Sunteți pe pagina 1din 5

TUBUL DIGESTIV SUPRADIAFRAGMATIC

Sistemul digestiv reprezintă o interfaţă între organism şi mediul înconjurător şi


îndeplineşte numeroase funcţii:
• funcţia de barieră de protecţie împotriva intrării substanţelor nocive, a antigenelor
şi organismelor patogene
• funcţia imunologică, de apărare prin ţesutul limfatic şi populaţia celulară
specializată (limfocite, plasmocite, macrofage)
• funcţie de secreţie, atât exocrină (enzime digestive, acid clorhidric, mucus), cât şi
endocrină
• funcţie de absorbţie a pricipiilor active şi a substraturilor metabolice esenţiale în
fiziologia organismului.
Sistemul digestiv include următoarele componente:
1. cavitatea bucală (buze, limba, dinţii)
2. tubul digestiv propriu-zis (esofag, stomac, intestin)
3. glande asociate tubului digestiv (glande salivare, pancreas, ficat, vezicula biliară)

Cavitatea bucală
Cavitatea bucală reprezintă primul segment al tubului digestiv. Este delimitată
anterior de buze şi dinţi, iar posterior se continuă cu orofaringele; lateral - se află dinţii şi
obrajii, superior - palatul dur şi palatul moale, iar inferior - limba şi baza cavităţii bucale.
Structura histologică a cavităţii bucale cuprinde: mucoasa, submucoasa şi un strat
muscular sau osos.
Mucoasa care tapetează buzele, faţa internă a obrajilor, faţa inferioară a limbii şi
palatal moale se numeşte mucoasă nemasticatorie. Ea este acoperită de un epiteliu
stratificat pavimentos fără keratinizare, aşezat pe o membrană bazală sub care se află
corionul.
Corionul este un ţesut conjunctiv lax bogat vascularizat şi inervat şi care conţine
mici glande salivare mixte şi infiltraţii limfoide.
Corionul superficial este alcătuit din ţesut conjunctiv tânăr bogat în celule, unele
incomplet diferenţiate, substanţă fundamentală şi o delicată reţea de fibre conjunctive
Prezintă numeroase papile, se numeşte şi corion papilar.
Corionul profund este format dintr-un ţesut conjunctiv dens neordonat, bogat în
fibre colagene şi puţine fibre elastice. În unele zone ca: gingia, bolta palatină corionul
aderă la periostul osului subiacent, iar în alte zone: buze, limbă se continuă cu ţesutul
conjunctiv interfascicular al musculaturii subiacente.
Mucoasa masticatorie acoperă gingia şi palatul dur. Ea este adaptată pentru
funcţia de masticaţie şi frecare, caracterizându-se printr-un epiteliu pavimentos stratificat
gros, unde celulele din zona superficială a epiteliului se pot încărca cu keratohialină şi
suferă o falsă keratinzare; crestele epiteliale interpapilare sunt adânci şi ramificate, fapt
ce asigură o aderenţă fermă a mucoasei pe planurile profunde subjacente.
Submucoasa este un ţesut conjunctiv mai fibros decât corionul, conţine vase de
sânge, limfatice, terminaţiuni nervoase, glande salivare mici şi infiltraţii limfoide.
Stratul muscular este localizat subiacent submucoasei de la nivelul buzelor,
obrajilor, părţii inferioare a cavităţii bucale, orofaringelui şi palatului moale unde acest
strat prezintă o extensie inferioară – uvula. La nivelul gingiei şi palatului dur submucoasa
este aşezată pe un plan dur, osos.

Buzele
Sunt reprezentate de două pliuri musculo-membranoase care delimitează anterior
cavitatea bucală. Fiecare buză prezintă două feţe:
- faţa externă – acoperită de tegument prevăzut cu glande sebacee, sudoripare şi foliculi
piloşi. Dermul este bogat în fibre elastice şi terminaţiuni nervoase libere. Papilele
dermice de la acest nivel conţin o reţea bogată de capilare sanguine.
- faţa internă - este tapetată de mucoasă de tip bucal în corionul căreia sunt prezente
glande salivare mixte numite glande labiale.
Roşul buzelor este o zonă de tranziţie între cele două feţe şi este o caracteristică a
speciei umane. Epiteliul de acoperire este transparent şi este de tip stratificat pavimentos
cu keratinizare, culoarea caracteristică a acestei zone este dată de reflectarea culorii
sângelui din capilarele aflate în dermul papilar subjacent. Roşul buzelor nu prezintă
glande sudoripare şi nici foliculi piloşi.
Zona centrală a buzelor este formată din ţesut muscular striat – muşchiul
orbicular al buzelor. Fibrele musculare sunt solidarizate prin septuri de ţesut conjunctiv
bogat vascularizat şi inervat.

Limba
Limba este un organ alcătuit dintr-o masă musculară striată acoperită de o
membrană mucoasă. Submucoasa lipseşte pe aproape întrega suprafaţă a limbii.
Mucoasa linguală de pe suprafaţa dorsală a limbii poate fi considerată o mucoasă
specializată, deoarece în structura sa sunt prezenţi mugurii gustativi – segmentele
periferice ale analizatorului gustativ. Mucoasa este acoperită de epiteliu de tip bucal, iar
în 2/3 anterioare ale limbii este prevăzută cu papile linguale (gustative). Acestea sunt de
4 tipuri:
- papile filiforme – sunt cele mai numeroase, dar nu au în structura lor muguri gustativi
- papile fungiforme (în formă de ciupercă) – cu apex dilatat şi bază îngustă. Mugurii
gustativi sunt prezenţi în partea lor superioară
- papile circumvalate – sunt în număr mic (7-12), localizate anterior de V-ul lingual şi
sunt înconjurate de un şanţ în care se deschid canalele excretorii ale glandelor seroase ale
lui Ebner. Prezintă numeroşi muguri gustativi, atât pe suprafaţă, cât şi pe versanţii
laterali.
- papilele foliate – au numeroşi muguri gustativi, dar sunt foarte slab dezvoltate la adult.
Ele sunt relativ uşor de recunoscut la copii.
În corionul mucoasei linguale de la rădăcina limbii sunt prezente amigdalele
linguale.
Mucoasa linguală de pe faţa inferioară a limbii este netedă, lipsită de papile
linguale, are un corion mai lax care conţine glande salivare mici.
Musculatura limbii este constituită din muşchi striaţi, în interstiţiile cărora se pot
găsi grupuri mici de glande salivare mixte şi microganglioni nervoşi. Pe faţa dorsală,
mucoasa este aderentă de planul muscular. Pe faţa inferioară (ventrală) corionul mucoasei
se continuă cu un ţesut conjunctiv lax, cu numeroase fibre elastice. Acest ţesut conjunctiv
lax se continuă cu interstiţiile conjunctive ale fascicolelor musculare.

Fig. 51 Limba

Dinţii
La om există două tipuri de dentiţie: dentiţia temporară ce cuprinde 20 de dinţi şi
dentitia permanentă (a adultului) cu 32 de dinţi. Dinţii sunt aşezaţi pe maxilarul superior
şi inferior. Fiecare maxilar poate fi împărţit în 2 jumatăţi identice în ceea ce priveste tipul
dinţilor prezenţi. Astfel, pe fiecare jumătate de maxilar se află 8 dinţi şi anume: 2 incisivi,
1 canin, 2 premolari şi 3 molari. Acesta reprezinta formula dentară a adultului.
Din punct de vedere anatomic dintelui i se descriu:
- coroana – porţiunea vizibilă, localizată deasupra gingiei. La exterior este acoperită de
smalţ sub care se află dentina.
- rădăcina – partea invizibilă, localizată sub nivelul gingiei, inclavată în alveola dentară.
Poate fi unică (incisiv), sau pot fi 2-3 rădăcini pentru un dinte (molar). La vârful rădăcinii
se află un orificiu – foramen apical – care permite accesul în şi dinspre dinte a vaselor de
sânge, limfaticelor şi terminaţiunilor nervoase. Rădăcina este acoperită la exterior de
cement sub care se afla dentina.
- coletul dentar se află la joncţiunea dintre coroană şi rădăcină. Este locul în care smalţul
se continuă cu cementul.
- cavitatea pulpară – este zona centrală a dintelui care ocupă cea mai mare parte a
rădăcinii, dar care se extinde şi la nivelul coroanei. În acest spaţiu se află un ţesut
conjunctiv lax – pulpa dintelui care adăposteşte vase de sânge şi fibre nervoase.
Ţesuturile dure ce acoperă dintele sunt: dentina, smalţul şi cementul.
Dentina este un ţesut mineralizat cu procent de calcificare mai mare decât al
osului (70%) şi care înconjoară cavitatea pulpară atât la nivelul coroanei, cât şi la nivelul
rădăcinii dintelui. Celulele responsabile de producerea dentinei se numesc odontoblaste.
Ele sunt aşezate pe un singur rând, în jurul cavităţii pulpare. Odontoblastele au la polul
apical o prelungire lungă – proces odontoblastic sau fibrele lui Tomes, care se extind în
matricea dentinei în canaliculii dentinali. Prezenţa canaliculilor determină aspectul
microscopic striat al dentinei. Componenta organică a matricei dentinale (dentina
intercanaliculară) este reprezentată de fibre de colagen tip I şi glicozaminoglicani.
Depunerea de calciu se face în ochiurile reţelei fibrilare, cristalele de hidroxiapatită fiind
situate de-a lungul fibrelor colagene. Odată cu realizarea calcifierii, sub influenţa
fosfatazei alcaline, predentina (secretată de odontoblaste) se transformă în dentină.
Dentina este un ţesut avascular, nutriţia se face prin intermediul unui lichid numit limfa
dentară, prezentă în canaliculele dentinale.
Smalţul este cel mai dur ţesut din organism, având un grad de mineralizare de
aprox. 95%. El acoperă dentina la nivelul coroanei. Celulele care sintetizează matricea
smalţului se numesc ameloblaste. Aceste celule degenerează şi dispar înainte ca dintele
să erupă în cavitatea bucală. De aceea smalţul nu se poate reface dacă a fost distrus din
diferite cauze (ex. carii dentare). Este un ţesut acelular şi avascular şi nu conţine terminaţii
nervoase. Componenta organică a matricei nu conţine colagen. Ea este reprezentată de 2 clase
particulare de proteine, cu rol în organizarea componentei minerale. Pe suprafaţa dintelui,
smalţul se prezintă sub două forme, în funcţie de orientarea cristalelor de hidroxiapatită:
fie sub formă de prisme adamantine, fie sub formă de matrice interprismatică.
Cementul este un ţesut cu grad de mineralizare apropiat de cel al osului şi care
acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. La fel ca şi în cazul osului, celulele care
produc matricea - cementocite – sunt localizate în spaţii asemănătoare lacunelor din
ţesutul osos, iar prelungirile lor citoplasmatice numeroase sunt adăpostite de canaliculi.
Acest cement se numeşte cement celular şi este localizat la periferia rădăcinii dintelui.
Există şi zone de cement lipsite de celule, dar bogate în fibre de colagen – cement
fibrilar, localizat în zona centrală a rădăcinii. Acest ţesut poate fi sintetizat sau resorbit,
în funcţie de forţele ce se exercită asupra sa. Cementul este locul pe care se ancorează un
capăt al ligamentului alveolo-dentar (periodonţiu), celălalt fiind prins în ţesutul osos al
alveolei dentare, asigurând astfel stabilitatea dinţilor.

Fig. 52 Dinte

Faringele
Faringele este un organ tubular ce formează un pasaj comun pentru aparatul
digestiv şi aparatul respirator. Porţiunea superioară a acestui organ este localizată
deasupra nivelului palatului moale, comunică anterior cu cavităţile nazale, este tapetată
de un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat de tip respirator şi are rolul de a direcţiona
aerul spre căile respiratorii. Porţiunea inferioară a faringelui (orofaringe) face legătura
între cavitatea bucală şi esofag şi este situată sub nivelul palatului moale. Epiteliul ce
acopera această zonă este stratificat pavimentos fără keratinizare. Corionul conţine
glande mucoase , amigdalele palatine şi faringiene. Planul muscular subjacent formează
muşchii constrictori şi muşchii longitudinali ai faringelui. În timpul deglutiţiei epiglota se
închide, iar bolul alimentar este direcţionat către esofag, împiedicându-se trecerea sa
către laringe.

Esofagul
Esofagul este un organ tubular care face legătura între faringe şi stomac.
Structura histologică a peretelui esofagian respectă planul general de organizare al
peretelui tubului digestiv şi care cuprinde 4 tunici concentrice, şi anume:
- mucoasa
- submucoasa
- musculara externă
- adventice sau seroasă
Mucoasa esofagiană are un epiteliu de acoperire pavimentos stratificat fără
keratinizare. Corionul este un ţesut conjunctiv lax, vascularizat şi care conţine glande
tubulare ramificate cu secreţie mucoasă, asemănătoare celor din regiunea cardială a
stomacului, numite glande cardiale. Musculara mucoasei este alcătuită din fibre
musculare netede dispuse într-un singur plan longitudinal în 2/3 superioare, iar în 1/3
inferioară se constituie şi un al doilea plan intern, cu orientare circulară a fibrelor.
Submucoasa este un ţesut conjunctiv lax ce conţine vase de sânge de calibru mai
mare şi glande esofagiene. Acestea sunt glande tubulare ramificate cu secreţie mucoasă şi
care se deschid printr-un duct excretor dilatat (cisterna Schaffer) în lumenul esofagului.
Fibrele nervoase existente la acest nivel se organizează în plexul lui Meissner.
Musculara externă este alcătuită din fibre musculare striate în 1/3 superioară a
esofagului, fibre musculare netede în 1/3 inferioară, iar în cea mijlocie sunt prezente
ambele tipuri de fibre. Plexul nervos al lui Auerbach asigură inervaţia acestei zone.
Adventicea acoperă aproape întreaga lungime a esofagului, cu excepţia zonei
cuprinse între diafragmă şi stomac, unde se află seroasa peritoneală.

Fig. 53 Esofag