9.

Lucian Blaga – teme literare fundamentale

Ca și la Eminescu , în lirica lui Blaga există un plan filozofic secundar. Creația sa este
un spațiu al experiențelor esențiale.
Poet, filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cle două concepte filozofice originale:
cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cunoașterea paradisiacă, de tip logic,
rațional, tranzitiv, se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu-l depășește, vrând să lumineze
misterul pe care astfel să-l reducă. Cunoașterea luciferică, de tip ilogic, reflexiv, nu are drept
scop lămurirea misterului, ci sporirea lui. Prima numește doar lucrurile, spre a le cunoaște. A
doua problematizează, producând în interiorul obiectului o criză, care-l descompune în ceea
ce se arată și ceea ce se ascunde. Marele Anonim instituie cenzura transcendentă care
limitează cunoașterea umană. Opțiunea filozofului merge în sensul cunoașterii luciferice, cu
apologia intelectului estatic. Poetul susține aceeași cate și în aarta poetică Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii. ”Obiectul cunoașterii luciferice este totdeauna un mister care de o
parte se arată prin semnele sale și pe de altă parte se ascunde după semnele sale...
Cunoașterea luciferică provoacă o criză în obiect, criză în sensul unei despicări care răpește
obiectului echilibrul lăuntric.”
Trăind în orizontul misterului, omul dorește să lămurească tainele universului, ceea ce
se realizează prin revelație. Creația apare ca o posibilitate de revelare a misterului, iar forma
superioară este mitul. Poetul va integra structura mitului în procesul de cerație. Se cunoaște
preferința lui Blaga pentru valorificarea substartului mitic autohton. Poezia posedă ceva din
forța cuvîntului creator, prin emanarea energiilor cosmice, originare, potul fiind capabil de
revelație, în contact cu ilimitatul și absolutul.
Etape ale crețaiei și particularități artistice:
În evoluția liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul
dintre sine și lume (eul stihial, eul problematic, alienarea tăgăduitoarea, eul reconciliant), se
asociază cu o anumită geografie simbolică și se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor
lumii.
1. Începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic și spiritualist. ”De câte ori
un lucru e astfel redat, încât putera, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează,
trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un proces artistic
expresionist.”
Blaga mărturisește că vine către expresionism din direcția unui ”tradiționalism
metafizic autohton”. El respinge caricaturalul și grotescul cultivat de expresioniștii germani,
maifestându-se auforic și extatic. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac,
caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivității sunt trăsăturile poeziei din etapa
expresionistă. Iubirea este un mod de comunicare cu universul. În volumele Poemele luminii
(1919) și Pașii profetului (1921), jocul descătușează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar
ultimul volum prevestește o schimbare de atitudine, predominarea refelexivității.
”Poemele luminii conțin în nuce toate elementele programului expresionist:
sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeană a eului creator, retrăirea
autentică a fondului mitic primitiv, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea
vizionară maximă... Dinamismul discursului liric este dat de în primul rând de imperativul
cateforic al manifestării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care comandă totul și se
impune ca factor decisiv în raport interrelațional stabilit cu un întrg cosmos.”
2. Începând cu volumul În marea trecere (1924) și continuând cu volumul Laudă
somnlui (1929), ruptura ontologică (ramură a filozofiei care stidiază trăsăturile generale ale
exsitenței, teoria existenței) dintre eul liric și univers se precizează. Vitalismul este înlocuit
prin întrebările tulburătoare asupra sensurilor existenței. Poezia tinde către interioritate pură,
fără imagine.
 Blaga devine poetul ”tristeței metafizice”, provocată de dispariția timpului paradisiac.
Spaima de neant, de nimicul, de marele, sentimentul pierderii divinului afirmă ”ipostaza
interogativă a eului”, suferința ”provocată de pierderea contactului imediat cu universul”.
Somnul face posibilă ieșirea din timp, fiind legat de ideea increatului, considerat a fi
perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte.
3. Volumele La cumpăna apelor (1933) și La curțile dorului (1938) marchează o
accentuată inspirație folclorică. Misterul e însuflețit de regresiunea în arhaic. Ipostaza alienării
tăgăduitoare a eului, particularitățile tematice și stilistice îndreaptă poezia spre blagianism.
4. ”Schimbarea zodiei” se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) și se
manifestă plenar în postume. După etapa negației ontologice, volumul aduce reconcilierea cu
sine, prin forța inefabilă a cântecului (lumea-cântare, trăirea-cântec), prefigurându-se
orfismul, element al liricii moderne.

Expresivitatea poeziei lui Lucian Blaga se realizează prin:

- capacitatea de plasticizare a ideilor: ”unul din cei mai originali cretori de imagini ai
literaturii noastre” (E. Lovinesci);
- poeziile se construiesc pe marginea unei imagini realizate prin comparația
elementului abstract cu un aspect al lumii materiale:â;
- poeziile urmăresc o structură stereotipă (în prima etapă de creație), având trei
secvențe: 1. planul existenței, 2. al interogației retorice/ al comparației ample, 3. al
concluziei;
- cultivarea cu predilecție a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister
esențial pentru însuși conținutul faptului; metafora plasticizantă dă concretețe faptului;
- enumerația prin și;
- resemantizarea cuvintelor, care sunt aduse într-un câmp al transcendenței; prezența
cuvintelor cu ”sarcină magică” și cu ”sarcină mitică”;
- cultivarea versului liber.

Elemente moderniste în opera lui Lucian Blaga:

- viziunea asupra lumii (subiectivismul);
- profetismul și viziunea apocaliptică;
- influențe expresioniste;
- panteismul: expresie a elanului frenetic dionisiac;
- perspectiva mitică, inițiatică;
- metaforismul;
- orfismul (lumea-cântare; trăirea-cântare);
- intelectualizarea emoției;
- poezia ca formă de revelare și amplificare a misterului;
- iubirea ca stare de ispită, ca taină eternă și nedezvăluită;
- erosul revelat ca un mister păgân – imagine prototipică a frumuseții/feminității;
- contemplarea estetică a naturii (simț metafizic a naturii; repaos și extincție);
- cultul estetic al naturii – motivul luminii;
- structura poeziei/ tehnica poetică: ”o amplă comparație, cu un termen concret, de
puternic imagism, și un termen spiritual de transparentă înțelegere.”
- înnoiri prozodice: cultivarea versului liber (cu metrică variabilă), al cărui ritm
interior redă fluxul ideilor și frenezia trăirii poetice.

Conceptul operațional – Arta Poetică (Ars Poetica)

 Opera literară în versuri în care autorul își exprimă crezul liric/ propriile convingeri
despre arta literară și despre aspectele sesnțiale ale acesteia.
Autorul își exprimă în mod direct concepția despre poezie (principile de creație:
elementele de laborator poetic, surse de inspirație, teme, modalități de creație și de expresia;
rolul social al poeziei) și despre rolul poetului (relația poet-creație/ inspirație; raportul
poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
Spre deosebire de poetică (un text teoretic în proză), arta poetică este o operă literară
în versuri, un program (manifest) literar realizat cu mijloace poetice. Prima utilizare a
termenilor, în lumea antică, este datorată teoreticianului Aristotel, în lucrarea Poetica,
respectiv lui Horațiu, primul poet care a reflectat asupra propriei arte într-o operă literară,
Epistola către Pisoni, numită și Arta poetică (Ars Poetica). Acest tip de reflecție nu a încetat
niciodată și a marcat, prin diferitele aspecte relevate, evoluția concepției despre poezie în
literatura universală.
Spre deosebire de Arta poetică a lui Boileau, în care sunt expuse priincipiile
clasicismului (respectarea regulilor, rațiunii și clarității stilului), Arta poetică a lui Verlaine
redă principiile simbolismului (anularea vechilor rigori formale, pledoaria pentru muzica
interioară și vagul sentimentelor), curent literar modernism.
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a doi termeni: poezia și poetul. În
funcție de termenul care deține rolul determinant, ne aflăm în fața unei arte poetice clasice
(cum este poezia?) sau moderne (care este relația poetului cu lumea și cu opera sa?).
Relația divinitate-poet-operă constituie un factor de difernețiere între poezia
românească de secol XIX și poezia modernă, a secolului al XX-lea. Dacă pentru un poet ca
O. Gonga, actul de creație poetică era mediat de diviniate, iar harul poetic/ inspirația era de
sorginte divină, pentru Al Macedonski, artele poetice moderne reflectă ideea filozofică a
morții lui Dumnezeu, proclamată de Nitzsche. Pentru Tudor Arghezi, poezia
înseamnă”cuvinte potrivite” de un artizan al cuvântului, care contipește ”slova de foc”
(inspirația) și ”slova făurită” (meșteșugul). Lucian Blaga plasează eul creator în centrul
universului ale cărui mistere le protejează prin transfigurare artistică, iar creația poetică este o
cale de cunoaștere luciferică.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga, face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Testament, de Tudor
Arghezi, Joc secund, de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea primului său volum,
Poemele luminii (1919) și are rolul de program (manifest) literar, realiza însă cu mijloace
poetice (nu este un text teoretic în proză).
Este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă crezul liric (propriile convingeri
despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia) și viziunea asupra lumii. Prin
mijloacele artistice sun redate propriile idei despre poezie (teme, modalități de creație, și de
expresie) și despre rolul poetului (raportul acestui cu lumea și creația, problematica
cunoașterii).
Este o artă poetică, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la
relația poet-lume și poet-creație.
Relația dintre viziunea autorului asupra poeziei și expresionism se contrurează în jurul
unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbara eului creator ca factor decisiv în raportul
interrelațional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea
peisajului, tensiunea lirică.
Ideile poetice se vor regăsi ulterior în alte volme și își vor găsi formularea și
corespondența în plan teoretic-filozofic ăn lucrarea ”Cunoaștera luciferică” (1933), volum
integrat în Trilogia cunoașterii. Dar textul operei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu
este de ordin conceptual, nu conține un șir re raționamente, ci este un text poetic, cu libaj
metaforic, având, ca la Eminescu un substrat filozofic secundar.
Atitudinea poetului față de cunoaștere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei
filozofice ulterior constituite. El face distincție înte cunoașterea paradisiacă (pe calea
rațiunii), misterul fiind parțial redus cu ajutorul logicii, al intelectului și cunoaștere luciferică
(intuitivă, din care face parte și cunoașterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul
imaginaței poetice, al trăirii interioare, al intelectului extatic. Creația este o răscumpărare a
neputinței de a cunoaște absolutul: ”Omul trebuie să fie un creator , de aceea renunț cu
bucurie la cunoașterea absolurului.” Lucian Blaga. Optând pentru al doilea tip de cunoaștere,
poetul desemnează propria cale, adâncirea misterului și protejarea tainei prin creație.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumi, ci de a le proteja prin trăirea
interioară și prin protejarea formelor concrete prin care le se înfățișează.
Rpolul poeziei este acela, ca prin mit și simbol, elementele specifice imaginației,
creatorul să pătrundă în tinele Universului, sporindu-le.
Creația este un mijlocitor între eu (conștiința individuală) și lume. Sentimenul poetic
este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Actul poetic convertește
(transfigurează) misterul, nu îl reduce. Misterul este substanța originală și esențială a poeziei:
cuvântul originar. Iar cuvântul poetic, nu înseamnă, ci sugerează.
Teama poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului:
cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire (comuniarea
afectivă totală).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudine poetică
transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității (mărci lexico-
gramaticale prin care se evidențiază eul liric): pronumele personal la persoana I singula,
adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent, la persoana I singular, alternând spre
diferențiere cu persoana a III-a; topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice), pauza
afectivă/ cezura.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice.
Pronumele Eu este așezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea
operei. Plasarea sa inițială poate corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului) din
volumele de tinerețe. Dar mai ales axprimarea atitudinii poetului-filozof de a proteja misterele
lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă ”nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii
de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică/poetică. Metafora revelatorie ”corola
de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin ideeea de cerc, de intreg,
semnifică miserele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ține de voință de
mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogățit prin seria
de antiteze ți prin lanțum metaforic, se întregește cu versurile finale: ”Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii.... căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”. Poezia este un act de
creație, iar iubirea este o cale de cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a
formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a universlului. Metaforele enumerate
surprind temele majore ale creației poetice, imaginate ca petalele unei corole uriașe care
adăpostește misterul lumii: ”flori” – viața,/ efemeritatea/ frumosul, ”ochii” – cunoașterea/
contemplația poetică a lumii, ”buze” – iubirea/ rostirea poetică, ”morminte” – tema morții/
eternitatea.
Compozițional, poezia are trei secvențe marcate, de obicei prin scrierea cu inițială
majusculă a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la ”o amplă
comparație, cu un termen concret, de puternic imagism, și un termen spiritual de
transparentă înțelegere”.
Prima secvență conține concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă: ”nu
strivesc”, ”nu ucid” (cu mintea), atitudinea poetică față de tainele lumii – refuzul cunoașterii
logice, raționale. Verbele se asociază metaforei ”calea mea„ (destinul poetic asumat).
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu – alții,
„lumina mea„ – „lumina altora”.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în
titlul volumului de debut, sugerează cunoașterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziția
dintre metafora „lumina altora” (cunoașterea de tip rațional, logic) și „lumina mea”
(cunoașteera poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se ascociază cu serii verbale simteric
antitetice:
-„lumina altora – sugrumă vraja”, adică strivește, ucide (nu sporește, ci micșorează,
nu îmbogățește, cu iubește);
-„lumina mea” – sporesc a lumii taină, mărește, îmbogățesc, iubesc (nu sugrum, nu
strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată și grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic și
afectiv. În poziție mediană sunt plasate cel mai scurt ”dar eu„ și cel mai lung vers la poeziei
”eu cu lumina maea sporesc a lumii taină”. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui
personal ”eu”, verbul la persoana I, sigular, forma afirmativă, ”sporesc a lumii taină”, afirmă
opțiunea poetică pentru un mod de cunoaștere – „cu lumina mea” - și atitudinea față de
misterele lumii.
Ampla comparație așezată între linii de pauză funcționează ca o construcție explicativă
a ideii exprimate concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu
ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: lună, noapte, zare, fior, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvență, cu rol conclusiv, deși exprimată prin
raporul de cauzalitate (căci). Conoașterea poetică este un act de contemplație („tot... se
schimbă... sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc”).
Elementele de recurență în poezie sunt: misterul și motivul luminii, care implică
principiul contrar, întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acesor elemente.