VERBUL A CREDE

“Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut.

Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Ioan 20, 29

Când arhiereii şi cărturarii, păşind prin faţa Răstignitului de pe

Golgota, îşi clătinau capetele şi spuneau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu
poate să Se mântuiască; Hristos, împăratul lui Israel, să Se coboare acum
de pe cruce ca să vedem şi să credem în El, ei desigur săvârşeau blasfemie.
Dar mai făceau şi o eroare de ordin lingvistic. Întreaga scenă sumar
înfăţişată în Evanghelia de la Luca (23, 25) şi pe larg în cele ale lui Matei
(27, 31 şi urm.) şi Marcu (15, 29 şi urm.) transmite cititorului un profund
fior realist şi autentic. Toate amănuntele vădesc referatul întocmit pe date
culese la faţa locului şi par întrutotul verosimile. Huu! (ori he!) strigă
bătrânii şi fruntaşii lui Israel şi s-ar zice că şi comentează compătimitor şi
ironic: pe alţii a ştiut să-i ajute, pe Sine iată că nu poate… Fiul lui
Dumnezeu!… Un amăgitor, un naiv, singur şi-a făcut-o…
Şi apoi se justifică, îşi dau loruşi certificat de bună, raţională şi logică
purtare: A! dacă s-ar ţine de cuvânt, dacă ne-ar da o dovadă de consecvenţă
(şi care alta ar fi mai peremptorie decât coborârea de pe această cruce?),
atunci, da, noi, ca oameni drepţi şi cu judecată ce ne aflăm, de îndată L-am
recunoaşte ca împărat… Dar aşa, pe ce anume să ne întemeiem credinţa?
Lăsau să se întrevadă şi niţică nedreaptă milă pentru nenorocitul acela destul
de tânăr, însă nu se puteau lepăda şi de un ton de biruinţă, nu puteau renunţa
la minunatul prilej de a-L batjocori (în sfârşit, oficial şi legitim) şi dăscăli
(profesoral şi nepărtinitor) pe Acel care le pricinuise atâtea supărări, temeri,
iritaţii şi griji; şi erau grăbiţi, mai ales grăbiţi, considerent pentru care şi
scurtaseră din plăcerea contemplării mersului sub arşiţa amiezii a osânditului
cu unealta de tortură în spate şi făcuseră apel la Simon din Cirene. Aici, însă,
îşi acordau răgaz, se destindeau, îşi savurau triumful şi-l explicau; să Se
mântuie, coborându-Se de pe cruce! Dacă vom vedea, vom şi crede! Şi
aşteptau plini de bunăvoinţă şi de înţelepciune…
Eroare lingvistică, de bună seamă. Căci nu numai că nu bănuiau pe
cine spânzuraseră pe lemn, dar nu ştiau nici ce înseamnă “a crede” şi
foloseau cuvântul fără a-l înţelege defel. Dacă, următor injoncţiunii
arhiereşti, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care, grăieşte atât de frumos
Fericita Caterina din Siena, nu piroanele, ci dragostea Îl ţinea ţintuit,
cuvântul “credinţă” ar fi fost desfiinţat pentru totdeauna şi năvalnic s-ar fi
înscăunat împărăţia lui Dumnezeu. Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci
numai constatat, înregistrat, luat la cunoştinţă în plinătatea evidenţei sale. S-
ar fi impus ca atare şi ar fi redus la zero orice supravieţuire a enigmaticului
verb a crede. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident:
cu sintagma “a crede pentru că”. A crede înlătură orice dubiu, rezervă şi
motivaşie. Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune
pe oameni, scrie Kierkegaard, faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi
senzaţional care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu
un semn cert, unul dintr-acelea stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari.
Coborârea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasăre colorată;
după ivirea căreia arhiereilor şi tuturor celor aflaţi în perimetrul acela nu la
mai rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenuncheze,
să cânte osana!
Nu aşa însă lucrează dumnezeirea, nu aşa a înţeles Domnul verbul a
crede ori de câte ori l-a rostit şi mai ales când S-a adresat lui Toma la opt
zile după Înviere. Textele pauliene toate arată că acest cuvânt de bază al
creştinismului – credinţa – se prezintă ca străin de orice dovezi, fapte
constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Să vedem şi să credem,
spun arhiereii, şi contradicţie mai acută nici că se poate să fie. Dacă vedeau
nu mai avea nici o noimă să creadă; nici că s-ar mai fi putut să creadă din
moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenţa cu irezistibila-i putere
de ridicare a oricărei şovăieli. A crede înseamnă a nu vedea. Sfântul Apostol
Pavel e cât se poate de limpede: “Dar nădejdea care se vede nu mai e
nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: “Iar
credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.”
(Evr. 11, 1). Sau încă: “Neprivind la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd.”
(2Cor. 4, 18). Întreg capitolul 11 al Epistolei către Evrei, versete ca cele de
la Rom. 4, 13 şi urm. ori Efes. 3, 17 şi urm. arată şi ele desluşit că entitatea
principală în relaţia dintre om şi Dumnezeu nu are nimic de-a face cu
“negrul pe alb”, revolverul fumegând (smoking gun) al englezilor, flagranta
certitudine, indubitabilul. Şi totuşi ea e condiţia şi esenţa: “Dreptul din
credinţă va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1Cor. 2, 4-5
completează perfect cele de mai sus: “Iar cuvântul meu şi propovăduirea
mea nu stăteau în cuvinte şi înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în
adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în
înţelepciunea oamenilor ci în puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat
reformaţii francezi memoria amiralului de Coligny înscriind pe statuia sa din
Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: “A rămas neclintit, ca
cel care vede pe cel nevăzut.”
A crede e cu totul altceva decât aparent asemănătorul “a crede pentru
că” şi nu are nici o legătură cu simţul văzului îndeobşte socotit cel mai ferm
şi mai neînşelător. Tocmai pe acesta – atât de sigur de sine! – îl contrazice
uneori şi-l îndepărtează. A crede este a crede, pe nevăzute, a chezăşui (şi au
fost epoci în istorie când chezăşuirea aceasta s-a plătit cu viaţa) aserţiuni
neverificate experimental, neprobate pe căile simţirii. Credinţa în textele
pauliene e mai ales apropiată de alte trei elemente: libertatea (opusul robiei),
duhul (opus literei) şi bucuria (opusă întristării). Câtuşi de puţin de fapte
categorice, semne univoce şi fenomene vizuale imperative.
Credinţa se identifică, aşadar, cu ceea ce Pascal, Kierkegaard şi
existenţialiştii aveau să numească risc, pariu, aventură; Andre Gide, act
gratuit; Henri Bremond, poezie pură. Un act nemotivat! Înţelegi, exclamă
Gide dintr-o dată cuprins de entuziasm, înţelegi, un act neîntemeiat, cu totul
fără cauză, explicaţie, raţiune, plauzibilitate! Închis în el însuşi! Doar că
pentru a exemplifica Gide (în Beciurile Vaticanului) alege o crimă lipsită de
interese materiale şi coerenţă, un asasinat sine ira et studio. Dacă însă e dată
la o parte pilda (şi ea, în bună parte, ironică), calificanţii lui Gide se aplică
întocmai credinţei şi o descriu fără greş. Nu cred pentru că dispun de cutare
dovezi. Dovezile ştiinţifice, istorice, geografice, arheologice, literare,
scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, întări credinţa (cu toate că şi
acest mod de exprimare e greşit: o credinţă adevărată nu poate fi mărită din
afară, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideraţii relative şi
supuse interpretărilor); îi pot da, în faţa oamenilor, o justificare raţională;
ceea ce nu-I neapărat de dispreţuit dar şi deloc decisiv. Nici dovezile cele
mai înduioşătoare şi mai ştiinţific controlate nu constituie o excepţie (cum ar
fi giulgiul de la Torino).
Coborârea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrângere,
de siluire a voinţei şi libertăţii, de înlocuire a credinţei prin evidenţă.
Cercetarea atentă a textelor evanghelice şi meditarea lor ne îndeamnă să
ajungem la concluzia că nu acesta a fost “stilul de lucru” al Domnului. Nu cu
evidenţe, cu dovezi, ci parcă dimpotrivă, în mod tainic şi dubitativ I-a plăcut
să procedeze, lăsând totdeauna posibilitatea sesizării unei doze de
incertitudine şi a conceperii validităţii unei îndoieli. Iisus nu ne-a lăsat nimic
scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrete ale sale nu există decât
cel întipărit pe mahrama Veronicăi şi cel destinat regelui Agvar – amândouă
pierdute; de confirmări independente – cum le place englezilor a grăi – nu
dispunem; referatele evanghelice pot oricând şi de către oricine a fi
contestate ca părtinitoare şi datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba şi
ca tardive şi prelucrate post factum; până şi puţinul material aflat la Tacit,
Pliniu cel Tânăr ori Iosefus Flavius a fost învinuit de interpolări; iar
argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, ţin numai de foarte
relativa filosofie. S-ar zice că Hristos a făcut totul pentru ca să nu putem
invoca acte sigure şi tangibile, pentru a nu fi trecut în rândul personajelor
istorice. Pentru ca să nu scadă nimic din minunata valoare a oricăriu act de
credinţă, ci a-i păstra integral puterea, virtutea şi originalitatea. Dovezi certe
în sens material, juridic şi ştiinţific nu avem şi nici nu vom avea până la
împlinirea vremii şi la a doua venire, când, fireşte, va dispărea şi credinţa,
precum şi Sf. Pavel constată la 1 Cor. 13.
Domnul, ce anume cere de la noi? Să credem, act “absurd”, ilogic,
acauzal şi de netălmăcit în limbaj concret, sminteală şi nebunie în ochii
înteligenţilor greci ori nenumăraţilor inşi de bun simţ de pe întinsul lumii
vechi. Fii ai libertăţii, nu ai robiei, suntem trataţi cu deferenţă: nu ni se
impune nimic, nu ne constrâng evenimente absolute ca acel reclamat cu
puternice (şi mieroase) glasuri de vrăjmaşii lui Hristos; ceea ce ei – cu atâta
perfidă ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior căreia
credinţa îşi pierdea sensul. “Credinţa mea”, declară Joris Karl Huysmans,
flamand scriitor de limbă franceză, aprigul convertit, “credinţa mea nu se
sprijină nici pe raţiunea mea nici pe mai mult ori mai puţin certele percepţii
ale simţurilor mele; ea ţine de un simţământ lăuntric, de o siguranţă
dobândită prin dovezi lăuntrice.”
Desigur că verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce
tocmai o vocabulă atât de greu de înţeles, definit şi precizat să constituie
miezul creştinisnului? Nu ar fi putut Dumnezeu şi Apostolii Săi găsi o alta
mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la
urma urmei – de ce nu? –, mai puţin scandaloasă şi derutantă pentru oamenii
de ştiinţă raţionalişti şi logicieni care nu sunt toţi şi negreşit de cealaltă parte
a baricadei ori zăvorâţi în prejudecăţi?
Dacă ne adresăm ştiinţei, aflăm că şi acolo substantivul de bază folosit
pentru a lămuri alcătuirea şi menţinerea universului e tot unul prea puţin
logic, prea puţin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen şi el
aferent domeniului afecţiunii şi sentimentelor, un termen şi el piatră de
poticnire pentru acea matematică şi material de rigoare presupusă ştiinţei şi
în special astrofizicii, astronomiei şi mecanicii. Cuvântul cheie al organizării
cosmice se numeşte atracţie universală. Atracţie! Căci legea gravitaţiei
aceasta nimic altceva este, în cuvintele însăţi ale formulatorului ei. Şi ce
altceva poate fi mai duios, mai gingaş, mai nedefinit, mai puţin solemn şi
rece!
 Iată pentru care pricină şi verbul a crede şi substantivul credinţă
trebuie să işte mai potolită uimire într-un domeniu ca al religiei; atracţia şi
credinţa sunt – în fizica universului ori în inimile oamenilor – deopotrivă de
neconcordante cifrelor, severităţi şi sistematicii, deopotrivă de “ne-
ştiinţifice” în sensul pedant al calificativului.
Dintr-o înţelegere mai atentă a verbului a crede îmi pare că rezultă
numeroase consecinţe. Trei se arată vrednice a fi menţionate aici pe scurt:
1. De vreme ce esenţa o constituie credinţa, se poate afirma că actele
de asceză se bucură umai de o valoare şi o însemnătate individuală
şi educativă. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajută să pricepem o
enunţare la prima vedere îndrăzneaţă. Se întrebă Apostolul
neamurilor de ce oamenii care cred în Hristos rabdă porunci ca: nu
lua, nu gusta, nu te atinge!? Apoi, numindu-le lucruri menite să
piară prin întrebuinţare, potrivit unor rânduieli şi învăţăminte
omeneşti, conchide: “unele ca cestea au oarecare înfăţişare de
înţelepciune în păruta lor cucernicie, în smerenie şi necruţarea
trupului dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului.”
Ascezele, aşadar, nu sunt osândite (să nu fie!) ori minimalizate,
însă li se delimitează câmpul gravitaţional, magnetic şi valoric:
sunt bune ca acte de înfrângere şi smerenie, ca “exerciţii
spirituale”, ca disciplină, dar nu atrag prin ele însele ceea ce numai
harul, credinţa şi faptele bune, laolaltă, ne pot face să dobândim.
2. Se cade să nu ne lăsăm ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi
aflării dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care ştiu că
“Hristos n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul
iluzilor, ci pe stânca de granit a credinţei.” Toate argumentele
filosofice, istirice ori ştiinţifice sunt supuse relativităţii acestor
discipline mereu schimbătoare. Ptolemeu l-a înlocuit pe Aristarh
din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. În
aşteptarea zilei când, probabil, tahioni, ori alt fenomen încă
neobservat ori alte calcule vor pune în discuţie teoria relativităţii.
3. Dacă prin credinţă ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de
Hristos, dacă ea este calea cea bună spre mântuire, nu e mai puţin
adevărat că fără fapte credinţa e moartă (Iacov 2, 17). Mai mult
decât atât: aici pe pământ “cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se mărturiseşte spre mântuire”(Rom. 10, 10). Credinţa, s-ar
putea spune interpretând cuvinte apostoliceşti, e suficientă în
relaţia tip eu-tu dintre credincios şi Mântuitorul său. Dar în relaţia
mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos,
mântuirea implică şi mărturisirea credinţei, curajul de a o
proclama public, în faţa celorlalţi, de a nu te lepăda ori ruşina de
Hristos şi de credinţa ta. Verbul a crede ajungând asfel în dublu
chip fundament al nădejdii mântuirii. După cum spre a ne dovedi
sinceritatea şi seriozitatea credinţei ne sunt cerute faptele bune, tot
astfel pentru a ne dovedi netemerea şi neruşinarea în faţa semenilor
trebuie să o mai şi mărturisim “cu gura”, către exterior. Pentru că
nu credem în Hristos numai în calitatea noastră de fiinţă
individuală, de suflet incomparabil, ci şi de om-în-lume, de om-
printre-oameni. Cred, Doamne, şi mărturisesc. Copula este
capitală şi de neevitat: amândouă verbele ne condiţionează, ne
caracterizează, ne fac întru adevărat fii ai Tatălui ceresc. Astfel
încât concluzia nu poate fi alta decât: nu “a dovedi” este
completarea lui “a crede”, ci “a mărturisi”. Şi dacă-i vorba aşa,
oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticentă a credinţei sunt cele
mai bune dovezi ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de nici un
soi de dovezi, are însă nevoie să fie dovedită. Faptele bune şi
mărturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede într-o putere
şi-i dau încărcătura energetică şi duhovnicească necesară trecerii
lui din rândul vorbelor în al cuvintelor, din al ideilor în al acelor
“idei-forţă” despre care a scris Alfred Fouillee.