. http://ro.wikipedia.org/wiki/Retrimiterea.