Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea De Științe Juridice Și Științe Administrative

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

DE CÂTE FELURI ESTE RETRIMITEREA

NUMELE :Bogdan(Uruc)

PRENUMELE: Marioara Simona

SPECIALIZAREA Drept

GRUPA 403

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT IF

LOCALITATEA Bucuresti

Profesor coordonator:   Prof.univ.dr. Nicoleta Diaconu

2020
Retrimiterea este o instituţie de drept internaţional privat. Retrimiterea oferă
posibilitatea legii străine declarate competente să facă o trimitere către o altă lege, fie legea
instanţei sesizate, fie la alt sistem de drept.

I.Ca definiţie, retrimiterea este situaţia juridică apărută in cazul in care norma
conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la
normele sale conflictuale), iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu
primeşte trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe, la
dreptul unui stat terţ.

Pentru a exista retrimitere trebuie indeplinite cumulativ două condiţii:

 Să existe un conflict negativ între normele conflictuale din sistemele de


drept în prezenţă cu privire la un anumit raport juridic;

 Norma conflictuală a forului (a statului instanţei sesizate) să admită


retrimiterea, adică să trimită la întregul sistem de drept străin.

II. Apariţia retrimiterii în practica judecătorească

Într-o speţă venită din partea instanţelor engleze (1814), cunoscută sub numele de
Collier V. Rivaz, privind condiţiile de validitate ale testamentului, faptele au fost următoarele:
un cetăţean britanic, având domiciliul potrivit legii engleze în Belgia, a lăsat la decesul său un
testament care era valid după dreptul englez, dar era nul după dreptul belgian. Testatorul nu
avea domiciliul în Belgia, după dreptul acestei ţări, deoarece nu îndeplinise formalităţile
prevăzute de lege în acest scop. S-a ridicat problema validităţii testamentului. Soluţionând
această speţă, instanţa engleză a aplicat foreign court theory (teoria instanţei străine), care în
opinia unor autori înseamnă înlăturarea retrimiterii şi care constă în aceea că judecătorul
englez trebuie să judece şi să aplice legea domiciliului testatorului, adică cea belgiană. Dacă
speţa ar fi fost judecată în Belgia, aici s-ar fi aplicat pentru validitatea testamentului legea
naţională a testatorului, adică cea engleză, ceea ce a făcut şi instanţa engleză declarând
testamentul ca fiind valid.

Discutarea retrimiterii din punct de vedere teoretic a fost determinată de speţa Forgo,
care a constat în următoarele: un copil bavarez, din afara căsătoriei, cu numele de Forgo, este
adus în Franţa de la vârsta de 5 ani. El trăieşte aici tot restul vieţii şi moare la vârsta de 68 ani,
lăsând o succesiune mobiliară importantă. Deşi locuise tot timpul în Franţa, el nu dobândise
ceea ce numea legea franceză de atunci “domiciliul legal” în Franţa, deoarece nu îndeplinise
formalităţile prevăzute pentru aceasta de legea franceză. El avea numai “domiciliul de fapt” în
Franţa, iar “domiciliul legal” îl avea în Bavaria. Forgo nu a lăsat testament. La moartea sa,
rudele colaterale după mamă au introdus în faţa instanţei franceze o petiţie de ereditate.
Potrivit legii franceze, succesiunea imobiliară era cârmuită de legea naţională a defunctului,
adică cea bavareză, care prevedea un drept de succesiune în favoarea colateralilor după mamă,
din afara căsătoriei. Dacă s-ar fi aplicat această lege succesorală, succesiunea ar fi trebuit să se
deschidă în favoarea moştenitorilor menţionaţi. Dar normele conflictuale bavareze supuneau
succesiunea mobiliară legii domiciliului de fapt al defunctului, adică legii franceze
succesorale. Instanţa franceză a acceptat retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză,
prin hotărârea sa din anul 1878, şi a aplicat legea franceză potrivit căreia rudele din afara
căsătoriei nu aveau niciun drept de moştenire. În acest fel, succesiunea a revenit statului
francez, cu succesiune vacantă.

Retrimiterea a fost folosită în practica judecătorească şi în speţe cu interese ale ţărilor


socialiste, anume în privinţa naţionalizării şi a succesiunii. Astfel, s-a considerat că legile
socialiste privind naţionalizarea şi-ar fi autolimitat domeniul de aplicare numai la bunurile
care se găsesc pe teritoriul statului respectiv, iar pentru bunurile care se găsesc în străinătate
ar fi retrimis tacit la legea ţării pe teritoriul căreia se găsesc bunurile. Aceeaşi soluţie a fost
dată şi pentru bunurile cuprinse în succesiunea lăsată de un cetăţean sovietic (speţa a fost
soluţionată la 5 mai 1933).

III. Forme

Retrimiterea poate fi:

 de gradul întâi sau simplă - legea străină declarată competentă retrimite la


dreptul instanţei sesizate. În acest mod aplicarea legii străine este înlăturată în favoarea
dreptului instanţei sesizate.
 gradul al doilea sau complexă - legea străină declarată competentă retrimite
la o altă lege decât cea a forului. Teoretic, retrimiterea poate continua şi mai departe de gradul
al doilea, dar practic prezintă imporanţă doar retrimiterea simplă prin care se înlătură
competenţa legii străine.

IV. Argumente pro şi contra retrimiterii

a) Pro:

Retrimiterea a fost admisă în practica judecătorească a unor state, unele legislaţii


naţionale au reglementat-o, iar unii autori au susţinut-o (Weiss, Schnitzer, Raape, Melchior,
Rabel, Arminjon, Dicex, etc). În favoarea retrimiterii se invocă mai multe argumente:

 Legea străină trebuie înţeleasă în sens larg, cuprinzând şi normele


conflictuale. Trimiterea făcută de legea forului la legea străină trebuie considerată ca fiind o
trimitere făcută la întregul sistem de drept străin, adică inclusiv normele sale conflictuale.
Aceasta se justifică prin motive de ordin practic şi de ordin teoretic. Motivele de ordin practic
constau în aceea că retrimiterea funcţionează mai întotdeauna în favoarea legii forului, astfel
că ţara instanţei sesizate nu are decât de câştigat. Motivele de ordin teoretic constau în aceea
că există o strânsă legătură, o unitate între legea materială străină şi norma conflictuală
străină, care se nesocoteşte dacă trimiterea la legea străină s-ar înţelege ca fiind făcută numai
la legea materială.
 Legea străină trebuie aplicată când ea se declară competentă. Retrimiterea
trebuie admisă, căci altfel ar însemna că se admite aplicarea legii străine într-o materie în care
ea însăşi se declară necompetentă. Nu trebuie să fim mai exigenţi decât este legea străină
înseşi.
 Foreign court theory. Instanţa forului ar trebui să judece ca şi cum s-ar găsi în
ţara străină la a cărei lege face trimitere norma conflictuală proprie, căci aceasta s-a vrut prin
trimiterea la legea străină. Într-o asemenea situaţie, instanţa ar aplica normele conflictuale
străine, deci ar aplica legea materială a forului, dar nu ca urmare a retrimiterii, ci ca urmare a
trimiterii normei conflictuale străine. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul admiterii
retrimiterii, însă fără a se face referire la aceasta.
 Retrimiterea asigură executarea hotărârii judecătoreşti. Retrimiterea
trebuie admisă, deoarece numai astfel hotărârea judecătorească va avea eficienţă, căci dintre
toate ţările în care este probabil că se vor invoca efectele acesteia, cea mai probabilă este ţara
cu a cărei lege raportul juridic are legătură prin elementul său străin. Dacă s-ar aplica legea
materială a acestei din urmă ţări într-o materie în care este declarată necompetentă, hotărârea
nu va avea eficienţă în această ţară.

În justificarea admiterii retrimiterii au fost exprimate mai multe opinii.

1. Sistemul de drept englez se dezinteresează de situaţia cetăţeanului englez


domiciliat în străinătate. Pentru a putea dovedi imposibilitatea aplicării
dreptului străin material, în cazul în care norma conflictuală străină nu
primeşte competenţa ce i se oferă, producându-se astfel conflictul negativ de
legi, s-a susţinut că, având în vedere modul în care legea engleză stabileşte
competenţa internaţională a normelor sale materiale, se poate spune că sistemul
de drept englez nu cunoaşte nicio dispoziţie în ce priveşte pe englezul
domiciliat în străinătate, că se dezinteresează de situaţia sa. Astfel, să
presupunem că în faţa unei instanţe franceze se ridică problema capacităţii unui
cetăţean englez domiciliat în Franţa. Norma conflictuală franceză trimite la
legea engleză, ca lege naţională a persoanei, iar norma conflictuală engleză
declară că aplică legea franceză, ca lege a domiciliului persoanei, adică nu
primeşte competenţa ce i se oferă. În această situaţie, se spune că nu s-ar putea
aplica legea engleză ca lege naţională, privind capacitatea unui cetăţean englez
domiciliat în Franţa, aşa cum dispune norma conflictuală franceză, pentru că o
asemenea lege nu există pentru situaţia pe care o avem în vedere şi care să aibă
caracter imperativ, ci numai pentru persoane domiciliate în Anglia. Legea
engleza se desistă de cetăţenii englezi domiciliaţi în străinătate, astfel că n-ar
rămâne altă posibilitate decât ca instanţa sesizată să aplice dreptul său material,
tot aşa cum ar recurge la legea domiciliului pentru a determina situaţia juridică
a unei persoane care nu are cetăţenie. Aşadar, în lipsa unei legi naţionale în
adevăratul sens al cuvântului, norma conflictuală principală a forului este
înlocuită cu o normă conflictuală subsidiară. Se poate observa că retrimiterea
este aparent evitată, deoarece înlocuirea normei conflictuale principale cu
norma conflictuală subsidiară se face prin luarea în considerare a normei
conflictuale străine. Rezultatul este deci, ca şi cum ar fi admisă retrimiterea.
2. Legea materială a forului (franceză) se aplică, în temeiul ordinii publice,
deoarece o situaţie juridică având legătură cu Franţa nu poate rămâne
nereglementată în cazul în care norma conflictuală a sistemului de drept străin
nu primeşte competenţa ce i s-a oferit de norma conflictuală a forului.
Substituirea legii materiale franceze legii materiale străine, potrivit dreptul
internaţional privat francez, constituie în realitate o normă conflictuală
subsidiară, faţă de norma conflictuală principală care a trimis la legea străină
ce nu a primit competenţa oferită. Rezultatul acestei concepţii este deci,
aplicarea legii forului, adica la fel ca in cazul retrimiterii de gradul întâi.
3. Norma conflictuală a forului, principală, care trimite la legea străină, aceasta
declarându-se necompetentă, este înlocuită cu o normă conflictuală tot a
forului, cu caracter subsidar. Norma conflictuală principală se întemeiază pe
presupunerea că, si norma conflictuală străină, corespunzătoare, dă aceeasi
soluţie, că între aceste două norme conflictuale există o comunitate de vederi.
În cazul în care această comunitate de vederi nu există, trebuie să intervină o
normă conflictuală subsidiară care să exprime comunitatea de vederi cu norma
conflictuală străină, dar pe care nu o exprimă norma conflictuală principală. Se
observă că norma conflictuală subsidiară este a forului şi că deci, aplicarea
legii materiale se face în temeiul acestei norme conflictuale subsidiare, şi nu a
normei conflictuale străine. Deosebirea faţă de opinia precedenta este că nu în
toate cazurile s-ar aplica legea materială a forului şi că pentru fiecare situaţie
ivită trebuie elaborată norma conflictuală subsidiară corespunzătoare. Astfel,
dacă este vorba de determinarea capacităţii unui cetăţean englez în faţa
instanţei judecătoreşti franceze, domiciliul fiind într-o a treia ţară, ar fi
competentă legea domiciliului acelei persoane. Dar chiar în această situaţie,
soluţia este ca în cazul admiterii retrimiterii. Aceasta este posibilă deoarece se
ia în considerare, după cum rezultă din concepţia expusă, norma conflictuală
străină care nu primeşte competenţa ce i s-a oferit.
4. Retrimiterea se explică prin ideea de coordonare a normelor de conflict. La
elaborarea normei conflictuale s-a avut în vedere o eventuală coordonare cu
norma conflictuală străină. Dacă, în fapt, o combinare a celor două norme de
conflict permite un rezultat acceptat de cele două sisteme de drept cărora le
aparţin normele conflictuale, nu există decât avantaj, deoarece orice conflict de
legi a fost suprimat. Nu este vorba de o neaplicare a normei conflictuale a
forului, în favoarea celei străine, deoarece aceasta din urmă este determinată de
prima, deci există o coordonare între ele. Astfel, în cazul cetăţeanului englez
domiciliat în Franţa, statutul său personal este supus legii domiciliului,
deoarece norma conflictuală engleză prevede aceasta, dar norma conflictuală
engleză produce efecte în Franţa pentru că a fost desemnată în prealabil de
norma conflictuală franceză ca normă a forului. Admiterea soluţiei, adică a
retrimiterii, prezintă avantajul că este acceptabilă ambelor sisteme de drept în
prezenţă, că în caz că este de gradul întâi, instanţa aplică propria lege materială
şi că, în sfârşit, hotărârea ce se va pronunţa corespunde intereselor părţilor care
o vor putea invoca în ţara străină sau obţine acolo exequatur-ul acesteia. În ce
priveşte retrimiterea de gradul al doilea, se pot ivi dificultăţi dacă, de exemplu,
legea celei de-a treia ţări trimite la legea forului sau la legea străină la care
trimisese norma conflictuală a forului. Astfel, capacitatea unui cetăţean danez
domiciliat în Italia se determină în faţa unei instanţe franceze în felul următor:
norma conflictuală trimite la legea naţională a persoanei, aceasta retrimite la
legea italiană, ca lege a domiciliului cetăţeanului danez, iar norma conflictuală
italiană retrimite, din nou, la legea naţională a persoanei. De aceea, în
asemenea situaţii, în care nu este posibilă coordonarea normelor conflictuale,
este preferabil să se considere că norma conflictuală a forului trimite la legea
materială daneză, nu la întregul sistem de drept danez.

b) Contra:

 Norma conflictuală aplicabilă este a forului. Principiul în dreptul


internaţional privat este că se aplică norma conflictuală a forului, şi nu
aceea care aparţine sistemului de drept străin. Admiterea retrimiterii
nesocoteşte acest principiu, deoarece instanţa se conduce după norma
conflictuală străină pentru a determina legea materială aplicabilă.
 Retrimiterea duce la un şir neîntrerupt de noi retrimiteri (cercul
vicios). Dacă trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului se
consideră făcută la întregul sistem de drept străin, atunci şi retrimiterea
trebuie, de asemenea, considerată la întregul sistem de drept al forului,
adică inclusiv normele sale conflictuale. În această situaţie, aceste
norme conflictuale dispun o nouă retrimitere la legea străină, căci legea
forului este declarată necompetentă, iar legea străină la legea forului
ş.a.m.d., aflându-ne într-un permanent du-te-vino, din care nu se poate
ieşi. Dacă se primeşte retrimiterea înseamnă că s-a ieşit arbitrar din
acest du-te-vino. Situaţia este aceeaşi când retrimiterea este de gradul al
doilea şi se aplică o lege a unui stat terţ.
 Admiterea retrimiterii introduce nesiguranţa în privinţa soluţiei
juridice. Retrimiterea nu poate fi admisă, deoarece sporeşte
incertitudinea în dreptul internaţional privat şi constituie o excepţie de
la cazurile certe şi normale de aplicare a dreptului străin. Pentru aceste
motive, unele tratate şi convenţii internaţionale nu mai admit
retrimiterea. Pe de altă parte, se arată că retrimiterea este departe de a
oferi acea simplitate pe care o implică relaţiile economice
internaţionale. Dimpotrivă, retrimiterea constituie o sumă de
complicaţii, mai ales când este vorba de cea de gradul al doilea.

c) Argumente folosite pentru admiterea retrimiterii, dar invocate împotriva


acesteia

1. Dacă legea străină nu trebuie aplicată într-o materie în care ea însăşi se


declară necompetentă, atunci nici legea forului nu trebuie aplicată într-o
materie în care ea insăşi se declară necompetentă, căci de aceea dispusese
retrimiterea. Ceea ce este valabil pentru legea străină trebuie să fie valabil
şi pentru legea forului. Admiterea retrimiterii ar însemna deci că legea
forului cedează în faţa dispoziţiilor legii străine, că instanţa locală ascultă
de legea străină.
2. Nu se poate admite ideea că instanţa ar trebui să judece ca şi cum s-ar
judeca în ţara unde se cere exequatur-ul hotărârii, deoarece aceasta nu este
posibilă întotdeauna, căci sunt cazuri când nu se poate şti mai dinainte care
este această ţară, iar uneori pot exista mai multe mai multe ţări unde se
poate executa hotărârea. A ţine seama de locul executării unei hotărâri în
determinarea competenţei legislative înseamnă a adopta o soluţie nelogică,
deoarece acest loc este întâmplător şi nesigur. Totodată, se arată că a lega
competenţa legislativă de competenţa judecătorească, înseamnă a adopta un
procedeu invers celui normal. Pe de altă parte, dacă prin admiterea
retrimiterii se va aplica legea unei ţări care cunoaşte o instituţie juridică
necunoscută legii care a dispus retrimiterea, este sigur că o asemenea
hotărâre judecătorească nu va putea obţine exequatur-ul.
3. Foreign court theory nu rezolvă problema în favoarea retrimiterii, deoarece
ea numai schimbă datele acesteia, şi anume, în loc ca punctul de plecare să
fie legea forului, este legea străină, fără a înlătura obiecţiile ridicate
împotriva retrimiterii. De asemenea, rezultatul aplicării acestei teorii
depinde şi de faptul dacă judecătorul străin acceptă sau nu retrimiterea
dispusă de dreptul englez. Astfel, dacă într-o problemă de statut, instanţa
engleză ar presupune că se substituie uneia franceze, legea franceză acceptă
retrimiterea dispusă de legea engleză la cea franceză, dar dacă instanţa
engleză s-ar substitui uneia italiene, legea italiană nu primeşte retrimiterea
dispusă de legea engleză la cea italiană. În sfârşit, se mai arată că nu se
poate spune că judecătorul va soluţiona cauza ca şi cum s-ar găsi în ţara
străină respectivă, deoarece s-ar putea ca legea proprie (cea engleză) şi
legea străină să aibă calificări diferite ori norme de trimitere diferite.
4. Prin trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului s-a vrut ca în acea
cauză să se aplice legea străină, ceea ce nu se poate realiza dacă se primeşte
retrimiterea.

V. Cazuri în care nu se aplică retrimiterea

 Părţile au ales legea aplicabilă contractului lor (autonomia de voinţă).


În lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor în sens contrar, este de
presupus că părţile, în cazul autonomiei de voinţă, au înţeles să aleagă
reglementarea existentă pentru acel contract în sistemul de drept
respectiv, cu excluderea normelor sale conflictuale. În acest sens,
Convenţia de la Haga din 15 iunie 1955 asupra legii privind vânzarea
internaţională de bunuri imobiliare corporale (art.2 şi 4), punând
principiul desemnării de către părţi a legii aplicabile, exclude
retrimiterea.
 Când se aplică regula locus regit actum. În această situaţie se admite că
retrimiterea pe care o face norma conflictuală este la dispoziţiile legii
locului încheierii actului privind forma exterioară a acestuia, neluându-
se în consideraţie normele conflictuale ale sistemului de drept
respectiv. Astfel, în dreptul englez, forma acestuia privind imobilele
este supusă legii locului situării acestora (lex rei situs). Dacă un
asemenea act ar fi încheiat într-o ţară care consideră că forma
exterioară a actului este supusă regulii locus regit actum, imobilul fiind
în Anglia, se admite că nu se aplică retrimiterea, deoarece scopul
regulii amintite nu ar mai putea fi obţinut.
 Când retrimiterea de gradul al doilea nu permite determinarea legii
aplicabile.
 Când respectivele sisteme de drept nu admit retrimiterea.

VI. Chestiuni incidentale

Într-un litigiu de drept internaţional privat există una sau mai multe probleme care
trebuie soluţionate de instanţa judecătorească şi care se numesc principale, spre deosebire de
altele care pot apărea în legătură cu primele şi care se numesc incidentale sau preliminare.
Soluţionarea chestiunilor principale se face în funcţie de soluţionarea chestiunilor
incidentale, în sensul că, dacă acestea din urmă se soluţionează într-un anumit fel, este
actuală soluţionarea chestiunilor principale. Astfel, să presupunem că un contract, pentru
care s-a stabilit legea aplicabilă potrivit normelor conflictuale ale forului, este reziliat de una
din părţi. În timpul acţiunii pornite pentru răspunderea părţii care l-a reziliat, reclamantul
decedează, acţiunea fiind continuată de soţia sa în calitate de moştenitoare. În această
situaţie, pârâtul se apără susţinând că acţiunea nu poate fi continuată deoarece căsătoria
dintre reclamantul decedat şi soţia lui care se pretinde moştenitoare nu s-a încheiat în mod
valabil. Soţii au cetăţenii diferite, căsătoria încheiată fiind valabilă conform legii forului,
unde căsătoria s-a şi încheiat, dar nu este valabilă potrivit legii ţării căreia aparţine prin
cetăţenie soţia care vrea să continuie procesul pentru despăgubirea datorată în caz de reziliere
a contractului. În aceasată situaţie există două chestiuni care trebuie rezolvate:

1. Răspunderea unei părţi contractante pentru rezilierea contractului, aceasta


fiind chestiunea principală;
2. Validitatea căsătoriei, în raport de care depinde continuarea procesului de
către soţie, aceasta fiind chestiunea incidentală.

Tot astfel, într-o speţă, reclamantul, având domiciliul în Italia, a cerut declararea
nulităţii căsătoriei încheiată în 1964 în Anglia,cu o femeie domiciliată în Danemarca, pe
motivul că, la această dată, prima lui căsătorie încheiată în 1953 cu o femeie italiancă există
încă, în ciuda unei hotărâri de divorţ pe care el a obţinut-o în 1958 în Mexic, care nu a fost
recunoscută în Italia. Instanţa a considerat în sensul potrivit căruia capacitatea de a încheia
căsătoria a fost cârmuită de legea domiciliului lui la data căsătoriei, nu la data divorţului. La
această dată, reclamantul a fost domiciliat în Venezuela, după a cărei lege divorţul a fost
recunoscut. Prin urmare, nulitatea căsătoriei este chestiunea principală, care presupune
rezolvată într-un anumit fel, validitatea divorţului, chestiune incidentală.

În cazul chestiunilor incidentale interesează dacă soluţionarea lor se face după aceeaşi
lege aplicabilă şi chestiunilor principale, sau dacă, fiecare din acestea este supusă unei legi,
astfel încât acestea ar putea fi diferite. În literatură s-a răspuns în ambele feluri.

Chestiunile incidentale şi retrimiterea. În cazul în care pentru problema principală s-a


admis retrimiterea, legea aplicabilă acesteia este şi pentru chestiunea incidentală? Cu alte
cuvinte, pentru determinarea legii aplicabile chestiunii incidentale se iau în considerare
normele conflictuale ale sistemului de drept care a dispus retrimiterea sau cele ale forului? Se
consideră că ar trebui aplicat un singur drept internaţional privat pentru rezolvarea ambelor
probleme. În lipsa unei prevederi exprese care sa dispuna altfel, fiecare dintre cele două
chestiuni se rezolvă separat, luându-se în considerare normele conflictuale pentru materia
respectivă, adică, după caz, privind divorţul, căsătoria si altele asemenea materii, care sunt
distincte de chestiunile principale supuse normelor conflictuale proprii.

S-a considerat că, în cazul unei chestiuni prealabile, elementele de drept ale ipotezei
legale, care au fost dobândite în virtutea unei legi străine, ca de pildă, calitatea de comerciant
străin într-un litigiu în faţa arbitrajului internaţional, vor fi apreciate, după acea lege, care
deci nu este aplicată ca atare, ci constituie numai condiţia de aplicare a altei legi, adică a legii
forului.

VII. Retrimiterea în dreptul român

Dreptul internaţional privat român admite, ca regulă, retrimiterea de gradul întâi.


Conform art.4, alin. 1 din Legea nr. 105/1992, dacă legea străină, determinată potrivit normei
coflictuale române, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care
se prevede în mod expres altfel.
Argumente

a. trimiterea de către norma conflictuală a forului la un sistem de drept străin


constituie o ofertă făcută acestuia de a se aplica, iar nu o obligaţie. Aşadar, în cazul în care
dreptul străin, prin norma sa conflictuală în materie, nu primeşte trimiterea, ci retrimite la
dreptul forului, această retrimitere trebuie acceptată;

b. argumentul unitătii sistemului de drept străin. Dacă norma conflictuală


română trimite la un sistem de drept străin, acesta trebuie privit în mod unitar, deci ţinându-se
seama inclusiv de normele sale conflictuale. În cazul în care, din sistemul de drept străin s-ar
desprinde normele conflictuale şi s-ar aplica numai cele materiale, unitatea acestuia ar fi
afectată;

c. retrimiterea de gradul întâi asigură o coordonare a sistemelor de drept în


prezenţă, în sensul că normele conflictuale ale ambelor sisteme de drept sunt deopotrivă
aplicate.

Prin excepţie, retrimiterea de gradul întâi nu este admisă în dreptul internaţional privat
român, în cazurile în care legea prevede în mod expres astfel.

O asemenea excepţie este reglementată de art. 85 din Legea nr.105/1992, conform


căruia, “ Legea străină aplicabilă contractului cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în
afară de normele ei conflictuale”.

În dreptul român, retrimiterea de gradul al doilea nu este admisă, potrivit art. 4, alin. 2
din Legea nr.105/1992 “Retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este fără
efect”.

Din formularea textului rezultă că, în cazul în care legea conflictuală română trimite la
un sistem de drept străin, iar acesta, prin norma sa conflictuală în materie, trimite mai departe
la dreptul unui stat terţ, se va aplica dreptul material al statului la care norma conflictuală
română a trimis. Aşadar, nu se va aplica dreptul material al forului.

Justificarea refuzului retrimiterii de gradul al doilea în dreptul român constă în


nesiguranţa juridică pe care această instituţie o generează.

Retrimiterea şi conflictele de legi interprovinciale.

Când norma conflictuală trimite la legea unui stat care nu este unitară, ci diferită pe
provincii sau regiuni, atunci legea străină la care a trimis norma conflictuală română va spune
ce lege materială (a cărei provincii sau regiuni ) se va aplica. Evident, în acest caz, nu este
vorba de o retrimitere, ci de o problemă de drept intern a ţării in cauză. În această situaţie, se
ţine însă seama de dispoziţiile legii străine în ceea ce priveşte aplicarea sa în spaţiu, dar numai
pe teritoriul statului respectiv, după cum se ţine seama de dispoziţiile legii străine şi în
privinţa aplicării sale în timp.
BIBLIOGRAFIE:

I. 1.Ion P. Filipescu – Drept Internaţional Privat, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1979;

II. Ioan Macovei - Drept Internaţional Privat, Ediţia a-II-a, Editura Ars
Longa, Iaşi, 2001;

III. LEGE nr.105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea


raporturilor de drept internaţional privat;

IV. http://ro.wikipedia.org/wiki/Retrimiterea.

S-ar putea să vă placă și