Sunteți pe pagina 1din 10

8.

Teme și motive în opera lui Tudor Arghezi


- Locul sriitorului în literatura română
- Tudor Arghezi reformator al poeziei
- Teme lirice argheziene (8)
- Arta poetică la Tudor Arghezi
- p. credința de tăgadă (Psalmi: Tare sunt singur și pieziș, Te drămuiesc în tăcere)
- p. iubirea formă de cunoaștere
- p. umanitatea degradată (fătălau)
- p. civilizație, creație
- p. insurgenței
- p. familia
Motive în opera argheziană
- auto cunoașterea sau cunoașterea de sine
- meditația asupra timpului
- destinl tragic.

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială


Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.


Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,


Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.


Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară


Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.

1
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară


O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,


Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

Psalm VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere


Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,


Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,


Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,


Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

2
PSALM 2

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!


Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare


Să se oprească-n drum,
Să cănte~n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crămpeie-n zbor de gingăşie,


Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,


Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adănc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,


Stelele vin şi se aprind pe rând
în ramurile-ntinse pe altare -
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte


Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi~nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

în rostul meu tu m-ai lăsat uitării


Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,


Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Tudor Arghezi (1880-1961)


Poet, rpozator, publicit. Opera lui literară străbate mai tot veacul al doilea, presărând,
de-alungul anilor, cele peste 100 de volume de poezie, proză, publicistică, teatru, expresie a
unuei capacități de creație extrem de de prolifice. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt:
”Cuvinte potrivite” – 1927, ”Poarta neagră” – 1930, ”Cartea ci jucării” – 1931, ”Flori de
mucigai” – 1931, ”Tablete din Țara lui Kuty” – 1933, ”Cărticica de seară” – 1935, ”Cimitirul
Buna-Vestire” – 1936, ”Versuri” – 1936, ”Ce-ai cu mine vântule?” – 1937, ”Hore”- 1939,
”Bilete de papagal” – 1946, ”Prisaca” – 1954, ”1907 - Peizage” – 1955, ”Cântare omului” –
1956, ”Frunze”- 1961, ”Cu bastonul prin București” – 1961...
Un atât de vast spațiu imaginar și o tematică atât de diversă și de bogată au făcut să se
vorbească admirativ despre ”fenomenul arghezian” (G. Călinescu), despre ”miracolul
arghezian” (Ov. S. Crohmălniceanu), sau despre ”Marele Alpha” (Alexandru George) vădite
accente constetatare, cel mai violent atav datorându-se altui poet al vremii, Ion Barbu, care
punea creația lui Arghezi sub semanul ”poeziei castrate” și al ”poeziei leneșe”.
Prin acest imens teritoriu, poetul străbate toate cărările lirice ale veacului, trăiește
toate experiențele poetice, pleacă, la debut, la numai 16 ani, sub semnul lui Macedonski și a
lui Rene Ghil, cu versuri simboliste și istrumentaliste, se îndreaptă apoi spre viziuni
apocaliptice, de certă influență expresionistă, arde etapele, sicronzându-se deplin cu spiritul
epocii și urcând culmile poeziei moderne, limbajul poetic românesc înregistrând, prin el, o
transformare profundă. Considerat al doilea mare poet după Mihai Eminescu, Tudor Arghezi

3
creează o operă originală a influențat literatura vremii. Plecând de la aspecte tradiționale,
oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalități lirice) moderne. Deschizând principalele
drumuri ale poeziei românești interbeliece, Tudor Arghezi este un poet proteic, care refuză
încadrările în marginile ideologice ale unui singur curent literar și care surprinde prin
varietatea temelor:
1.poezia programatică (Testament), poezia filozofică (de tip reflexiv):
- arta poetică – Testament, Ruga de seară, Portret (vol Cuvinte potrivite), poezia Flori de
mucigai din volumul omonim, Epigraf (vol. Alte cuvinte potrivite, 1940) – se observă
permanenta preocupare argheziană pentru exprimarea concepției despre poeziei și despre
rolul poetului;
- în căutarea lui Dumnezeu, ”între credință și tăgadă” – Psalmi;
- atitudinea față de moarte – Duhovnicească, De-a v-ați ascuns, De ce-aș fi trist? (vol
Cuvinte potrivite);
- lirica sociogonică – vol. Cântare omului.

2.Poezia socială
- estetica urâtului – Flori de mucigai (1931);
- revolta socială, universul țărănesc – 1907-Peizage (1955), poezii din volumul Cuvinte
potrivie;

3.Poezia de dragoste – două sunt atitudinele legate de acest sentiment:


- reticență și amânare a clipei de iubire – poezii din volumul Cuvinte potrivite;
- împlinirea erotică de tip casnic (domestic) – poezii din volumul Cărticica de seară
(1935);

4.Poezia jocului ”a boabei și a fărâmei”:


- poezii din volumul Cărticia de seară, Buruieni, Mărțișoare, Prisaca.

Particularități ale modernismului prezente în opera poetică argheziană/ înoirea liricii


românești prin:
- poezia este expresia unei conștiinței frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând
între stări contradictorii sau incopatibile;
- tentația absolutului (Psalmi);
- existența unor ”categorii negative” privind estetica urâtului, creștinismul în ruină;
- încălcarea convențiilor și a regulilor;
- libertatea absolută a inspirației; poezia poate transfigura artistic aspecte ale realității,
alrădată repsinse. Arghezi impune estetica urâtului în literarura română (cultivă
grotescul, trivialul, atrocele, mostruosul, alături de grațios, tonalități sumbre, tragice
și optimismul, încrederea în capacitățile umane). Lumea marginalizată a hoților sau
criminalilor din Flori de mucugai ascunde un mesaj optimist: mizeria sau păcatul nu
distrug fondul de umanitate existent în acest univers.
- Înfățișează, pentru prima dată în poezia română, împlinirea prin iubirea de tip casnic și
ipostaza femeii-soție;
- Magia limbajului și forța sa de sugestie se realizează prin schimbări esențiale la
nivelul lexical și sintactic. Materialul lexical curent îmbracă semnificații neobișnuite.
- Limbajul șocant aduce neaștepate asocieri lexicale de termeni argotici, religioși,
arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumularea de cuvinte
nepoetice, care dobândesc valențe estetice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar
poezia este, pentru Arghezi ”esență de cuvinte” extrasă din limbajul comun. Rolul
poetului este de a potrivi cuvintele: ”nicio jucărie nu este mai frumoasă ca jucăria de
cuvinte” și de a corporoliza ideile. Materializarea imaginilor artistice conferă forța de
sugestie a ideii.
- Sparge tiparele topicii și sintactice și suintactice: ”sintaxa se dezarticulează”; se
creează un nou limbaj poetic;
- Fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forța de transfigurare a
realității; se cultivă epitetul rar, oximoronul, iar ”metafora provoacă o contaminare de
lucruri obiectiv și logic incompatibile”;
- Înnoriri prozodice (cultivarea versului liber sau combinarea deiversă a unor elemente
ale prozodoe clasice).

4
Volumul ”Flori de mucigai” demolează o veche prejudecată estetică, potrivit căreia frumusețea
poeziei ar depinde de noblețea temei sau suavitatea limbajului. Floarea, elent prin excelență
poetic (tradițional) este asociată, în titlul baudelairian, mucigaiului. Oximoronul alătură
sugestia prospețimii, frmuseții, specifice florii, de cea a descompunerii, a mizeriei fetide,
dezvoltate prin mucigai. Împreună, cele două cuvinte pledează pentru în anieră modernistă în
favoarea expresivității fascinatorii, șocante, pe care o poate avea oroarea, ca și pentru
convertirea urâtului în sursă și valoare estetică. Se știe, de altfel, că omul modern poate
resimți frumosul tradițional drept seduet, ridicol, uzat, demonetizat; în schimb, urâtul, cu toate
nuanțele lui, demonicul, satanicul, terifiantul, își relevă neaștepate valențe expresive, ca și o
sporită capaciate de a emoționa.
Închisoarea argheziană este spațiul infernal, asociat cu întunericul, mocirla, păduchii,
șobolanii. Locul ”poartă stigmatele răului”, iar deținuții care agonizează în acest decor
macabru, ilustrează fața tragică, vulnerabilă a umanității. Ei sunt oprimați social sau marginal
(ION ION), fie tarați ereditar (Fătălăul), fie vinovați în ordine morală (Pui de găi). Prin ei,
condiția umană se relevă fagilă, doborâtă de păcat, boală, viciu sau moarte. Surprinzător este
că tocmai în acest spațiu ce pare al diavolului își face apariția Dumnezeu, cel zadarnic în
vocat în Psalmi. Poetul însuși se simte solidar cu umanitatea pe care o evocă, nu numai că
împarte cu ea același spațiu, ci și pentru că, asemenea ei, a fost abandonat de Dumnezeu.
Creator fiind, el se vede acum deposedat de har, de inspirație (care este totdeauna de natură
divină): ” Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca,
lui Marcu şi lui Ioan.” Versurile sunt produse ale „mâinii stângi„ și vor purta, în consecință,
atributul stingăciei, al imperfecțiunii prozodice și stilistice, pentru a putea prezenta mai
autentic infernul universului carceral. Neputința și durerea se asociază și ele actului de ceație:
”Și mă durea mâna ca o gheară/Neputincioasă să se strângă...”
Recusrul la estetica urâtului, demonstrat pe parcursul întreglui ciclu al Florilor de
mucigai, este dovadă a modernismului arghezian și o constantă a creației sale. Așa cum se știe,
în poezia sa programatică cea mai cunoscută, Testament, urâtul este desemnat drept sursă din
care se naște frumusețea poezie: ”Din bube, mucigaiuri și noroi”/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”.

Testament
Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corola de minunii a lumii, de Lucian
Blaga, și Joc secund, de Ion Barbu. Pozia este așezată în fruntea primului volum arghezian,
Cuvinte potrivite (1927). și are rolul de program (manifest) literar, relaizat însă cu mijloace
poetice.
Este arta poetică , deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică
pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: trasfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică. Se poate
vorbi despre o permanență a preocupării argheziene de a formula crezul poetic, Testament
fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume, Flori de mucegai, Epigraf,
Frunze peirdute.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual.
Textul poetic este conceput ca un momolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi
este lăsată drept unică moștenire ”cartea”, metonimie care desemnează opera literară.
Discursul liric având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetului transmisă în mod direct, și la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității:
pronumele personale, adjectivele posesive, verbele la persoana I și a II –a singular, alternând
spre diferențiere cu persoana a treia, topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice). În
poezie eu apare în mai multe ipostaze: eu/ noi, eu/ tatăl – fiul (în dialog imaginat inițial), ”de
la străbunii mei până la tine” (în relația ”străbunii” – eu – tu), Robul – Domnul (în finalul
poeziei).
Titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu
(denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act jurodoc întocmit de o persoană prin care aceasta
își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
transmiterea averii sale. Aceasta este însă accepția laică a a termenului. În accepție religioasă,
cuvântul face trimitire la cele două părți ale Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, în
care sunt concentrate învățăturile proorocilor și ale apostolilir adresate omenirii. Din această

5
accepție religioasă derivă și sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel
creația argheziană devine o moștenire sporituală adresată urmașilor-cititori sau viitorilor
truditori ai condeiului.
Structura poeziei. Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de
versuri, încălarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric
este oganizat sub forma unui monolog adreat/ dialog imaginar între tată și fiu, între străbuni și
urmași, între rob și Dumnezeu, tot atâtea ipostaze ale eului liric.
Elemente de recurență. Metafora Carte are un loc central în această artă poetică, fiind
un element de recurență. Termenul carte are rol în organizarea materialului poetic și
semnifică, pe rând, în succesiunea secvențelor poetice: realizarea ideii poetice a acumulărilor
spirituale; poezia este rezultatul trudei miilor de ani, o treaptă, punct de legătură între
predecesori și urmași, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienței înaitașilor –
”hrisovul cel dintâi”; ”cuvinte potrivite”; ”slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte
se mărită” (definiție metaforică a poeziei, în egală măsură ha și meșteșug); ”Robul a scris-o,
Domnul o citește” (relația autor-cititor).
Cartea/creația poetică și poetul/creatorul/eu se află în strânsă legătură, verbele la
persona I singular având drept rol definirea metaforică actului de creație poetică, a rolului
poetului: am ivit, am prefăcut, facui, am luat, am pus, am făcut, grămădii, iscat-am.
Concretețea sensului verbelor redă truda unui meșteșugar dotat cu talent și plasicizează sensul
abstract al actului creator în plan spiritual. Determinantele verbale (pronume, substantive)
sunt în general la genul feminin desemnând produsul: poezia (domnița) și cartea.
Poezia Testament este un elogiu adus Cărții. Aserțiunea lui Mallarme, aceea că ”lumea
există pentru a ajunge la o carte”, traseu ascendent pe care, de la creația Lumii până la
scrierea Cărții ce o cuprinde, îl ilustrează și poezia Testament.
Argentinianul Jeorge Luis Borges, mai aproape de timpul nostru, a fost obsedat de
Cartea Infinită, imaginată mai întâi ca un volum ciclic, circular, a cărui ultima pagină să fie
identică celei dintâi, cu posibilitatea de a continua la nesfârșit, găsită însă târziu, către
sfârșitul vieții, către 1975, anul aparieție povestirii Cartea de nisip. Întâlnim aici o carte
unică, ce fascinează și înspăimântă totodată, ce se deschide mereu la altă filă și care poate
cuprinde, în nesfârșitele pagini, toate cărțile lumii. Aceasta se numește Cartea de nisip, pentru
că nici cartea, nici nisipul n-au început și nici sfârșit.
Tudor Arghezi, și-a luat, la fel ca Borges, un timp îndelungat de meditație până a
conceput, ceea ce putem numi cosmogonia lui livrescă. Poezia Testament trebuie înțeleasă ca o
metaforp a cărții, chiar a unei cărți infinite, așa cum o propusese Borges., dacă ne gândim că
în text este figurată numai o treapă, prima treaptă a unei necesare continuități, a unei
ascendențe continue. Poezia Testament este, fără îndoială, o demonstrație estetică a modului
cum se face, cum se întemeiază Cartea, cum lumea pe care o cuprinde, ea însăși aflată în
procesul genezei, se mută în spațiul literar. În chip remarcabil, geneza cărții este simulată cu
gebeza lumii, stabilindu-se o identitate absolută, mult visată de creatori, între Cartea Lumii și
Lumea Cărții. Lucru care nici nu poate fi conceput alfel decât, de vreme ce la originea
ambelor universuri stă Cuvântul.
În acest câmp imaginar, poetul este noul demiurg, iar cuvântul este sursa generatoare a
crețaiei. El figurează, în prima srofă a poeziei, evoluția temporală a lumii, agenerațiilor, o
isolită legendă a veacului preluată de la romantici dar ilustrată expresiv cu limbajul
caracteristic arghezian.
Incipitul. Incipitul conceput ca o adresare directă a eului liric către fiul spiritual,
conține ideea moștenirii spirtuale, ”un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al
identității obținute prin cuvânt. Condiția poetului este concentrată în versul ”decât un nume
adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca un bun spiritual și peren ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte”...
Metafora ”seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se
leagă de generațiile viitoare prin carte, creația poetică, treaptă a prezentului:”În seara
răzvrătită care vine/ De la străbunii mei nă la tine”. Enumerația ”râpi și gropi adânci”, ca și
versul următor ”Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoașterii și al
acumulărilor străbătut de înaintași.
Formula de adresare, vocativul, ”fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generațiilor viitoare. De
asemena, poetul se înfățișează ca o verigă în lanțul temporal al generațiilor, cărora, începând
cu fiul evocat în poem, le transmite moștenirea, opera literară. Cartea este o treaptă în
desăvârșirea cunoașterii.

6
Prin cuvânt poate fi refăcut drumul istoriei omenirii înspre origini având ca moment al
genezei ”seara răzvrătită”, metaforă ce sugeerază atât începutl mitic al făuriri lumii cât și
răzvrătirea spiritului poetului, spirit ce devine materie în expansiune, creația fiind un proces
continuu asemănător timpului prin curgerea lui infinită. Epitetul personificant ”seara
răzvrătită” exprimă chinurile, zbuciumurile genezei. Devenirea însăși a lumii e aspră, un urcuș
istovitor pe treptele timpului ”pe brânci” prin ”râpi și gropi adânci”.
În complexa tematică a poeziei argheziene, răzvrătirea este deigur revoltă, inclusiv
împotriva divinității ascunse, care apărăsit lumea după ce omul a fost alungat din Paradis.
Poezia Testament este plină de mânia care zace în adâncuri, ”de venin”, ”de durerea surdă și
amară”, ”de sudoarea muncii sutelor de ani”, metafore ale unei condiții umane degradate,
lăsate în voia unui destin aspru, infernal. Timpul sacru de la orogini a devenit profan, al unei
lumi decăzute după alungarea cuplului adamic din Edenul primordial. ”Treapta” marchează
acumulările materiale greoaie, ”printre plăvani”, ”prin sudoare muncii sutelor de ani”,
trasformate prin salturi bruște, în treptele spirituale Istoria este un lung șir de ”trepte” urcate
”pe brîânci”, până la ținta finală, visată, regăsirea lumii sacre, mitice, printr-o retiterare sui-
generis a ”mitului eternei reîntoarceri”.
Cuvântul o dată cu existența din ce în ce mai degradantă a omenirii de impurifică și el,
alunecând într-o zonă obscură, dominată de bube, mucigaiuri și noroi, din acel fond semantic
din care se va hrăni, la Tudor Aghezi, estetica urâtului. De aceea cuvintele originale trebuie
curățate din când în când de zgura, de mucigaiul trecerii timpului, șa cum procedează Nechita
Stănescu, în poezia Necuvinte, prin folosirea unui straniu ”laser lingvistic”. Este, de fapt, ce
face, cu alt limbaj, și Tudor Arghezi în Testament. Poetul purifică din nou lumea, pornind de
la expresia ei ințială, lingvistică, de la Cuvânt Transformările sunt radicale, cuprinzând toate
planurile existenței, e un fel de transsubstanțiere a materiei, o converire a ei în spirit,
exprimată prin metafore memorabile: ”Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei și
brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani, /Sudoarea muncii sutelor de ani.” Și
aceasta este doar un pas, o primă treaptă, ce se vrea exponențială, în lungul proces al
evoluției. Faptul că se face o substituție de unelte simbolice, ”sapă”- ”condei”,
”brazdă”-”călimară”, facilitează tranziția de la munca brută, fizică, la cea imaginativă,
creatoare, de la materie la spirit. Transformarea uneltelor materiale în unelte spirituale
sugerează posibilitatea de a relua, în sens invers, scara ierarhică degradantă a universului, de a
reface condițiile inițiatice primare. Mediul uman prezentat, specific rural, cu ”plăvani” și
”bătrâni”, este elocvent, el face legătura cu trecutul imemorial mitic. Numai aici cuvintele pot
să redobândească valoarea lor de la început, creaoare de lume, să transforme în realitate
conceptele.
Cuvintele sunt supuse, cum fericit se exprima Nichita Stănescu, unui laser purificator,
sunt cristalizate în forme provenind parcă din cuptorul unui alchimist. ”Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”. Pentru a face posibilă materializarea
conceptelor, a spiritului creator, cuvintelele se cer a fi ”potrivite”, alambicate într-o formă
perfectă pentru a le reda puterea orginară. În acest proces creator, în această artă poetică,
timpul își pierde durata, cuvintele sunt ”frământate mii de săptămâni”, poetul-demiurg
igmorând treceea clipei, importantă rămâne doar opera., nu creatorul ei; el își construiește o
nemurire virtuală dincolo de eternitate: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/Decât un
nume adunat pe-o carte.”.
Transsubstanțierea materiei și reconvertirea cuvintelor este fenomenul cel mai amplu și
mai radical din poezie: ”Le-am prefăcut în versuri și icoane./ Făcui din zdemțe muguri și
coroane./ Veninul străns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreaga dulcea lui putere./ Am
luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie când să-njure.”. Principiile negative ale
lumii sunt transformate în principii negative, urâtul și frumos, veninul în miere, răul anihilat
prin bine. Transformările sunt ample și se îndreaptă spre sfera muzicală a cântecului și a
creației, răul diminuându-și în fața noului demiurg, puterea pedepsitoare: ”Durerea noastră
surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”, ”Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”.
Punctele extreme ale acestei dualități a lumii create de Arghezi se exprimă în două versuri
esențiale pentru poetica sa: ”Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Estetica urâtului devenind, în mod paradoxal, cel mai profund act de atingere, de refacere a
purității lumi.
Pentru că prezența divină se refuză epifaniei, cunoașterii directe, coborârii la scara
exisenței umane, poetul are, ca și în unii ”Psalmi”, o atitudine de sfidare, opunând creației
divine propria creație. Divinității, acestui deus abconditus, care nu mai umblă pe pământ ca în
vremurile mitice, îi destinează obiecte și edificii de cult, icoane și un ”Dumnezeu de piatră”:

7
”Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră./ Hotar înalt cu două
lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.”. ”Cenușa morților” exprimă tocmai credința de
conservare a trecutului, de scoatere din uitare a existențelor individuale, de retrezire la viață
în altă lume, urmând parcă străvechi credințe de râncarnare a sufletelor morților. Piscul înalt
greu de atins, insistent motoc arghezian, marchează horatul dintre lumea viilor și cea a
morților, dar și punctul intamgibil în care se situează divinitatea, refuzându-se cunoașterii.
În asența cuvântului, reiterat, din ce în ce mai absent în lumea modernă, poetul își
alcătuiește propria Carte, un ”hrisov” care să-i consfințească noua creție, propria ”credință”,
pe care o lasă urmașilor, prin acest sublim ”testament”: ”Așaz-o cu credință căpătâi./ Ea e
hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile pline/De osemintele văsraste-n mine.”.
Cartea este ea însăși o lume, o sinteză a contrariilor, dihotomia lumii revenind în prim plan
prin cele două metafore finale: slova de foc și slova făurită, sunt cele două capete ale lumii,
spiritul și materia, care ”Împerecheate-n carte se mărită”, ca expresie a armoniei, a unui
cosmos perfect și, prin desăvârșire, a întoarcerii creației la Cuvântul originar, deopotrivă al
lumii și al cărții.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, Domnița, pierde în
favoarea meșteșugului poetic: ”Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea”.
Poezia este atât rezultatul imaginației, al harului divin ”slova de foc” cât și rezultatul
meșteșugului, al trudei poetice ”slova făurită”.
Condiția poetului este redată în versul ”Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un
rob, un truditor al condeiului și se află în slijba cititorului, Domnul.

Psalm – Tare sunt singur, Doamne și pieziș!...

Revendicat de clasici și de moderni deopotrivă, T Arghezi realizează o operă poetică


originală, pornind de la aspectele liricii tradiționale, oferă alternative poetice moderne (idei,
atitudini, modalități lirice).
Poezia sa, cu un libaj șocant prin neaștepate asocieri lexicale sau semantice, este expresia
unei conștiințe frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii și
incompatibile.
Inițial specie a liricii religioase, în care se preamărește divinitatea, în lirica modernă
Psalmul este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate dilemele existențiale
(raportul om-divinitate). În epocă psalmul este cultivat de Al. Macedonski și de Lucian Blaga.
Psalmul poetic interbelic ete creat de o conștiință problematizantă, iar stările contradictorii ale
psalmistului exprimă situația dramatică a condiției umane, căutarea dialogului lu Dumnezeu
într-o lume desacralizată.
”Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui care glăsuiește în pustiu. Nici un răspuns
din marle gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.” Nicolae Balotă
Primii 9 psalmi au fost integrați volumului Cuvinte potrivite (1927), fără a se constitui
într-un grupaj separat. Faptul că și în volumele ulteioare au fost incluși alți psalmi
demonstrează permanența cultivării acestei specii și a problematicii filozofice în opera lui
Arghezi, cu frământările căutării și încercarea atingerii absolului.
Psalmul III ”Tare sunt singur, Doamne și pieziș!...” constitue o mărturie a luptei
interioare, în căutarea lui Dumnezeu.
Starea agonică, sentimentul neputinței și al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea, conștiința
prorpiei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica modernă definită prin categoria
negativă a creștinismului în ruină .
Experiența monahală de la Cernica și dilemele omului modern pot fi sociate preliminar
psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar care se încadrează în categoria poeziei
moderne de tip filozofic.
”Tare sunt singur, Doamne și pieziș!...” este un psalm al însingurării al părăsirii, purtând –
ca în filigran – cuvintele evanghelice ”Eli, Eli, lama sabahtani!” adică ”Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!” Tonul de lemento îl înlocuiește pe cel al revoltei din
slți psalmi, dar pricina este aceeași: absența divinității.
Versul inițial ”Tare sunt singur, Doamne și pieziș!...” constituie o formulă lapidară a
temei: singurătatea și dorința de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică, a
omului pieziș, altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte proscris, blestemat.

8
Zbaterea psalmistului între credințî și tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt și
tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare. Ascultare, zbatere interioară,
imaginare, viziune.
Psalmul ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentație). Tăcerea Celui chemat,
Deus absconditus, întreține starea de solitudine a psalmistului și sentimentul de părăsire,
trezește revolta și implorarea, alimentează dorința orgolioasă de aprimi semnul depărtării
(coborârea treanscendenței în imanență).
Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I
singular (”tânjesc, aștept, nu am, slujesc”), la conjunctiv (”să cânte, să mi se dea, să bată”)
sau la persoana a II-a singular, indicativ și imperativ (”m-ai lăsat, trimite”).
Reproșul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite și în lamentația
psalmistului biblic, căruia, însă, i se răspunde de dincolo. Monologul eului liric vine în
contradicție cu preceptele biblice. ”Crede și nu cerceta!” și exprimă nevoia celui uitat de
Dumnezeu de aprimi un semn al inocenței pierdute.
Proiecția simbolică a eului liric se construiește prin dezvoltarea metaforei ”copac pribeag
uitat...”. Axis mundi, legătur dintre pământ șicer, copac simbolizează dualitatea condiției
umane, a poetului care aparține în același timp lumii terestre, efemere ( trupul – răsăcinile) și
lumii cosmice eterne (spiritu coroana).
Opoziția termenilor ”copac pribeag” și ”pomi de rod” sugerează condiția celui respins de
divinitate, respectiv, poemul vieții din rai, binecuvântat de Dumnezeu.
În prima secvență poetică (strofele I-IV), cele două metafore-emblemă grupează câte o
serie de atribute ale ipostazelor antitetice.
Primul vers este o confesiune adresată divinității, prin vocativul Doamne, lamentație
exprimată prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv și cele două epitete,
”singur și pieziș”. Versul inițial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătății și a
neputinței de a transcende, care are ca temă drama existențială.
Metafora ”copac pribeag uitat în câmpie” realizează o imagine a singurătății a omului în
ruptură, uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferință a celui alungat din Edenul
primordial. Epitetul ”pribeag” asociat surprinzător cu substativul ”copac” conferă acestui
element al regnului vegetal, al vieții în evoluție, atributele umane: singurătate și mișcare. În
poezia modernă, metafora ”provoacă o contaminare de lucruri obiectiv și logic incompatibile”.
Și alte metafore însoțite de epitet („fruct amar”, ”frunziș țepos și aspru”) asociază termeni
din sfera semantică a vegetalului și umanului. Ele desemnează atribute ale poetului însetat de
cunoaștere și căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.
Tentația absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma ”-n îndârjire vie” și este
reluată cu verbul ”tânjesc”, în strofa a doua.
Metafora ”umbra mea de fum”(ipostază a credinciosului ascet) exprima componenta
spirituală, însă duresos supusă și ea trecerii. Metaforele din versul ”prins adânc între vecii și
ceață” implică dualitatea suflet-trup (eternitate-efemeritate) a celui care tinde spre absolut
prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns și mut înseamnă singurătatea omului.
”Metafora copacului blestemat, sperp, care tânjește după semnele binecuvântării cuprinde
întreg complexul izgonirii” Nicolae Balotă
În opoziție, ”pomii de rod cu gusul bun” poartă semnele paradisului, ale inocenței:
”pasărea ciripitoare”, ”crâmpeie mici de gingășie”, ”nectare roze de dulceață”, ”aroma primei
agurizi”, ”moile omizi”. Imaginea edenică se realizează prin imagini artistice variate
(vizuzale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a ”copacului
uitat”, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză (”tânjesc”, ”aștept”, ”nu am”) sunt
tocmai atributele vieții.
Opoziția dintre copacul uitat în câmie și pomii de rod presupune și distincția singular –
plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiția poetului inadaptat,
însetat de absolut și condiția oamenilor obișnuiți, cu preocupări pământești.
Următoarele zece versuri constituie a doua secvență poetică, care conține motivația
revoltei și revolta, modificând treptat tonalitatea inițială, de lamentație.
Versul ”Nalt cadelabru, strajă de hotare” din strofa a V-a spiritualizează imaginea
copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul (sfânt) steril, al jertfei
neprimite. ”Candelabrul” nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestui al acestui în
diversele sale manifestări:”Stelele vin și se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare”.
Ascet al virtuților sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate.
Năzuid spreuniune cu absolutul, el nu propovăduiește împăcare; nemângâiat, nu aduce un

9
mesaj consolator. Așteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o a omului-altar, într-o
singurătate lipsită de consolare, îi trezește revolta: ”Și te slijesc; dar, Doamne, până când?”
Exclamația retorică exprimă exaserarea celui care, servind o absență, se simte frustrat în
existența sa.
Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale firești:”De-a fi-
nflorit numai cu focuri sfinte/ Și de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci și-
nvățăminte”. Focul sfânt purifică spiritual, dar omenește ucide. Rodirea metaleor printr-o
alchimie a focului (calea scetului) este mai pură, dar inumană, mostruoasă în sfera vitalului.
Viața în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunța la rodul firesc, uman.
Artistul (poetul blestemat) cunoște și el o existență paradoxală, rodind împotriva firii,
ceea ce îi provoacă suferința. Iar efectul suferinței asumate este tocmai umanizarea.
Exasperare este atitudinea omului care nu caută să-și depășească sau să-și anuleze condiția, ci
să și-o împlinească: ”În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și
sânger”. Acesta este reproșul adresat divinității: uitarea, golul. Suferința psalmistului nu
aparține registrului durerilor umane, ci este una profundă, a ființei.
Ultima secvență poetică conține ruga: ”Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când
în când câte un pui de înger”. Metafora ”semnul depărtării” și simbolul ”pui de înger”, ca
mesager la transcendenței, sugerează nevoia psalmistului de a primi n răspuns, o certitudine, o
alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bună-vestire, de împăcare, de ”povață bună”,
mesagerul este purtător al grației divine: ”Să bată al din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou
povața ta mai bună”.
Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele
melancoliei din Plalm III. În jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă
a-L căuta neîncetat. De aceea însăși cunoașterea poetică devine cunoașterea purificatoare.
Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăiește ”neliniștita patimă cerească”.
Raportu om-divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit și Deus
absconditus. Psalmul se construiește fundamntal în jurul accepțiunii religioase a divinității.
Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepțiunea etică, ideea de bine ”povața ta
mai bună” și pe aceea gnoseologică ”mistuitoarea aspirație de a ști”, încheiată în eșec, având
ca efect suferința. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspirația spre perfecțiunea
inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului ”pasărea ciripitoare”, ”puiul de înger”.
Forța de sugestie a limbajului arghezian, caracterizat prin ambiguitate și expresivitate,
se realizează prin neașteptate asocieri lexicale, prin schimbări esențiale la nivelul semantic și
al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile semantice inedite
conferă forța de sugestie a ideilor poetice și de modernitatea textului liric.
.

10

S-ar putea să vă placă și