MIRCEA ELIADE

Remarcabil mitograf, erudit specialist în istoria religiilor, eseist, romancier,

creator pasionant de universuri fantastice, Mircea Eliade (1907 – 1986) s-a impus ca o
personalitate enciclopedică, înrudită spiritual cu Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu ori
Nicolae Iorga, în dimensiunea cărora a văzut adevărate modele. Precocitatea sa literară
face ca debutul său să coincidă cu epoca studiilor liceale, cînd îi apare, în ziarul Ştiinţelor
populare, naraţiunea romantic-fantezisită Cum am descoperit piatra filozofală.
Apreciind că fenomenul cultural european nu era suficient pentru orizontul cunoaşterii
sale, tânărul intelectual face studii postuniversitare în India. (între 1928 şi 1932), perioadă
esenţială atât pentru lărgirea domeniilor cognitive, cât şi pentru viitorul scriitor.
Anii 1933-1935 au însemnat dubla consacrare literară şi artistică a lui Mircea
Eliade, prin apariţia romanelor Maitreyi, Lumina ce se stinge, Întoarcerea în rai,
Huliganii şi a volumelor de eseuri Ocenografie, India, Şantier. Alte două reuşite
literare, nuvela de amploare Domnişoara Christina (1936) şi romanul Nuntă în cer
(1939), vin să confirme vocaţia scriitorului pentru fantastic şi mitic, demostrată strălucit
în proza ulterioară, publicată după război: Noaptea de sânziene (1955), Nuvele (1963),
Pe strada Mântuleasa (1968), În curte la Dionis (1968), La ţigănci şi alte povestiri
(1969, primul volum selectiv din proza lui Eliade apărut la Bucureşti), Uniforme de
general (1973), Tinereţe fără tinereţe (1977) – parafrază cultă a celebrului basm cules de
Petre Ispirescu), etc.
Creaţiei literare, scrise întotdeauna în limba romănă şi treduse ulterior, omul de
ştiinţă – Eliade, îi adaugă opere devenite înalte repere în studiul comparat al religiilor
lumii: Mitul Eternei Reîntoarceri, Imagini şi simboluri, Sacru şi Profan, Aspecte ale
mitului, De la Zamolxis la Gingis-Han, Proba Labirintului, etc. Ele s-au dovedit
temeinice studii pregătitoare ale lucrării fundamentale Istoria credinţelor şi a ideilor
religioase, veritabil axis mundi în cercetarea mitică şi antropologică, lucrare care l-a
impus pe autor drept întâiul specialist în domeniu din lume. Elaborată în trei volume
succesive (1976 şi 1983), monumentala operă a fost tradusă în pricipalele limbi de
circulaţie internaţională, făcând din Mircea Eliade un veritabil „uomo universale”, alături
de marile spirite ale Renaşterii. Profesorul, care a onorat cu prezenţa sa Facultatea de
litere şi de Filozofie din Bucureşti, L’Ecole de Hautes Etudes şi Sorbonna din Paris, a
devenit din 1957 până la moarte, titularul Catedrei de istoria religiilor a Universităţii din
Chicago, care se va numi – în memoriam – Catedra „Mircea Eliade”.
Coordonatele operei
Critica din deceniul al IV-lea identificase fără a aprofunda, două direcţii în
orientarea cronologică a prozei scrise de Mircea Eliade: una realistă (în prima etapă de
creaţie) şi alta fantastică (în cea de-a doua etapă), desfăşurată pe mai multe evantaie
temeinice: magic, folcloric şi mitic. Cel dintâi moment epic era aşezat de George
Călinescu (în Istoria literaturii romăne... din 1941) sub semnul ”gidismului” (al
influenţei exercitate asupra scriitorilor români de ideologia literară a lui Andre Gide),
consacrând estetica autenticităţii. Camil Petrescu a fost la noi, teoreticianul noului stil
literar, bazat pe câteva idei forţă: experienţa trăită nemijlocit, arta înţeleasă nu ca
distracţie, ci ca mijloc de cunoaştere care sporeşte conşiinţa în lume, autenticitatea
trăirilor şi mărturisirea lor sinceră, chiar dacă l-ar pune pe narator într-o lumină
dezavantajoasă faţă de cititor, luciditatea analizei sinelui omenesc întrepreinsă ca o
discuţie psihică, anticalofilismul, însemnând opoziţia faţă de „scrisul frumos”, retoric,

1
excesiv de rafinat şi de ornat stilistic. Însă Mircea Eliade a ambiţionat, prin aderarea lui la
estetica trăirii autentice, să spiritualizeze conflictul narativ, să modifice tipologia eroilor
şi să intelectualizeze problematica epicii româneşti, scoţând-o din psihologismul excesiv.
În acest sens Eugen Simion precizezază : „Mircea Eliade este cel dintâi care introduce în
literatura română o problematică de tip existenţialist” (în exegeza Mircea Eliade, un
spirit al amplititudinii). Aşadar, după ce întreprinde o analiză minuţioasă a tipologiei
prozei autorului, Eugen Simion neagă aprecierea călinesciană despre un aşa zis „realism”
în etapa iniţială a literaturii eliadeşti, propunând trei nivele în evoluţia acesteia:
a) faza „indică”, de la Isabel şi apele diavolului pâna la Maitreyi, în care
predomină exotismul cadrului natural, practicile magice, erotismul ca vrajă misterioasă,
eroii aparţinând unor etnii, religii, mentalităţi şi chiar continente diferite;
b) faza „exisitenţialistă” provocată, în gîndirea generaţiei literare a anilor 40, de o
criză de valori intelectuale, dubaltă de alta morală, în romane precum Întoarcerea din rai
şi Huliganii. Tânărul Eliade propune, drept remedii: revolta (sub forma „experienţei
huliganice”), erotismul exploziv, experienţa tragicului, filozofia disperării (cultivată
exemplar de Emil Cioran în eseul Pe culmile disperării). La graniţa dintre cele două
etape se plasează Lumina ce se stinge, roman de factură joyciană, scris, după
mărturisirea autorului ca „o relaţie inconştientă împotriva Indiei”, al cărei spirit îl
obsedase pe scriitor. Dar obsesiile, alungate temporar, vor reveni în momentul cultivării
unui fantastic de inspiraţie indică, în nuvele precum Secretul doctorului Honingberger
şi Nopţi la Seranpore;
c) faza majoră a „fantasticului” erudit – asemănător, în parte, celui cultivat Ernst
Junger – incluzând o orientare mai veche către indic, magic, folcloric şi alta mai nouă –
predilectă după 1960 în opera autorului – de tip mitic concentrată în jurul relaţiei
fundamntale dintre sacru şi profan. Ultima fază de creaţie literară coincide şi cu cea mai
valoroasă şi mai unitară sub raport estetic, de la volumul de Nuvele, publicat la Madrid în
1963, până la Nouăsprezece trandafiri, din 1980, propunând un model de naraţiune în
literatura română şi deschizănd o şcoală de proză fantastică în epoca postbelică şi în cea
actuală.
‘’Nunta in cer’’
Romanul “Nunta in cer”, aparut in 1938 la Bucuresti, se inscrie in proza erosului
si face parte din literatura interbelica, Mircea Eliade ilustrand, o data in plus, mitul iubirii
si motivul cuplului ca tema unica a acestei scrieri. George Calinescu vorbea despre
“gidismul” primelor romane ale lui Eliade, in sensul ca tinerii eroi se inalta deasupra
inhibitiei erotice, se revolta impotriva normelor morale impuse de societate. Indragostitii
lui Mircea Eliade traiesc experiente-limita, stabilesc relatii profund umane in zona
erotica, sunt expansivi si descatusati de prejudecati.
Romanul erotic “Nunta in cer” de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului,
celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale a fapturii omenesti.
Cuvantul “androgin” vine de la grecescul “aner, andros”, care inseamna “barbat”
si de la grecescul “gyne:, insemnand “femeie”, sensul intregului cuvant fiind acela de
“barbat-femeie” ca fiinta unica. Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche,
care explica, alegoric, atractia erotica pe care o exercita - reciproc - barbatul si femeia.
Mircea Eliade ilustreaza in acest roman erosul si mitul Androginului pentru a
reface unitatea si plenitudinea finite umane prin comuniune erotica, dorind sa reconstituie
unitatea primordiala a spiritului uman.

2
 In aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne si al cuplului
predestinate sa se regaseasca, formeaza prezente constante, dar in romanele Maitreyi si
Nunta in cer ele constituie insasi substanta lor narativa.

Semnificatia titlului

Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii pereche, refacerea

fapturii primordiale unice (mitul Androginului). Omul este dator sa caute marea iubire, sa
se pregateasca pentru ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care i le
impune. Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina, desavarsita, in care se
contopesc barbatul si femeia. Ca ideal erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer,
unde sufletele se impletesc in eternittate: “noi nu suntem din lumea asta, nu ne putem
impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nunta”.
Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a nefericirii celui ce a fost
pedepsit de a ramane singur, avand o singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua
versiuni erotice, concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in opozitie ideatica, deoarece
unul doreste sa obtina de la ea exact ceea ce respinsese celelalt. Fiecare dintre cei doi eroi
isi povesteste experienta erotica celuilalt.
Subiectul romanului este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in
opera literara a lui Eliade.
a) Prima cofesiune îi apartine lui Andrei Mavrodin (cap. I- IX) si permite
descifrarea semnificatiilor mitice ale romanului ca si explicarea titlului.
Scriitor cunoscut si adulat in saloanele bucurestene pentru cartile sale ( cu
deosebire, pentru “Tineretea Magdalenei”- ultima aparitie), Mavrodin o cunoaste pe
Ileana in casa unui arhitect, intr-o seara de 8 ianuarie, la opt - noua ani dupa despartirea ei
de Hasnas.
Presimtita de Ileana inca din anii sederii in Germania, intalnirea cu Mavrodin
constituie modalitatea de recuperare a statutului ei mitic: el este un Initiat, un Creator pe
care ea il asteptase ca Euridice pe Orfeu, ca s-o salveze.
Mai tarziu, cand iubirea lor totala si acaparatoare il impiedica pe Mavrodin sa mai
scrie, Ileana preia atributele orfice, incercand, prin cantec, sa-l intoarca la menirea lui; in
acest punct, personajul se aseamana cu Leana (cantareata din nuvela “In curte la Dionis”,
mesagera a poetului amnezic Adrian). De altfel, in seara in care a cunoscut-o, Mavrodin a
gasit-o pe Ileana langa pian.
In planul profan, viata comuna a cuplului cuprinde intamplari lipsite de
importanta: un drum al lui Amdrei la niste cunoscuti, in Moldova, o excursie la Predeal,
mici vizite la priteni.
In tot acest timp, iubirea lor se amplifica, de parca barbatul si femeia s-ar fi
conoscut si s-ar fi indragostit intr-o alta viata, iar acum se intalneau dupa o lunga
despartire (“…trupurile noastre s-au recunoscut, ca dupa o lunga, blestemata despartire”).

In planul mitic, cei doi refac, prin iubire, fiinta perfecta a Androginului pe care
Zeus o despicase in doua, alcatuind barbatul si femeia: “Dar cel care a cunoscut, ca mine,
desavarsita integrarea, unirea aceea de neinteles pentru experienta si mintea omeneasca,
stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfarsit, ca omul moare pentru ca e singur, e

3
despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o
fiinta cosmica, autonoma si eterna…”.

In sufletul Ilenei, ceva ramasese totusi legat de pamant, de prima ei ipostaza

(profana); asa se face, ca intr-o dimineata, ea isi exprima dorinta de a avea un copil.

Barbatului i se pare insa ca astfel isi va pierde menirea sacra, de Creator si refuza:

”Noi suntem o pereche din aceasta lume (…). Destinul nostru nu se implineste
aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru,
dragostea fara fruct”.

Dornic sa ramana intr-o nesfarsita ‘nunta in cer”, Mavrodin se teme ca iubirea lor
“s-ar putea adultera daca ar rodi aici, pe pamant”. Totusi, incearca sa-i fagaduiasca o
implinire a dorintei ei, candva, “cand vom vedea ca nu mai putem ramane prea mult in
cer”.

Inainte de Paste, Andrei si Ileana pleaca intr-un sat de munte, pentru a-si petrece
vacanta.

Acum, in noaptea prohodului si in Sambata Mare, Ileana traieste la modul

dramatic suferinta mortii lui Iisus, identificandu-si durerea pentru moartea viitoare a
propiului copil cu aceea a Sfintei Fecioare. Iubirea devine astfel o hierofanie, o revelare a
sacrului.

In acest timp insa, barbatul incepe “sa cada” “din cer”, reeditand mitul lui Lucifer:
curand, cand indoielile privind trecutul dubios al Ilenei il incoltesc, Mavrodin simte ca
“nici o amintire cereasca nu mai ramanea pura, ferma” din iubirea lor, el insusi capatand
atribute de “inger cazut”: “In acele momente infernale imi judecam iubita, asa cum isi
judeca orice barbat intunecat femeia cu care s-a culcat o noapte”.

Nici excursia in Italia nu-l salveaza de acest destin, din nunta lor “in cer” ramanad
doar “betia aceasta intunecata a <<caderii>>”.

In iarna, dupa Craciun, cand Ileana se interneaza intr-o clinica (pentru a scapa de
sarcina), Mavrodin retraieste destinul lui Faust – omul care si-a vandut sufletul
Diavolului si a carui iubita (Margareta) isi omorase copilul.

Peste catva timp, Ileana dispare fara urma (probabil, in moarte). Mavrodin
incearca sa reinvie timpul iubirii, scriind un roman intitulat “Nunta in cer”, dar aceasta nu
mai seamana cu paradisul pierdut.

b) A doua cofesiune ii apartine lui Hasnas(cap. X-XVI).

4
 In 1917, in timpul primului razboi mondial, Barbu Hasnas(student roman in
Franta, devenit ofiter in armata acestui stat) este trimis in Moldova, in cadrul misiunii
militare franceze.
Prin aprilie, in timp ce calatorea cu trenul spre Iasi, Hasnas ocunoaste pe Lena, o
tanara de cincisprezece ani, disperata din pricina unei intamplari oarecum banale: matusa
care o insotea coborase intr-o gara sin u izbutise sa se intoarca la timp, lasandu-si nepoata
singura.
Dintr-un impuls cavaleresc, Hasnas o ajuta sa coboare la destinatie, dand-o in
grija unui prieten (funtionar in gara); pe urma, prins in vartejul vietii de zi cu zi, tanarul
uita de aceasta intamplare.
Dupa razboi, acaparat de frenezia imbogatirii (care cuprinsese societatea
romaneasca) si mostenitor al unei mari averi (ramasa de la unchiul sau), Hasnas devine
un prosper om de afaceri si intra in lumea mondena a Capitalei.
Intr-o seara, prin 1924, in casa prietenei sale, Clody, Barbu Hasnas o reintalneste
pe Lena, devenita acum o tanara frumoasa si sobra, pe care gazda o prezinta drept “ultima
fecioara din secolul XIX”. Obisnuit cu nonconformismul femeilor din lumea pe care o
frecventa, Hasnas glumeste si cu Lena, dar se loveste de rezistenta inghetata si de
duritatea conceptiilor ei conservatoire.
Nu peste multa vreme insa, in timp ce calatorea, cu trenul, spre Milano, tanarul
ramane surprins vazand-o pe Lena (care ii va marturisi, mai tarziu, ca il urmase
intentionat, deoarece se indragostise de el).
In termenii relatiei sacru - profan, Hasnas il reprezinta pe cel de-al doilea; din
aceasta cauza, iubirea dintre el si Lena (nascuta ca urmare a unui ramasag, in spatial unei
Venetii hibernale si triste), nu poate consona cu armonia cosmica, totul petrecandu-se la
intamplare. Chiar si casatoria dintre cei doi (oficiata la Paris, in cadru restrans) este
determinate tot de hazard, fara ca mirele sa se gandeasca prea mult.

Intorsi in tara si-n lumea mondena a Bucurestiului, cei doi incep sa se instraineze:
orgoliosul sot se zbate intre, iubire nefericire si indoiala, in timp ce Lena traieste
“caderea” din mit, in banalul cotidian: “pierduse incetul cu incetul ceea ce era mister,
spontaneitate, fantezie in faptura ei”. Asa trec trei ani, timp in care cuplul socotit a fi
perfect nu poate ajunge la implinire: “Imi dadeam si eu seama uneori ca am fi putut trai
cu adevarat fericiti, ca totul ne pregatise pentru asta, dar se intampla ceva, dincolo de noi
si de dragostea noastra, care ne facea sa suferim sis a cautam suferinta”.
In aceste conditii, dorinta lui Hasnas de a avea un copil este privita de Lena ca o
hotarare accidentala, luata la intamplare si insuficient gandita.
Refuzul femeii starneste mania atroce a barbatului si cei doi ajung la divort.
Similitudini intre romanul lui Camil Petrescu,”Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi” si romanul lui Mircea Eliade “Nunta in cer”:
- o prima similitudine ar fi cadrul ales de ambii romancieri si anume Bucurestiul
de alta data, un cadru preferat de Mircea Eliade, un cadru perfect pentru reliefarea unei
trasaturi importante a societatii bucurestene si anume mondenitatea; alegerea acestui
spatiu de desfasurare a actiunii celor doua romane reprezinta si o caracteristica a
modernismului: trecerea de la tema rurala la tema urbana;
- o alta asemanare ar fi introducerea temei razboiului si temei intelectualului, la
Camil Petrescu acestea fiind mai evidente. Mircea Eliade creeaza doua personaje, unul

5
scriitor cunoscut, iar celalalt student in Franta, mai apoi devenit ofiter in armata franceza,
pe cand Camil Petrescu aduce un singur personaj mai intai un student la filozofie, un
Kant in devenire, iar mai apoi sublocotenent pe frontul din Valea Prahovei;
- finalul fiecarui roman ilustreaza sfarsitul relatiilor dintre personajele odata
indragostite. La Camil Petrescu barbatul, Stefan Gheorghidiu caruia totul ii este
indifferent si este prea obosit ca sa se mai gandeasca la Ela pe care o da uitarii si ii lasa
trecutul, iar la Mircea Eliade cei doi barbati, Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas stau
amandoi pe podet primul intrebandu-l pe cel de-al doilea ”- Crezi ca Ileana mai traieste?”
iar cel de-al doilea raspunzand foarte incet “- Nu. Nu mai traieste…”.
“Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura,
atunci insa, fata catre fata; acum cunoastem
pe deplin…”
(Corinteni, I; 13, 12)
(Mircea Eliade a ales acest moto biblic pentru a-si exprima sugestiv ideologia
prozei sale erotice.)
Iubirea – soluţia desăvârşirii umane
Trei probleme majore ridică interpretarea miturilor în fixarea reperelor de
explicare a multiplelor înţelesuri literar-conceptualel degajate din romanul Lui Mircea
Eliade.
Tema raportului filozofic între întâmplător –necesar, al celui social referitor la
dezordine – intenţionalitate ordonate de semnificaţii, şi al celui moral la nivelul
inconştient – conştient de sensurile ascunse ale gândirii şi existenţei, primii termeni ai
antinomiilor coincizând cu profanul, iar perechilor lor, cu sacrul – constituie prima
problemă. Tot ce se petrece la întâmplare este sortit eşecului, aşa cum s-a desfăşurat viaţa
omului de afaceri Barbu Hasnaş ori s-au succedat copilăria şi adolescenţa atât de anoste
în viaţa Lenei, încât, ea a refuzat cu obstinaţie să le memoreze, neantizându-le în uitate.
Amnezia sa intenţionată este o manieră de abandonare a vârstelor profane, trăite fără
semnificaţie majore. În categoria unui eros întâmplător, fără consecinţe în plan afectiv ori
moral, intră şi aventurile celor doi bărbaţi până la întâlnirea cu femeia unică pentru ei.
Hasnaş trăise cu inconştienţă sub semnul accidentalului, intrând în afaceri profitabile şi
într-un cerc de parveniţi, proaspăt îmbogăţiţi, formând o lume unde dominau
promiscuitatea relaţiilor efemere, imoralitatea şi cinismul, afişate cu ostentaţie după
tragedia războiului, el însuşi având o amantă, Clody, pe care nu o respecta defel. Hasnaş
este o variantă de Alecu Ruset modern, „un Don Juan de duzină, care, printr-o mare
iubire, îşi ispăşeşte condiţia”. În casa lui Clody, în timpul unei petreceri o cunoaşte pe
Lena, care îl admira mai demult, făra ca el să ştie, Dorind să-l revadă singur şi într-o altă
ambianţă, tânara află că prosperul întreprinzător trebuie să plece într-o călătorie de
afaceri în Italia şi-l urmează, cei doi întâlnindu-se în trenul care-i duce peste graniţă. Se
opresc la Vneţia şi, în cadrul somptuos şi melancolic la lagunei, începe iubirea lor. Întorşi
în ţară, după ce s-au căsătorit, duc existenţa obişnuită a unei perechi mondene,
acceptându-i compromisurile, iar Lena renunţând chiar la preocupările ei intelctuale şi la
studiile începute la Conservator. După trei ani, îl va părăsi pe Barbu tocmai când soţul ei
îi propune să aibă împreună un copil. Lena se desparte de el ca să-l pedepsească, pentru
că îi cere – tot la întâmplare – să devină mama copiilor săi. Tot astfel nu-i intuise
afecţiunea şi se îndrăgosteşte de ea ocazional (ca urmare a unui rămăşag între ei doi), o

6
ceruse de soţie fără să reflecteze la gravitatea şi la responsabilităţile gestului său şi
trăiseră câţiva ani alături, abadonându-se unei vieţi prozaice.
Dacă Hasnaş rămâne omul fără imaginaţie, ancorat în fapte, acţionând impulsiv şi
hazardat, Mavrodin este artistul, intuind dureros de conştient aleatoriul existenţial şi pe
cel al falselor cupluri, alcătuite în urma unei legături incidentale. Îi atrage atenţia lui
Hasnaş – cunoscut cu prilejul unei vânători în Munţii Harghitei că „...toate ar fi putut fi
altfel sau n-ar fi putut fi deloc; toate sunt întâmplătoare, fără nicio necesitate, fără nicio
noimă...”
Esenţa antropologiei lui Eliade este concentrată în gândirea lui Mavrodin despre
corelarea destinului uman cu armonia cosmică. În viaţa terestră ca şi în univers, lucrurile
comunică, se leagă între ele şi se anticipează, fiind necesare acele conştiinţe umane treze,
care să revele epifaniile, relaţiile ascunse. Ca şi Hasnaş, Mavrodin va recunoaşte cu
onestitate că, până la revelaţia întâlnirii cu Ileana „a uitat demult gustul atâtor trupuri pe
care le cunoscuse. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilopr; să n-aibă amintiri
calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice”. Dar în
momentul când o întâlneşte de Ileana, în casa unui prieten arhitect, după sărbătorile de
iarnă, eroul trăieşte impresia miracolului atât de mult aşteptat, ca o anamenză (reamintire)
a unui sentiment copleşitor, după rătăcirea amnezică prin beţia simţurilor.
Concomitent, are şi revelaţia comunicării între eul propriu şi cel al fiinţei
predestinate lui. Discutând cu Ileana, invitând-o la dans, bând împreună un pahar de
şampanie, Mavrodin resimte acut impresia că se cunosc de mult, de parcă îşi mai
vorbiseră într-o viaţă anterioară, iar atunci se regăsesc după o inexplicabilă despărţire.
Ceea ce e o senzaţie de plenitudine. Este deja convins şi aproape înspăimântat că
apropierea Ilenei de el în timpul dansului îi apare drept o completare perfectă a fiinţei lui,
percepând-o - de la prima strângere în braţele sale – ca perechea ideală. Artistul însuşi se
străduieşte să înţeleagă prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt,
iar o întâlnire în dragoste. Totodată, nu-şi poate explica procesul contrar, prin care
extazul erotic, perfecta comuniune a trupurilor şi a sufletelor îngemănate se pot spulbera,
făcând posibilă căderea din această stare de har, întoarcerea la lumina cea egală, de zi.
Concluzia personajului este aceea că omul vorbeşte la nesfârşit despre dragoste, dar – în
realitate – trece inconştient pe lângă semnificaţiile ie, căci „tot ce poartă ea cu sine –
suferinţă, jertfă, rodire – pare a fi încă lucrul cel mai puţin înţeles şi prea vag cunoscut.”
Erosul ca soluţie existenţială şi filozofică a desăvârşirii umane.
Iubirea adevărată învaţă fiinţa că trebuie să caute şi să preţuiască frumosul, în
apropierea căruia se naşte desăvârşirea. Dragostea înseamnă şi posedarea frumosului, şi
dorinţa de a eterniza, în spirit, posesia, Diotima, înţeleapta interlocutoare a lui Socrate din
Sympozion-ul plantonician, compara entuziasmul uman manifestat în preajma frumosului
cu dezgustul şi apatia resimţite în vecinătatea urâtului fizic sau moral.
Iniţiatul este cel ce vrea să atingă nemurirea prin apoptia (descifrarea secretelor)
frumosului, parcurgând patru etape succesive de cunoaştere erotică: a frumuseţii fizice, a
celei morale, a celei intelectuale şi a Frumosului în sine, Absolut. Iniţerea deplină nu
poate eluda (elimina) nici una dintre aceste etape, aşa cum s-au întâmplat cu marile
cupluri din istoria literaturii universale, cărora li s-au adăugat Ileana şi Mavrodin. Erosul
iniţiatic identifică noţiunea de frumos cu feminitatea, care înseamnă armonie fizică,
inteligenţă, capacitate de seducţie, fideliatate, putere de sacrificiu. Eroina rămâne aceeaşi,
însă ea este privită din unghiurile de vedere ale celor doi bărbaţi care au iubit-o: Lena –

7
pentru Hasnaş, Ileana – pentru Mavrodin. În cele două perspective reunite, Eugen Simion
vedea „o singură femeie, în fapt, şi doi bărbaţi, care întruchipează ipostaze diferite ale
virilităţii”. Hasnaş este simbolul devenirii concrete, al procreaţiei, iar Mavrodin – cel al
existenţei spirituale, la creaţiei. Conform distincţiei platoniciene, omul este atins fie de
aripa demonică a „erosului obştesc” (polimnic) – ca Hasnaş, sau cea îngerească a
„erosului celest” (uranic) – precum artistul Mavrodin. În primul caz, eroul se
abandonează poftei carnale, beatutidinii simţurilor copleşitoare. În celălalt caz, Mavrodin
depăşeşte unirea trupurilor, actul posesiei, conştiinţa fiinţelor separate, accedând la
miracolul refacerii omului unic, asemenea zeilor, prin echilibrul, tărie, libertate şi
cuprindere absolută a fenomenelor. Acesta este momentul epic ce oferă cheia înţelegerii
sensului filozofic şi mitic al romanului Nuntă în cer. Erosul esenţial este iniţiere,
predestinare, regăsire, armonizare a pricipiului masculin cu cel feminin, într-un cuvânt
unirea „polimnicului” cu „uranicul” în dimesiunea contopirii absolute, întruchipate în
mitul Androginului (al făpturii primordiale unice).
Erosul iniţiatic – tentativă de reconciliere a vieţii cu moartea.
De la Strigoii la Luceafărul – pentru Mihai Eminescu, de la Nuntă în cer,
Domnişoara Christina până la nuvele, precum La Ţigănci sau Les trois graces – pentru
Mircea Eliade, iubirea transgresează moartea, o asumă şi o învinge. Hyperion chiar cere
Demiurgului să vieţuiască sub aripa morţii, să cunoască soarta omului, numai să aibă
parte de miracolul conţinut într-o oră de iubire.
Conform filozofiei platoniciene, dragostea sălăşluieşte în tot ce fiinţează. Atracţia
erotică armonizează fiinţa scindată a omului, asigurându-i perenitatea în datul universal.
Ea conduce la procreaţie şi la creaţie, ambele modalităţi de a înţelege existenţa
însemnând perpetuarea ei şi în trup şi în spirit.
De aceea, în romanul eliadesc, prima experienţă cronologică aparţine sferei
procreatoare, iar a doua marchează viaţa eroinei lăngă un creator (artistul - scriitor).
Erosul iniţiatic este unul exemplar, o revelaţie ce exprimă, de fapt, setea omului
de eternitate. Moartea, pragul obiectiv, nu poate fi niciodată depăşită de omul singur, ci
numai în pereche, transformând-o în contrariul ei, care este iubirea.
Şi în Mioriţa, textul de referinţă al eposului românesc, rapsodul pune semnul egal
între dispariţie şi nuntă, moartea fiind echivalentă, paradoxal, cu un simbol al plenitudinii
vieţii. Cuplul unit prin iubire este în stare să atingă desăvârşirea şi să trăiască în sens
universal.
Aşa cum susţine Al. Paleologu, în originala execeză dedicată creaţiei
sadovenieine, Treptele lumii sau calea către sine în opera lui Mihail Sadoveanu,
„iubirea e singurul antitod al morţii, sau măcar singurul paliativ”. Perechea ideală este
sortită să depăşească atât orgia simţurilor, cât şi afectivitatea pur spirituală, obţinând
sinteza amândurora într-o trăire defenită. Este ceea ce a încercat eroina lui Eliade
împreună cu fiecare dintre cei doi bărbaţi, pe care i-a iubit în momnete distincte ale vieţii
ei, eşuând din motive diferite. Comuniunea erotică este chitesenţa împlinirii condiţiei
umane şi unica împrejurare în care fiinţa îndrăzneşte să privească cu seninătate sfârşitul,
deoarece intuieşte că a atins forma eternităţii la care omenescul i-a fost dat să năzuiască
şi, uneori, chiar să ajungă. Mavrodin are dubla revelaţie a iubirii şi a morţii care i-a
marcat experienţa şi cunoaşterea feminităţii pe întreaga existenţă. Iubirea desăvârşită
echivalează cu o pierdere, o risipire sau o cu o absenţă copleşitoare din lume, întocmai ca

8
dezagregarea finală. În chip sugestiv, o dragoste copleşitoare învocă moartea ca metaforă
supremă, ridicând teama de ea la rangul de contemplaţie.
Însă omul trebuie să aibă târia să aştepte maria iubire, să se pregătească pentru ea,
să fie demn de exigenţele pe care le impune, să merite extazul revelator. Dar insul
obişnuit se teme de miracol, îl ocoleşte cu laşitate, certitudinea că a fost menit să trăiască
definitiv legat de o altă fiinţă îl speire. Aşa se explică şi naşterea dorinţei obscure de a se
elibera de un sentiment prea trainic.
Omul este făcut să se teamă de ceea ce este hotărât o dată pentru totdeauna şi, de
aceea grecii au zeificat fatalitatea, numind-o Ananke. Nunta veşnică e doar în cer, în
planul idealităţii, cealaltă cade fatal în profan, duce la înstrăinare şi alterează semnificaţia
ei primordială. „Noi nu suntem o pereche din această lume. Destinul nostru nu se
împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste, Dragostea e raiul
nostru, dragoste fără fruct. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice...” Chiar şi
Hasnaş, traversând experienţa unui sentiment unic şi irepetabil, are premoniţia
coincidenţei destinului său cu al Lenei până la sfârşitul existenţei. Despărţirea lor reală nu
contează, aşa cum recăsătoria lui aparţine regulilor convenţiei sociale, căci el este
conştient că perechea ideală i-a stat alături, configurând un model feminin de neuitat.
Ambii eroi nu rezistă la temperatura incandescentă a marii iubiri, căzând din cerul
pasiunii şi ispăşind eroarea, fiecare în felul său: Hasnaş, resemnat, se recăsătoreşte,
exclusiv din nevoia de a-şi asigura urmaşi, evoluând, către simpla procreaţie; dimpotrivă
scriitorul, Mavrodin, înţelege să-şi apere creaţia, refuzând perpetuarea fiinţei sale.
Greşeala lor provine dintr-o concepere unilaterarlă a sensurilor cunoaşterii şi a vieţii,
ignorând faptul că ele sunt ambivalente.
Creaţia – şansa de a eterniza miracolul iubirii trăite
Spre deosebire de omul fixat în concret, artistul vrea şi poate să ispăşească,
prelungind frumuseţea iubirii în idealitatea operi de artă. El va scrie povestea miracolului
erotic trăit de Ileana şi din alte justificări estetico-morale: eroul întâmplărilor devine
narator şi se pregăteşte să noteze romanul Nuntă în cer, recurgând la autoreferenţialitate,
adică la ficţiunea scriiturii în cadrul ficţiunii propriu-zise, configurând un metaroman;
totodată, el intenţionează să-i ceară iertare femeii căreia nu-i îngăduise să se împlinească
sub semnul intens dorit al maternităţii, crezând în mod abuziv că procreaţia ar fi tulburat
intuiţiile artistului.
Dar creaţia rămâne mereu a bărbatului, în timp ce sacrificiul marchează condiţia
fememii ca fatalitate; opera este concepută şi ca o spovedanie lucidă, ca o terapie
împotriva nefericirii celui ce a fost pedepsit să rămână singur, „des-perdecheat”; el speră,
concomitent, ca Ileana - citind creaţia – să-l ierte, în numele artei, şi să se întoarcă.
Iubindu-l cu o dăruire totală, Ileana repetă experienţa sacrificatoare a Anei lui Manole. Îşi
ucide copilul (recurgând la avort), dar nu rezistă nici remuşcărilor, nici durerii
sacrificiului făcut. Mavrodin n-a înţeles că iubita lui nu doreşte să fie o mamă la
întâmplare, oarecare, că să aibă un fiu de la el, întuchipând rodul dragostei lor, care să
prelungească – printr-o fiinţă nouă, miracolul atracţiei dintre ei.
Eternul conflict dintre creaţie şi existenţă
Mircea Eliade reia tema conflictului etern dintre creaţie şi existenţă, dezvoltat cu
atâta dramatism în Mânăstirea Argeşului. Femeia este cea care se jertfeşte conştient,
acceptând rosturile superioare ale creaţiei şi exigenţele creatorului. Decide singură că
trebuie să-l salveze ca artist, spunându-i că se simte „imorală cu dragostea ei

9
strivitoare”, care îl împiedică să scrie. Trăieşte un sentiment plenar alături de ea, însă
fiorul creator se atenuează momentan. Mavrodin însuşi îşi dă seama că nu îndrăzneşte să
facă literatruă dintr-o iubire şi că tot ce încercă să noteze se transformă într-un fetiş
(imitaţie a unui obiect de cult sau a unei persoane venerate), pentru că toate eroinele
imanginate seamănă cu Ileana.
Precum Ana din balada cu subiect legendar, eroina modernă piere (sau dispare) în
sens uman, renăscând – la fel de vie şi de pregnantă – în opera de artă. Generoziotatea
amândurora este impresionantă, fiindcă nu vor să stea în calea actului creator, apreciind –
cu o putere de sacrificiu şi cu dăruire exemplare – că viaţa lor nu contează în faţa „visului
de împlinit” al bărbaţilor sortiţi zămislirilor spirituale. În plus, Ileana, care a plâns
copleşită, fără ca acesta de lângă ea să priceapă deznădejdea, intuieşte că – după o
asemena iubire – nu mai poate urma nimic, doar moartea. De altfel, în finalul romanului,
când Hasnaş şi Mavrodin recunosc în ipostazele femeii iubite de ei acelaşi prototip, îşi
mărturisesc certitudinea că Lena-Ileana părăsise lumea celor vii, poate chiar sinucigându-
se.
Ambii protagonişti au ratat şansa sacralizării până la capăt a vieţii lor, dar cel
puţin vor păstra – datorită experienţei erotice irepetabile prin unicitatea sa – amintirea
neştearsă a ceea ce ar trebui să reprezinte dimensiunea sfântă a iubirii în existenţa
omenească. Numai lui Mavrodin, Dumnezeu îi oferă o a doua şansă, anume aceea a
harului artistic, datorită căruia va scrie o carte de neuitat, eternizându-şi iubita prin creaţia
literară şi adăugând cuplul lor perechilor vestite de îndrăgostiţi din literatura universală.

10