Sunteți pe pagina 1din 7

Dumitra Gabriela

AMG II J

HIV/SIDA

SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite) este o afecțiune provocată de virusul


imunodeficienței umane, HIV, care atacă și distruge progresiv sistemul
imunitar al organismului.Boala se manifestă prin infecții grave care determină pierderea
accentuată în greutate, afecțiuni ale creierului și ale sistemului nervos central. Pentru a se
reproduce, HIV trebuie să pătrundă într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în
organism prin contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la
făt, în timpul sarcinii, al nașterii și al alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca
sânge, spermă, secreții vaginale și laptele matern.O persoană seropozitivă la HIV (al cărei sânge
conține anticorpi specifici îndreptați împotriva virusului HIV, ceea ce dovedește infectarea sa cu
acest virus) nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuși purtătoare de virus și
deci susceptibilă să îl transmită.
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1
decembrie 1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate
urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan
mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial
numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15–45 de
ani. În unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă
de vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.
Deși tratamentele pentru SIDA și HIV pot încetini cursul bolii, nu există încă un vaccin sau
vindecare. Tratamentul antiviral reduce mortalitatea și morbiditatea infecției cu HIV, dar acești
agenți sunt scumpi, iar accesul de rutină la antiretrovirali nu este disponibil în toate țările.
Datorită dificultății tratării bolii, prevenirea infecției este importantă în controlul răspândirii
SIDA pandemică, prin organizații de sănătate care promovează sexul protejat și unica folosință a
acelor de seringă în încercarea de a încetini răspândirea virusului.
SIDA s-a transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are o
evoluție cronică de durată lungă în țările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar
atunci când terapia HAART își pierde efectul terapeutic. Rămâne însă pentru țările în curs de
dezvoltare o boală care a dus la scăderea mediei de viață cu până la 10 ani punând astfel în
pericol existența multor popoare din Africa unde dispare (în unele cazuri) populația de vârstă
medie.
Virusul HIV face parte din familia retrovirusurilor – un virus cu ARN, capabil să-l copieze
în ADN proviral datorită unei enzime numite reverstranscriptaza. Primul virus HIV (HIV-1) a fost
izolat la Institutul Pasteur din Paris și este prezent în întreaga lume. Ulterior un al doilea virus a
fost descoperit (HIV-2), localizat în special în Africa de Vest și a cărui structură este apropiată de
cea a HIV-1.
Fiecare din aceste două grupe sunt divizate la rândul lor, continuând o multitudine de virusuri
diferite. Între HIV-1 și HIV-2 există o diferență de 50% în materialul genetic, iar între virusurile
din aceeași grupă diferența este de 5–10%. În plus, virusurile evoluează în organism, căci
reverstranscriptaza este responsabilă pentru unele erori în copierea ARN-ului, determinând
mutații. Mutațiile diminuează eficacitatea tratamentului, iar introducerea altor virusuri în
organism (recontaminarea) crește activitatea celulelor infectate și deci multiplicarea virusului.
Virusul HIV distruge unele globule albe – limfocitele T4 sau CD4 – care constituie baza imunității
antiinfecțioase.Celulele infectate devin producătoare ale virusului și după o vreme mor.
Virusurile nou produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le infecteze. În felul acesta
numărul de celule albe din organism scade treptat și, împreună cu acestea, scade și imunitatea.
În timp, organismul pierde capacitatea de rezistență chiar și în fața unei boli obișnuite.

Căi de transmitere
Transmiterea virusului SIDA se face în trei modalități principale: pe cale sexuală (la nivelul
mucoaselor genitale, fie că este vorba de spermă, de lichid prostatic sau de secreții vaginale),
pe cale sangvină (transfuzia sângelui sau a produselor sangvine contaminate, utilizarea de
seringi infectate), pe cale transplacentară (de la mamă seropozitivă la copil, în timpul sarcinii) și
în cursul alăptării materne.Virusul fiind, de asemenea, prezent în lacrimi și în salivă, este deci
posibilă o contaminare prin mușcătură, precum și o contaminare în cazul unui sărut profund, în
caz de leziuni ale mucoaselor bucale. Totuși, n-a fost raportat niciun caz de transmisie de acest
tip.
HIV nu se transmite prin: aer (respirație, tuse, strănut), atingere, pupături (sărut "uscat"),
îmbrățișare, alimente, apă, băi sau WC-uri publice, ștranduri, înțepături de țânțari sau
alte insecte, folosirea în comun a rechizitelor, jucăriilor, tacâmurilor și veselei. Este dovedit
faptul că pisicile, câinii sau păsările de apartament nu pot fi infectate cu HIV, deci nu pot
transmite acest virus. Cu toate acestea, este bine documentată în literatura de specialitate
boala supranumită "SIDA pisicii", un virus asemănător (FIV – feline immunodeficiency virus)
care, la feline, are consecințe asemănătoare infecției HIV la oameni, dar care nu poate traversa
"bariera speciilor", adică omul nu poate fi infectat de acest virus.
Calea sangvină
Hematie HIV negativă (stânga) și hematie HIV pozitivă (dreapta). Aglutinarea indică prezența
virusului.
Este un mod de transmisie puternic contaminant, riscul fiind evaluat la 90%, fie că este vorba de
transfuzii, fie că se întâmplă prin injectarea de droguri pe cale venoasă. De
asemenea, hemofilicii, care necesită injectări frecvente de produse de sânge, au fost deosebit
de afectați de SIDA până când s-au luat măsurile preventive (verificarea și încălzirea produselor
transfuzate) care să pună capăt acestei contaminări. Reutilizarea materialului medical (seringi
de plastic, ace) fără sterilizarea lui, un act legat de penuria de material, este un factor
subestimat de contaminare, a cărui importanță rămâne de evaluat și care justifică cea mai mare
atenție, cel puțin individuală. Transmisia prin acele de acupunctură sau prin cele de tatuaj și
prin lamele de ras este posibilă din punct de vedere teoretic.
Calea sexuală
Este calea de contaminare cea mai răspândită, toate practicile sexuale putând fi contaminante
în diferite grade. În țările occidentale, ea privește încă în principal homosexualii masculini, dar
boala se propagă în sânul populației heterosexuale, mai cu seamă în cursul raporturilor sexuale
cu toxicomani deja contaminați. În țările în curs de dezvoltare, propagarea se face în majoritate
pe cale heterosexuală. Transmisia infecției este favorizată de microtraumatismele mucoaselor și
de bolile transmisibile sexual care antrenează ulcerații la nivelul organelor sexuale, prin
raporturile sexuale în perioada fluxului menstrual (perioada cea mai contaminantă la femeia
seropozitivă) și prin sodomie (coit anal), din cauza fragilității relative a mucoasei rectale.
Riscul de transmisie heterosexuală este mai puțin important decât cel legat
de homosexualitate. Este suficient un singur raport care să fie contaminant. Se manifestă un
dezacord în transmisia de la bărbat la femeie și de la femeie la bărbat, riscul părând să fie mai
mare pentru o femeie de a fi contaminată de către un bărbat decât invers.
Contacte sexuale vaginale
HIV se găsește în fluidele sexuale ale unei persoane infectate. La bărbați, aceasta înseamnă
fluidele care se elimină din penis înainte și în timpul actului sexual. Pentru o femeie, aceasta
înseamnă că HIV se găsește în fluidele produse în vagin înainte și în timpul actului sexual pentru
a ajuta la penetrare.
Dacă un bărbat cu HIV întreține contacte sexuale vaginale fără utilizarea prezervativului,
fluidele infectate pot trece în sângele femeii prin cele mai mici tăieturi sau răni din corpul ei. O
astfel de tăietură sau rană nu este întotdeauna vizibilă și ar putea fi atât de mică, încât nici
femeia nu știe despre acest lucru. Dacă o femeie cu HIV întreține contacte sexuale fără
utilizarea prezervativului, HIV poate ajunge în sângele bărbatului printr-o rană minusculă pe
penis sau prin canalele din penis. Dacă există oricare contacte cu sângele în timpul sexului,
aceasta sporește riscul infecției. Spre exemplu, ar putea fi sânge în vagin dacă actul sexual are
loc în timpul perioadei de menstruație a femeii.
Contacte sexuale orale
Sexul oral cu un partener infectat poartă un anumit risc de infecție de asemenea. Fluidul
infectat poate ajunge în cavitatea bucală a partenerului. Dacă acesta la rândul lui/ei are răni cât
de mici în cavitatea bucală, inclusiv sensibilitate gingivală, virusul poate ajunge în sânge. Dar
infecția ca rezultat al sexului oral pare să fie transmisă foarte rar.
Contacte sexuale anale
Dacă un cuplu întreține contacte sexuale anale, riscul infecției este mai mare decât în cazul
întreținerii contactelor vaginale. Învelișul anal este mai delicat decât cel vaginal, astfel este mult
mai probabil să fie deteriorat în timpul contactului, iar orice contact cu sângele în timpul sexului
sporește riscul infecției.
Transmisia de la mamă la copil
Transmiterea de la mamă la copil, numită transmitere "perinatală", poate avea loc în timpul
sarcinii prin străbaterea de către virus a placentei, în timpul nașterii sau prin alăptare.
Procentajul de transmisie a virusului de la mamă la făt în timpul sarcinii variază după starea
clinică a femeii gravide. După studii efectuate în Europa, mai puțin de 20% dintre copiii născuți
dintr-o mamă seropozitivă, dar care încă nu prezintă simptomele bolii, ar fi la rândul lor
contaminați. În Africa, procentajul de transmisie constatat este de ordinul a 30 până la 40%,
acest fapt fiind legat probabil de afecțiunile cu transmisie sexuală netratate, mai frecvente în
Africa, și care favorizează penetrarea virală.
Toți copiii născuți din mame seropozitive sunt seropozitivi la naștere, deoarece ei poartă
anticorpii mamelor lor. Atunci când nu sunt infectați, ei devin seronegativi spre vârsta de 15
până la 18 luni. Se poate încerca totuși să se verifice dacă este prezent chiar virusul începând cu
vârsta de 3 luni, mulțumită tehnicilor de cultivare a virusurilor. Boala evoluează lent (în vreo
zece ani) la aproximativ 75% dintre copii și foarte rapid (în mai puțin de 5 ani) la aproximativ
20% din cazuri.
Există un risc de transmisie a HIV prin laptele matern.Deși n-a fost încă posibil să se măsoare cu
precizie, Organizația Mondială a Sănătății estimează că la copiii hrăniți la sân de mamele
seropozitive până la 15% dintre infecțiile cu HIV ar putea fi ocazionate de alăptare, oricum
nerecomandată, în țările occidentale, femeilor seropozitive sau bolnave de SIDA.
Infectarea intraspitalicească
Unii lucrători medicali au fost infectați cu HIV prin împunsături accidentale cu ace care conțin
sânge infectat] Foarte puțini au fost infectați ca urmare a expunerii la sângele infectat al
pacienților prin tăieturi sau stropi de sânge.
Există doar câteva cazuri documentate de cazuri în care pacienții au fost infectați de un lucrător
medical.

Riscul de contaminare
Riscul de contaminare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin statistici
retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că riscul este direct dependent de
următorii factori:

● concentrația de viruși din produsul contaminat;


● contagiozitatea (virulența) virusului;
● transferul de celule infectate;
● starea generală a sistemului imun a celui expus.

Valoarea statistică depinde și de calea de transmitere, riscul prin contact sexual repetat cu o
persoană infectată fiind mai mic decât cel care îi urmează unei înțepături. Mai mare chiar este
riscul de transmitere de la mama netratată la făt (cu cca. 40%), iar cel de contaminare prin
transfuzii este chiar de 95%. De asemenea, sunt cazuri în care o singură expunere a dus la
infectare și sunt cazuri în care această infectare nu a avut loc chiar la expuneri repetate.
O altă afecțiune venerică mărește riscul de contaminare de 5–10 ori, o concentrație mare de
viruși de 10–30 de ori. Cei nou infectați au o concentrație mai mare de virusuri în sânge pentru
că corpul nu are în această perioadă anticorpi specifici care reduc concentrația virusului din
sânge. Contactul sexual în timpul menstrei femeii este mai riscant pentru partener, bărbații
circumciși au un risc mai scăzut.
Statistica de mai jos se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de latență a
persoanelor infectate, la circa trei luni după infectare și înaintea izbucnirii bolii.

● Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv comportă un risc de 0,05–0,15 % la


femei și 0,03–5,6% la bărbați.
● Infectarea prin practici sexuale orale: la bărbat (felație) riscul este mai mic dar nu poate fi
exclus; la femei (cunnilingus) și prin anilingus este considerat ca fiind extrem de redus.
● În timpul contactului sexual anal se produc deseori mici ragade (zgârieturi) pe mucoasa
anală. Pentru această practică riscul este de 0,82% la partenerul pasiv și 0,3% la partenerul
activ (studiu efectuat la parteneri homosexuali).
● Alte practici sexuale, fără contact direct cu secreții sau sânge infectat au un risc extrem de
scăzut de infectare.
● Infecția prin înțepăturile de ac depinde de situație. Riscul general este de 0,3% și crește în
leziuni adânci (de 16 ori), urme vizibile de sânge pe ac sau acul a fost anterior într-o arteră
sau venă (de 5 ori), concentrația crescută de viruși în sânge (de 6 ori). Riscul în cazul
canulelor este mai ridicat decât la ace compacte (ac de seringă – canulă, ac de cusut –
compact).
● Riscul de contaminare prin folosirea în comun a acelor de seringă (practică întâlnită la
toxicomani dependenți de heroină) scade odată cu trecerea timpului dintre utilizările
aceleiași seringi, ac de seringă, dar virusurile din interiorul canulei pot rămâne mult timp
virulenți, uneori chiar zile întregi. Fierberea acelor poate distruge virusurile dacă se respectă
timpul de sterilizare însă nu se poate efectua la acele uzuale din cauza amboului care este
din plastic. O dezinfecție prin alcool sau substanțe dezinfectante nu este suficientă, pentru
că nu se poate pleca de la presupunerea că substanța dezinfectantă a ajuns și în lumenul
(canula) acului.

Semne și simptome
După infectare, în sângele persoanei infectate apar anticorpi specifici anti-HIV. Aceasta este
seroconversia. Seroconversia nu se produce imediat după contactul dintre virus și sistemul
imunitar. În cazul HIV, pentru un sistem imunitar sănătos, apariția anticorpilor necesită între 4 și
12 săptămâni din momentul infectării. Dacă sistemul imunitar este slăbit de alte boli sau
afecțiuni (de exemplu diabet, cancer etc.), perioada în care el va produce anticorpii va fi mai
îndelungată, de aproximativ 3–6 luni. Durata de 4–12 săptămâni necesară apariției anticorpilor
specifici se numește fereastră imunologică. Anticorpii anti-HIV dovedesc reacția organismului
față de infecția cu virus, dar sunt incapabili să distrugă virusul; în fapt, HIV își modifică structura
pentru a scăpa de anticorpi.
În săptămânile care urmează infecției, un anume număr de pacienți suferă de tulburări
trecătoare grupate sub denumirea de primo-infecție; la alții, infecția trece total neobservată.
După o perioadă de latență, de o durată variabilă – în medie între 7 și 11 ani după
seroconversie – în timpul căreia virusul continuă să se multiplice, manifestările clinice de SIDA
apar la majoritatea pacienților, sub o formă fie minoră, fie majoră. Procentajul de pacienți care
dezvoltă boala nu este cunoscut încă decât cu aproximație. La anumite persoane, perioada de
latență este foarte scurtă (de la 1 la 3 ani). Există, de asemenea, subiecți seropozitivi, ziși
supraviețuitori de lungă durată (long term survivors sau LTS) la care SIDA nu se declară decât
după vreo 15 ani. La copil, evoluția este, în general, mai rapidă și mai gravă decât la adult. Două
evoluții sunt posibile:

1. o formă severă, cu prognostic sumbru, care se declară înaintea vârstei de 6 luni și se


traduce prin semne neurologice grave și deficit imunitar foarte mare;
2. o altă formă mai puțin gravă, cu evoluție cronică.
Faza acută a primo-infecției
Aceasta survine la 20 până la 50% dintre persoanele infectate, indiferent de modul de
contaminare, în următoarele 15 zile sau 3 luni după contaminare. Această primo-infecție ia
aspectul unei mononucleoze infecțioase: febră care poate dura și o lună, tumefacție a
ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare, erupție cutanată care evocă o rujeolă – sau
uneori urticarie – disfagie (greutate la înghițit) dureroasă. În cursul acestei faze au mai fost
descrise și candidoze acute, care afectează mucoasele, ca și ulcerații bucale. Mult mai rar survin
manifestări neurologice: meningită acută limfocitară, paralizie facială, mielopatie, neuropatie
periferică, encefalită. Această primo-infecție dispare spontan în aproximativ o lună.
Faza de infecție cronică asimptomatică
Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) și corespunde unei faze de multiplicare a
virusului. Această perioadă poate să nu se traducă prin niciun simptom. În 20 până la 50% din
cazuri, ea se manifestă prin adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate și
persistente. Acestea sunt, în general, simetrice și afectează mai frecvent regiunile cervicală,
maxilară, submaxilară și occipitală.
Forme minore ale infecției
Acestea semnalează o atingere încă moderată a sistemului imunitar. Infecțiile minore cutanate
sau mucoase, virale sau micotice, nu sunt specifice infecției cu HIV, dar iau la subiecții afectați o
formă cronică sau recidivantă: candidoze bucale (mărgăritărel) sau anogenitale, dermatită
seboreică a feței, foliculite, prurigo, veruci, zona zoster. Bolile autoimune sunt relativ puțin
frecvente. Se poate observa o parotidită (inflamație a glandei parotide), un sindrom al lui
Raynaud (vasoconstricție care afectează mâinile în cursul expunerii lor la frig și antrenează o
oprire a circulației arteriale, apoi o cianoză locală), un sindrom uscat (uscăciune excesivă a gurii
și a ochilor, iar la femei și a vaginului), manifestări articulare inflamatorii și dureroase, miozite
(inflamații dureroase ale țesuturilor musculare). Semnele generale constau într-o alterare a
stării generale, într-o febră prelungită, transpirații, o slăbire, o diaree persistentă. Denumirea
acestuia de sindrom înrudit cu SIDA (ARC) a fost abandonată.