viața de zi cu zi la vechii egipteni este relativ bine cunoscută în comparație cu cea

din alte civilizații antice. Societatea egipteană era foarte ierarhică și erau diferențe mari între
viața agricultorilor, care reprezentau marea majoritate a egiptenilor ce trăiau într-o stare
aproape de cea a iobăgiei, și cea a nobilimii.
Herodot a spus că "Egiptul este un dar al Nilului" și că acesta a pătruns toate aspectele
vieții, inclusiv cele mitologice.

Plata în natură a taxelor

Pe malul Nilului, au avut loc revoluția neolitică, agricultura, domesticirea animalelor și
practici de creștere a animalelor. Observând că au o producție mai mare de plante pe baza
nămolului adus de inundații, egiptenii au ajuns să creeze sisteme de irigare, care a dus la
apariția unei economii de stocare care a ajutat la transformarea și dezvoltarea științei și
artelor.

O hieroglifă egipteană este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului antic ce

conținea o combinație de elemente logografice, alfabetice și ideografice. Prima propoziție
descifrabilă alcătuită din hieroglife egiptene datează din A doua dinastie (sec. al 23-lea î. Hr.)
Din secolul al 5-lea, ca urmare a creștinării totale a Imperiului Roman (care cuprindea
și Egiptul), cunoștințele despre sistemul de scriere hieroglific s-au pierdut. Deși au mai existat
tentative de interpretare a hieroglifelor, de-a lungul evului mediu și a epocii moderne timpurii
acestea au rămas nedescifrate. Abia în anii 1820, Jean-François Champollion a descifrat
hieroglife egiptene pentru prima oară cu ajutorul Pietrei din Rosetta.

Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele
joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt. Civilizația
egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană
convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub
conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate
stabile Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate
prin perioade de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.
Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada Ramesside
care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o
perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine
(canaaniți/hicsoși, libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni și romani), în a
treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel Mare, generalul
acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a
condus Egiptul până în anul 30 î.Hr., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit
de romani și a devenit o provincie romană.
Succesul civilizației egiptene antice a rezultat datorită capacității de a exploata eficient
zonele fertile de-a lungul văii Nilului. Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor
naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație
care a contribut la dezvoltarea socială și culturală. De asemenea, resursele alimentare
bogate au putut susține exploatarea mineralelor din vale și din regiunile deșertice din jurul văii
Nilului, dezvoltarea un sistem de scriere timpuriu, dezvoltarea construcțiilor și proiectelor
agricole, dezvoltarea comerțului și dezvoltarea forțelor militare necesare pentru apărare și
pentru campaniile militare care au dus la afirmarea dominației civilizației egiptene în regiune.
Organizarea și conducerea acestor activități a fost posibilă printr-o birocrație de elită formată
din scribi, preoți și administratori sub controlul unui faraon cu puteri divine care asigura
cooperarea și unitatea poporului egiptean.
Multele realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție a mineralelor,
măsurătorile topografice, tehnicile de construcție care au facilitat construirea unor monumente
grandioase precum piramidele, templele și obeliscurile; un sistem matematic și un sistem
practic și efectiv de medicină, sistemele de irigații și tehnicile de producție agricolă, producția
navală, tehnicile de producție a faianței și a sticlei, noi forme de literatură și primul tratat de
pace cunoscut, întocmit cu Imperiul Hitit. Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și
arhitectura i-au fost preluate pe scară largă, iar antichitățile din vechiul Egipt sunt expuse în
toate colțurile lumii. Ruinele sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor
scriitori și turiști timp de multe veacuri. Pasiunea pentru antichități și săpăturile arheologice
din perioada modernă timpurie a dus la investigarea științifică a civilizației egiptene, punându-
se bazele unei noii științe: Egiptologia.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Nilul a fost un element vital regiunii de-a lungul istoriei.Lunca fertilă a Nilului a oferit
oamenilor posibilitatea de a dezvolta o economie agricolă stabilă și o societate complexă,
centralizată, care a devenit o piatră de temelie în istoria civilizației umane. Nomazii
vânători-culegători s-au mutat în valea Nilului până la sfârșitul Pleistocenului Mijlociu în
urmă cu 120 de mii de ani. Până la sfârșitul paleoliticului , climatul arid din Africa de Nord
a devenit tot mai cald și uscat, forțând populația din zonă să se concentreze de-a lungul
regiunii. Istoria propriu-zisă începe prin unirea sub conducerea unui singur rege, a celor
două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul
de Sus). Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă
de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spațiul Văii Nilului, a sistemului de
irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le
facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte
și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea
invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi
două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul
domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin
administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna
faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. De altfel la moartea lor, faraonii din
imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului
rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul
de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii
străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care
renășteau fiecare sub alt faraon.
Originile[modificare | modificare sursă]
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul fiind încă
controversat.
Studii genetice recente arată [1] [2] că populația actuală a Egiptului este caracterizata
de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente
din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii
actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4]. Vechii egipteni își plasau originile într-o zonă pe care ei o
numeau Punt sau "Ta Neteru" (Tărâmul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o
plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea și Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentale
caracteristice Africii de Nord, și într-o măsura mai mică a populației din sud-vestul Asiei.
Studiul confirmă și continuitatea biologică de la Perioada Predinastică până după perioada
faraonică. Un studiu bazat pe statura și proporția corporală sugerează unele influențe ale
caracteristicilor antropomorfice tropicale în unele grupuri, în perioada târzie, odată cu
extinderea imperiului.

Epoca predinastică[modificare | modificare sursă]

Acum aproximativ 7500 de ani, triburile mici, care trăiau în valea Nilului au dezvoltat
o serie de culturi care au demonstrat un control ferm al agriculturii și creșterii animalelor,
asupra tehnicilor de olărit și producerii obiectelor personale, cum ar fi pieptenii, brățările și
colierele. Cea mai mare dintre aceste culturi timpurii a fost în Egiptul de Sus(Sud),
denumită cultura Badari care, probabil, își avea originea în Deșertul de Vest, fiind
cunoscută pentru ceramica de înaltă calitate, uneltele de piatră și utilizarea cuprului.[5]
Stilul de viață al badarienilor se baza pe agricultură, pescuit și creșterea animalelor.
Artefacte străine indică legături cu populații îndepărtate (până în Siria). În această
perioadă apar mobila, vasele decorate, tacâmurile, pieptenele și figurinele. Existența
stratificării sociale este dedusă din descoperirea mormintelor membrilor înstăriții ai
comunității într-o anume secțiune a cimitirelor. Ritualurile funerare în epoca badariană nu
diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari, dar în cultura de la Nagada aceste
ritualuri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale
sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada
predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel
de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așază alimente, apoi o scară de
coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză, ci
așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug
lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din
scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră.
Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele
la piept), cu capul către sud, dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Cultura Badari a fost urmată de culturile Amratian (Naqada I) și Gerzeh (Naqada
[6]
II)   , care au adus o serie de îmbunătățiri tehnologice. Încă din perioada Naqada I,
egiptenii predinastici au importat obsidian din Etiopia, folosit pentru a modela lame și alte
obiecte pentru cioplit.[7] Cultura Naqada apare în jurul anului 4500 î.Hr., constând în vase
ceramice cu forme geometrice, umane și animale atat pictate cât și sculptate. Forma
vaselor a devenit specializată în funcție de loc, precum modelele de case dreptunghiulare
(incluse în elementele funerare). Există dovezi că alchimiștii egipteni au descoperit
mortarul în jurul anilor 4000 î.Hr. prin una din cele mai vechi reacții chimice cunoscute
(acidul de calciu).
În perioada Naqada II, există dovezi precoce de contact cu Orientul Apropiat, în
special cu coasta Canaanului și Byblosului.[8] De-a lungul unei perioade de aproximativ
1.000 de ani, în timpul culturii Naqada, s-au dezvoltat câteva mici comunități agricole care
au evoluat într-o civilizație puternică, ai cărei lideri au deținut control complet asupra
oamenilor și resurselor din valea Nilului.[9] Stabilirea unui centru de putere la
Hierakonpolis, iar mai târziu la Abydos, liderii din timpul perioadei Naqada III au extins
controlul spre nordul Egiptului de-a lungul Nilului. De asemenea, au practicat negoț cu
Nubia la sud, cu oazele de deșert de la vest , și culturile din estul Mediteranei și Orientului
Apropiat la est. Mormintele regale nubiene și artefactele de la Qustul poartă cele mai
vechi exemple cunoscute de simboluri egiptene dinastice, cum ar fi coroana albă a
Egiptului de Sus și șoimul.[10] Cultura Naqada a produs o serie variată de bunuri materiale,
reflectând creșterea puterii și bogăției elitei, precum și producerii de obiecte de uz
personal, care au inclus piepteni, statui mici, ceramică pictată de înaltă calitate, vase de
piatră decorative, palete cosmetice și bijuterii din aur, din lapis lazuli și din fildeș. Ei au
dezvoltat, de asemenea faianța, care a fost folosită și în perioada romană, pentru a
decora căni, amulete și figurine. În ultima fază predinastică, cultura Naqada a început să
utilizeze simboluri scrise, care în cele din urmă au evoluat într-un sistem complet de
hieroglife pentru a scrie limba Egiptului antic.[11]

Perioada Dinastică Timpurie/ Epoca thinită[modificare | modificare sursă]

Această epocă este numită și thinită după numele orașului Thinis, din apropiere
de Abydos unde s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate
cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale
Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a
trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
După anul 3600 î.en., societatea și cultura neolitică egipteană de-a lungul
fluviului Nil s-a bazat pe agricultură și creșterea animalelor. [12] Societatea egipteană a
început să se dezvolte și să avanseze rapid spre stadiul de civilizație rafinată.[13] Un
nou tip distinct de ceramică care a fost înrudită cu ceramica din sudul Levantului, apare
în această perioadă. Folosirea pe scară largă a cuprului a devenit comună în acest
timp.[13] Procesul uscării cărămizilor la soare preluată de la sumerieni , inclusiv
utilizarea arcului și pereților încastrați pentru elemente decorative au devenit populare.
[13]
 Concomitent cu producerea acestor bunuri culturale, un proces de unificare a
societăților și orașelor din Egiptul de Sus a avut loc. În același timp, societățile
din Delta Nilului, sau Egiptul de Jos au suferit, de asemenea, un proces de unificare.
[13]
 Conflicte dintre Egiptul de Sus și de Jos au avut loc de multe ori. [13] Practicile
funerare ale țăranilor au fost similare cu cele din timpurile predinastice, pe când riturile
funerare ale nobililor au devenit tot mai luxoase. Astfel, egiptenii au început să
construiască mastabale. Centralizarea culturii cerealelor a contribuit la succesul
civilizației egiptene pentru următorii 800 ani. Egiptul a devenit unitar și ca un domeniu
cultural și economic cu mult înainte ca primul rege să se urce pe tron în orașul
Memphis din Egiptul de Jos. Procesul de unificare a durat multe secole. Unificarea
politică s-a desfășurat treptat, probabil, pe o perioadă de un secol, astfel încât
districtele locale au stabilit rețele de comercializare pentru a organiza agricultura pe o
scară mai largă, regalitatea divină a luat amploare spirituală, iar cultul zeilor
ca Horus, Set și Neith a luat naștere.[14] În această perioadă, sistemul de scriere
egiptean a fost dezvoltat în continuare. Scrisul inițial egiptean a fost compus în
principal din câteva simboluri ce denotă cantități de diverse substanțe. Până la sfârșitul
celei de-a treia dinastii, acesta a fost extins pentru a include mai mult de 200 de
simboluri, cât fonograme și ideograme.
Sacrificiul uman a fost practicat ca parte a ritualurilor funerare dedicate tuturor
faraonilor din prima dinastie. [15] Este clar demonstrat prin existența osemintelor umane
îngropate lângă mormântul fiecărui faraon precum și a animalelor sacrificate pentru
înmormântare. Mormântul lui Djer este asociat cu morminte de 338
persoane. [15] Oamenii și animalele sacrificate ca măgarii,, erau așteptați pentru a-l
servi pe faraon în viața de apoi. Din motive necunoscute, această practică s-a încheiat
la sfârșitul primei dinastii, când figurinele shabtii au luat locul de persoane reale pentru
a-l servi pe faraon în viața de apoi.[15]
În secolul al III-lea î.e.n., preotul egiptean Manetho a grupat lista lungă a
faraonilor de la Menes la timpul său în 30 dinastii, un sistem folosit și astăzi. El a ales
să înceapă istoria oficială cu regele numit " Meni " ( sau Menes în limba greacă ),
despre care se credea că au unit cele două regate ale Egiptului de Sus și de Jos ( în
jurul 3100 î.en. ). Unii cercetători cred că miticul Menes ar fi de fapt, faraonul Narmer,
care este înfățișat pe o paletă purtând ambele coroane, participând la un ceremonial
ce pare să reprezinte un act simbolic de unificare. În perioada timpurie a dinastie I,
primii faraoni au consolidat controlul asupra Egiptul de Jos, prin stabilirea unei capitale
la Memphis, de unde se putea controla forța de muncă și regiunea Deltei fertile,
precum și rutele comerciale profitabile spre Levant. Puterea în creștere și bogăția
faraonilor în primele două dinastii s-au reflectat în mormintele lor - Mastabale, și
structurile de cult mortuare de la Abydos, care au fost utilizate pentru a sărbători
divinizarea faraonului după moartea sa. Puternica instituție de domnie dezvoltată de
către faraoni a servit pentru a legitima controlul de stat asupra terenurilor, forței de
muncă și asupra resurselor care au fost esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea
civilizației egiptene antice.

Regatul Vechi[modificare | modificare sursă]

Progrese majore în arhitectură, artă și tehnologie au fost făcute în timpul
Vechiului Regat, alimentate de productivitatea agricolă crescută printr- o administrație
centrală bine dezvoltată. Unele dintre vechi realizări ale Egiptului, Piramidele din Gizași
Sfinxul, au fost construite în timpul Vechiului Regat. Sub supravegherea vizirului,
funcționarii de stat colectau taxele, coordonau proiectele de irigații pentru a îmbunătăți
randamentul culturilor, organizau țăranii pentru proiectele de construcții și stabileau un
sistem de justiție pentru a menține pacea și ordinea.
 Împreună cu importanța tot mai crescută a administrației centrale a apărut o
nouă clasă de scribi educați și oficiali. Faraonii făceau donații de pământ cultelor lor
mortuare și templelor locale pentru a se asigura că aceste instituții au avut resurse
pentru a se închina faraonului după moartea sa. Se crede că după cinci secole de
aceste practici, puterea economică a faraonului s-a erodat și economia nu mai putea
permite să sprijine o administrare centralizată mare. Pe măsură ce puterea Faraonului
s-a diminuat, nomarhii locali au început să contesta supremația faraonului. Aceasta,
împreună cu secetele severe, între 2200 și 2150 î.en., au cauzat intrarea țării într-o
perioadă de 140 de ani de foamete și lupte civile cunoscute sub numele de prima
perioadă intermediară.

Prima perioadă intermediară[modificare | modificare sursă]

După ce guvernul central a Egiptului s-a prăbușit la sfârșitul Vechiului Regat,
administrația nu a mai putut susține sau stabiliza economia țării. Guvernatori regionali
nu a putut să se bazeze pe rege pentru ajutor în vremurile de criză, și ca urmare a
crizei alimentare și disputelor politice, s-a degenerat la foamete. anarhie și războaie
civile la scară mică. Totuși, în ciuda problemelor dificile, liderii locali, pentru că nu mai
aduceau niciun tribut Faraonului, își foloseau independența lor dobandita pentru a
stabili o cultură înfloritoare în provincie. Preluând controlul resurselor proprii, provinciile
au devenit din punct de vedere economic mai bogate, un fapt demonstrat în
mormintele tot mai mari. Artizanii provinciale au adoptat și adaptate motivele culturale
anterior limitate de Vechiul Regat, iar cărturarii au dezvoltat noi stiluri literare.
Conducătorii locali au început să concureze pentru controlul teritorial și puterea
politică. De 2160 î.en., conducătorii din Herakleopolis au controlat Egiptul de Jos , în
timp ce un clan rival cu sediul la Teba, familia Intef a preluat controlul Egiptului de
Sus .Când familiei Intefi i-a crescut puterea și și-a extins controlul lor spre nord, o
ciocnire între cele două dinastii rivale a devenit inevitabilă. În jurul anului 2055 î.en.,
forțele Tebanilor nordice sub Nebhepetre Mentuhotep al II-lea, au învins în cele din
urmă conducătorii Herakleopolitanieni, reunind cele două țări și inaugurând o perioadă
de renaștere economică și culturală cunoscută sub numele de Regatul Mijlociu.

Regatul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

Faraonii din Regatul de Mijloc au restaurat prosperitatea și stabilitatea țării,
stimulând astfel o renaștere a artei, literaturii și proiectelor de construcții monumentale.
Mentuhotep al II-lea și succesorii dinastiei a Xl-lea au condus din Teba, dar vizirul
Amenemhat I, la asumarea regalității la începutul dinastiei a XII-a în 1985 î.en., a mutat
capitala țării în orașul Itjtawy situat în Faiyum. Faraonii dinastiei a XII-a s-au implicat
într-o serie de îmbunătățiri funciare și construirea unui sistem de irigații pentru a crește
producția agricolă în regiune. Mai mult decât atât, pe teritoriul militar recucerit, Nubia,
bogată în cariere și mine de aur, muncitorii au construit o structura defensiva în Delta
de Est, numită " Zidul Conducătorilor ", pentru a se apăra împotriva atacurilor externe.
Având securitate militară și politică și marea bogăție agricolă și minieră, arta și religia
au înflorit. Spre deosebire de atitudinea elitistă a Vechiului Regat față de zei, Regatul
Mijlociu a cunoscut o creștere în expresii de pietate personală și ceea ce ar putea fi
numit o democratizare vieții de apoi, în care toți oamenii posedau un suflet și puteau fi
bineveniți în compania zeilor după moarte. Literatura Regatului Mijlociu prezenta teme
sofisticate și caractere scrise într-un nou stil încrezător, elocvent, reliefat si portretizat
într-o perioadā ce captat detalile subtile, individuale, care au atins noi culmi de
perfecțiune tehnică. Ultimul mare rege al Regatului Mijlociu, Amenemhat III, a permis
coloniștilor semiți și canaaniți din Orientul Apropiat să vină în regiunea Deltei pentru a
se angaja ca forță de muncă pentru minerit și în proiectele de constructii ambițioase .
Cu toate acestea, inundațiile grave ale Nilului au încordat economia și a precipitat
declinul lent în a doua perioadă intermediară în timpul dinastiilor XIII- XIV. În timpul
acestui declin, coloniștii canaaniți au început să preia controlul regiunii Deltei, în cele
din urmă venind la putere în Egipt, ca Hyksoși.

A II-a perioadă intermediară[modificare | modificare sursă]

Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau
să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat
orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată
că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi
semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de
răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de
acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii
săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi
izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor
mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului,
constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida
relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de
împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
Regatul Nou[modificare | modificare sursă]
Regatul Nou (1550-1070 î.en.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din
istoria Egiptului, cu cei mai faimoși conducători. Arta și spiritualitatea atinge apogeul,
iar țara dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor funerare
regale este mutat în sud, pe partea opusă Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe
malul vestic al Nilului, în Valea Regilor. Regatul Nou a stabilit o perioadă de
prosperitate fără precedent de securizarea a frontierelor și consolidarea legăturilor
diplomatice cu vecinii lor, inclusiv Imperiul Mitanni, Asiria, și Canaan. Campanii militare
purtate sub Tuthmosis I și nepotul lui, Tuthmosis al III-lea, au extins influența faraonilor
la stadiul de mare imperiu. Între domniile lor, Hatshepsut a promovat pacea și a extins
rutele comerciale și expediții în noi regiuni. Când Tuthmosis III a murit în 1425 î.en.,
Egiptul era un imperiu care se întindea de la Niya din nord-vestul Siriei până la a patra
cascada a Nilului, în Nubia, cimentând loialitatea și deschiderea accesului la importuri ,
cum ar fi bronz și lemn.
 Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-
faraon Hatchepsut, Amenhotep III, cel care a înălțat nenumărate temple și palate,
Akhenaton, faraonul reformator, și dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins
cel mai mult printr-o politică militară activă frontierele statului și a rămas celebru pentru
bătălia de la Kadesh cu hitiții pentru controlarea Siriei. Ramses II a construit
monumente mărețe precum Marele Coridor din templul lui Amon de la Karnak și multe
dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având dimensiuni
uriașe.
Bogăția Egiptului a devenit o țintă tentantă pentru invazii, în special pentru
berberii libieni de la vest, și pentru popoarele Mării, o confederație puternică de pirați în
mare parte grecești, luwieni și fenicieni / canaaniți din Marea Egee. Inițial, forțele
egiptene au reușit să respingă aceste invazii, dar Egiptul a pierdut în cele din urmă
controlul asupra teritoriilor sale rămase din sudul Caananului, mare parte din ea fiind
preluată de asirieni. Impactul amenințărilor externe a fost agravat de probleme interne,
cum ar fi corupția, jefuirea mormintelor și tulburările civile. După recâștigarea puterii,
marii preoți Templului lui Amun din Teba au acumulat suprafețe mari de teren și
bogăție și puterea lor extinsă a scindat țară în a treia perioadă intermediară.
A Treia Perioadă Intermediară[modificare | modificare sursă]
După această perioadă de apogeu, din cauza luptelor dintre faraoni și cler, ajuns
din ce în ce mai puternic, la începutul Dinastiei XXI (1070 î.Hr.) Egiptul intră într-o nouă
perioadă de tranziție, A Treia Perioada Intermediara, care durează până în 712 î.Hr..
Această perioadă este marcată de rivalități interne și de prezența libiană în Egipt. Ea
se continuă cu Dinastia XXV kushită (nubiană) și prezența străina în Egipt se
accentuează.

Perioada târzie[modificare | modificare sursă]

După dominația assiriană, urmează ocupația persană (525 î.Hr.), iar în 332 î.Hr.
Egiptul este ocupat de macedoneni, care în 305 î.Hr. instaurează Dinastia Ptolemeilor.
Cleopatra VII (ultimul faraon) se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către
romani, la Actium în 31 î.Hr.. Anul următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman.

Guvernarea și economia[modificare | modificare sursă]

Administrare și comerț[modificare | modificare sursă]

Faraonul era monarhul absolut al țării și, teoretic, deținea controlul complet al

terenurilor și resurselor Egiptului. Regele era comandantul militar suprem și șef al
guvernului, bazat pe o birocrație de funcționari pentru gestionarea afacerilor sale. Al
doilea la comandă era vizirul, care avea rol administrativ, care acționa în calitate de
reprezentant al regelui și coordona inspecția terenurilor, trezoreriei, proiectelor de
construcție, sistemului juridic și arhivelor[16]. La nivel regional, țara a fost împărțită în 42
regiuni administrative numite nome, fiecare guvernată de un nomarh, care era
responsabil în fața vizirului pentru jurisdicția sa.
Templele formau coloana vertebrală a economiei. Nu numai că erau case de
cult, dar au fost, de asemenea, responsabile pentru colectarea și stocarea bogăției țării
într-un sistem de hambare și trezorerii administrate de supraveghetori, care
redistribuiau cereale și produse. O mare parte a economiei a fost organizată la nivel
central și strict controlată. Cu toate că vechii egipteni nu au folosit moneda până în
perioada târzie, ei au utilizat trocul [17], care consta în saci standard de cereale și
unitatea de Deben, o greutate de aproximativ 91 de grame de cupru sau argint,
formând un numitor comun. Lucrătorii erau plătiți în cereale, un muncitor simplu putând
câștiga 5 ½ de saci (200 kg sau 400 kg) cu cereale pe lună, în timp ce un șef de
echipă putea câștiga 7 ½ saci cu cereale (250 kg sau 550 kg)pe lună. Prețurile erau
fixate în întreaga țară și înregistrate pe liste pentru a facilita tranzacționarea, de
exemplu, un veșmânt costa cinci debeni din cupru, în timp ce o vaca costa 140 debeni.
Cerealele puteau fi schimbate cu alte produse, conform listei prețurilor fixate. Din
secolului V î.en., moneda a fost introdusă în Egipt din străinătate, provenită de la greci
și romani. La început, monedele au fost folosite ca piese standardizate din metal
prețios, mai degrabă decât bani adevărați, dar în secolele următoare comercianții
internaționali care veneau tranzicționau în monede.[18]
Ierarhia[modificare | modificare sursă]
Societatea egipteană a fost extrem de stratificată. Fermierii au constituit cea mai
mare parte a populației, dar produsele agricole erau deținute direct de către stat,
temple sau de o familie nobilă care deținea pământul. Fermierii erau supuși unui
sistem de muncă forțată [19] și neplătită impusă de stat pentru executarea unor lucrări la
proiecte publice, fiind nevoiți să lucreze la proiectele de irigații sau de construcții. Chiar
și așa, și cel mai umil țăran avea dreptul de a adresa petiții vizirului și curții. Artiști și
meșteșugari aveau un statut mai înalt decât fermieri, dar și aceștia se aflau sub
controlul statului, lucrând în atelierele de lângă temple și plătiți direct de la trezoreria
statului. Cărturarii și oficiali formau clasa superioară în Egiptul antic, așa-numita "clasă
de kilt alb", cu referire la veșmintele lor de in albit, care reprezentau un semn al
rangului lor [20] . Clasa superioară își afișa vizibil statutul lor social în artă și literatură.
Nobilimea mai era formată din preoți, medici și ingineri calificați și specialiști în
domeniul lor. Sclavia era cunoscută în Egiptul antic, dar amploarea si prevalenta
practicii sale sunt neclare.[21]Retrieved 11 December 2007. Sclavii erau utilizați în mare
parte ca servitori . Ei puteau să cumpere și să vândă, puteau să-și câștige drumul lor
spre libertate sau de noblețe, și, de obicei, erau tratați de medici la locul de muncă.
Atât bărbații, cât și femeile aveau dreptul să dețină și să vândă proprietăți, să încheie
contracte, să se căsătorească și să divorțeze, să primească moșteniri și să
urmărească litigiile în instanță.
Cuplurile căsătorite puteau să dețină proprietăți în comun și să divorțeze printr-
un acord care prevedea obligațiile financiare ale soțului pentru soția și copiii săi.
Comparativ cu omologii lor din Grecia antică sau Roma, femeile egiptene au avut o
gamă mai mare de opțiuni personale și oportunități de realizare. Femei, cum au fost
Hatshepsut și Cleopatra, au devenit chiar faraoni, în timp ce altele dețineau puterea în
calitate de soțiile divine ale lui Amon. În ciuda acestor libertăți, femeile egiptene nu
preluau de multe ori roluri oficiale în administrație, servind doar roluri secundare în
temple, și nu au fost la fel de susceptibile de a fi la fel de educate ca si bărbații.

Sistemul juridic[modificare | modificare sursă]

 Șeful sistemului juridic era faraonul , care era responsabil de adoptarea legilor și
menținerea legii și ordinii, un concept menționat de vechii egipteni ca Ma'at. [22] Deși nu
există coduri juridice din Egiptul antic ce au supraviețuit, documente judiciare arată că
legea egipteană a fost bazată pe o vedere de bun-simț al binelui și răului, care a
subliniat în a ajunge la acorduri și rezolvarea conflictelor, mai degrabă decât aderarea
la un set complicat de statuturi.Consiliile locale ale bătrânilor, cunoscute sub numele
de Kenbet ,erau responsabile de guvernarea în procese care implicau cererile mici si
dispute minore. Cazuri mai grave care implicau crimele, tranzacțiile cu terenuri mari și
jefuirea mormintelor erau menționate la marele Kenbet, unde prezidau vizirul sau
faraonul. Reclamanții și pârâții erau așteptați să se prezinte și li se cereau să depună
un jurământ că au spus adevărul. În unele cazuri, statul a preluat atât rolul de procuror
cât și judecător, și putea tortura acuzații prin bătăie pentru a obține o mărturisire și
numele tuturor conspiratorilor. Dacă acuzațiile erau triviale sau grave, cărturari și scribii
depuneau în instanță un document cu plângere, mărturie și verdictul cazului ca
referință pentru viitor.
Pedepsele pentru infracțiuni minore implicau amenzi, bătăi, mutilări faciale sau
exilul, în funcție de gravitatea infracțiunii. Infracțiuni grave, cum ar fi crima si jefuirea
unui mormânt erau pedepsiți prin execuție, efectuate prin decapitare, înec, sau
tragerea în țeapă. Pedeapsa putea fi extinsă și aplicată și familiei criminalului.
Începând din Regatul Nou, oracolele au jucat un rol major în sistemul juridic, de a face
dreptate în ambele cazuri civile și penale. Procedura a fost să ceară zeilor un " da "
sau " nu" în privința deciziilor. Zeii, prin intermediul preoților, pronunțau hotărârea de a
alege zeul, se deplasau înainte sau înapoi, sau arătau spre una din răspunsurile scrise
pe o bucată de papirus sau ostracon.[23] Pedepsele nu se aplicau în cazul tuturor
claselor sociale, mai ales nobilii de rang înalt care erau pedepsiți doar "simbolic".
Agricultura[modificare | modificare sursă]
O combinație de caracteristici geografice favorabile au contribuit la succesul
culturii antice, cea mai importantă dintre acestea fiind solul fertil și bogat care rezulta în
urma inundațiilor anuale ale fluviului Nil.Vechii egipteni au fost astfel capabili să
producă o varietate de produse alimentare, care să permită populației să se dedice mai
mult timp și activităților culturale, tehnologice și artistice. Gestionarea terenurilor era
crucială în Egiptul antic, deoarece taxele erau evaluate pe baza cantității de teren a
persoanei pe care îl deținea. Agricultura în Egipt a fost dependentă de ciclul anual al
fluviului Nil. Egiptenii recunoșteau trei anotimpuri : Akhet(anotimpul devărsării), Peret
( plantarea și însămânțarea ) și Shemu ( recoltarea ). Sezonul de inundații dura din
iunie până în septembrie, depunând pe malul fluviului un strat de mâl ideal, bogat în
minerale pentru recolte. După ce apele potopului s-au retras, sezonul de creștere dura
din octombrie până în februarie. Fermierii arau și puneau semințe pe terenuri,care erau
irigate de șanțuri și canale.
Egiptul primea puține precipitații, astfel încât agricultorii s-au bazat pe Nil pentru
udarea culturilor. Din martie până în mai, fermierii foloseau seceri pentru a recolta
culturilor lor, care erau bătute cu un ciocan pentru a separa paiele de cereale. Treceu
boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime
pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. Măcinau apoi cerealele obținând
făină, preparată pentru a face bere sau o stocau pentru o utilizare ulterioară. Vechii
egipteni cultivau grâu și orz folosite pentru a prepara pâine și bere. Culegeau plantele
de in pentru a țese foi de lenjerie de pat și de a face haine. Papirusul crescut pe
malurile fluviului Nil era folosit pentru a face hârtia. Legumele și fructele au fost
cultivate în parcele de grădină, aproape de locuințele lor, și trebuia să fie udate cu
mâna. Legume includeau praz, usturoi, pepeni, dovleci, leguminoase, salata verde, și
alte culturi. Cultivau strugurii din care făceau vin.[24]
Egiptenii credeau într-o relație echilibrată dintre oameni și animale, fiind un
element esențial al ordinii cosmice . Astfel, s-au considerat că oamenii, animalele și
plantele erau membri ai unui singur întreg. Animale, atât domestice și sălbatice, prin
urmare, erau o sursă vitală de spiritualitate, companie și erau destinate pentru
susținerea vechilor egipteni. Bovinele care erau considerate ca cele mai importante
animale, administrarea colecta impozitele pe animale în recensăminte regulate, iar
dimensiunea unui șeptel reflecta prestigiul nobililor și importanța bunurilor sau
templului pe care le dețineau. Vechii egipteni creșteau ovine, caprine, porcine și păsări
cum ar fi rațe, gâște și porumbei capturați în plase și crescute în ferme, unde erau
hrănite forțat cu aluat pentru a le îngrășa. Nilul furniza o sursă abundentă de pește.
Albinele au fost, de asemenea, domesticite din Vechiul Regat, și au oferit atât miere și
ceara. Egiptenii din antichitate foloseau măgari și boi ca animale de povară, fiind
responsabile pentru ararea câmpurilor și călcarea în picioare a semințelor din sol.
Sacrificarea unui bou îngrășat era o parte centrală a unui ritual de ofrande.
Caii au fost introduși de către Hyksoși în a doua perioadă intermediară, și
cămilă, deși cunoscută din Regatul Nou, nu a fost folosită ca un animal de povară
până în perioada târzie. De asemenea, există dovezi care sugerează că elefanții au
fost utilizați pentru scurt timp, în ultima perioadă, dar în mare măsură abandonați din
cauza lipsei de teren pentru pășunat. Câinii, pisicile și maimuțele erau animale de
companie comune, în timp ce animalele de companie mai exotice importate din inima
Africii, cum ar fi leii, erau rezervați pentru nobili și curtea regală.Herodot observa că
egiptenii au fost singurii oameni care creșteau animalele în casele lor. În timpul
perioadelor predinastice și târzii, a fost inclus cultul zeilor cu forme zoomorfe, cum ar fi
Bastet-zeița pisică și Thoth cu cap de ibis, aceste animale fiind crescute în număr mare
în ferme cu scopul de a fi sacrificate . [24]
Resursele naturale[modificare | modificare sursă]
Egipt este bogat în construcții și obiecte din piatră, cupru și minereuri de plumb,
aur, și pietre semiprețioase. Aceste resurse naturale le-au permis vechilor egipteni să
construiască monumente, statui sculptate, să producă unelte și bijuterii la modă. Sarea
a fost o resursă vitală pentru mumificare.Ghipsul era măcinat pentru producerea
ipsosului. Formațiuni de rocă au fost găsite în îndepărtatele și neprimitoarele wadis-uri
din deșertul de Est și Sinai,care necesitau expediții mari, controlate de stat pentru a
obține resurse naturale găsite acolo. Au fost construite mine de aur în Nubia, și una
dintre primele hărți egiptene cunoscute reprezintă o mină de aur din această
regiune.Wadi Hammamat a fost o sursă remarcabilă de granit, gresie și aur. Silexul a
fost primul minereu colectat și utilizat pentru a face instrumente, lame și vârfuri pentru
săgeți și topoare din silex, fiind cele mai vechi dovezi de locuire în valea
Nilului.Egiptenii antici utilizau sulful ca substanță cosmetică .[25] Egiptenii au lucrat în
depozite de plumb pentru a extrage minereuri de galenă de la Gebel Rosas pentru a
produce figurine mici. Cuprul a fost cel mai important metal pentru producerea
uneltelor în Egiptul antic si era topit în cuptoare din minereu malachit exploatat în Sinai.
Lucrătorii colectau aur din sedimente aluvionare sau prin procesul intensiv de măcinare
și spălare a cuarțitului aurifer.Rezervele de fier găsite în Egiptul de Sus au fost utilizate
în ultima perioadă, atunci când construcțiile de piatră erau abundente în Egipt.
Carierele de calcar se găseau de-a lungul Nilului, granitul era extras de la Aswan, și
bazaltul și gresia erau extrase din wadi-urile din deșertul de est. Rezervele de pietre
decorative, cum ar fi porfirul, gresia, alabastrul și carneolul din Deșertul de Est erau
colectate chiar înainte de prima dinastie. În perioada lui Ptolemeu și cea romană,
minerii colectau smaralde în Wadi Sikait și ametist în Wadi el - Hudi.

Comerțul[modificare | modificare sursă]
Vechii egipteni se angajau în comerțul cu vecinii lor străini pentru a obține bunuri
rare,exotice ce nu se găseau în Egipt. În perioada predinastică, ei au stabilit comerțul
cu Nubia pentru a obține aur și tămâie. Au stabilit comerțul cu Palestina, după cum
reiese din ulcioarele de stil palestinian găsite în mormintele faraonilor din prima
dinastie. O colonie egipteană staționată în sudul Canaanului datează cu puțin timp
înainte de prima dinastie.[26] Narmer avea vase egiptene de ceramică produsă în
Canaan și exportată înapoi în Egipt. În dinastia a II-a, comerțul cu Byblos i-a oferit
Egiptului o sursă esențială de lemn de calitate ce nu se găsea în Egipt. Din dinastia a
V-a, comerțul cu Punt îi furniza aur, rășini aromatice, abanos, fildeș și animalele
sălbatice, cum ar fi maimuțe și babuini. Egiptul s-au bazat pe comerțul cu Anatolia
pentru cantități esențiale de staniu, precum și livrările suplimentare de cupru, ambele
metalele fiind necesare pentru fabricarea bronzului. Vechii egipteni apreciau piatra
lapis lazuli, care a trebuit să fie importată chiar din Afganistan. Partenerii comerciali
mediteraneeni ai Egiptului erau Grecia și Creta, care livrau ulei de măsline. În schimb
pentru importurile sale de lux și de materii prime, Egiptul exporta în principal cereale,
aur, lenjerie și papirus, inclusiv sticlă și obiecte de piatră.
Armata[modificare | modificare sursă]
Forțele militare egiptene erau responsabile pentru apărarea Egiptului împotriva
invaziei străine, și pentru menținerea dominației Egiptului în Orientul Apropiat antic.
Trupele au protejat expedițiile miniere din Sinai și au purtat războaie civile în cele două
perioade intermediare. Armata a fost responsabilă pentru menținerea fortificațiilor de-a
lungul rutelor comerciale importante, cum ar fi cele găsite în orașul Buhen pe drumul
spre Nubia. Forturile, de asemenea, au fost construite pentru a servi ca baze militare,
cum ar fi cetatea de la Sile, care a fost o bază de operațiuni pentru expediții în Levant.
În Regatul Nou, o serie de faraoni au folosit armata egipteană pentru a ataca și a
cuceri Kush și părți din Levant.[27]
Echipamentul militar tipic egiptean includea arcuri și săgeți, sulițe, scuturi în
formă de semicerc făcute din piele de animal pe un cadru de lemn. În Regatul Nou,
armata a început sa utilizeze carele care au fost anterior introduse de către invadatorii
Hyksoși. Armele și armurile au fost în continuare îmbunătățite după adoptarea
bronzului: scuturile erau realizate din lemn masiv, cu o cataramă de bronz, sulițele au
fost dotate cu vârfuri din bronz, și Khopesh-ul a fost adoptat de la soldații asiatici.
[28]
 Faraon era capul armatei. Soldații erau recrutați, dar în timpul Regatului Nou,
mercenari din Nubia, Kush, și Libia s-au angajat să lupte pentru Egipt.[29]

Limba[modificare | modificare sursă]
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-
Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și
Beja.[30] Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-
o una din cele mai vechi limbi documentate(după sumeriană) fiind vorbită și scrisă din
c. 3200 î.en. până în Evul Mediu. Scrierea egipteană pentru hieroglife:

sau mai simplu:

Evoluția istorică[modificare | modificare sursă]

Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:

 Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)

 Egipteană veche (3000–2000 î.Hr.)
 Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
 Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
 Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
 Egipteană coptică (sec III-XVII d.Hr.)
Limbajul egiptean, inițial sintetic, a devenit analitic mai târziu. Egipteana
hieroglifică, hieratică și demotică au fost în cele din urmă înlocuite cu alfabetul copt.
Copta este încă folosită în Biserica Ortodoxă Egipteană, și se găsesc urme în limba
arabă vorbită în Egiptul modern.[31]
Fonetică și gramatică[modificare | modificare sursă]

Egipteana antică conține 25 de consoane similare cu cele ale altor limbi afro-
asiatice. Acestea includ faringiene și categoric consoane, consoane fricative și
affricative. Are trei vocale lungi și trei scurte, care s-au extins la nouă în egipteana
târzie. Cuvintele de bază în egipteană, similare cu cuvintele semite și berbere, sunt o
rădăcina triliterală sau biliterală de consoane și semiconsonante. Sufixele sunt
adăugate pentru a forma cuvinte. Conjugarea verbelor corespunde persoanei. De
exemplu, scheletul triconsonantal S-D-M este nucleul semantic al cuvântului "auzi";
conjugarea de bază este "smd"- "aude". În cazul în care subiectul este un substantiv,
sufixele nu se adaugă la verb: "sdm hmt", "aude o femeie".[32] Adjective sunt derivate
din substantive printr-un proces pe care egiptologii îl numesc "nisbation" din cauza
asemănării sale cu limba arabă. Ordinea cuvintelor sunt predicat -subiect în fraze
verbale și adjectivale, și subiect -predicat în propoziții nominale și adverbiale. Subiectul
poate fi mutat la începutul propozițiilor în cazul în care acesta este lung și este urmat
de un pronume resumptiv. Verbele și substantivele sunt negate de particule "n", dar
"nn" este folosit pentru fraze adverbiale și adjectivale. Stresul cade pe final pe ultima
sau penultima silabă, care poate fi deschis (CV) sau închis (CVC).[33]
 Scrisul[modificare | modificare sursă]

Scrierea hieroglifică datează din 3000 î.en., și este compusă din sute de
simboluri. O hieroglifă poate reprezenta un cuvânt, un sunet, sau un determinant tăcut,
și același simbol poate servi unor scopuri diferite, în contexte diferite. Hieroglife au fost
scrise pe monumente de piatră și în morminte, care pot reprezenta lucrări individuale
de artă. În scrierea de zi cu zi, scribii au folosit o formă cursivă de scriere, numită
hieratică, care a fost mai rapidă și mai ușoară. În timp ce hieroglifele oficiale pot fi citite
în rânduri sau coloane, în orice direcție (deși de obicei scrise de la dreapta la stânga),
hieratica a fost întotdeauna scrisă de la dreapta la stânga, de obicei, în rânduri
orizontale. O nouă formă de scriere, demotica, a devenit stilul de scris predominant.
În jurul primului secol e.n., alfabetul copt a început să fie utilizat în paralel cu
scrierea demotică. Copta este un alfabet grecesc modificat cu adaos de unele semne
demotice. Deși hieroglifele oficiale au fost utilizate într-un rol ceremonial până în
secolul al IV-lea, spre finalul antichității, doar un mic grup de preoți puteau să le
citească și să le interpreteze. Când unitățile religioase tradiționale au fost desființate,
cunoștințele de scrierea hieroglifică au fost în mare parte pierdute. Încercările de a le
descifra s-au întâlnit în timpul perioadei bizantine și islamice în Egipt, dar numai în
1822, după descoperirea Pietrei de la Rosetta [34] și ani de cercetare făcute de Thomas
Young și Jean-François Champollion, hieroglifele au fost aproape complet descifrate.
[35]

Literatură[modificare | modificare sursă]

Scrierea a apărut pentru prima dată în asociere cu regalitatea. Aceasta a fost în

primul rând o ocupație a scribilor, care au lucrat în afara instituției Per Ankh sau Casa
vieții. Acestea din urmă (numită Casa Cartii) cuprinse birouri, biblioteci, laboratoare si
observatoare.[36] Unele dintre cele mai cunoscute piese ale literaturii antice egiptene,
cum ar fi textele de pe piramide și sarcofage, au fost scrise în egipteana clasică, care a
continuat să fie limba de scriere până în aproximativ 1300 î.en. Mai târziu, egipteana a
fost vorbită din Regatul Nou și era reprezentată în documentele administrative
Ramesside, prin poezii de dragoste și povești, precum și în textele demotice și copte.
În această perioadă, tradiția de scriere a evoluat în autobiografia persoanelor decedate
prin textele scrise în morminte, cum ar fi cele ale lui Harkhuf și Weni. Genul cunoscut
sub numele de Sebayt ("instrucțiuni") a fost dezvoltat pentru a comunica învățături de
orientare de la nobilii celebri, ca Papirusul lui Ipuwer , un poem de lamentări ce descriu
dezastrele naturale și revolte sociale. Povestea lui Sinuhe, scrisă în Regatul Mijlociu ,
ar putea fi o operă a literaturii clasice egiptene.[37] De asemenea, Papirusul lui Westcar
cuprinde un set de poveștile spuse lui Khufu de către fiii săi cu privire la minunile
realizate de preoți. Instrucțiunile lui Amenemope este considerată o capodoperă a
literaturii orientale. Spre sfârșitul Noului Regat, limba vernaculară a fost mai des
folosită pentru a scrie piese populare, cum ar fi Povestea lui Wenamun și Instrucțiuni
de orice, care relatează povestea unui nobil, care este jefuit pe drum pentru a cumpăra
cedru din Liban și luptă să se întoarcă în Egipt. Din anii 700 î.en., poveștile narative și
instrucțiunile, cum ar fi Instrucțiunile de Onchsheshonqy, precum și documente
personale și de afaceri au fost scrise în demotică. Multe povestiri scrise în demotică în
timpul perioadei greco-romane au fost preluate din epocile istorice anterioare, când
Egiptul a fost o națiune independentă condusă de faraoni mari, cum ar fi Ramses al II-
lea.

Cultura[modificare | modificare sursă]
Viata de zi cu zi[modificare | modificare sursă]
Fermierii egiptenii și-au construit locuințele din chirpici proiectate pentru a-i
adăposti de căldură de afară. Fiecare casă avea o bucătărie, cu un acoperiș deschis,
care conținea o piatră de moară pentru măcinarea cerealelor și un mic cuptor pentru
coacerea pâinii. Zidurile erau vopsite în alb și putea fi acoperite cu pânze de in vopsite.
Podelele erau acoperite cu rogojini din stuf, în timp ce scaunele din lemn, paturile
ridicate și mesele individuale reprezentau mobilierul.
Pentru vechii egipteni,igiena și aspectul erau importante. Se scăldau în Nil și
foloseau ca săpun o formă de pastă făcută din grăsimi animale și cretă. Bărbații își
rădeau barba, părul și întreg trupul, se parfumau și se ungeau cu unguente aromatice
ce acopereau mirosurile neplăcute. Îmbrăcămintea consta dintr-o lenjerie simplă și
albă, și atât bărbații cât și femeile din clasele de sus purtau peruci, bijuterii și
cosmetice pentru tratament. Copiii nu purtau îmbrăcăminte până la maturitate, pe la
vârsta de 12 ani, iar la această vârstă bărbații erau circumciși și aveau capul ras.
Mamele erau responsabile de grija și creșterea copiilor, în timp ce tatăl oferea venit
familiei. Muzica și dansul erau activități populare de divertisment pentru cei care își
permiteau. Instrumentele timpurii includeau flaute și harpe, în timp ce instrumentele
similare cu trompetele, oboes și fluierele s-au dezvoltat mai târziu.În Regatul Nou,
egiptenii compuneau melodii pe clopote, chimvale, tamburine, tobe, lăute și harpe
aduse din Asia. Sistrumul era utilizat ca un instrument muzical ceremonial religios.
Vechii egipteni se bucurau de o varietate de activități de recreere, precum
jocurile ca Senet, un joc de tablă cu piese, care a fost deosebit de popular din cele mai
vechi timpuri, un alt joc similar a fost mehen, care a avut o placa de joc circulară.
Jongleria și jocurile cu mingea au fost populare printre copii, precum și jocurile cu lupte
menționate într-un mormânt la Beni Hasan. Membrii bogați ale societății egiptene
antice se bucurau de vânătoare și de canotaj.
Bucătăria[modificare | modificare sursă]

Bucătăria Egiptului modern încă păstrează elemente din bucătăria anticilor.

Dieta a constat în pâine și bere, completată cu legume, cum ar fi ceapa si usturoi și
fructe, cum ar fi curmalele și smochinele. De vin și carne se bucurau doar în zilele de
sărbătoare, în timp ce clasele superioare le consumau în mod mai regulat. Peștele și
carnea de păsări puteau fi sărate sau afumate și putea fi gătite în tocane sau prăjite pe
un grătar.
Arta[modificare | modificare sursă]

Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta

antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni
(considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea
de ordine. Dovezi ale mumificării și construcției de piramide în afara Egiptului stau
mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor
civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură,
sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor
egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât
și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea
operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism:
secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și
aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real
ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune
permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul
solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce
privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când
configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase.
Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre
împărăția lui Osiris, fie spre răsărit, spre lumea de aici unde răsare zeul-soare Ra. De-
a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră,
lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație
anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta
fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului
și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei
și tinereții era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea
de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind
culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura
“reînvierea“ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării.
Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia Amon. Galbenul reprezenta aurul, un
material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind
destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei
era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Vechii egipteni au produs obiecte de artă pentru a servi în scopuri
funcționale.Artiștii au aderat la forme artistice și iconografice, care au fost dezvoltate în
Vechiul Regat, în urma unui set strict de principii care au rezistat influenței străine și
schimbării interne. Standardele artistice presupuneau linii simple, forme și zone plate
de culoare combinate cu proiecția plană caracteristică figurilor fără indicări spațiale - a
creat un sentiment de ordine și echilibru într-o compoziție. Imaginile și textele erau
gravate pe morminte și zidurile templului, sicrie, stele și chiar statui. Paleta lui Narmer,
de exemplu, afișează figuri care pot fi citite ca hieroglife.Din cauza normelor rigide care
au guvernat, aspectul său este extrem de stilizat si simbolic, vechea artă egipteană
servind unor scopuri politice și religioase cu precizie și claritate. Artizanii egipteni
foloseau piatra pentru a sculpta statui și reliefuri fine, dar foloseau lemnul ca un
substitut ieftin și ușor de sculptat. Vopsele erau obținute din minerale precum fier ( roșu
și galben ocru ), minereuri de cupru ( albastru și verde ) funingine sau cărbune
( negru ), și calcar ( alb ). Vopselele putea fi amestecate cu gumă arabică ca un liant și
presate, care puteau fi umezite cu apă atunci când era nevoie. Faraonii foloseau arta
pentru a înregistra victoriile în lupte, decretele regale și scenele religioase. Cetățenii de
rând au avut acces la piese de artă funerară, cum ar fi statuile shabti și cărți ale
morților, care au crezut că-i protejau în viața de apoi.
 În timpul Regatului Mijlociu, modele de lemn sau lut care descriu scene din viața
de zi cu zi a devenit populare în morminte Într-o încercare de a dubla activitățile care le
trăiesc în viața de apoi, aceste modele arătau muncitori, case, bărci și formațiuni
militare, fiind reprezentări ale unei vieți de apoi ideale. Evenimentele se reflectau în
schimbarea atitudinilor culturale sau politice. După invazia Hyksoșilor în a doua
perioadă intermediară, fresce minoice au fost găsite la Avaris. Cel mai elocvent
exemplu ale unei schimbări politice în forme artistice provine din perioada Amarna,
unde figurile au fost radical modificate pentru a se conforma ideilor religioase
revoluționare ale lui Akhenaton. Acest stil, cunoscut sub numele de arta Amarniană, a
fost rapid și complet ștearsă după moartea lui Akhenaton și înlocuită cu formele
tradiționale.

Arhitectura[modificare | modificare sursă]
Arhitectura Egiptului antic include unele dintre cele mai renumite structuri din
lume: de la Marile Piramide din Giza la templele de la Teba. Au fost organizate
proiecte de construcții finanțate de către stat pentru scopuri religioase și
comemorative, dar, de asemenea, pentru a consolida puterea faraonului. Vechii
egipteni au fost constructori calificați, folosind unelte simple, dar eficiente și
instrumente de reparare, arhitecții putând construi mari structuri de piatră cu acuratețe
și precizie. Locuințele interne ale egiptenilor de rând cât și ale nobililor, erau construite
din materiale perisabile, cum ar fi chirpici și lemn, care nu au supraviețuit. Țăranii trăiau
în case simple, în timp ce palatele de elita au fost structuri mai elaborate din cărămizi.
Câteva au supraviețuit ca palatele din Noul Regat , cum ar fi cele din Malkata și
Amarna, ce arată zidurile și podele bogat decorate, sculptate și pictate cu scene de
oameni, păsări, bazine de apă, divinități, desene și modele geometrice. Structuri
importante, cum ar fi templele și mormintele erau destinate să reziste pentru
totdeauna, fiind construite din piatră în loc de cărămizi. Prima clădire din piatră de mari
dimensiuni a fost complexul mortuar al faraonului Djoser. Cele mai vechi temple
egiptene conservate, cum ar fi cele de la Giza, constau în săli simple, închise cu dale
de acoperiș susținute de coloane. În Regatul Nou, arhitecții au adăugat coloane înalte,
curtea deschisă și sălile hipostile-încăperi mari cu plafonul susținut de coloane, fiind un
stil standard până în perioada greco-romană. Cea mai veche și mai populară
arhitectură funerară în Vechiul Regat a fost Mastaba, o structură dreptunghiulară plată
construită din cărămizi. Piramida lui Djoser este o serie de mastabale stivuite una
peste alta. Piramidele au fost construite în Regatul Vechi și Regatul Mijlociu, dar
faraonii din Regatul Nou le-au abandonat, în favoarea mormintelor tăiate în piatră.
Religia[modificare | modificare sursă]

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.

Religia egipteană a fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând
din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada
greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea
magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele înfățișate și venerate în artă,
scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa.
Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli,
biblioteci și folosite și în scopuri religioase. Credințele în zei și în viața de apoi s-au
înrădăcinat în civilizația Egiptului antic de la începuturile sale, regulile faraonilor fiind
bazate pe dreptul divin al acestora. Panteonul egiptean a fost populat de zei care au
avut puteri supranaturale și erau convocați în ajutor sau pentru protecție. Cu toate
acestea, zeii nu au fost întotdeauna priviți ca binevoitori. Și Egiptenii credeau că furia
acestora trebuia să fie atenuată cu ofrande și rugăciuni. Structura acestui panteon s-a
schimbat în continuu, adăugând noi zeități ce au fost promovate în ierarhie, dar preoții
nu a făcut nici un efort pentru a organiza miturile și poveștile contradictorii într-un
sistem coerent. Aceste concepții diferite ale divinității nu au fost considerate de ei ca
fiind contradictorii, ci mai degrabă privite ca perspective din mai multe fațete ale
realității.
Zeii erau venerați în templele de cult administrate de preoți care acționau în
numele regelui. În centrul templului se afla statuia de cult al zeului într-un altar.
Templele nu erau locuri de cult publice și numai în anumite zile de sărbătoare statuia
zeului era scoasă din altar pentru venerare publică. Altarul zeului era izolat de lumea
exterioară și accesibilă numai funcționarilor templului. Cetățenii se puteau închina
statuilor din casele lor și amuletelor ce ofereau protecție împotriva forțelor rele. După
Regatul Nou, rolul Faraonului ca un intermediar spiritual a fost tot mai ignorat,
trecându-se la venerarea directă a zeilor. Ca rezultat, preoți au dezvoltat un sistem de
oracole pentru a comunica voința zeilor direct prin oameni.
Egiptenii credeau că fiecare ființă umană era compusă din componente fizice și
spirituale. Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate
sau suflet), un KA (forța vitală) și un Ren (nume). Inima, și nu creierul, era considerată
organul de gânduri și emoții. După moarte, spiritul se elibera din trup și putea umbla în
voie , dar era necesară păstrarea rămășițelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o
statuie), ca o locuință permanentă. Scopul final al decedatului a fost de a se alătura lui
KA și BA și pentru a deveni un "binecuvântat mort", ce trăiește pe un ANKH. Pentru ca
acest lucru să se întâmple, defunctul avea să fie judecat printr-un proces, în care inima
persoanei era cântărită pe balanța justiției față de pana din capul lui Ma'at. Dacă se
consider demn, decedatul putea să-și continue existența pe pământ în formă spirituală.
Obiceiurile funerare[modificare | modificare sursă]

Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că

erau necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru
mumificare, efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu bunurile persoanei
decedate îi puteau folosi în viața de apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau
îngropate în gropi săpate în deșert care se conservau natural prin uscare.În condiții
aride, deșertul a fost un avantaj în întreaga istorie a Egiptului antic pentru mormintele
celor săraci, care nu își puteau permite pregătirile de înmormântare elaborate și
disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogați au început să-și îngroape morții în
morminte de piatră și să le mumifice artificial, implicând îndepărtarea organelor interne,
ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină, și îngropându-l într-un sarcofag de
piatra dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn. Începând cu dinastia a IV-a, unele
părți au fost păstrate separat în borcane canopice . Din Regatul Nou, vechii egipteni au
perfecționat arta mumificării, care dura 70 zile și implica îndepărtarea organelor
interne, scoaterea creierul prin nas cu un cârlig și umpleau corpul cu o soluție de sare
de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea
care păstra sufletul (Ka).După aceea toate organele interne erau puse în vase
canopice acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat
la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou spălat cu vin și amestecuri de mirodenii, după
care se înfășura în bandaje umede și apoi era uscat, prin acest proces se obținea
garanția că trupul defunctului își va păstra forma și dimensiunile sale. Îmbălsămatorii
adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri și bijuterii pe corp, amulete protectoare
inserate între straturi, după care era pus în cosciug și îngropat.
Practicile de conservare au scăzut în epocia Ptolemeilor și cea Romană, în timp
ce accentul era pus pe aspectul exterior al mumiei, care era decorat. Egiptenii bogați
erau îngropați cu cantități mari de produse de lux. Începând din Regatul Nou, cărțile
decedaților erau incluse în mormânt, împreună cu statui shabti care erau considerate a
fi servitori ce vor efectua muncile pentru decedat în viața de apoi. După înmormântare,
rudele în viață erau așteptate să aducă ocazional alimente la mormânt și să recite
rugăciuni în numele persoanei decedate.

Medicina, tehnologia și știința[modificare | modificare sursă]

În tehnologie, medicină și matematică, Egiptul antic a realizat un standard relativ
ridicat de productivitate și sofisticare. Empirismul tradițional, după cum reiese din
papirusul găsite de Edwin Smith în 1930 și datând, cu aproximație, din 1600 î.Hr., este
primul creditat în Egipt.
Egiptenii au creat propriul lor alfabet și utilizau sistemul zecimal.
Chiar înainte de Vechiul Regat, egiptenii antici au dezvoltat un material sticlos
cunoscut asemănător cu faianța. Acest material a fost folosit pentru confecționarea de
mărgele, gresie, figurine etc. Printr-o anume tehnică, egiptenii au produs un pigment
cunoscut sub numele de „albastru egiptean”, produs prin topirea siliciului și cuprului,
precum și a unui alcalin, natronul ((carbonat de sodiu decahidrat), ulterior măcinat și
folosit ca pigment. Vechii egipteni au produs o mare varietate de obiecte din sticlă cu
mare pricepere, dar nu este clar dacă ei au dezvoltat procesul independent. Este
neclar dacă acele obiecte au fost produse din sticlă brută sau pur și simplu importau
lingouri gata făcute, pe care le-au topit și prelucrat [necesită  citare]. Obiectele respective
puteau fi produse într-o gamă variată de culori, inclusiv galben, roșu, verde, albastru,
violet, alb, iar sticla putea fi transparentă sau opacă.
Medicina[modificare | modificare sursă]
Cunoștințele și experiența egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte
avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenții chirurgicale, tratau fracturi și
aveau cunoștințe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel ridicat de
profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas intacte și
după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în
procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceștia aveau
cunoștințe incredibile de anatomie.
 Problemele medicale ale vechilor egipteni derivau direct din mediul lor. Viață și
munca aproape de Nil au adus pericolele de malarie și paraziți, care au dăunat ficatului
și intestinelor. Fauna sălbatica periculoasa, cum ar fi crocodilii și hipopotamii au fost,
de asemenea, o amenințare comună. Munca pe tot parcursul vieții în agricultură și
construcție a dăunat coloanei vertebrale și articulațiilor, precum și leziuni traumatice
din construcții și război ce au avut repercusiuni semnificative asupra organismului.
Pietrișul și nisipul din făină le-au zgâriat dinții, lăsându-i susceptibili abceselor (deși
cariile erau rare). Dietele celor bogați erau bogate în zaharuri, care a promovat boala
parodontală. În ciuda portretelor în care îi prezentau pe decedați din clasa superioară
ca fiind suplii și bine făcuți fizic, mumiile indică un exces de greutate ce atesta efectele
unei vieți în care au consumat în exces. Speranța de viață a unui adult era de
aproximativ 35 de ani pentru bărbați și 30 de ani pentru femei, dar a ajunge la
maturitate era dificil, aproximativ o treime din populație murind în copilărie.
[necesită  citare]
 Medicii egipteni erau renumiți în Orientul Apropiat antic pentru abilitățile lor
de vindecare, iar unii, cum ar fi Imhotep, a rămas celebru mult timp după moartea lor.
Herodot a remarcat că a existat un grad ridicat de specializare în rândul medicilor
egipteni, ca unii se specializau sa trateze fie capul sau stomacul, în timp ce alții tratau
fie ochii, fie dinții. Instruirea medicilor avea loc la instituția Per Ankh sau "Casa Vieții"
cu sediul în Per-Bastet în timpul Noului Regat și la Abydos și Sais în perioada târzie.
Papirusurile medicale atesta o cunoaștere empirică de anatomie, în leziuni și
tratamente practice. Rănile erau tratate cu bandaj cu carnea crudă, pânză albă, plase
și tampoane îmbibate cu miere pentru a preveni infecția, în timp ce opiu de cimbru și
Belladona erau utilizate pentru a calma durerea. Cele mai vechi înregistrări de
tratament pentru arsuri descrie pansamente îmbibate cu laptele de la mamele de
bebeluși de sex masculin. Rugăciunile erau făcute zeiței Isis. Săruri de pâine
mucegăită, miere și cupru au fost, de asemenea, folosite pentru a preveni infecția de la
murdărie în arsuri. Usturoiul și ceapa au fost folosite în mod regulat pentru a promova
starea bună de sănătate și pentru a diminua simptomele de astm. Chirurgii egiptene
coseau rănile, stabileau oasele rupte și amputau membrele bolnave, dar au recunoscut
că unele leziuni erau atât de grave încât nu puteau face nimic altceva decât sa asigure
confort pacientului până survenea decesul.
Construcțiile navale[modificare | modificare sursă]
Egiptenii timpurii știau cum să adune scândurile de lemn pentru a construi
corăbiile, stăpânind tehnici avansate de construcții navale încă din 3000 î.en.. Cele mai
vechi corăbii descoperite sunt cunoscute sub numele de bărcile de la Abydos. Acestea
sunt un grup de 14 corăbii descoperite în Abydos, care au fost construite din scânduri
de lemn "cusute" împreună. Descoperit de egiptolog David O'Connor de la
Universitatea New York, curelele țesute s-au dovedit a fi fost folosite pentru a bate
scândurile laolaltă ,iar între plăcile de lemn se umplea cu stuf sau iarba pentru a sigila
cusăturile. În ciuda abilitații egiptenilor de a construi bărci foarte mari pentru a naviga
ușor de-a lungul Nilului, nu au fost cunoscuți ca marinari buni și nu se angajau în
navigație pe scară largă sau în transportul maritim în Marea Mediterană sau Marea
Rosie.
Sisteme de calcul[modificare | modificare sursă]
 Cele 7 simboluri de bază
Papirusurile descoperite arată că egiptenii, spre deosebire de greci care s-au
preocupat de studiul matematicii abstracte, erau legați de rezolvarea unor probleme de
aritmetică legate exclusiv de practică. Sistemul de numerație folosit de ei era zecimal și
pozițional, dar nu în accepția actuală. "Cifrele" folosite se obțineau prin compunerea a
șapte simboluri de bază.
Metoda folosită se bazează pe teorema care spune că orice număr poate fi scris
ca o sumă a puterilor lui 2. Egiptenii nu aveau o dovadă în acest sens și nici nu-i
interesa s-o obțină. Știau că metoda este bună și o aplicau. Totuși, noi ne putem
permite să scriem:
respectiv:
Moștenire[modificare | modificare sursă]

Cultura și monumentele Egiptului antic au lăsat o moștenire durabilă asupra lumii. Cultul
zeiței Isis, de exemplu, a devenit popular în Imperiul Roman, fiind gravată pe obeliscuri și alte
relicve ce au fost transportate la Roma. Romanii, de asemenea, importau materiale de
construcții din Egipt pentru a ridica structuri în stil egiptean. Istorici timpurii, cum ar fi Herodot,
Strabon sau Diodor din Sicilia au studiat și au scris despre modul de viață al egiptenilor. În
timpul Evului Mediu și Renașterii, cultura păgână egipteană a fost în declin după răspândirea
creștinismului și mai târziu a Islamului, dar interesul pentru antichitatea egipteană a continuat
în scrierile savanților medievali, cum ar fi Dhul-Nun Al-Misri și al-Maqrizi. În secolele al XVII-
lea și al XVIII-lea, cetățenii europeni și turiștii au adus antichități din Egipt și au scris povești
despre călătoriile lor, ceea ce duce la un val numit Egiptomania în Europa. Colecționarii au
achiziționat multe antichități importante. Deși colonizarea europeană a Egiptului a distrus o
parte semnificativă a moștenirii istorice a țării, unii străini au deschis interesul pentru studiul
istoriei. Napoleon, de exemplu, a inițiat primele studii în egiptologie, când a adus aproximativ
150 de oameni de știință și artiști care să studieze istoria Egiptului. În secolul XX, guvernul
egiptean și arheologii au recunoscut deopotrivă importanța respectării culturale și integrității
în săpături. Consiliul Suprem al Antichităților aprobă și supraveghează toate săpăturile, care
au ca scop găsirea de informații decât căutare de comori. Consiliul supraveghează, de
asemenea, muzeele și programele de reconstrucție a monumentelor concepute pentru a
păstra moștenirea istorică a Egiptului.