Sunteți pe pagina 1din 2

Autonomii locale si instituții centrale în spațiul românesc

În Evul Mediu, românii au locuit în trei teritorii distincte din punct de vedere politic: Ţara
Românească şi Moldova s-au constituit ca state independente, iar Transilvania a fost provincie
autonomă a Ungariei, până la jumătatea secolului al XVI-lea, când a devenit şi ea stat. Cu tot acest destin
statal diferit, Ţara Românească şi Moldova au o organizare politică similară, creându-şi instituţii
asemănătoare, iar din punct de vedere al statutului internaţional, după 1541, toate trei se regăsesc, în
ipostaza de state vasale Imperiului Otoman.

La începutul Evului Mediu românii erau organizaţi în nişte formaţiuni politice autonome
prestatale alcătuite din uniuni de obşti săteşti, numite cnezate, voievodate, ţări, codrii sau câmpuri.
Primele astfel de autonomii sunt atestate în Transilvania, Cronica „Gesta Hungarorum” („Faptele
ungurilor”) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul al XII-lea, prezintă istoria venirii maghiarilor în
Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei.
Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului al IX-lea, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad
şi Menumorut. În secolul al XIII-lea, documentul „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” (1247) atestă existenţa, pe
teritoriul viitorului stat Ţara Românească, a altor formaţiuni prestatale româneşti: cnezatele lui Ioan şi
Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi Ţara Severinului.

Formaţiunile din interiorul arcului carpatic sunt cucerite treptat de regatul Ungarie, în secolele
XI-XIII, alcătuind voievodatul Transilvaniei.Prin unificarea autonomiilor politice de la sud şi est de Carpaţi
se întemeiază, în secolul al XIV-lea, statele Ţara Românească şi Moldova. Instituţia domniei se naşte în
acest proces de unificare teritorială. Cauza principală a creării ei este nevoia de apărare în faţa unor
puteri străine, Ungaria în cazul Ţării Româneşti, hanatul tătar şi apoi Ungaria, în cazul Moldovei. Însăşi
titulatura domnească arată că scopul principal al acestei instituţii este cel de apărare: şeful statului este
„mare voievod şi domn”, marele voievod fiind comandantul militar suprem. Ţara Românească şi
Moldova îşi continuă drumul statalităţii, prin crearea altor instituţii centrale, care să permită
funcţionarea eficientă în plan intern şi implicarea în relaţiile internaţionale: Sfatul Domnesc, Adunarea
Ţării, Armata, Biserica. Sfatul Domnesc era alcătuit din boierii cu dregătorii, care îl ajutau pe domnitor în
conducerea statului. Pe parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea au apărut cele mai importante
dregătorii, care arată centralizarea problemelor administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în spaţiul
românesc.

Domnitorii români s-au implicat în relaţiile internaţionale în Evul Mediu în principal în contextul
expansiunii otomane, fie în campanii militare ofensive sau defensive, fie în acţiuni diplomatice care
aveau ca scop găsirea unor aliaţi cu sprijinul cărora apărarea graniţelor şi a independenţei statului să fie
mai eficientă. În secolul al XV-lea domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut cea mai
amplă politică diplomatică dintre toţi conducătorii români. La urcarea sa pe tron, Moldova era plătitoare
de tribut turcilor (predecesorul său, Petru Aron, fusese cel care acceptase această obligaţie pentru ţară).
După ce a rezolvate alte probleme interne şi externe, Ştefan a hotărât să refuze plata tributului către
Imperiul Otoman, fapt ce a determinat un atac al oştilor otomane chiar în miez de iarnă, în ianuarie
1475. Ştefan a reuşit să obţină o victorie zdrobitoare în bătălia de la Vaslui, împotriva oştilor conduse de
Suleiman Paşa, dar el a înţeles că această primă confruntare este doar începutul unui conflict de durată.
De aceea, în vara anului 1475, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă antiotomană cu regele Ungariei, sub
forma unui tratat de vasalitate, în care Ştefan promitea ajutor într-o eventuală campanie contra turcilor.
Matia însuşi a trimis ajutor lui Ştefan, în august 1476, după bătălia de la Războieni, dar trupele maghiare
nu au mai apucat să intre în Moldova deoarece sultanul a hotărât retragerea.

Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul cu cea mai amplă activitate militară din secolul al
XVI-lea, Acţiunile sale la nordul şi sudul Dunării ne determină să-l considerăm voievodul român cu cel
mai mare impact în relaţiile internaţionale. Imperiul Otoman ajunsese la vremea respectivă la maxima
sa întindere, constituind o ameninţare chiar şi pentru Europa Occidentală. La scurt timp după urcarea pe
tron, în 1594, Mihai a declanşat revolta împotriva turcilor (a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat
plata tributului, a atacat cetăţile turceşti de la Dunăre), determinând, în vara anului 1595, o campanie
militară de pedepsire condusă de marele vizir Sinan Paşa. Românii au obţinut o victorie tactică la
Călugăreni, dar, din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei turceşti, Mihai a hotărât să se
retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la aliatul său, principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La
scurt timp, domnitorul a primit ajutor, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i învingă pe turci la Giurgiu. Mihai a
trecut apoi la sudul Dunării, unde a declanşat un atac pustiitor asupra cetăţilor otomane. Aceste acţiuni
militare i-au determinat pe turci ca în 1597 să încheie un tratat de pace favorabil lui Mihai: îi este
recunoscută domnia pe viaţă şi scad semnificativ tributul

Războaiele antiotomane purtate de români au permis menţinerea religiei creştine şi a integrităţii


statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de turci. Comparativ cu
ceea ce se întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această perioadă, unde state mult mai puternice
şi-au pierdut identitatea statală, situaţia Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai
bună. Luptele antiotomane ale voievozilor români au împiedicat turcii să îşi extindă graniţa dincolo de
linia Dunării şi să-şi mărească puterea politic.