Sunteți pe pagina 1din 72

Cuprins:

1.Date generale despre apa


1.1 Structura moleculara a apei
1.2 Clasificarea surselor de apa potabila
1.3 Proprietatile apei potabile
Proprietatile fizice ale apei
Proprietatile organoleptice ale apei
Proprietatile chimice ale apei
1.4 Continutul apei in natura
2. Apele uzate
2.1 Surse de poluare a apelor
2.1 Poluantii apelor
3. Parametrii apei potabile si ai apei uzate
4. Legislatia de mediu
5. Epurarea apelor uzate
5.1 Procese unitare pentru tratarea apelor uzate
5.1.1Procese fizice de tratare a apelor industriale
Separare gravitationala
Flotatia
Centrifugarea
Filtrarea
Separarea prin membrane
Procese unitare care utilizeaza transferul intre faze
5.1.2 Procese chimice
Neutralizarea
Oxidarea si reducerea
Precipitarea
Coagularea si flocularea
Schimb ionic
5.1.3 Procese biologice
Procese aerobe
Procese anaerobe
5.1.4 Dezinfectia
5.2 Metode si scheme de statii de epurare
5.2.1 Epurarea mecanica
5.2.2 Epurarea mecano-chimica
5.2. 3 Epurarea mecano-biologica
Capitolul I.
Date generale despre apa

1.1 Structura moleculară a apei


Secole de-a randul apa a fost considerată ca fiind un element.
In 1781, fizicianul englez H. Cavendish a arătat că apa se formeaza prin explozia
unui amestec de hidrogen şi oxigen, cu ajutorul scanteii electrice.
In 1783, Lavoisier a repetat experienţa, realizand pentru prima oară sinteza
cantitativă a apei. S-a stabilit atunci că 2g de hidrogen se combină cu 16g oxigen pentru
a da 18g apă.
In 1805, Humboldt şi Gay-Lussac au arătat că apa este formată din două volume de
hidrogen şi un volum de oxigen.
16
Apa naturală (fig.2) constă din amestecul speciilor de izotopi ai oxigenului: O, 17O,
18
O, cu cei trei izotopi ai hidrogenului: 1H, 2H, 3H (fig. 1).

Fig. 1.Izotopii hidrogenului

Fig.2. Molecula de apă


Combinarea acestora generează 18 specii de molecule de apă.
Apa pură este intotdeauna un amestec de apă uşoară (H2O - formulă infiinţată de
italianul Stanislau Cannizzarro) şi de cantităţi extrem de mici de apă grea (D2O) şi apă
hipergrea (T2O).
Apa este substanţa aparent cea mai comună şi totuşi ieşită din comun, prin
caracterele fizico-chimice de excepţie, din care derivă proprietăţi unice.
Apa se prezintă in natură sub trei forme: solidă (zăpada şi gheaţa), lichidă (apa
chimic pură sau in soluţie), gazoasă (la diferite grade de presiune şi saturaţie).
Schimbarea de fază a apei depinde esenţial de temperatură şi de presiune, dar şi de
gradul de poluare a atmosferei. Figura 3 prezintă diferitele condiţii de temperatură şi
presiune pentru cele trei stări de agregare ale apei, precum şi transformarea de fază.

Figura 3. Diagrama de fază a apei

Tabelul 1. Proprietăţile fizice ale apei lichide

Stare de Culoare Miros Gust Pt Pf Densitatea Conducti-


agregare la bilitatea
40C electrică
lichid Incolor(in Inodor Insipid 00C 1000C 1g/cm3 izolator
straturi
groase este
albastru)
Apa curată este transparentă, inodora şi nu are gust. In strat subţire este incolora,
iar in strat mai gros albastră.
Reţeaua moleculară a apei in stare solidă (gheaţa) prezintă un numar aproape dublu
de legături de hidrogen decat a apei in stare lichidă. Acest lucru este explicat de faptul
ca cei doi atomi de hidrogen legaţi covalent de oxigen formează două legături de
hidrogen cu moleculele vecine. Deoarece cele doua covalenţe din apă au o anumită
orientare (un unghi de 105°), moleculele de apă sunt orientate in cristalul de gheaţă
dupa o schema tetraedrică.

Fig. 4. Structura gheţii

Din cauza acestei aşezări a moleculelor, cristalul de gheaţă are o structură afanată
(cu goluri). Structura internă a gheţii explică unele anomalii ale apei:
- densitatea gheţii mai mică decat a apei lichide,
- creşterea volumului prin solidificarea (ingheţarea) apei.
Anomalia densităţii apei are o mare influenţă asupra climei planetei şi a vieţii
animalelor şi plantelor. Cand apa raurilor, a lacurilor şi a mărilor scade sub 4 grade,
stratul de la suprafaţă, fiind mai uşor ramane la suprafaţă şi ingheaţă aici. Fiind
protejate de stratul de gheaţă, apele mai adanci nu ingheaţă pană la fund, ci au, sub
stratul de gheaţă, temperatura de 4 grade la care viaţă plantelor şi animalelor poate
continua.

1.2 Clasificarea surselor de apa potabila


Apa joaca un rol important in activitatea social-economica, constituind un element
indispensabil pentru inceperea si dezvoltarea oricarei activitati.
Rezervele de apa dulce, destul de reduse si limitate, se micsoreaza an de an
datorita poluarii apelor naturale, prin deversarea in ele a unor ape reziduale neepurate
sau insuficient epurate. A crescut simtitor numarul poluantilor, ceea ce impune metode
de epurare mai avansate, mai scumpe decat cele clasice, devenite nesatisfacatoare.
Protectia calitatii apelor a devenit nu numai o masura de salubritate, ci si un mijloc
de crestere a gradului de reutilizare a apelor, deoarece cresterea cotei de utilizare a
apelor depinde calitatile fizico-chimice si bacteriologice ale acestora.
Din punct de vedere al raspandirii apei in natura, putem stabili urmatoarele categorii
de ape: apa meteorica, ape subterane si ape de suprafata.
Apa meteorica provine prin evaporarea apelor de la suprafata pamantului si
condensarea lor in paturile superioare ale atmosferei, sub forma de ploi si zapada. Cu
toate ca apa meteorica este cea mai pura, in drum spre pamant ea absoarbe, pe langa
oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, oxizi de azot si de sulf si compusi organici
din atmosfera oraselor industriale. De asemenea, apa meteorica mai poate contine si o
serie de suspensii antrenate de atmosfera, ca: polen de plante, bacterii, argila, silice
etc.
Apa subterana provine din infiltrarea apelor meteorice prin straturile permeabile ale
pamantului, acumulandu-se in bazine sau rauri subterane. Compozitia apei subterane
este foarte variata, fiind legata de compozitia rocilor minerale prin care a trecut.
Apele subterane se clasifica dupa mai multe criterii:
a) dupa gradul de mineralizare;
b) dupa compozitia chimica;
c) dupa pozitia stratului de apa;
Apele de izvor se incadreaza in categoria apelor subterane, intrucat iesirea lor la
suprafata se datoreaza unor conditii geologice locale. Aceste ape de izvor prezinta
calitati pe deplin satisfacatoare pentru o apa potabila, dar sunt in cantitati insuficiente
pentru alimentarea centrelor urbane. Apa de izvor contine dizolvate saruri minerale
pana la 1 g/L, compozitia ei variind in functie de natura straturilor subterane strabatute.
Apele de izvor cu un continut mai mare de saruri dizolvate, din care nu lipsesc nici
acidul carbonic, se numesc ape minerale.
Apele minerale constituie un mijloc de tratament pentru diverse afectiuni interne.
Apele de suprafata sunt alcatuite din apele raurilor, fluviilor, lacurilor, marilor si
oceanelor. Compozitia apelor de suprafata se caracterizeaza printr-o mare diversitate,
depinzand de anotimp, de natura solului, conditiile climatice etc.
O categorie distincta de ape de suprafata sunt cele in stare solida. Mari suprafete de
pe pamant sunt acoperite sezonier sau permanent de zapada sau gheata [2,3s. Gheata
acopera temporar suprafata multor rauri si lacurisi mari in zone de coasta, dar si in mod
permanent suprafete din muntii inalti (ghetari alpini) sau din zone polare, formand
ghetari continentali (de exemplu calota de gheata antarctica sau groenlandiana) sau
banchize la suprafata marilor polare (banchiza arctica, cele din jurul continentului
antarctic) [4,5s din care se desprind aisberguri ce se topesc lent si uneori sunt duse in
deriva de curentii marini pana in zone calde.
Din multitudinea de ape naturale, omul a intervenit asupra unora care le denumim
modificate antropic (de obicei rauri care au fost regularizate) si chiar a creat el ape
statatoare sau curgatoare artificiale, cum sunt lacurile numite curent de acumulare sau
respectiv canalele.

1.3 Proprietăţile apei


Proprietatile fizice ale apei
Principalele proprietăţi fizice ale apei sunt: temperatura, transparenţa, luminozitatea,
turbiditatea, culoarea, densitatea, conductibilitatea electrică, căldura specifică,
radioactivitatea ş.a..
Cele organoleptice (la a căror determinare se utilizează simţurile) sunt reprezentate
prin gust şi miros.
a. Temperatura este o mărime fizică scalară prin care se apreciază starea de
incălzire a unui sistem fizic. Valoarea sa este exprimată prin diferite scări termometrice.
Puse in contact, mai multe corpuri au, după un timp, aceeaşi temperatură. Temperatura
unui corp este cu atat mai mare cu cat energia cinetică a particulelor sale este mai
mare.
Termometria este ştiinţa care se ocupă cu metodele de determinare a temperaturii
corpurilor. Aceste metode se bazează fie pe variaţia cu temperatura a unei mărimi
caracteristice corpului respectiv (de exemplu strălucire), fie pe cea a unei mărimi
caracteristice a unui alt corp aflat in contact cu primul (termometru de dilatatie,
termometru cu rezistenţă).
Termometrul este un instrument pentru măsurarea temperaturii corpurilor cu care
este pus in contact, bazat pe variaţia unei marimi caracteristice unei anumite substanţe
numită corp termometric. După natura variaţiei există termometre cu dilataţie (cu lichid
(mercur) sau cu gaz (aer, hidrogen, heliu) ) şi termometre cu rezistenţă ce conţin un
conductor sau semiconductor a cărui rezistenţă variază cu temperatura.
Temperatura apelor naturale variază in spaţiu şi timp, in funcţie de tipul apei (de
suprafaţă sau subterană). Ea este influenţată de regimul termic al aerului, dependent la
randul său de latitudine şi altitudine. In cazul apelor de suprafaţă temperatura depinde
şi de adancimea şi dinamica lor, in timp ce la apele subterane, un rol important revine
adancimii la care acestea sunt situate. Astfel, la latitudini medii, temperatura apelor
aflate la 10-30 m sub nivelul terestru este relativ constantă, de 8-10°C.
S-a constatat că influenţa oscilaţiilor termice ale aerului se resimte in interiorul
scoarţei pană la nivelul zonei neutre (izotermice), unde temperatura este constantă,
fiind egală cu temperatura medie a aerului din regiunea respectivă. Adancimile acestei
zone sunt variabile, de la 5-6 m in regiunea ecuatorială, la 20-30 m in Europa Centrală
şi la cca. 100 m in Siberia. Sub zona neutră temperatura creşte in medie cu 1°C la 33 m
(treapta geotermică normală).
Apele curgătoare au temperaturi ce oscilează intre 0°C iarna şi 25-26°C vara (la
latitudini medii). In cazul lacurilor, in afară de variaţiile termice lunare se remarcă şi
oscilaţii pe verticală, indeosebi la cele cu adancimi mari.
Temperatura apei are o mare importanţă in dezvoltarea biocenozelor, fiind un factor
determinant.
b. Transparenţa depinde de cantitatea şi dimensiunile substanţelor minerale şi
organice în suspensie, de natura substratului, de prezenţa vegetaţiei acvatice etc.
Gradul de transparenţă este indicat de grosimea stratului de apă (în m sau cm) prin
care se pot distinge contururile unui obiect. În cazul apelor superficiale, pentru
determinarea transparenţei se utilizează discul lui Secchi, iar în cel al apelor subterane,
firul de platină cu diametrul de 1 mm şi 25 mm lungime, fixat la capătul unui cablu de
1,20 m. Dacă acest fir nu mai poate fi observat până la adâncimea de 1,20 m, apa este
considerată tulbure.

Un alt instrument ce poate permite stabilirea transparenţei este fluoroscopul.


c). Luminozitatea este cantitatea de radiaţie solară, ce cade pe o anumită suprafaţă
terestră în decursul unei perioade de timp. Unitatea de măsură a luminozităţii este luxul.
Altfel spus. luxul este unitatea de măsură a efectului de iluminare a suprafeţelor.
Un lux reprezintă iluminarea unei suprafeţe cu aria de un metru pătrat, care primeşte
un flux luminos uniform repartizat de un lumen.
lm
1lx =
m2
In natură luminozitatea variază in jurul a 0,01 lx pentru o noapte cu lună plină şi in
jurul a 100000 lx in mijlocul unei zile insorite de vară.
Pentru măsurarea intensităţii luminoase a apei se va folosi luxmetrul de laborator.
Luxmetrul este un instrument pentru măsurarea iluminării, cu o construcţie
asemanătoare fotometrului, care efectuează determinări fotoelectrice.

Figura 5. Luxmetru de laborator

Luxmetrele pentru măsurători in aer şi apă sunt prevăzute cu un cap de măsurare


montat prin intermediul unui cablu lung de 10 m.
d)Turbiditatea se dovedeşte a fi un parametru hotărator in multiple aplicaţii, cum ar
fi: tratarea apelor potabile, a apelor reziduale sau a lichidelor in diverse faze ale
proceselor de fabricaţie.
Măsurarea turbidităţii este un mod rapid de a şti cand, cum şi de ce trebuie tratată o
apă in conformitate cu specificaţiile cerute. In cazul apei potabile, turbiditatea este
relevantă din trei motive:
-Estetice: orice apă potabilă turbidă produce consumatorului reacţie imediată.
-De filtrabilitate: o dată cu creşterea turbidităţii creşte dificultatea fitrării şi costurile
acesteia.
-De dezinfecţie: O valoare mare a turbidităţii este un indicator al prezenţei materiei
organice şi a microorganismelor in apă, care duce la creşterea cantităţii de clor sau de
ozon necesară dezinfecţiei surselor de apă potabilă studiate.
Suspensiile solide din lichide, cum ar fi algele, nămolul, microbii sau alte particule,
absorb şi difuzează lumina incidentă. Cu cat particulele sunt mai numeroase cu atat
turbiditatea creşte. Forma, talia şi compoziţia particulelor influenţează, de asemenea
turbiditatea apei. Pentru a măsura turbiditatea este necesar să măsurăm lumina care
traversează lichidul.
Din punct de vedere ştiintific, turbiditatea este un parametru sumant, care indică
existenţa unui număr necunoscut de substanţe diferite, conţinute in lichidul măsurat. In
cazul parametrului turbiditate acestea sunt substanţele sau elementele chimice sub
formă nedizolvată.
Putem defini turbiditatea, ca fiind proprietatea fizică ce se manifestă prin reducerea
transparenţei apei şi este cauzată de prezenţa in apă a substanţelor minerale şi
organice in suspensie, precum şi a gazelor.
Unităţi de măsură ale turbidităţii
Turbiditatea se exprimă in mg/l sau grade de turbiditate. Ca unitate de măsură,
incepand cu anul 1975, a fost introdusă suspensia-formazin, preluată din standardul
american de măsurare a turbidităţii. Unitatea de măsură a fost denumită TE/F.
Următoarele unităţi de măsură sunt identice:
FTU=NTU=TE/F; 1 (NTU) = 7.5 ppm SiO2;
unde: FTU (formazine turbidity units - unităţi de turbiditate - formazină), unităţi
cunoscute şi sub denumirea de NTU - unităţi de turbiditate nefelometrice.
La apele curgătoare turbiditatea reprezintă cantitatea de aluviuni in susupensie,
existentă intr-un volum de apă ( g / m3 , sau mg / l ) şi se determină prin analiza apei.
Măsurarea turbidităţii
Aprecierea turbidităţii se poate realiza prin comparaţii cu soluţii etalon in scara
silicei. Astfel de determinări pot fi făcute cu ajutorul dispozitivelor automate
(turbidimetre) şi al celulelor fotoelectrice. Turbidimetria este procedeul fizic de măsurare
a turbidităţii.
Turbidimetria si nefelometria reprezintă aplicaţii analitice ale fenomenelor asociate
difuziei luminii – fig.1- (difuzia luminii reprezintă fenomenul de imprăştiere a luminii
datorat neomogenităţilor mediului, indiferent dacă acesta este gazos, lichid sau solid).
Figura 6 - Reprezentarea schematică a principiului de măsurare a tubidităţii

Astfel, la trecerea luminii printr-un mediu dispers, heterogen (sistem coloidal), dacă
neglijăm lumina reflectată, putem scrie, ţinand cont de difuzia şi absorbţia luminii:
Io = Ia + Id + I (1)
unde s-a notat cu Io - intensitatea luminii incidente, I a - intensitatea luminii absorbite,
Id -intensitatea luminii difuzate şi I - intensitatea luminii transmise.
Tubidimetria este o tehnică nefelometrică in care unghiul de observaţie θ, este zero
– adică măsurarea se face in lumină transmisă.
Pentru aceste determinări pot fi folosite spectrofotometrele din domeniul vizibil sau
instrumente specializate denumite turbidimetre.
Se pot utiliza ca surse luminoase lămpi cu filament din wolfram, dar acestea
consumă o cantitate mare de energie. Aceste surse luminoase au fost inlocuite cu
fotodiodele, care au o durată de viaţă mai mare, consum mai redus de energie şi sunt
mai stabile. Unele aparate utilizează tuburi bazate pe descărcări in gaze, cu xenon. Prin
utilizarea unui chopper aceste surse pot fi intermitente reducand energia consumată.
Există modele de aparate care combină sistemul de difuzie laterală (90°) cu
transmiterea directă a luminii. Aceste instrumente permit să se facă o distincţie intre
lumina absorbită de materialele dizolvate in apă şi particulele in suspensie. Deşi ambele
categorii de materiale contribuie la atenuarea intensităţii razei incidente, numai
particulele in suspensie provoacă difuzia luminii.
Locul măsurării turbidităţii:
Măsurarea turbidităţii se face in funcţie de situaţia reală.
Turbiditatea apei potabile se poate măsura:
- In cadrul barajelor lacurilor de acumulare a apei. In aceste locuri, prin ploi
puternice sau inundaţii pot fi aduse nisipuri, nămoluri şi componente de argilă in
rezervorul de apă, care la randul lor, vor perturba in mod considerabil procesul de
preparare a apei.
- In cadrul instalaţiilor de folosire a apelor din fantani. In aceste cazuri, anumite valori
limită nu ar trebui depăşite, pentru ca procesul ulterior de filtrare să nu fie ingreunat.
- In cadrul reglării şi supravegherii proceselor de sedimentare sau filtrare in cazul
instalaţiilor de purificare a apelor. Prin măsurarea turbidităţii se poate descoperi
nemijlocit şi urgent un proces perturbat de sedimentare, sau de blocare prematură a
filtrelor.
- In cadrul filtrelor. Prin instalarea unui turbidimetru la ieşirea unei camere de filtrare, se
poate controla, foarte simplu, prin observarea procesului de demarare a filtrului, efectul
procesului de respălare a filtrelor. In practică s-a dovedit că o aceasta se poate
economisi o cantitate apreciabilă de apă de respălare, dacă procesul de respălare se
opreşte la o turbiditate de 20 FNU. Prin aceasta se formeaza o turtă de filtrare nouă,
prin care se imbunătăţeşte filtrarea iniţială.
- In laboratorul uzinei de apă. O măsurare precisă a turbidităţii este inevitabilă dacă
se urmăreşte livrarea unei ape de calitate ridicată.
Măsurarea turbidităţii apei la staţiile de epurare In cadrul pre-epurării, măsurarea
turbidităţii nu este de folos. In faza regimului nămolului activat, prin măsurarea
turbidităţii se poate concluziona asupra conţinutului de materii solide. In acest regim de
măsurare este necesară utilizarea unui turbidimetru cu un dispozitiv de autocurăţare a
ferestrei de măsură.
Nivelul nămolului poate fi determinat cu ajutorul măsurării turbidităţii prin
introducerea unei sonde speciale de turbiditate in apa de nămol, pană cand valoarea
turbidităţii se schimbă brusc. Valoarea adancimii de introducere a sondei se poate citi
pe cablul de măsurare a sondei.
Evitarea deversării nămolului la gura de scurgere a decantorului este pe deplin
asigurată prin folosirea unei sonde ieftine (fără pompă) de turbiditate cu autocurăţarea
ferestrei de măsură.
Se măsoară turbiditatea in punctele de control a staţiilor de decantare a apelor
reziduale cat şi in fluvii.
Măsurarea turbidităţii in industrie In industrie sunt necesare controlul şi
supravegherea diverselor procese de filtrare.
Aparate de măsurare a turbidităţii pot fi instalate la controlul filtrării la următoarele
tipuri de filtre: filtru cu cameră, filtru cu membrană, filtru cu rame, filtru sub presiune,
filtru cu vid si filtru de bandă.
In diverse procese tehnologice specifice unor industrii: industria berii, industria
zahărului (de exemplu in timpul procesului de preparare a sucului subţire şi gros),
industria galvanică, producerea vinului şi a alcoolului.
Alte domenii de aplicaţie a măsurării turbidităţii ar fi la: alimentarea cu apă a
cazanelor, circuitele de răcire cu apă, bazine de inot, etc.
e. Densitatea apei exprimă raportul dintre masă şi volum şi este direct influenţată
de temperatura pe care o are apa.
Variaţia neliniară a densităţii. Densitatea maximă a apei este de 1 g/cm 3. Ea se
atinge la temperatura de 4°C şi presiunea de o atmosferă. Intre 0°C şi 4°C, densitatea
creşte de la 0,99987 g/cm3 la 1g/cm3, după care scade, ajungand la temperatura de
25°C la 0,99707 g/cm3.
Prezenţa punţilor de hidrogen produce in apa lichidă asociaţii moleculare de tip
polimeric (H2O)n, in funcţie de temperatură.
Exemplu:
La presiunea de 1 atm (101325 Pa) şi temperatura de 4 oC (277,15 K), apa este din
punct de vedere statistic un amestec de 30% trimer (avand ρ =9080 kg/m3) 70% dimer
(avand ρ =10500 kg/m3), rezultand o densitate de ρ =104 kg/m3 - densitatea maximă a
apei.
In schimb, gheaţa are o densitate inferioară (ρ =9100 kg/m3), motiv pentru care ea
se formează şi pluteşte la suprafaţa apei, realizand un strat protector sub care viaţa
poate continua. De asemenea, scăderea densităţii la ingheţ produce fisurarea stancii in
care s-a infiltrat apa, deschizand calea pentru rădăcinile plantelor, in schimb congelarea
ţesuturilor vii produce lezarea lor prin expansiune. Producerea densităţii maxime la 4°C
face ca pe fundul celor mai adanci unităţi acvatice, această temperatură să permită
existenţa vieţii bentonice.
f. Conductivitatea electrică exprimă capacitatea apei de a conduce curentul
electric. Ea are valoarea inversă rezistenţei electrice şi se exprimă in mho (ortografia
inversă a unităţii de măsură a rezistenţei - ohm) sau μxmho. Se mai poate exprima in
Siemens (S), echivalent unui mho sau in micro-Siemens pe cm (μ0,5/cm), echivalent
unui μxmho.
Conductivitatea electrică este direct dependentă de temperatura apei şi gradul de
mineralizare, depinde de concentraţia in ioni, de natura ionilor şi de viscozitatea soluţiei.
Apa pură este slab conducătoare de electricitate, spre deosebire de cea cu un
conţinut ridicat in săruri. Astfel, apa pură are o conductivitate de 0,055 - 25 μmho, apa
freatică potabilă, intre 30 şi 200 μmho, in timp ce apele oceanice au conductivităţi
electrice de 45000 - 55000 μmho. Conductivitatea, in cazul soluţiilor apoase, este
puternic influenţată de concentraţia substanţelor, fiind folosită astfel ca indicator al
gradului de mineralizare a apei. Datorită variaţiei importante a conductivităţii cu
temperatura, pentru a decide asupra calităţii apei, toate rezultatele trebuie aduse la
aceeaşi temperatură de referinţă.
Conductivitatea electrică se măsoară cu ajutorul conductivimetrelor. Măsurarea
conductivităţii apei este reglementată de STAS 7722-84, precum şi de ISO 7888-1983.
Pentru determinarea conductivităţii echipamentul este format in principiudintr-un
montaj de tipul unei punţi echilibrate sau neechilibrate, o celulă de măsurare şi un
traductor de temperatură. Ansamblul se etalonează direct in unităţi de rezistenţă sau de
conductivitate la temperatura de referinţă. Celula de măsurare este compusă dintr-un
cilindru deschis, conţinand electrozi de platină lucioşi şi platinaţi.
Pentru determinarea conductivităţii există două procedee: primul pe baza măsurării
directe a conductanţei G şi pe baza folosirii constantei celulei de măsurare şi al doilea
pe baza etalonării lanţului direct in unităţi de conductanţă cu soluţii etalon.
In primul procedeu, cunoscand constanta celulei de măsurare K [m -1s sau [cm-1 s, şi
măsurand conductanţei G cu ajutorul punţii, din relaţia
k = GK
se obţine conductivitatea k.
In procedeul bazat pe etalonarea lanţului de măsurare este necesar să dispunem de
un set de soluţii etalon cu conductivităţi k cunoscute şi de posibilitatea unor reglaje de
zero şi de pantă la punte la afişaj. Prin aceste reglaje, pe baza valorilor soluţiilor etalon,
aparatul este pus să afişeze direct valori ale conductivităţii. Pe baza valorilor
conductivităţii se apreciază gradul de mineralizare cu relaţia
Gradul de mineralizare [mg/ls= C x Conductivitatea [μS/cms unde coeficientul C are
valorile orientative.
g).Căldura latentă specifică de vaporizare a apei are o valoare ridicată (1940
kcal/ mol). De aceea, transpiraţia este un mecanism foarte eficient de termoreglare, prin
disiparea căldurii.
h) Căldura specifică (c) are o valoare ridicată (1 cal / g x grd). De aceea, apa din
ţesuturi amortizează şocurile termice, preluand sau cedand căldură cu modificări relativ
reduse ale temperaturii, prevenind astfel degerăturile şi arsurile. Din punct de vedere al
habitatului, intinderile de apă au caracter moderator pentru temperatura ambiantă:
Răcirea cu 1oC a 1 m3 de apă poate incălzi cu 1oC 3222,4 m3 de aer.
i)Conductibilitatea termică a apei este ridicată in comparaţie cu a altor lichide,
ceea ce permite uniformizarea temperaturii şi disiparea căldurii excesive de provenienţă
exo- sau endogenă dintr-o anume regiune a organismului.
j)Tensiunea superficială a apei este foarte mare comparativ cu masa ei
moleculară, coeficientul de tensiune superficială fiind s =72,7x 10 -3 N/m. Aceasta ii
conferă proprietăţi capilare bune, importante in circulaţia in organismele vii, dar şi
biochimic, pentru fixarea substratului la suprafaţa moleculelor enzimatice.
k)Rezistivitatea electrică ridicată (permitivitatea = constanta dielectrică este e = 80
la 20 oC) face ca apa să fie un dielectric perfect. In stare impură (săruri solvite), apa
devine insă un bun cunductor electric.
l)Momentul de dipol al moleculei de apă este m =1,87 D la 20 oC. Astfel, polaritatea
inaltă a moleculei ii permite legarea de ioni (iar punţile de hidrogen de substanţel
nepolare), explicand caracterul de emulsionant şi excelent solvent.
m). Radioactivitatea apelor este determinată de contactul pe care il are apa in
scurgerea sa peste roci radioactive.
Radioactivitatea se exprimă in unităţi Mache (UM) sau “emane”. O unitate Mache
reprezintă concentraţia de radium la 1l de apă care generează un curent de saturaţie
egal cu 0,001 unităţi electrostatice:
1UM=3,6 “emane”=10-3unităţi electrostatice.
De obicei sunt considerate radioactive şi folosite ca ape curative cele a căror
radioactivitate depăşeşte 3,5UM/l.

Proprietăţile organoleptice ale apei


Culoarea apei. In strat subţire apa este incoloră. Cand stratul de apă depăşeşte
6cm grosime are un aspect albăstrui. Existenţa unei culori se datoreşte unor substanţe
dizolvate (oxizi fenici, compuşi ai manganului, clorofilă din frunze, acizi humici).
Ca termini de definire a culorii se folosesc: incoloră, slab gălbuie, gălbuie, cafenie,
albastră, lăptoasă.
Substanţele humice dau apei culoarea gălbuie pană la cafenie, prezenţa unor
cantităţi mari de săruri acide de fier, o culoare verde gălbuie, a clorurilor o culoare
albăstruie. Stabilirea culorii se face prin comparaţie cu o scară calorimetrică etalon
alcătuită din clorură de platină şi cobalt intr-o anumită proporţie.
Gustul apei este datorat substanţelor dizolvate in apă şi se defineşte ca:
- plăcut( cand apa conţine cantităţi reduse de Ca, Mg, CO2),
- neplăcut (concentraţii mari de substanţe dizolvate ),
- dulceag (determinat de prezenţa unor mari cantităţi de substanţe organice),
- sărat (datorat unei mari concentraţii de NaCl),
- amar (in prezenţa MgSO4),
- acru (datorat alaunilor / alaun = sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal
monovalent. Ex: piatra acră- sulfat dublu de aluminium şi potasiu),
- sălciu (ape sărace in săruri minerale ),
- cu gust nedefinit.
Mirosul apei se determină pentru apă nefiartă. Se apreciază prin caracteristicile:
lipseşte, stătut, de putrefacţie şi se poate datora unor substanţe organice in
descompunere sau microorganismelor vii(alge, protozoare..) sau prezenţei unor
substanţe chimice provenite din ape uzate, industriale (fenoli, crezoli, etc).

Proprietăţile chimice ale apei


Experimental s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. Ea
poate fi descompusă la peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric:
2H2O = 2H2+ O2
Din punct de vedere chimic apa este foarte reactivă. Ea reacţionează in anumite
condiţii cu metalele, nemetalele, oxizii bazici, oxizii acizi, cu unele săruri.
Acţiunea apei asupra metalelor
Metalele: potasiu, calciu, sodiu reacţionează violent cu apa, la rece, cu formare de
hidroxid şi degajare de hidrogen.
Na + H2O = NaOH + 1/2H2
Magneziul reacţionează cu apa la cald sau in stare de vapori:
Mg + 2H2O = Mg(OH)2 + H2
Aluminiul este atacat de apă numai dacă este curăţat de stratul protector de oxid:
2Al + 6H2O = 2Al(OH)3 + 3H2
Fierul inroşit reacţionează cu apa in stare de vapori şi formează oxid feroferic (oxid
al Fe II şi Fe III):
3Fe + 4H2O = Fe3O4 + 4H2
Plumbul, cuprul, mercurul, aurul, argintul nu sunt atacate de apă sau de vaporii
acestuia. Unele metale se corodează in prezenţa apei. Atacul este mai puternic in
prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon.
Acţiunea apei asupra nemetalelor
Clorul in reacţie cu apa formează apa de clor:
Cl2 + H2O = HCl + HClO
HClO = HCl + [Os
Trecand un curent de vapori de apă peste cocs(carbon) la temperatura de cel puţin
10000C se formează un amestec de monoxid de carbon şi hidrogen, denumit gaz de
apă.
Reacţia are importanţă industrială:
C + H2O = CO + H2
Acţiunea apei asupra oxizilor
Apa reacţionează cu oxizii metalici solubili cu formare de hidroxizi.
Una dintre reacţiile cu importanţă practică o constituie stingerea varului, reacţie
puternic exotermă.
CaO + H2O = Ca(OH)2 + Q
Hidroxidul de calciu obţinut este relativ puţin solubil in apă şi de aceea la stingerea
varului se obţine aşa-zisul lapte de var, care reprezintă o suspensie finăde Ca(OH) 2 intr-
o soluţie saturată de hidroxid de calciu.
La dizolvarea dioxidului de sulf in apă are loc şi o reacţie chimică din care rezultă o
soluţie acidă, acid sulfuros.
SO2 + H2O = H2SO3
Reacţia cu carbidul sau carbura de calciu la CaC 2 duce la formarea acetilenei,
substanţă organică utilizată la sudarea şi tăierea metalelor in suflătorul oxiacetilenic:
CaC2 + 2H2O = C2H2 + Ca(OH)2 + Q
Neutralitatea electrochimică. Apa disociază spontan, dar in procent foarte redus,
simetric, in ioni H+ şi OH-, fiind pe ansamblu neutră. Ea este chiar element de referinţă,
baza sistemului pH. Astfel, ea este un bun mediu de reacţie şi, prin caracterul amfoter,
amortizează tendinţele de modificare a pH-ului.
Proprietăţi ale apei de importanţă practică sunt şi duritatea, alcalinitatea, culoarea,
turbiditatea, gustul, mirosul, radioactivitatea etc.
Aciditatea este capacitatea unor substanţe din compoziţia apei de a lega o cantitate
echivalentă de bază tare. Aciditatea este condiţionată de prezenţa in apă a anionilor
care sunt echilibraţi cu ioni de hidrogen, cu cationii bazelor slabe, indeosebi ai metalelor
grele.
Aciditatea se exprimă prin pH, care reprezintă inversul ionilor de hidrogen.
Noţiunea de pH a fost introdusă de Sorensen in anul 1909 sub denumirea de
exponent de hidrogen. Datorită unor inconveniente de ordin experimental al metodelor
de determinare al pH-ului, s-a căzut de acord ca noţiunea de pH să fie definită pur
experimental, in funcţie de metoda de măsurare.
In multe procese de producţie se folosesc soluţii de apă din diferite substanţe care
au o reacţie neutră, acidă sau alcalină. Gradul de aciditate sau alcalinitate a acestor
soluţii se caracterizează prin mărimea curentului numit indicator de concentraţie activă
a ionilor de hidrogen, notat pH.
Gradul de aciditate sau alcalinitate reprezintă unul dintre indicii cei mai importanţi ai
soluţiilor ce intervin in procesele de fabricaţie cu caracter chimic, măsura sa fiind dată
de concentraţia ionilor de hidrogen.
Prin definitie, potenţialul de hidrogen sau pH-ul este logaritmul cu semn schimbat
al concentraţiei sau activităţii ionilor de hidrogen intr-o soluţie:
pH= -log CH+
unde CH+ este activitatea ionilor de hidrogen:
CH+= H+ fH
H+ fiind concentratia ionilor de hidrogen exprimată in moli/litru, iar fH este
coeficientul lor de activitate.
Pentru apa pură şi pentru soluţiile neutre la temperatura de 25oC, pH= 7. Gama
uzuală de valori pentru pH este 1-14, valorile 1-7 corespund soluţiilor acide, iar valorile
7-14 corespund solutiilor bazice.
O soluţie acidă sau bazică se poate recunoaşte cu ajutorul indicatorilor.
Indicatorii sunt substanţe care işi schimbă culoarea după valoarea pH-ului soluţiei
cu care vin in contact.
In afara de indicatorii obişnuiţi, care se folosesc individual, in funcţie de domenuil
pH-ului urmărit, in industrie se mai folosesc soluţii sau hartii indicatoare de pH
universale.
O metodă mai puţin precisă, dar la indemana tuturor, este determinarea cu ajutorul
hartiilor indicatoare.
Hartiile indicatoare sunt nişte faşii de hartie de filtru imbibate cu un indicator
oarecare, o substanţă care la o anumită valoare de pH este capabilă să-şi schimbe
culoarea.
Cand se doreşte să se neutralizeze un acid se adaugă turnesol, soluţia capata
culoarea roşie (devine bază), iar mai apoi culoarea se va transforma in violet (soluţia
devine neutră).
Hartia indicatoare este folosită şi in laboratoare pentru a determina acizii şi bazele.
Acizii transformă hartia albastră in roşu, iar bazele pe cea roşie in albastru (soluţiile
neutre nu işi schimbă culoarea).Vopseaua care coloreaza aceste hartii se numeste
“litmus” şi provine de la plantele numite licheni.
Pentru a se face acordul intre electrozi si pH-metru este necesara o calibrare. In
acest scop trebuie folosita o solutie cu un pH cunoscut exact. Astfel de solutii se
numesc solutii tampon. Reactivii folositi la prepararea solutiilor tampon trebuie sa fie
foarte puri si stabili, valorile pH-ului sa fie bine stabile, iar potentialul joncţiunii lichide
trebuie sa fie de acelaşi ordin de mărime cu cel al soluţiei de determinat.
O altă metodă constă in determinarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului. Un pHmetru
masoara diferenta de potential intre doi electrozi (in mV) si apoi converteste in unitati de
pH. Pentru a obtine o masurare corecta, semnalul de intrare al amplificatorului si
circuitul convertorului trebuie sa indeplineasca anumite cerinte. Principiul constructiv al
unui pH-metru este redat in urmatoarea schema.
Determinarea valorii pH-ului se realizează cu ajutorul unor indicatori de pH, a căror
culoare se schimbă in funcţie de concentraţia ionilor de hidrogen. Indicatorii se introduc
in soluţia al cărei pH trebuie determinat sau se imbibă o hartie de filtru care se pune in
contact cu apa de analizat.
Valoarea pH-ului unei ape serveşte la:
· aprecierea insuşirilor sale corosive,
· stabilirea dozelor de neutralizanţi,
· reglarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor de epurare biologică,
· supravegherea calităţii apelor naturale impotriva murdăriri, etc.
Aciditatea sau alcalinitatea apei considerată in funcţie de valoarea pH-ului se
prezintă
astfel:
· pH<7 apă acidă;
· pH=7 apă neutră;
pH>7 apa alcalină.
Duritatea apei este o caracteristică determinată de conţinutul de săruri de Ca şi Mg
aflate in soluţie. Aceste săruri pot fi: carbonaţi, cloruri, sulfaţi.
Apa naturală folosită in industrie conţine săruri provenite din rocile cu care apa vine
in contact. In soluţie, aceste săruri sunt dissociate electrolitic, existand cationi (Ca2+;
Na+;Mg2+;K+;Fe3+;Al3+;H+,etc.) şi anioni (Cl ; HCO3 ; CO32 ; SO42 , etc).
Prezenţa unora din aceştia (in special a Ca2+; Mg2+) constituie un neajuns deoarece,
in anumite condiţii de concentraţie şi temperatură, conduc la compuşi greu solubili care
iau parte la formarea nămolurilor şi a pietrei de cazan.
Duritatea apei este dată de suma ionilor de calciu şi magneziu prezenţi in apă.
Duritatea totală (DT) se compune din duritatea temporală (Dt) şi duritatea
permanentă (Dp).
DT =Dt +Dp (1)
Duritatea temporală este dată de carbonaţii acizi de calciu şi magneziudin apă. Ea
dispare la fierberea apei, carbonaţii acizi descompunandu-se in compuşi greu solubili,
carbonaţi.
Duritatea permanentă este dată de sărurile de calciu şi magneziu stabile termic:
sulfaţi, cloruri, etc..
Duritatea se exprimă in grade de duritate (germane, franceze, engleze) care variază
in timp şi spaţiu in funcţie de acţiunea de dizolvare a apelor asupra rocilor.
Un grad de duritate reprezintă 10mg CaO sau 1,42mg MgO la un litru de apă. Un
grad german corespunde la 10mgCaO/l de apă.
1grad german=17,9 grade franceze=1,25 grade engleze.
După gradele de duritate apele se caracterizează astfel:
- ape foarte moi 0o-4o;
- ape moi 4-8o;
- ape semidure 8o-12o;
- ape destul de dure 12o-18o;
- ape dure 18o-30o;
- ape foarte dure peste 30o.
Pentru alimentarea cu apă potabilă duritatea nu trebuie să depăşească 12 o.
Salinitatea reprezintă conţinutul in săruri al unei ape (marine, oceanice, lacustre).
Se exprimă in grame la litru (g/l). O metodă de determinare a salinităţii unei probe de
apă este determinarea conductivităţii acesteia deoarece intre aceşti 2 parametri există o
stransă legătură.
In practică se folosesc formule aproximative de determinare a salinităţii. Dacă notăm
S - salinitatea in [g/kgs , T - temperatura in [ 0C s, putem scrie:
ρS ( kg/m3 ) = ρ0 + A·S + B·S3/2 + C·S2
unde:
ρS [ kg/m3 s densitatea soluţiei,
A = 8,24493·10-1 - 4,0899 ·10-3 T + 7,6438·10-5 T2 - 8,2467·10-7·T3 + 5,3675 ·10-9· T4
B = -5,724 · 10-3 + 1,0227 · 10-4 · T - 1,6546 · 10-6 · T2
C = 4,8314 ·10-4 .
Reziduul fix fix (reziduu sec, reziduu uscat) exprimă in [mg/1s cantitatea de
substanţe solide organice şi anorganice dizolvate intr-un litru de apă. El corespunde
substanţelor solide rămase după evaporarea completă a apei (din care s-au inlăturat
suspensiile prin filtrare sau centrifugare) şi uscarea la 105°C (in etuvă) timp de doua ore
(fig. 7). Prin calcinarea reziduului sec la temperatura de 600 °C se obţine reziduul la
calcinare care exprimă conţinutul de substanţe minerale dizolvate in apă. Diferenţa intre
reziduul la evaporare şi reziduul al calcinare reprezintă conţinutul in susbstanţe
organice dizolvate, numit şi pierderea la calcinare.

Fig. 7. Schema de obţinere a rezidului fix

1.4. Conţinutul apei in natură


Apa lichidă din natură nu este niciodata pură, fiindcă ea dizolvă o parte din
substanţele solide şi gazoase cu care vine in contact. Cea mai curată apă este apa de
ploaie sau provenită din topirea zăpezii. Astfel, in apa din natură putem găsi:
- cationi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, aluminiu, fier, mangan, titan, crom,nichel,
cupru, staniu, plumb, zinc, cobalt, arsen, seleniu, cadmiu, sronţiu, bariu, litiu, beriliu
etc. ;
- anioni : fluor, azotat, brom, fosfat, bor, iod, cian, sulfat, carbonat, bicarbonat,
hidroxil, azotit etc.;
- substanţe neionice / substanţele biogene: silice, substanţe uleioase, petroliere,
grase, fenoli, detergenţi, gaze dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, azot, in cantităţi mai
mici şi metan, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, radon etc.) .
Concentraţiile substanţelor biogene, in special compuşii azotului şi fosforului,
variază, in apele dulci de suprafaţă, in limite foarte mari: de la cantităţi in urme pină la
10 mg/l.
Cele mai importante surse de elemente biogene se dovedesc a fi procesele din
interiorul bazinului şi pătrunderile cu apele de şiroire, cu precipitaţiile atmosferice sau cu
apele uzate industriale, comunale şi agricole.
Substanţele biogene cuprind de asemenea compuşii siliciului şi compuşii fierului,
care se găsesc in apele naturale in special sub formă de hidroxid microcoloidal sau sub
formă de complecşi fulvici.
- microfloră
- faună.
Abundenţa relativă a solidelor dizolvate in apă este desigur dependentă mult de
natura geologică a zonei şi de alţi factori. Totuşi statistic unele elemente sunt prezente
in cea mai mare parte a apelor şi au concentraţii semnificative, pe cand altele apar rar
sau numai in cantităţi extrem de reduse.
O statistică asupra compoziţiei apei potabile propune următoarea ordine a
abundenţei:
· Constituenţi majori (de la 1 la 1000 mg/litru): sodiu, calciu, magneziu, bicarbonat,
sulfat, clor, silice;
· Constituenţi secundari ( de la 0,01 la 10 mg/ litru): fier, stronţiu, potasiu, carbonat,
azotat, fluor bor;
· Constituenţi minori (de la 0,0001 la 0,1 mg/litru): stibiu, aluminiu, arsen, bariu,
brom, cadmiu, crom, cobalt, cupru, germaniu, iod, plumb, litiu, mangan, molibden,
nichel, fosfat, rubidiu, seleniu, titan, uraniu, vanadiu, zinc;
· Constituenţi prezenţi ca urme (de regulă sub 0,001 mg/ litru): beriliu, bismut, ceriu,
cesiu, galiu, aur, indiu, lantan, neobiu, platina, aur, ruteniu, scandiu, argint, thaliu, toriu,
cositor, tungsten, yterbiu, itriu, zirconiu;
In funcţie de ionii dominanţi, putem clasifica apa dulce in 24 de categorii. In practică
această distincţie este foarte utilă la apele minerale. Majoritatea apelor raurilor mari
sunt calcice-hidrocarbonatate.
Exemplu: Cantităţi impresionante de diverse minerale solvite există in medie intr-un
volum cubic de apă de mare cu latura de o milă:
- 120.000.000 tone de clorură de sodiu,
- 18.000.000 tone de clorură de magneziu,
- 8.000.000 tone de sulfat de magneziu,
- 6.000.000 tone de sulfat de calciu,
- 4.000.000 tone de sulfat de potasiu,
- 550.000 tone de carbonat de calciu,
- 350.000 de tone de bromură de magneziu,
- 60.000 de tone de sronţiu,
- 21.000 tone de bor,
- 6400 de tone de fluor,
- 900 tone de bariu,
- intre 100 şi 12.000 de tone de iod,
- 50 pană la 350 tone de arsenic,
- 45 tone de argint,
- 25 de tone de aur
- 7 tone de uraniu.
Capitolul II.
Apele uzate

Apa, aerul si solul, constituenti ai biosferei, sunt cunoscuti sub denumirea de factori
de mediu. In fiecare din acestia se dezvolta o fauna si o flora specifica care, pentru a
putea supravietui, trebuie sa i se asigure un mediu ambiant cât mai curat-sanatos.

Cunoasterea conditiilor de viata, din cadrul fiecarui factor de mediu, conduce la o


protectie eficienta a mediului. Pentru aceasta insa, este necesar sa se cunoasca
sursele de poluare, respectiv poluantii, care ar putea prejudicia dezvoltarea vietii si apoi
impactul lor asupra mediului – vietii. Toate aceste cunostinte conduc, in final, la masuri
de prevenire si combatere a poluarii factorilor de mediu si conditii propice vietii pe
pamânt.

Dintre cei trei factori de mediu – apa, aer, sol – apa este cea mai afectata de
poluare, creând numeroase probleme pentru pastrarea si imbunatatirea calitatii ei. Dupa
cum se stie, apa in natura exista sub urmatoarele forme: apa de suprafata (fluvii, râuri,
lacuri, mari si oceane) si apa subterana (straturi acvifere si izvoare).

2.1 Surse de poluare a apelor


Apa este un vector al agentilor poluanti, dar in acelasi timp, bazinele naturale de apa
formeaza biotopuri specifice, in care salasluiesc numeroase comunitati ecologice
acvatice.

Poluarea apelor reprezinta alterarea calitatilor fizice, chimice si biologice ale apelor,
produsa direct, sau indirect, in mod natural sau atropic. Apa poluata devine improprie
utilizarii normale.

Poluarea poate avea loc:

- continuu (permanent), in cazul canalizarii dintr-un oras, sau rezidiile


provenite din industrie si deversate in ape;
- discontinuu, la intervale regulate, sau neregulate de timp;
- temporar (exemplu colonii provizorii);
- accidental, in cazuri de avarie.
Poluarea apelor poate fi naturala sau artificiala.
Poluarea naturala se datoreaza surselor de poluare naturale si se produce in urma
interactiei apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente in aceasta, cu
litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile si cu organismele vii din apa.
Poluarea artificiala se datoreaza surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice,
namolurilor, reziduurilor, navigatiei etc.
Se poate vorbi si despre poluare controlata si necontrolata.
Poluarea controlata (organizata) se refera la poluarea datorata apelor uzate
transportate prin reteaua de canalizare si evacuate in anumite puncte stabilite prin
proiecte. Poluarea necontrolata (neorganizata) provine din surse de poluare care ajung
in emisari pe cale naturala, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normala si accidentala reprezinta categorii de impurificare folosite pentru a
defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normala provine din surse de poluare
cunoscute, colectate si transportate prin reteaua de canalizare la statia de epurare sau
direct in receptor. Poluarea accidentala apare, de exemplu, ca urmare a dereglarii unor
procese industriale, când cantitati mari (anormale) de substante nocive ajung in reteaua
de canalizare sau, ca urmare a defectarii unor obiective din statia de preepurare sau
epurare.
Se mai poate vorbi si despre poluare primara si secundara.

Poluarea primara apare, de exemplu, in urma depunerii substantelor in suspensie


din apele uzate, evacuate intr-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundara
apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate in urma fermentarii materiilor organice
depuse din substantele in suspensie antreneaza restul de suspensii si le aduce la
suprafata apei, de unde sunt apoi transportate in aval de curentul de apa.

Sursele de poluare ale apei se clasifica dupa urmatoarele criterii, dat fiind
diversitatea lor:
a) Dupa provenienta:
- activitatile menajere (dejectii, detergenti, alte substante) ;
- industrie (substante chimice, resturi vegetate si animale, solventi, hidrocarburi, apa
calda etc.);
- agricultura si transporturi (pesticide, fertilizanti, detergenti, produse petroliere).
Activitatile menajere polueaza chimic si biologic apele naturale.
Apele uzate orasenesti, provenite din gospodarii, restaurante, hoteluri si in buna
parte din mica industrie, reprezinta una din principalele surse de poluare.
Apele uzate de la campinguri, zone de agrement, terenuri de sport sunt practic
asemanatoare apelor uzate orasenesti.
Industria deverseaza in apele naturale substante chimice, organice si anorganice,
resturi vegetale si animale, solventi, hidrocarburi, caldura. Materialele pot fi in stare
solida, lichida, miscibile sau nemiscibile cu apa, usor sau greu volatile, mai mult sau mai
putin toxice. Sunt situatii in care incarcatura radioactiva a deversarilor nu este deloc de
neglijat, depasind fondul natural de radioactivitate.
Apele uzate industriale provin din apele folosite in procesul tehnologic industrial.
Epurate sau nu, ele constituie o sursa de poluare. O apa industriala uzata are, in
principiu, caracteristici asemanatoare substanelor chimice sau fizice utilizate in procesul
tehnologic. Astfel, de exemplu, apele uzate provenite de la minele de carbuni au drept
caracteristica principala continutul in substante in suspensie – sterilul; apele uzate
rezultate de la fabricile de zahar contin atât substante in suspensie cât si organice.
Apele uzate de la crescatoriile de animale si pasari au, in mare masura,
caracteristici oarecum asemanatoare cu ale apelor uzate orasenesti, poluantii fiind
substante organice si suspensiile.
Agricultura deverseaza in apele naturale ape cu incarcatura mare de substante
chimice (pesticide, fertilizanti, detergenti), ce pot depasi continutul apelor menajere de 5
ori la consumul de oxigen, de 7 ori la azotul total si de peste 10 ori la materialele solide,
conform datelor publicate de OMS.
Apele uzate rezultate in urma irigarii terenurilor agricole sunt poluate cu fertilizatori
organici, pesticide si cu substante nocive ce se gasesc in atmosfera.
Transporturile deverseaza produse petroliere, detergenti.
Apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale. Navele pot evacua
impuritati deosebit de nocive, atât din punct de vedere calitativ cât si cantitativ. Navele
pot impurifica apele prin: evacuarea reziduurilor lichide si solide provenite din activitatea
personalului navigant, a pasagerilor sau animalelor transportate; pierderile de
combustibil, lubrifianti, substante nocive transportate, asa zisele ape de balast etc.
b) Dupa aria de raspândire a poluantilor
- surse locale (conducte de canalizare, rampe de descarcare);
- difuze – cand poluantii se raspândesc pe o arie mare. Uneori este dificil de
localizat sursa sau sursele poluante.
c) Dupa pozitie:
- surse fixe: activitati industriale, zootehnice etc.
- surse mobile: autovehicule, locuinte si instalatii care se deplaseaza etc.
2.2 Poluantii apelor
Poluantii apelor sunt foarte diversi si de aceea clasificarea adopta mai multe criterii:
a) Dupa natura lor exista poluanti: organici, anorganici, biologici, radioactivi, termici.
Substantele organice, de origine naturala sau artificiala, reprezinta si pentru apa
poluantul principal. Organismele animale si vegetale contin substante organice care,
dupa moartea lor, incep sa se descompuna, devenind nocive si periculoase.
Industria chimica, petrochimia, fabricile de celuloza si hartie, industria alimentara
elimina poluanti de origine organica, din care unii sunt foarte toxici (fenolul, ierbicidele) si
cu persistenta ridicata in mediu.
Substantele organice de origine naturala, mai importante, sunt: titeiul, taninii,
lignina, hidratii de carbon, terpentinele, biotoxinele marine.
Titeiul, ca de altfel si produsele petroliere (poluanti de origine organica artificiala,
despre care se va vorbi ulterior) sunt poluanti deosebit de puternici si prezenti uneori in
cantitati mari, atât in apele de suprafata cât si subterane, de mare si, rareori, in apa
potabila. Poluantii mai pot ajunge in emisari prin intermediul pierderilor din timpul
transportului titeiului sau produselor petroliere, pe uscat sau pe mare, in urma unor
accidente ale mijloacelor de transport, degradarii rezervoarelor de inmagazinare a
titeiului sau produselor petroliere, functionarii necorespunzatoare a schelelor marine.
Titeiul este un amestec complex de hidrocarburi solide (parafine, cicloparafine
aromatice) si gazoase in hidrocarburi lichide, alaturi de care se gasesc, in cantitati
reduse, compusi cu sulful, azotul si oxigenul. Compozitia elementara a titeiului este in
medie: 85% carbon, 12% hidrogen si 3% sulf, azot si oxigen. La extractia titeiului apar
ape uzate de zacamânt de la decantarea noroiului de foraj si de la purjarea instalatiilor de
reciclare a apelor. Titeiul, nefiind miscibil cu apa, se ridica la suprafata acesteia si incepe
sa se deplaseze in directiile dominante. Compusii volatili se evapora repede, daca ramân
expusi in atmosfera. Titeiul poate pierde prin evaporare pâna la 30% din greutate in timp
de 30 ore. Titeiul ramas la suprafata marii continua sa se oxideze si ca urmare compozitia
acestuia este in continua schimbare. Titeiul depus pe plaje se oxideaza in continuare
formând reziduuri gudrunoase care necesita timp indelungat pentru oxidarea lor totala.
O alta grupa de substante organice naturale este cea a biotoxinelor marine.
Aceste substante sunt produsi naturali insa, numeroase cercetari demonstreaza ca
inmultirea lor in mediu marin se datoreaza schimbarilor antropogene, deci, ar fi vorba
de produsi artificiali. Aceste toxine au, in mod curent, originea in oflagelatii din familia
fitoplanctonului care pot deveni atât de abundenti incât coloreaza apa; de exemplu,
asa-numitele "maree rosii".
In privinta poluantilor organici artificiali, acestia provin din prelucrarea diferitor
substante in cadrul rafinariilor, industriei chimice organice, industriei petrochimice.
In rafinarii, poluantii artificiali apartin produse petroliere, care cuprind ca poluanti
principali: benzina, motorina, uleiurile, solventii organici, bitumul, produsele medicinale
si gaze.
Poluantii organici artificiali din industria chimica organica si industria petrochimica
sunt: hidrocarburile (benzen, eter de petrol, acetona, cloroform, esteri, sulfura de carbon,
benzina); hidrocarburile halogenate, a caror folosire s-a raspândit foarte mult in
industrie si agricultura; hidrocarburile clorurate, care stau la baza hidrocarburilor
halogenate si care poarta si denumirea generica de pesticide (insecticide pentru
distrugerea insectelor, rodenticide pentru soareci, ierbicide pentru ierburi); detergentii,
acizii naftenici, hidrogenul sulfurat, substantele aromatice, vopsele de anilina, alchil-aril-
sulfonatii.
Substantele anorganice, in suspensie sau dizolvate, ca si substantele organice sunt
poate mai putin poluante ca cele organice. Poluarea anorganica rezulta din industria
produselor clorosodice, chimie, extractia titeiului, prepararea minereurilor,
hidrometalurgie. Substantele anorganice sunt frecvente in apele uzate industriale; dintre
acestea se mentioneaza, in primul rând, metalele grele (Pb, Cu, Zn, Cr), clorurile, sulfatul
de magneziu, fierul. Apele poluante contin saruri, acizi, baze, modifica pH-ul apelor
naturale, corodeaza conductele, instalatiile, aduc prejudicii agriculturii, au efecte
stresante pentru organismele acvatice.
Poluarea biologica este produsa de activitatile menajere, abatoare, zootehnie. {n apa
apar microorganisme patogene care genereaza uneori imbolnaviri in masa. Prin apa se
transmit boli:
- bacteriene (febra tifoida, dizenteria, holera);
- virotice (poliomielita, hepatita epidemica);
- parazitare (ambioza, giardioza).
Apele poluante biologic favorizeaza inmultirea unor paraziti, ca: tantarii, transmitatori
de paludism, musca tze-tze, transmitatoarea bolii somnului.
Poluarea radioactiva apare la apa rezultata din industria extractiva a minereurilor de
uraniu, thoriu la instalatiile de preparare a minereurilor radioactive, din zonele de
depozitare necorespunzatoare a deseurilor radioactive, in urma unor avarii la
reactoarele nucleare, naufragii de vapoare cu incarcatura nucleara.
Poluarea termica apare prin deversarea de apa calda in efluentii naturali. {n aceste
conditii scade continutul de oxigen din apa, creste sensibilitatea organismelor acvatice
la poluanti, unele vietuitoare dispar, se inmultesc algele albastre. Acest tip de poluare
apare pe langa unele instalatii industriale si din energetica nucleara.
Apele naturale pot degrada poluantii organici, sub actiunea microorganismelor
existente, a radiatiilor solare si a oxigenului. Din degradare rezulta compusi mai simpli,
pana la moleculele cele mai mici: CO2, CH4, NH3, H2O, H2S. {n primele zile se
degradeaza compusii cu carbon, apoi in etapa a doua se oxideaza biologic compusii cu
azot.
b) Dupa starea de agregare se diferentiaza: suspensii (substante insolubile in apa),
poluanti solubili in apa, dispersii coloidale.
Substantele in suspensie, organice si anorganice, se gasesc atât in apele uzate
orasenesti cât si in cele industriale, ele ajungând in masura mai mica sau mai mare in
emisari.
Materialele in suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului
formând bancuri care pot impiedica navigatia, consum oxigenul din apa daca materiile
sunt de origine organica, determina formarea unor gaze urât mirositoare. Substantele in
suspensie plutitoare, cum ar fi titeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorata
detergentilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust si miros neplacut,
impiedica absorbtia oxigenului la suprafata apei si deci autoepurarea, se depun pe
diferite instalatii, colmateaza filtrele, sunt toxice pentru fauna si flora acvatica, fac
inutilizabila apa pentru alimentarea instalatiilor de racire, irigatii, agrement.
c) Dupa durata degradarii naturale in apa se deosebesc:
- poluanti usor biodegradabili;
- poluanti greu biodegradabili (degradarea naturala dureaza sub 30 de zile);
- nebiodegradabili (degradarea in 30-60 de zile);
- refractari (cu degradare si peste 2 ani).
De exemplu, caprolactama se biodegradeaza la substante mai simple in decurs de 3
saptamani, pe cand clorbenzenul in 2 ani, deci are timp sa se acumuleze in apa, marind
efectele toxice.
Capitolul III
Parametrii apei potabile si ai apei uzate

Parametrii de calitate ai apei potabile


Legea numarul 311 din 28 iunie 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.
458/2002 privind calitatea apei potabile.

Parametrii de calitate ai apei potabile sunt: microbiologici, chimici si indicatori.

Tabelul 1A. Parametrii microbiologici.


Parametru Valoarea admisa (numar / 100 ml)
Escherichia coli (E. Coli) 0
Enterococi 0

Tabelul 1B. Parametrii microbiologici pentru apa comercializata in sticle sau alte recipiente.
Parametru Valoarea admisa
Escherichia coli (E.coli) 0/250 ml
Enterococi 0/250 ml
Pseudomonas aeruginosa 0/250 ml
0
Numar de colonii la 22 C 100/ml
Numar de colonii la 370C 20/ml

Tabelul 2. Parametrii chimici.


Parametru Valoare CMA Unitate de masura
Acrilamida 0,10 µg/l
Arsen 10 µg/l
Benzen 1,0 µg/l
Benz(a)piren 0,01 µg/l
Bor 1,0 mg/l
Bromati 10 µg/l
Cadmiu 5,0 µg/l
Clorura de vinil 0,50 µg/l
Cianuri totale 50 µg/l
Cianuri libere 10 µg/l
Crom total 50 µg/l
Cupru 0,1 mg/l
Dicloretan 3,0 µg/l
Epiclorhidrina 0,10 µg/l
Fluor 1.2 mg/l
Hidrocarburi policiclice aromatice 0,10 µg/l
Mercur µg/l
Nichel µg/l
Nitrati mg/l
Nitriti mg/l
Pesticide µg/l
Pesticide total µg/l
Plumb µg/l
Seleniu µg/l
Stibiu µg/l
Tetracloretan si Tricloretena µg/l
(suma concentratiilor compusilor
specificati)
Trihalometani total (suma µg/l
concentratiilor compusilor
specificati)

Tabelul 3. Parametrii indicatori.


Parametru Valoare CMA Unitate de masura
Aluminiu 200 µg/l
Amoniu 0,50 mg/l
Bacterii coliforme 0 numar/100ml
Carbon organic total Nicio modificare
(COT) anormala
Cloruri 250 mg/l
Clostridium perfrigens 0 numar/100ml
(inclusiv spori)
Clor rezidual liber 0,50 mg/l
Conductivitate 2.500 µS cm-1 la 200C
Culoare Acceptabila
consumatorilor si nicio
modificare anormala
Duritate totala, minim 5 grade germane
Fier 200 µg/l
Gust Acceptabil
consumatorilor si nicio
modificare anormala
Mangan 50 µg/l
Miros Acceptabil
consumatorilor si nicio
modificare anormala
Numar de colonii la 220C Nicio modificare
anormala
Numar colonii la 370C Nicio modificare
anormala
Oxidabilitate 5,0 mg O (2)/l
pH ≥ 6,5; ≤ 9,5 unitati de pH
Sodiu 200 mg/l
Sulfat 250 mg/l
Sulfuri si hidrogen 100 µg/l
sulfurat
Turbiditate ≤5 UNT
Zinc 5.000 µg/l
Tritiu 100 Bq/l
Doza efectiva totala de 0,10 mSv/an
referinta
Activitatea alfa globala 0,1 Bq/l
Activitatea beta globala 1 Bq/l

Parametrii apelor uzate


Apele uzate sunt apele provenite din diferite sectoare industriale si din reteaua de
canalizare a asezarilor urbane. Ele reprezinta ape cu un continut mai mare sau mai mic
de substante cu actiune nociva asupra animalelor si plantelor acvatice din râurile sau
lacurile în care acestea sunt deversate. Uneori, bacteriile existente în apa pot
descompune substante de natura organica, transformându-le în dioxid de carbon,
proces numit autopurificarea apei. Alteori, însa, continutul si compozitia apelor reziduale
provenite din diferite activitati industriale, în special din industria chimica si
petrochimica, polueaza în asa masura apa râurilor, încât viata plantelor si a animalelor
este în pericol.
Epurarea apelor reziduale industriale este una din cele mai importante probleme ale
vietii contemporane.
Normele de tratare a apelor uzate menajere si industriale sunt reglementate prin
NTPA-001/1997. Se specifica norme pentru o serie de parametri fizici, chimici si
microbiologici, care sunt în legatura cu capacitatea de diluare a efluentului primitor si nu
de calitatea râului.

Parametrii apei uzate


Indicator de calitate UM Limite maxime Metode de analiza
admisibile
A.Indicatori fizici
0
Temperatura C 30grade C
B. Indicatori chimici
Concentratia ionilor de Unit.pH 6,5 – 8,5 STAS 8619/3-90
hidrogen
Pentru fluviul Dunarea 6,5 – 9,0
3
Materii totale in suspensie mg/dm 60,0 STAS 6953-81
(MTS)
Consum biochimie de oxigen mg/dm3 20,0 STAS 6560-82
la 5 zile (CBOs)
Consum chimic de oxigen – mg/dm3 40,0 STAS 9887-74
mp (CCO-Mn)
Consum chimic de oxigen – mg/dm3 70,0 STAS 6954-82
mcbp(CCO-Cr)
Azot amoniacal (NH4+) mg/dm3 2,0 STAS 8683-70
Azot total (N) mg/dm3 10,0 STAS 7312-83
Azotati (NO3-) mg/dm3 25,0 STAS 8900/1-71
Azotiti (NO2-) mg/dm3 1,0 STAS 8900/2-71
Sulfuri si hidrogen sulfurat mg/dm3 0,1 STAS 7510-66
(H2S)
Sulfiti (SO32-) mg/dm3 1,0 STAS 7661-89
Fenoli antrenabili cu vapori de mg/dm3 0,05 STAS 7167-92
apa (C6H5OH)
Substante extractibile cu eter mg/dm3 5,0 STAS 7587-66
de petrol
Produse petroliere mg/dm3 1,0 STAS 7877-87
Fosfati (PO43-) mg/dm3 4,0 STAS 10064-75
Fosfor total (P) mg/dm3 1,0 STAS 10064-75
Detergenti sintetici anion mg/dm3 0,5 STAS 7576-e66
activi, biodegradabili
Arsen mg/dm3 0,05 STAS 7885-67
Aluminiu (Al3+) mg/dm3 8,0 STAS 9411-83
Calciu (Ca2+) mg/dm3 300 STAS 3662-90
Plumb (Pb2+) mg/dm3 0,2 STAS 8637-79
Cadmiu (Cd2+) mg/dm3 0,1 STAS 7852-80
Crom trivalent (Cr3+) mg/dm3 1,0 STAS 7884-91
Crom hexavalent (Cr6+) mg/dm3 0,1 STAS 7884-91
Fier total ionic (Fe2+Fe3+) mg/dm3 5,0 STAS 8634-70
Cupru (Cu2+) mg/dm3 0,1 STAS 7795-80
Nichel (Ni2+) mg/dm3 0,1 STAS 7987-67
Zinc (Zn2+) mg/dm3 0,5 STAS 8314-87
Mercur (Hg2+) mg/dm3 5 STAS 8014-79
Argint (Ag plus) mg/dm3 0,1 STAS 8190-68
Fluoruri (F) mg/dm3 0,5 STAS 8910-71
Molibden (Mo2+) mg/dm3 0,1 STAS 11422-84
Seleniu (Se2+) mg/dm3 0,1 STAS 12663-88
Mangan (Mn2+) mg/dm3 1,0 STAS 8662-70
Magneziu (Mg2+) mg/dm3 100,0 STAS 6674-77
Cobalt (Co2+) mg/dm3 1,0 STAS 8288-69
Cianuri (CN-) mg/dm3 0,05 STAS 7685-79
Clor liber (Cl2) mg/dm3 0,05 STAS 6364-78
Cloruri (Cl-) mg/dm3 500,0 STAS 8663-70
Reziduu filtrat la 105 grade C mg/dm3 2000,0 STAS 9187-84
C. Indicatori bacteriologici
Bacterii coliforme totale nr./100 1 mil. STAS 3001-91
cm3
Bacterii coliforme fecale nr./100 10 STAS 3001-91
cm3
Streptococi fecali nr./100 5 STAS 3001-91
cm3
Salmonella nr./100 absent STAS 3001-91
cm3

Capitolul IV
Legislatia de mediu

La nivel mondial, activitatea în domeniul protecţiei mediului se desfasoara sub


îndrumarea Forumului Mondial – United Nation Environment Programme (UNEP) –
înfiinţat în anul 1972 la Stockholm, cu ocazia Conferinţei asupra Mediului – când a luat
fiinta Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurator.
În acelasi an s-a constituit în România Sistemul Naţional de Monitorizare a Calitatii
Mediului Înconjurator pentru apa, aer, sol, iar un an mai târziu, în 1973, a luat fiinţă
Consiliul National pentru Protecţia Mediului şi a intrat în vigoare Legea numarul 9
privind Protecţia Mediului Înconjurator.
Primul institut de cercetari din ţara pe probleme de mediu a fost infiintat în anul
1953 – Institutul de Studii şi Cercetari Hidrotehnice – care la început a avut preocupari
doar în domeniul apei, iar pe parcurs a trecut la abordarea complexa a problemei tinând
cont si de ceilalţi factori de mediu (aer si sol).
Problema mediului înconjurator este o problema de actualitate, care preocupa
specialisti din întreaga lume, dovada fiind si realizarea pe plan internaţional a proiectului
“Lupta contra poluarii apei si aerului” în colaborare cu Programul Naţiunilor Unite şi
Organizaţia Mondiala a Sanatatii, la care a participat si România.
În Europa de Est, datorita industrializarii rapide din ultimile decenii, care a degradat
mediul înconjurator pâna în pragul unui dezastru ecologic, în prezent guvernele duc o
politica de închidere a întreprinderilor neperformante si poluante si iau masuri de
reducere a poluarii prin demararea unor programe autohtone de investitii în probleme
de mediu (de exemplu, Polonia si-a propus sa construiasca 3.000 de staţii de epurare
şi 80 de întreprinderi foarte poluante vor fi închise pentru ca nu pot respecta normele de
mediu).
Preocuparile oamenilor de stiinta pentru protejarea mediului, în vederea obţinerii
unui mediu cât mai curat si sanatos, sunt tot mai evidente atât la nivel national, cât si
internaţional. Un exemplu în acest sens îl constituie Protocolul de la Montreal (1987)
referitor la substantele chimice care distrug stratul de ozon. Aceasta premiera juridica
internationala în materie de protecţie a mediului impune natiunilor care au aderat la ea,
masuri severe de productie si manipulare a compusilor de tip clorofluorocarbon. Este de
asteptat ca în viitorul apropiat, la nivel international, sa apara reglementari referitoare şi
la alţi poluanţi regionali si globali, foarte periculosi pentru mediu, cum ar fi: NO x, SOx,
CO2 etc.
Impactul pe care îl au poluantii asupra mediului înconjurator si implicit asupra
omului, poate fi masurat cantitativ prin determinari de concentratii reziduale, a caror
limite denumite limite admisibile sau nivel de toleranta nu au voie sa fie depasite. De
exemplu, în SUA, limitele de toleranţa ale poluantilor sunt stabilite prin Lege federala,
care aplica pedepse drastice pentru cei care o încalca.
Pe plan naţional, limitele admise pentru poluanţi sunt reglementate prin Directiva
76/464, care impune controlul tuturor emisiilor de substanţe periculoase stabilite prin
Clear Water Act din 1997, iar normativele care reglementează limitele de încărcare cu
poluanţi sunt:
- NTPA 001/1997 – pentru resursele de apa;
- OMS 645/1997 – pentru deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare.
Numeroase state s-au văzut nevoite să acţioneze în vederea stopării fenomenului
de poluare prin iniţiativele legislative drastice.

Legislatia româneasca si aranjamente institutionale


După 1989, România a aderat la unele tratate internaţionale de protecţie a
mediului, care impun măsuri serioase de realizare a unor instalaţii de tratare a emisiilor
poluante, de monitorizare a noxelor, a calităţii factorilor de mediu şi de integrare a
reţelelor naţionale în cele europene de monitorizare a protecţiei mediului. Sunt
necesare cooperări în fabricaţia de echipamente, aparatură, reactivi chimici, la serviciile
de consultanţă care să contribuie la reducerea poluării şi obţinerea unui mediu curat,
sanatos.
Legea protecţiei mediului numărul 137/29, decembrie 1995, Ministerul Apelor,
Padurilor si Protecţiei Mediului.
Obiectivul acestei legi este reglementerea protecţiei mediului. Recunoscând
interesul public major al acesteia, legea stabileşte mai multe principii fundamentale,
inclusiv:
 prevenirea pagubelor şi a riscului ecologic;
 conservarea biodiversităţii şi a ecosistemelor ;
 poluatorul plăteşte;
 eliminarea poluanţilor periculoşi pentru sănătate;
 întreţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
 dezvoltarea colaborării internaţionale în vederea îmbunătăţirii calităţii
mediului.
Legea apelor numărul 107/25, Septembrie 1996
Această lege stabileşte procedeele pentru protecţia cursurilor de apă pe întreg
cuprinsul ţării şi include conceptele de posesie publică a cursurilor de apă şi a
resurselor de apă în general. Legea stabileşte faptul că domeniul public va fi administrat
de Apele Române, sub conducerea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Sunt incluse si prevederi pentru controlul poluarii si penalitati pentru provocarea poluarii
mediului.
Legislaţia de calitate a apei
Calitatea cursurilor de apa transfrontaliere este negociata cu Serbia, conform
acordului din anul 1996. Normele actuale se bazeaza pe apa de categoria a II-a din
Normele Româneşti NTPA-001/1997, STAS 4706-88.
Normele de tratare a apelor uzate menajere si industriale sunt reglementate prin
NTPA-001/1997. Se specifica norme pentru o serie de parametri fizici, chimici si
microbiologici, care sunt în legătură cu capacitatea de diluare a efluentului primitor şi nu
de calitatea râului.
Acolo unde diluţia este mai mică de 1:3, se negociază anual normele de deversare
între Apele Române şi beneficiar (în calitate de operator).
Nivelele de deversare sunt fixate între standardele naţionale (NTPA-001/1997) şi
normale de calitate a râurilor, în funcţie de gradul de diluare, capacitatea tehnică a
staţiilor de epurare şi alte obiective de calitate pentru râuri. STAS 4706-88 defineşte
standardele de calitate a râurilor.

Legislaţia europeana si acorduri internaţionale relevante 1


Directivele europene relevante conţinute în Acquis-ul Communitaire includ:
* 91/271/EEC Directiva tratarii apelor uzate urbane;
* 86/278/EEC Directiva cu privire la utilizarea namolurilor în agricultura;
* 91/676/EEC Directiva cu privire la azotati;
* 75/442/EEC, modificata prin 91/156/EEC şi 91/692/EEC, cadru pentru Directiva
deseurilor;
* 75/440/EE Directiva asupra calitaţii necesare a apelor de suprafaţa în scopul
captarii de apă potabila;
* 80/778 EEC şi amendamentele 98/83/EC: Directiva apei potabile.

1
România a ratificat o serie de tratate internaţionale cu privire la protecţia calităţii
apei:
4.1.1. Acordul de la Szeged cu privire la protecţia râului Tisa si a afluenţilor
acestuia împotriva poluarii;
4.1.2. Convenţia de la Helsinki cu privire la protecţia şi folosirea cursurilor
transfrontaliere de apă şi a lacurilor internaţionale, 1992;
4.1.3. Acordul de cooperare de la Sofia cu privire la protecţia Dunarii;
4.1.4. Convenţia de la Bucuresti cu privire la Planul Strategic de Acţiune cu
privire la Marea Neagra, 1996.

Capitolul V
Epurarea apelor uzate
5.1 Procese unitare pentru tratarea apelor
Orice tehnologie de transformare este constituita dintr-o serie de operatii succesive,
continue sau ciclice, de natura mecanica, fizica, chimica sau mixta. Oricat de
complicata ar fi o tehnologie, ea consta dintr-un numar limitat de operatii simple,
distincte care se realizeaza in instalatii si aparate corespunzatoare, comune pentru
diverse variante de tehnologii.
Pentru fiecare operatie sau proces unitar sunt importante urmatoarele aspecte:
- studiul principiilor stiintifice de baza
- experimentarea la scara de laborator sau pilot urmata de prelucarea datelor
experimentale pentru stabilirea de relatii care sa permita dimensionarea instalatiilor
(stabilirea parametrilor optimi)
- alegerea instalatiilor si utilajelor adecvate pentru realizarea in conditii optime a
transformarilor dorite.
Intre procesele unitare prin care se realizeaza tratarea apei naturale pentru
obtinerea apei potabile si cele de epurare a apelor uzate nu exista deosebiri esentiale,
diferenta constand in natura apei brute supuse tratarii si in calitatea efluentului final care
trebuie obtinuta. In ambele cazuri, substantele nedorite sunt indepartate din apa si
transformate in substante acceptabile. Exista totusi unele procese unitare care din
considerente economice sau tehnologice, isi gasesc aplicare curenta numai in tratarea
apei sau numai in epurarea apei.
In cele ce urmeaza se adopta termenul de proces unitar pentru toate transformarile
care intervin intr-o schema tehnologica de tratare a apelor, indiferent daca sunt de
natura fizica, chimica sau biologica.
Produsul unei statii de tratare este o apa de calitate superioara care corespunde
cerintelor unei folosinte, iar acela al unei statii de epurare un efluent acceptabil care nu
inrautateste calitatea resurselor naturale de apa.
Cele mai multe procese de tratare si de epurare a apelor aduc schimbari ale
concentratiilor unor substante care sunt fie scoase, fie introduse in apa, intervenind
astfel un transfer de faza intre cele trei faze existente : gazoasa, lichida, solida.
Apele uzate, indiferent de sursa, prezinta variatii in timp ale debitelor si compozitiei,
datorita lipsei de uniformitate a consumurilor de apa, a cantitatilor de apa eliminata din
proces si a continutului acestora in substante poluante. Sunt relativ rare cazurile in care
debitul si compozitia sunt constante, cum ar fi procesele industriale cu caracter
continuu, ce functioneaza in regim stationar si in care nu intervin operatii ciclice, cum
sunt industria de sinteza a amoniacului, acidului azotic, metanolului, prepararea
minereurilor, unele procese metalurgice, etc. In majoritatea industriilor intervin operatii
discontinue care, pe ansamblu, conduc la evacuarea de ape uzate cu caracter aleator.
Prezenta mai multor surse de evacuare discontinue, cu periodicitate diferita, determina
variatii dezordonate ale debitului si compozitiei apelor uzate.
Variabilitatea compozitiei apelor uzate poate fi o consecinta si a modificarii in timp a
profilului si a capacitatii de productie. De exemplu, in fabricile de zahar si conserve,
debitele de ape uzate sunt sezoniere, iar in industria chimica de sinteza, de obtinere a
medicamentelor si colorantilor, unde se obtin cantitati mici de produse pe perioade
variabile de timp, se produc ape uzate numai in aceste perioade.
In aceste conditii, pe platformele industriale complexe, compozitia apelor uzate este
aleatoare, iar debitele prezinta fluctuatii, pana la limita maxima determinata de
capacitatea sistemului din care se face alimentarea cu apa. Aceste debite sunt
influentate si de gradul de recirculare a apelor din industria respectiva, iar in cazul
sistemelor de canalizare mixte si de regimul precipitatiilor. Variatiile de debit sunt
intotdeauna insotite si de variatii de concentratii ale substantelor poluante.
Concentratiile poluantilor sunt determinate de evacuarile specifice de apa pe unitatea
de produs, precum si de evacuarea materialelor nedorite.
In instalatiile de tratare a apelor uzate, rezultatele depind de stabilitatea, respectiv
uniformitatea regimului de intrare a apelor uzate in sistemul de tratare. Variatiile de
debit in statiile de tratare au ca rezultat salturi de viteza ce perturba regimul de curgere.
Instabilitatea vitezelor de curgere este daunatoare mai ales in bazinele de decantare, in
care vitezele mari de curgere antreneaza in efluent materiale in suspensie sau chiar
materiale deja sedimentate.
Uniformizarea debitelor si a compozitiei apelor uzate se face in bazine de
uniformizare amplasate in serie sau in derivatie cu colectorul de canalizare si permite
dimensionarea statiei de tratare la nivelul debitelor medii.
In instalatiile de uniformizare a apelor uzate, respectiv in bazinele de uniformizare,
cu forme si dimensiuni adaptate fiecarui caz in parte, pot avea loc si transformari
chimice intre diferitii poluanti din aceste ape, cum ar fi reactii de neutralizare, de
oxigenare, redox, de precipitare sau procese biochimice, toate conducand la o
degrevare a etapei de epurare.
Principalele grupe de procese fizice au la baza separarea gravitationala, filtrarea si
transferarea poluantilor din faza apoasa in alta faza.
In aceste procese substantele poluante nu sufera, in cursul separarii lor din apa,
transformari in alte substante.

5.1.1 Procese fizice de tratare a apelor industriale


Separare gravitationala
Se bazeaza pe faptul ca asupra unui corp aflat intr-un camp gravitational actioneaza
o forta, ce determina deplasarea corpului spre fundul bazinului de separare. Separarea
particulelor relativ grosiere, nedizolvate in apa, sub influenta campului gravitational, are
loc prin sedimentare sau flotatie. Daca sedimentarea gravitationala nu este eficienta se
utilizeaza o separare sub actiunea unui camp de rotatie creat artificial, in care iau
nastere forte gravitationale, aceasta separare fiind denumita centrifugare.

Flotatia
Flotatia este procesul unitar de separare din apa, sub actiunea fortelor
gravitationale, a particulelor cu densitate medie mai mica decat a apei. Astfel de
particule pot fi constituite din materiale omogene sau din asocieri de materiale cu
densitati diferite. In procesul de flotatie naturala, particulele materiale mai usoare decat
apa (uleiuri, grasimi, hidrocarburi) formeaza asociatii cu bule de aer sau gaz din
procesele microbiologice ridicandu-se la suprafata apei care stationeaza sau care se
afla In curgere libera.
Stratul de material plutitor, ridicat prin flotatie, este indepartat prin raclare.
Flotatia este procesul prin care particulele mai grele decat apa sunt antrenate la
suprafata, datorita asocierii lor cu bulele de aer, ce sunt suflate in apa prin partea
inferioara a bazinului. Aceasta asociere cu bule de aer are consecinte pozitive deoarece
particulele mai grele decat apa capata o viteza ascensionala datorita particulelor de aer.
In flotatia cu aer, aerul este introdus fie sub forma de bule, obtinute prin trecerea
aerului prin difuzoare poroase, fie prin degazarea aerului dizolvat in apa, ca urmare a
unei detente, cand se produce scaderea brusca a presiunii gazului, aflata in echilibru in
apa. Flotatia cu aer dispersat se utilizeaza la prepararea minereurilor si la indepartarea
materiilor grase din apele uzate. Diametrul bulelor de aer este de 1-2 mm. La aceste
dimensiuni bulele de aer au o viteza ascensionala foarte mare si pot provoca
distrugerea suspensiei coagulate din apa.
Bulele mai fine (cu diametrul mai mic decat 0,1 mm) se pot obtine prin destinderea
apei sau prin suprasaturarea apei cu aer.
Ridicarea particulelor insolubile in apa, de catre bulele de aer, este rezultatul
asocierilor reciproce, ce are loc in doua moduri:
- incorporarea de bule de aer in interiorul particulei floculate cu structura afanata;
- aderarea particulelor insolubile la suprafata bulei de aer (gaz).
Marimea fortelor care retin particule insolubile pe interfata apa-aer sau apa-gaz
depind de marimea suprafetei particulelor si de prezenta unei substante tensioactive, ce
are tendinta de acumulare si orientare a moleculelor pe interfete.
In practica, in cazul separarii prin flotatie cu aer nu este suficient doar ridicarea
particulelor la suprafata ci este necesara si formarea unei spume uilizand substante
spumante. Astfel de substante pot fi chiar unii constituenti din apele uzate, iar cand
acestia nu exista in apa trebuiesc adaugati. Capacitate de spumare mare au apele
uzate din industria celulozei, textila, industria de prelucrare a proteinelor si in industriile
fermentative.
Pentru a se obtine o buna separare prin flotatie trebuie luate masuri pentru a reduce
la minimum turbulenta din zona de separatie. Datorita vitezelor mari de urcare a
particulelor in procesul de flotatie, timpul de retentie a apelor uzate in bazinul de flotatie
este mai mic decat in bazinul de decantare.
Necesarul de aer variaza functie de natura si concentratia suspensiilor si depind de
conditiile care trebuie indeplinite de apa tratata.
Intr-o instalatie de flotatie cu aer difuzat, consumul de aer este de cca 0,2-1 m 3
aer/m3 apa uzata.
Pentru stabilirea parametrilor optimi ai procesului de flotatie, pentru o apa uzata
data, se recomanda efectuarea de teste la scara de laborator, pe un model fizic.

Centrifugarea
Centrifugarea este un proces de separare gravitationala a suspensiilor din apa in
care intervin acceleratii superioare celei gravitationale. In cazul centrifugarii se obtin
viteze mari de sedimentare, ceea ce duce la o separare a unei mase mari de suspensii
in unitatea de timp. Prin centrifugare se obtin concentrate mai compacte, cu un continut
mai mare de solid.
Datorita costurilor mari ale instalatiilor si a consumului de energie, acest procedeu
se aplica de preferinta apelor uzate cu continut mare de suspensii sau pentru
concentrarea namolurilor.
In epurarea apelor se utilizeaza, de regula, centrifugele decantoare cu ax orizontal,
cu functionare continua. Acestea sunt constituite dintr-un corp cilindro-conic rotativ in
care se roteste, la randul sau, - cu o viteza ceva mai mica – un ax melcat. Apa cu
suspensii este introdusa prin axul corpului melcat si este proiectata spre fata interioara
a peretelui corpului centrifugei. Solidele depuse pe acest perete datorita fortelor
centrifuge sunt raclate si impinse de catre corpul melcat spre zona conica a corpului
centrifugei. Lichidul limpezit, numit centrat, este evacuat pe la capatul opus al
centrifugei. Adancimea stratului de lichid deasupra peretelui centrifugei este stabilita cu
ajutorul unor deversoare circulare reglabile, peste care se evacueaza lichidul limpezit.
Transportul materialului concentrat pe zona conica este o sarcina delicata, datorita
fortelor mari de forfecare care intervin, precum si datorita posibilitatilor de stropire cu
lichid limpezit, ceea ce poate readuce materialul solid in corpul centrifugei.
Astfel, prin centrifugare se obtin concentrate de namol cu un continut mai mare de
50% de substanta uscata, comparativ cu namolurile obtinute prin alte metode de
separare la care concentratia in substante uscate este intre 4% si 10%.

Filtrarea
Filtrarea este procedeul de trecere a apelor printr-un mediu poros, pe care are loc
retinerea prin fenomene predominant fizice a unora din constituentii apelor.
Functie de spatiile libere ale mediului poros, in instalatiile de filtrare se pot retine din
apa impuritati de dimensiuni variabile, de la dimensiuni foarte mari cum ar fi poluantii
grosieri, pana la poluanti foarte fini. La mediile poroase cu pori mari, mecanismele de
retinere pe filtre este simplu, fiind oprite toate particulele cu dimensiuni mai mari decat
porii filtrelor. Se vorbeste astfel de un fenomen de sitare. Pe masura ce dimensiunile
porilor se micsoreaza, mai intervin si alte fenomene.
Mecanismele care contribuie la retinerea din apa a particulelor de impuritati pe un
filtru sunt foarte complexe. Retinerea pe suprafata filtranta depinde de caracteristicile
fizico-chimice ale particulelor, de caracteristicile mediului filtrant, de viteza de filtrare si
de caracteristicile fizice ale apei.
Curgerea prin medii filtrante poroase este mentinuta in mod normal in domeniul
laminar atat initial (in filtru curat), cat si dupa colmatarea lui cu suspensii. In aceste
conditii, curgerea are loc in conformitate cu legea lui Darcy.
Varietatea mecanismelor de retinere a impuritatilor din apa prin filtare si gama larga
de dimensiuni a particulelor care se retin a dus la o diferentiere intre procesele in care
predomina efectul de sita si cele in care primeaza alte mecanisme. In cele ce urmeaza
se prezinta pe scurt principalele procese de retinere prin filtrare, atat pentru corpuri
grosiere, cat si pentru particule de dimensiunea ionilor si moleculelor.
Retinerea pe gratare si site.
Gratarele servesc pentru indepartarea din apa a impuritatilor grosiere care pot forma
depuneri greu de evacuat si care ar bloca sistemele de raclare, pompele si vanele,
gurile de evacuare si deversoarele. Gratarele sunt formate din bare cu grosimi de 0,8–
1,2 cm asezate la o distanta de 12–60 mm, inclinate cu 30-90°fata de orizontala.
Materialele retinute, cu dimensiuni mai mari decat interstitiile dintre bare, formeaza ele
insele straturi filtrante care maresc treptat pierderea de sarcina a apei pe gratar si
trebuiesc indepartate periodic. Viteza apei la intrarea apei in gratare trebuie sa fie de
0,3-1 m/s pentru evitarea depunerilor in camera gratarului.
Pentru retinerea impuritatilor de dimensiuni mai mici se utilizeaza site statice sau
mobile.
Retinerea pe filtre
Cele mai utilizate filtre pentru indepartarea suspensiilor sunt filtrele granulare si
filtrele cu prestrat.
Materialul granular folosit frecvent este nisipul cuartos. Filtrele cu nisip sunt formate
din mai multe straturi cu densitati diferite care intr-un curent de apa ascendent se
stratifica conform densitatii si la care, dupa spalare, se obtine spontan o aranjare a
granulelor cu diametrul descrescand in sensul de curgere din timpul fazei de filtrare,
fapt care permite o folosire mai eficienta a adancimii filtrului.
Filtrele de nisip sunt impartite in:
- filtre lente cu viteze de filtrare de 0,1 – 0,6 m/h;
- filtre rapide cu viteze de filtrare de 3 – 6 m/h.
Aceste doua tipuri de filtre difera prin caracteristicile granulometrice ale nisipului si
prin modul de regenerare.
In epurarea apelor uzate filtrele cu nisip se utilizeaza in treapta secundara de
epurare sau pentru finisarea efluentilor treptei biologice. In aceste filtre au loc, pe langa
procesele fizice de retinere a particulelor insolubile si procese microbiologice de
degradare a unor materiale organice dizolvate sau in suspensie.
Filtrele cu prestrat sunt formate din suporturi poroase rigide asezate intr-o carcasa,
pe care se depune un strat subtire de material filtrant granular, format din particule
foarte fine de 5 – 100 μm. Fazele unui ciclu de functionare cuprind formarea
prestratului, filtarea si regenerarea. Pentru a prelungi durata fazei de filtare, uneori se
adauga In apa supusa tratarii materialul granular chiar In timpul filtrarii.
Separarea prin membrane
In procesele de epurare a apei, membrana este definita ca o faza ce actioneaza ca
o bariera pentru speciile moleculare sau ionice din apa, prin membrana putand trece in
general numai molecule de apa. Membranele pot fi constituite din materiale solide
(membrane consistente), din geluri imbibate cu solventi sau din lichide imobilizate intr-o
structura poroasa si rigida.
Practic o membrana trebuie sa aiba o permeabilitate mai mare pentru unele specii
decat pentru altele, deci sa fie permeoselectiva.
Separarea prin membrane este utilizata in cea mai mare masura pentru obtinerea
apei potabile, dar si pentru tratarea apelor uzate.
Dintre metodele ce utilizeaza separarea prin membrane, cea mai mare utilizare o au
osmoza, osmoza inversa, ultrafiltrarea si electrodializa.
In solutie, ionii substantelor ionice sau ionii formati prin ruperea unei molecule polare
sunt hidratati astfel incat volumul ionilor este mult mai mare decat volumul unei
molecule de apa, sau chiar a moleculelor de apa asociate prin legaturi de hidrogen.
Prin porii unei membrane semipermeabile (de dimensiuni moleculare) vor putea
trece molecule de apa, dar nu vor putea trece ionii hidratati.
Osmoza si osmoza inversa
In cazul solutiilor apoase cand doua solutii de concentratii diferite sunt separate
printr-o membrana semipermeabila, apa va trece prin membrana din solutia mai diluata
spre cea mai concentrata.
Acest proces, cunoscut sub numele de osmoza inceteaza cand presiunea
hidrostatica care se exercita asupra solutiei mai concentrate atinge o anumita valoare
de echilibru numita presiune osmotica. Presiunea osmotica variaza proportional cu
concentratia substantei dizolvate In apa si cu temperatura.
Procesul normal de osmoza poate fi inversat daca asupra solutiei concentrate se va
exercita o presiune mai mare decat presiunea osmotica. In acest caz, se va produce,
datorita presiunii exterioare mari, o circulatie a apei in sens invers. Astfel, dintr-o apa
bogata in saruri se va obtine in compartimentul 1 o apa curata. Acest proces este
utilizat pentru obtinerea apei dulci din apa de mare.
Primul material folosit la confectionarea membranelor semipermeabile a fost acetatul
de celuloza, obtinut in conditii speciale (celofan cu calitati speciale). Ulterior s-au obtinut
si membrane semipermeabile din materiale polimerizate stabile (poliamide, esteri micsti
de acetat - butirat de celuloza, amestecuri de acetat si nitrat de celuloza, s.a.). In
prezent se obtin membrane ce permit o eliminare a substantelor dizolvate, mai ales a
speciilor ionice, in proportie de 95-99%. Membranele folosite in separarea prin osmoza
sunt foarte subtiri (0,2 μm) si au o fragilitate ridicata. Membranele utilizate in osmoza
inversa sunt supuse la diferente mari de presiune de 20 – 100 bar, ceea ce determina
dificultati deosebite la realizarea instalatiilor practice care trebuie sa aiba o buna
etanseitate, o structura compacta, durabilitate mare si sa evite colmatarea si polarizarea
de concentratie.
Aplicatiile osmozei inverse pentru tratarea apelor uzate sunt satisfacatoare in
urmatoarele conditii:
- reducerea cantitatilor de ape uzate prin obtinerea unor solutii concentrate cu volum
mai mic decat al celor de ape uzate;
- daca exista posibilitatea recuperarii de materiale utile;
- daca se impune recuperarea apei in zonele sarace in apa;
- daca se poate realiza concentrarea poluantilor in volume mici de apa, reducandu-se
cheltuielile de evacuare a poluantilor.
Ultrafiltrarea
Ultrafiltrarea este procesul de separare prin membrane sub influenta unei diferente
de presiune. Membranele utilizate sunt caracterizate printr-o permeabilitate selectiva
pentru anumiti componenti ai unei solutii lichide. Se aplica mai ales pentru a separa
substantele dizolvate cu greutate moleculara peste500,care la concentratii mici au
presiuni osmotice mici si nu pot fi separate prin osmoza.
Prin ultrafiltrare pot fi indepartate din apa bacterii, virusi, amidon, proteine, pigmenti
din vopsele. Limita superioara a greutatii moleculare a substantelor care pot fi retinute
prin ultrafiltrare este de circa 500 000, peste aceasta limita separarea avand loc prin
filtrare obisnuita.
In cazul ultrafiltrarii prin membrane, mecanismul principal este sitarea selectiva, in
functie de diametrul particulelor de substante poluante si diametrul porilor. Capacitatea
de retinere a unei membrane pentru o substanta data depinde de dimensiunea, forma si
flexibilitatea moleculelor constituente ale membranei, precum si de conditiile de
exploatare. Pentru scopuri practice, se cere ca membranele de ultrafiltrare sa manifeste
retinere selectiva pe un domeniu relativ ingust de greutati moleculare si un flux mare de
solvent la diferenta mica de presiune. Pentru epurarea apelor uzate separarea selectiva
nu prezinta importanta decat in cazul in care concentratele separate pot fi valorificate. In
acest caz, ultrafiltrarea are un efect echivalent cu cel realizat prin coagulare, floculare,
decantare si ingrosare. Prin acest proces pot fi indepartate materii organice inerte si
microorganisme.
Electrodializa
Electrodializa constituie un proces de separare prin membrane cu permeabilitate
selectiva la anioni, respectiv la cationi, deplasarea acestora realizandu-se sub actiunea
unui camp electric ca in procesul de electroliza. Utilizarea unei instalatii de electrodializa
cu o singura celula este neeconomica, din cauza consumurilor mari de energie in
compartimentele electrozilor (pentru deshidratarea ionilor).
Daca numarul de compartimente dintre electrozi este marit, proportia de energie
consumata pentru transportul ionilor creste in raport cu aceea pentru deshidratarea
acelor ioni care ajung in compartimentele electrozilor. In practica se folosesc baterii de
electrodializa cu 40-500 compartimente.
In practica, prin electrodializa se obtine o apa demineralizata numai partial. Daca
demineralizarea este impinsa peste anumite limite, consumurile de energie pe unitatea
de apa produsa cresc foarte mult, iar produsul devine asemanator cu electroliza.
Electroliza poate fi utilizata pentru indepartarea sarurilor din apele uzate (de
exemplu a nitratilor din apele evacuate de pe terenurile agricole), cu conditia ca
substantele organice, eventual prezente in acestea, sa fi fost indepartate in prealabil.
Membranele pentru electroliza se realizeaza prin turnare de placi dintr-un amestec
de rasini schimbatoare de ioni, sub forma de granule, lianti inerti si solventi. Ele pot fi
obtinute din filme de polimeri poroase, in care se introduc prin reactie chimica, grupe
functionale schimbatoare de ioni.
Prin electroliza se pot recupera din apele uzate o varietate de substante utile: acizi
carboxilici (acetic, citric, lactic), lignite, cromati, etc.

Procese unitare care utilizeaza transferul Intre faze


In timp ce in cazul proceselor fizice descrise mai inainte, dupa izolarea din apa,
impuritatile raman tot in faza apoasa sub forma unor concentrate, exista alte procese in
care epurarea are la baza transferul poluantilor din apa intr-o alta faza nemiscibila cu
apa lichida, solida sau gazoasa. Intre aceste procese se incadreaza extractia lichid-
lichid, antrenarea poluantilor volatili cu abur sau cu gaz (stripare), distilarea, spumarea
si adsorbtia.

Extractia lichid-lichid
Extractia este o operatie de separare bazata pe diferenta de solubilitate a
componentilor din apa in unul sau mai multi solventi nemiscibili cu apa. Notand apa cu
A, poluantul cu P si solventul cu S , iar cantitatile mici ale acestora in diferite faze cu a,
p, si respectiv s, principiul extractiei este redat prin schema:

2 (A+P) + S = (A-a) + a + p + s + (P-p) +(S-s). (5.1)

3 apa de epurat solventul apa extrasa extrasul


4
Apa de epurat este pusa in contact cu solventul S in care poluantul P este mult mai
solubil decat apa. Dupa agitare ( pentru realizarea unei suprafete cat mai mari de
contact intre cele doua lichide) si dupa sedimentare se formeaza conform schemei de
mai sus doua straturi: apa extrasa si extractul. Dupa separarea acestora urmeaza
recuperarea solventului (de obicei prin distilare), ceea ce in cazul ideal al recuperarii
totale a solventului duce la rezultatul final exprimat prin schema:

5 (A+P) = (A-a) + p + a + (P-p) (5.2)

6 apa uzata apa epurata concentratul de poluant

O extractie inaintata a poluantului din apa se realizeaza prin repetarea operatiei de


extractie cu portiuni noi de solvent proaspat. Cea mai rationala varianta a procesului
este extractia in contracurent.
Un bun solvent pentru extractia poluantilor din ape uzate trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- sa posede fata de impuritati o afinitate cat mai ridicata in comparatie cu a apei, sa aiba
o solubilitate cat mai scazuta in apa si sa dizolve cat mai putina apa pe un domeniu larg
de temperatura,
- sa nu formeze emulsii cu apa,
- sa aiba o densitate cat mai diferita de a apei,
- sa nu sufere transformari chimice in timpul utilizarii,
- sa aiba punct de fierbere cat mai indepartat de al apei,
- sa fie ieftin.
Pentru epurarea apelor uzate se folosesc, in special, hidrocarburi alifatice, dintre
care hexanul este utilizat cel mai frecvent.
Varianta de aplicare a extractiei in purificarea apei este aceea in care substanta
extrasa din amestec este insasi apa, nu substante dizolvate in aceasta. In acest scop s-
au dovedit eficienti ca solventi aminele alifatice cu 5 si 6 atomi de carbon (de exemplu
diizopropilamina),care extrag in mod selectiv apa si in care impuritatile (mai ales cele
minerale) au o solubilitate scazuta. Solubilitatea apei in dizolvantii de acest fel variaza
puternic cu temperatura, astfel ca prin incalzirea extractului are loc separarea apei si a
dizolvantului, acesta din urma fiind refolosit in proces.
Extractia se foloseste la scara industriala pentru separarea si recuperarea fenolului
din apele condensate de la prelucrarea termica a carbunilor si pentru extractia din apele
uzate a unor metale ce sunt transformate in prealabil in complecsi organici, solubili in
solventi nemiscibili cu apa.
Transferul lichid-gaz
Substantele volatile prezente in apa pot fi indepartate (stripate) prin antrenare cu
gaze sau vapori (aer, gaze de ardere, vapori de apa). Procesul este analog cu acela de
extractie, rolul solventului fiind preluat de faza gazoasa sau de vapori. Desfasurarea
procesului este favorizata de crearea unor conditii care duc la micsorarea solubilitatii in
apa a substantei poluante, aceasta putandu-se obtine, de obicei, prin modificarea pH-
ului si prin ridicarea temperaturii, pH-ul actionand favorabil prin transformarea unor
poluanti in forma lor neionizata, moleculara, mai greu solubila. Astfel, la valori mici ale
pH-ului, devine posibila indepartarea hidrogenului sulfurat,

7 S2- + 2 H+ → H2 S (5.3)
8 sulfura solubila hidrogen sulfurat molecular
9 In apa greu solubil In apa

a mercaptanilor si a bioxidului de carbon si, in general, a acizilor slabi volatili, iar la


valori ridicate ale pH-ului a amoniacului, aminelor alifatice inferioare si in general a
bazelor slabe volatile,

10 NH4+ + OH- → NH3 + H2O (5.4)


11 ioni de amoniu amoniac molecular
12 solubili in apa greu solubil in apa calda
13
Striparea componentilor volatili din apele uzate se face prin realizarea unei suprafete
mari de contact intre apa si faza gazoasa sau de vapori, fiind avantajoasa circulatia in
contracurent a celor doua faze. Contactul lor se poate asigura prin barbotarea gazului in
apa in bazine deschise sau coloane cu talere, ori prin prelingerea apei peste o
umplutura prin care circula in contracurent faza gazoasa, in acest din urma caz
putandu-se folosi instalatii asemanatoare cu turnurile de racire. Un contact bun poate fi
obtinut si prin pulverizarea apei in faza gazoasa (de obicei in aer).
Striparea cu gaze si vapori da rezultate pozitive si in cazul poluantilor organici volatili
nepolari, care in mod natural au o solubilitate scazuta in apa, in deosebi la temperaturi
mai ridicate. Metoda este convenabila mai ales in cazul apelor uzate care rezulta din
procesul de productie si deci, nu mai necesita consum de energie pentru incalzire.
Striparea poluantilor in atmosfera conduce la impurificarea acesteia si, de aceea, se
recomanda descarcarea gazelor de stripare prin cosuri inalte. O solutie mai rationala
este captarea si valorificarea poluantilor. Astfel, substantele volatile cu caracter bazic
pot fi absorbite in solutii ale unor acizi tari cu obtinerea de saruri, de exemplu in cazul
amoniacului care absorbit in acid sulfuric formeaza sulfat de amoniu, folosit ca
ingrasamant agricol, iar substantele acide in solitii ale unor baze tari, de exemplu, prin
absorbtia hidrogenului sulfurat in hidroxid de sodiu se obtine sulfura de sodiu utilizabila
in industria celulozei.
Din date experimentale a reiesit ca pentru a indeparta 1 kg. de hidrogen sulfurat
sunt necesari 100-200 m3 aer/m3 apa uzata. In cazul striparii amoniacului, literatura
mentioneaza (In cazul folosirii instalatiilor de tipul turnurilor de racire cu functionare la
temperatura ambianta) consumuri de aer foarte ridicate de 2000-3500 m 3 aer/1m3 apa
uzata.
In epurarea apelor uzate, pentru unele scopuri, prezinta importanta practica si
procesul invers, de transfer in apa a unor componenti din faza gazoasa. Cel mai
important caz este acela de introducerii de oxigen in apa. Aceasta se realizeaza cu
ajutorul oxigenului gazos, dar, mai eficient, cu ajutorul aerului (aerare). Pentru aerare
sunt folosite numeroase tipuri de dispozitive, clasificate, de obicei, in mecanice si
pneumatice, acestea asigurand dispersia apei in aer sau /si a aerului in apa pentru
crearea unei arii cat mai mari a suprafetei de separare apa-aer pe care are loc
transferul.
Distilarea
Distilarea este procesul de epurare a apelor uzate prin trecerea apei in faza de
vapori prin incalzire, urmata de condensarea vaporilor. Datorita volatilitatii reduse a
majoritatii impuritatilor dizolvate, se obtine, de obicei, o apa cu calitate net imbunatatita.
Prin distilare se indeparteaza si materii in suspensie , iar microorganismele sunt
distruse aproape in totalitate.
In comparatie cu alte procese de epurare a apelor uzate, distilarea este in prezent
dezavantajoasa datorita consumului relativ ridicat de energie. Chiar in cazul utilizarii
unor sisteme rationale de incalzire, cum ar fi evaporatoare cu efect multiplu, consumul
de caldura este semnificativ, de cca 45 kcal./1 kg apa. Totusi, distilarea poate fi
justificata cand este folosita pentru concentrarea unor efluenti cu toxicitate mare, care
urmeaza a fi distrusi prin incinerare.
Inghetarea
Inghetarea ca proces de epurare, consta in trecerea apei din faza lichida in faza
solida sub forma de cristale de gheata constituite din apa aproape pura, care se separa
de solutia reziduala imbogatita in impuritati. Prin topirea cristalelor de gheata (dupa
prealabila lor spalare cu apa curata) se obtine o apa de puritate ridicata.
O varianta a procesului de inghetare se bazeaza pe formarea, la temperaturi
apropiate de 00C, intre apa si anumite substante, cum ar fi hidrocarburi alifatice cu
greutate moleculara mica sau derivati halogenati ai acestora, a unor combinatii solide
care cuprind in reteaua lor cristalina molecule de apa pura si de hidrocarbura. Dupa
separarea din lichidul initial si topirea cristalelor rezulta doua faze nemiscibile, apa
curata si agentul de hidratare. Daca acesta din urma este, de exemplu, propanul,
temperatura de topire a hidratului este de circa 5,7 0C.
Spumarea
Spumarea este procesul de separare din apa a unor impuritati organice dizolvate ca
urmare a tendintei de acumulare a lor pe interfata apa-aer, respectiv datorita respingerii
lor din masa de apa. Cantitatea de poluant separata este proportionala cu aria interfetei
aer-apa, si in acest caz este avantajoasa existenta unei arii cat mai mari, care poate fi
obtinuta prin spumare. Formarea spumei este conditionata de prezenta in apa a
substantelor superficial-active, care au capacitatea de a micsora tensiunea superficiala
a apei. Astfel de substante, de exemplu detergentii, proteinele si hidrolizate de proteine,
saruri ale unor acizi organici sulfonici si carboxilici, saponine etc., pot fi prezente ca
poluanti in apele uzate. Exista si situatii in care, pentru formarea spumei sau pentru a
imbunatati separarea unor impuritati se adauga agenti de spumare, cum ar fi detergentii
cationici In doza minima de circa 0,5 mg/l.
Formarea spumei este indusa prin barbotarea in apa a aerului, de preferinta difuzat
sub forma de bule fine. Consumurile de aer sunt de ordinul a 4-8 m3/m3 apa uzata, iar
timpii de retentie hidraulica in bazinul de spumare de 5-10 min.
Spuma acumulata la suprafata apei in bazinul de spumare se indeparteaza continuu
prin raclare, in asemenea cantitate si de la o astfel de diferenta de la suprafata masei
de lichid, incat continutul in apa al spumei sa fie cat mai scazut. Este de dorit ca
volumul de concentrat lichid, rezultat dupa spargerea spumei, sa nu depaseasca 1% din
volumul apei epurate.
Separarea prin spumare a fost aplicata la indepartarea detergentilor din ape si la
epurarea apelor uzate din industria celulozei si a hartiei.
Adsorbtia
Adsorbtia, ca proces de epurare, are la baza fenomenul de retinere pe suprafata
unui corp a moleculelor unei substante dizolvate in apa. Materialul solid sau lichid pe
care are loc retinerea se numeste adsorbant iar substanta care este retinuta adsorbat.
Substantele retinute pot fi indepartate prin incalzire sau extractie, astfel incat
adsorbantul isi recapata aproape in intregime proprietatile initiale. Adsorbtia permite
retinerea unor poluanti chiar cand acestia sunt prezenti in concentratii mici si prezinta
selectivitate pentru anumite substante.
Procesul de adsorbtie este caracterizat prin echilibrul de adsorbtie, care exprima
repartitia cantitativa, la echilibru, a substantei adsorbite intre faza de adsorbant si faza
apoasa supusa epurarii si prin cinetica de adsorbtie, care urmareste mecanismul
procesului si viteza cu care se desfasoara acesta.
Ca adsorbanti se utilizeaza materiale solide caracterizate printr-o suprafata specifica
foarte mare. La carbunele activ, adsorbantul cel mai folosit in epurarea apelor,
suprafata specifica ajunge la valori in jurul a 1000 m 2/g. Carbunele activ se utilizeaza
sub forma de granule (diametre de 1-6 mm) sau de pulberi (0,1-0,5 mm). In afara
carbunelui activ au fost folositi ca adsorbanti pentru epurare si cocsul, cenusile fine de
la arderea combustibililor, cenusile de la arderea namolurilor etc.
Cercetarile privind adsorbtia pe carbune activ a impuritatilor dizolvate in apa au
condus la urmatoarele concluzii:
- capacitatea de adsorbtie este puternic influentata de greutatea moleculara a
adsorbatului , crescand o data cu aceasta;
- cresterea temperaturii micsoreaza capacitatea de adsorbtie, dar mareste viteza de
adsorbtie;
- scaderea pH-ului influenteaza de obicei favorabil capacitatea de adsorbtie;
- capacitatea de adsorbtie si viteza de adsorbtie cresc la micsorarea dimensiunilor
particulelor de adsorbant;
- capacitatea de adsorbtie depinde de timpul de contact, fiind maxima la atingerea
echilibrului.
Adsorbtia se aplica, de regula, pentru indepartarea din apa a unor impuritati in
concentratie scazuta, ramase dupa aplicarea altor procese de epurare si atunci cand se
impune un grad de epurare foarte ridicat. Sunt rare cazurile in care substantele
adsorbite din apa sunt separate din adsorbant prin desorbtie in vederea valorificarii;
adsorbantii epuizati sunt fie aruncati, in cazul adsorbantilor ieftini, fie regenerati pentru
refolosire.
Dupa modul in care se realizeaza contactul intre apa de epurat si adsorbant se
disting adsorbtia statica si dinamica. In primul caz adsorbantul fin divizat este agitat cu
apa si dupa un timp anumit este separat prin decantare sau filtrare, in timp ce in cazul
adsorbtiei dinamice, apa uzata strabate in flux continuu un strat fix, mobil sau fluidizat
de adsorbant.
Cele mai multe instalatii de epurare prin adsorbtie sunt de tipul dinamic si utilizeaza
paturi fixe de carbune activ cu granulatia de 0,5-2,0 mm, mai ales in filtre inchise,
inaltimea stratului de carbune in aceste filtre fiind de 1-3 m. In unele cazuri, au fost
folosite si filtre deschise, cu viteze mai mici si cu inaltimi ale stratului de 0,5-1,0 m.
Cresterea timpului de contact intre apa si carbune influenteaza semnificativ eficienta
epurarii, in timp ce, o viteza marita de circulatie a apei favorizeaza adsorbtia. La filtrele
cu carbune activ se adopta viteze de filtrare de 5-30 m / h.
Pentru a evita colmatarea filtrelor este importanta indepartarea prealabila a
poluantilor in suspensie.
Din experienta rezulta ca un carbune activ de buna calitate poate adsorbi o masa de
substante organice reprezentand cca. 5% din masa sa, dupa care este necesara
regenerarea. Aceasta se face mai ales pe cale termica; la cca. 900 0C in atmosfera cu
compozitie controlata de aer si vapori de apa.
Pentru alegerea adsorbantului si pentru stabilirea conditiilor de exploatare optime se
recomanda efectuarea prealabila de teste de laborator.

5.1.2 Procese chimice


Procesele chimice de epurare sunt acelea in care poluantii sunt transformati in alte
substante mai usor de separat, cum ar fi precipitate insolubile sau gaze care pot fi
stripate, cu nocivitate mai scazuta sau mai susceptibile de a fi indepartate prin alte
procese de epurare, de exemplu prin procese biologice.

Neutralizarea
Neutralizarea este procesul prin care pH-ul unei ape uzate, avand valori in afara
intervalului favorabil dezvoltarii florei si faunei acvatice (pH=6,5-8,5), este reglat prin
adaus de acizi sau baze dupa caz. Neutralizarea apei are ca efect si micsorarea
insusirilor corozive ale apei care pot determina degradarea materialelor cu care vine in
contact, cum ar fi conducte , constructii si instalatii de transport sau de epurare.
Neutralizarea apelor acide
Industriile care evacueaza acizi sunt foarte variate : fabrici de acizi si de explozivi ,
industria metalurgica , decapari si acoperiri metalice, rafinarii de petrol , fabrici de
ingrasaminte , instalatii de obtinere a derivatilor organici halogenati , etc.
Inainte de a stabili masurile de neutralizare este necesar, in primul rand , sa se
epuizeze toate posibilitatile de a micsora cantitatea de acizi evacuata ; prin aceasta , in
afara de economia de acizi se obtine si micsorarea cheltuielilor pentru neutralizare. In al
doilea rand , trebuie examinata posibilitatea de neutralizare reciproca , totala sau
partiala , a apelor uzate acide si alcaline , rezultate din aceeasi intreprinderea sau din
intreprinderi invecinate. In astfel de cazuri, se prevad bazine de egalizare separate
pentru ape acide si cele alcaline, bazine din care se poate realiza apoi o dozare
proportionala cu debitele medii ale celor doua categorii.
Pentru neutralizarea apelor acide se poate folosi o gama larga de substante cu
caracter bazic (oxizi, hidroxizi, carbonati). Alegerea neutralizantului se face in functie de
natura acidului care trebuie neutralizat, de costul neutralizantului, de volumul si
caracteristicile sedimentelor formate dupa neutralizare.
Neutralizantii care pot fi luati in consideratie in practica sunt : piatra de var CaCO3 si
dolomita CaMg(CO3)2; varul CaO sub forma de hidroxid de calciu(lapte de var sau var
stins praf); NaOH si Na2CO3. Pentru neutralizare se pot folosi si unele deseuri
industriale cum sunt namolurile de la fabricile de soda, unele sterile de la preparatiile
miniere, namolurile de la obtinerea acetilenei din carbid, etc.
Piatra de var (CaCO3) este unul dintre primii neutralizanti folositi pentru
neutralizarea apelor acide. Dupa provenienta ei, piatra de var prezinta reactivitate
variabila fata de acizii minerali. Aceasta depinde de compozitia chimica si mai ales de
structura cristalina a materialului. Reactivitatea diferitelor feluri de carbonati de calciu
naturali scade in ordinea: dolomita, creta, ardezie, marmura, calcar de scoici.
Filtrarea printr-un strat de calcar granular are efect de neutralizare numai in cazul
apelor cu continut mic de acizi pana la 0,3-0,5 % ;daca concentratia este mai mare, in
afara de scaderea reactivitatii , se produce o cimentare a granulelor din patul filtrant.
Avand in vedere ca prin reactia calcarului cu acidul sulfuric rezulta sulfat de calciu greu
solubil, calcarul nu este indicat pentru ape uzate care contin acest acid, intrucat sulfatul
de calciu format pe suprafata granulelor impiedica contactul ulterior al acidului cu
carbonatul de calciu. Reactivitatea pietrei de var este micsorata chiar si in cazul acizilor
clorhidric si azotic, daca acestia sunt prezenti in concentratii mai mari (peste 1,2 %),
desi dau compusi de reactie solubili. Explicatia pare a fi aceea ca la concentratii mari de
acizi rezulta o cantitate sporita de bioxid de carbon care, acoperind o mare parte din
granulele de calcar, le micsoreaza suprafata de contact. Neutralizarea prin filtrare peste
piatra de var nu este posibila cand in apa sunt prezenti ioni ai metalelor grele care
formeaza pelicule de hidroxizi pe suprafata granulelor. Piatra de var se poate folosi la
neutralizare si sub forma de pulbere care se adauga ca atare, in stare uscata, sau sub
forma de suspensie apoasa. Si in acest caz apar limitele mentionate, legate de natura si
concentratia acizilor.
Varul stins sub forma de praf (var hidratat) prezinta avantajul ca poate fi manipulat,
transportat si dozat in aceasta stare cu multa usurinta. Dozarea varului sub forma de
praf are In plus avantajul ca reduce timpul de decantare si volumul sedimentelor
Laptele de var (suspensie de hidroxid de calciu in apa) se foloseste la neutralizare in
concentratie de 5-10 % CaO. Doza de var se calculeaza astfel incat sa reprezinte circa
105 % din valoarea calculata stoichiometric. In cazul neutralizarii acidului sulfuric, se
recomanda ca reglarea adausului sa fie facuta astfel Incat pH-ul amestecului sa fie cat
mai aproape de valoarea pH=7, cand rezulta un precipitat cu granule mai mari care
sedimenteaza mai repede.
Hidroxidul si carbonatul de sodiu sunt neutralizanti foarte eficienti, usor de
transportat, depozitat si dozat, care duc la formarea unor sedimente mai putin
voluminoase decat calcarul si varul. In schimb, costul lor este mai ridicat. Cele doua
substante pot fi achizitionate ca produse solide, hidroxidul de sodiu putand fi
achizitionat si sub forma de lesie concentrata.
Neutralizarea apelor alcaline
Cantitatile de alcalii care se evacueaza cu apele uzate industriale sunt in general
mai mici decat cele de acizi.
Pentru neutralizarea apelor alcaline se pot folosi acizii reziduali rezultati din diferite
procese industriale, cu conditia ca acestia sa nu contina in concentratii suparatoare alte
impuritati.
Un neutralizant ieftin pentru apele uzate alcaline il constituie gazele de ardere
bogate in dioxid de carbon, circa 14 % vol., care rezulta de exemplu de la centralele
termice. Se poate utiliza si bioxidul de carbon imbuteliat, in acest caz, instalatia si
exploatarea ei sunt foarte simple, dar cheltuielile sunt ridicate. Dioxidul de carbon
pentru neutralizare poate fi produs si direct in apele uzate, prin combustie cu ajutorul
unui arzator scufundat.
La instalatiile de neutralizare cu functionare continua se recomanda automatizarea
dozarii reactivilor In functie de pH-ul urmarit. Cum in practica aciditatea sau alcalinitatea
apelor uzate brute este foarte variabila, nu este posibila reglarea manuala a dozei de
reactivi de neutralizare. In cazul debitelor mici de ape uzate se pot adopta instalatii de
neutralizare cu functionare discontinua, simple, usor de exploatat si sigure.
14
Oxidarea si reducerea
Oxidarea si reducerea sunt procese in care substantele se transforma in altele ca
urmare a schimbului de electroni. Despre materialele care se transforma cedand
electroni se spune ca se oxideaza, iar despre cele care accepta electroni, ca se reduc,
cele din prima categorie fiind materiale reducatoare, iar cele din a doua, materiale
oxidante. Intrucat nu poate exista o reactie de oxidare fara o reactie cuplata de
reducere, procesul in ansamblul sau este numit o reactie de oxido-reducere. Aceasta
interpretare a reactiilor de oxido-reducere este aplicabila compusilor anorganici. In cazul
celor organici, oxidarea se poate defini ca avand loc atunci cand are loc un transfer de
specii diferite de cele ionice normale, si anume: electronul e-, atomul liber de hidrogen
H•, atomul liber de oxigen O•, radicalul hidroxil OH•, atomul liber de clor Cl•, ionul de
clor Cl+ sau alte specii asemanatoare. Pentru scopuri practice, in domeniul epurarii
apelor se poate accepta interpretarea reactiei de oxidare ca aceea in care are loc aditie
de oxigen sau indepartare de hidrogen.
Oxidarea
Scopul oxidarii in epurarea apelor uzate este de a converti compusii chimici nedoriti
in altii care nu sunt, sau sunt mai putin suparatori. In acest scop, nu este necesara
oxidarea completa, de exemplu, in cazul substantelor organice, nu este necesara
transformarea lor pana la bioxid de carbon, apa si alti oxizi. Oxidarea se aplica atat
substantelor anorganice (de exemplu Mn2+, S2-, CN-, SO32- etc.) cat si celor organice
(de exemplu fenoli, amine, acizi humici, diverse combinatii cu insusiri toxice, bacterii
etc.).
Oxidarea chimica cu oxigen din aer decurge cu viteze satisfacatoare numai la
temperaturi si presiuni peste cele ordinare si, eventual, in prezenta de catalizatori. In
practica se recurge la agenti oxidanti mai energici: ozonul, permanganatii, feratii, apa
oxigenata, clorul si bioxidul de clor. Costul ridicat al unora dintre acestia, cum sunt feritii
si apa oxigenata, a limitat mult aplicarea lor in practica. Exista si alte metode de
oxidare, indirecte, dintre care cea mai importanta este oxidarea anodica directa prin
intermediul unor produsi de electroliza, de exemplu cu clor activ. Activitatea agentilor
chimici oxidanti poate fi intensificata prin asociere cu introducerea in sistem de energie
sub diferite forme pentru a favoriza aparitia speciilor de oxigen cu mare potential
oxidant (radicali liber OH•, oxigen atomic, ozon, peroxizi etc.). In acest sens, se aplica
iradiere cu raze gama, raze ultraviolete, ultrasunete, producerea fenomenului de
cavitatie etc., sau prin folosirea unor catalizatori (oxizi de cupru, nichel, cobalt, zinc,
crom, fier, magneziu, platina poroasa, chinone, etc.).
Oxigenul, care are o mare importanta in epurarea biologica aeroba, este introdus in
apa uzata de epurat, de obicei, prin aerare. Oxigenul molecular este folosit, de
exemplu, pentru oxidarea ionilor bivalenti de fier si mangan si a sulfurilor, in prezenta de
catalizatori).
Ozonul este oxidant mult mai energic, capabil sa reactioneze rapid cu o gama larga
de poluanti si cu microorganismele din apa. El este generat prin descarcari electrice la
tensiuni inalte (5000-30000 V) in aer sau in oxigen uscat, aplicand concomitent racirea
pentru a evita descompunerea. In practica, pentru a produce 1 kg. ozon se consuma o
cantitate de energie de cca. 7 kWh. Aerul si oxigenul ozonizat sunt introduse in apa prin
difuzorii porosi sau prin sisteme mecanice de dispersie. In epurarea apelor uzate,
ozonul este folosit pentru decolorare, dezinfectie, oxidarea partiala a unor substante
nocive (fenoli, detergenti, cianuri etc.). Este de subliniat ca ozonul are o toxicitate
ridicata, pentru expunere continua concentratia in aer fiind limitata 1a circa 0,1 mg/m3).
Permanganatii sunt oxidanti puternici folositi mai ales pentru finisarea efluentilor
care au fost supusi anterior altor procese de epurare, pentru eliminarea culorii si a
mirosului, oxidarea fierului, sulfurilor si cianurilor. La tratarea cu permanganati rezulta
bioxid de mangan hidratat, care, pe de o parte functioneaza ca absorbant si coagulant,
dar pe de alta parte necesita a fi indepartat din apa.
Clorul poate oxida eficient hidrogenul sulfurat, mercaptanii, nitritii, amoniacul, fierul si
manganul, cianurile si unele substante organice. Deosebit de raspandita este
distrugerea cianurilor cu clor pana la formare de cianati sau chiar de azot molecular,
conform reactiilor:

CN-+ OCI- → CNO- + Cl- (5.5)


2 CNO- + 3 OCl- → N2 + 2 HCO3- + 3 Cl- (5.6)

Un dezavantaj al folosirii clorului la tratarea apelor care contin substante organice


este formarea compusilor organici halogenati cu nocivitate ridicata. Acest efect este
eliminat in cazul folosirii bioxidului de clor, care, datorita stabilitatii sale scazute, se
prepara in situ.
In afara clorului molecular, pentru epurarea se utilizeaza si alte produse cu continut
de clor activ, cum ar fi hipocloritii de sodiu si de calciu, clorura de var, cloraminele.
Reducerea
Ca si oxidarea poluantilor, reducerea este folosita pentru transformarea unor
poluanti cu caracter oxidant, nociv, in substante inofensive sau care pot fi indepartate
din apa prin aplicarea altor procese de epurare. Un caz tipic este reducerea cromului
hexavalent la crom trivalent in vederea precipitarii acestuia ca hidroxid, conform
reactiei:
Cr2O72- + 6FeSO4 + 7H2SO4 → Cr2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O + SO42-
(5.7)
Reducerea se poate face cu fier bivalent sau cu acid sulfuros in mediu acid.
Agentii reducatori folositi curent in practica sunt sarurile fierului bivalent, sulfitii,
acidul sulfuros si alte combinatii cu sulf la valente mai mici decat 6, fierul metalic in
mediu acid.
In afara de tratarea apelor cu continut de cromati si bicromati, reducerea este
aplicata pentru eliminarea clorului activ in exces cu sulfiti sau cu bioxid de sulf,
insolubilizarea unor ioni metalici, Cu, Ag, prin reducere cu metale ordinare (de exemplu
cu fier), transformarea nitroderivatilor aromatici in amine, prin reducere cu hidrogen
nascand, transformarea compusilor organici halogenati prin inlocuirea halogenului cu
hidrogen etc.

Precipitarea
Precipitarea este procesul de epurare bazat pe transformarea poluantilor din apele
uzate in produsi greu solubili. Precipitarea este, de regula, rezultatul unor reactii chimice
din care rezulta substante mai greu solubile, dar ea poate avea loc si in urma schimbarii
unor conditii fizice, cum ar fi suprasaturarea unei ape prin concentrare, micsorarea
solubilitatii unor substante organice prin sporirea concentratiei de electroliti, micsorarea
solubilitatii unei sari prin marirea concentratiei unuia dintre ionii care o compun respectiv
a ionului cu nocivitate scazuta. In legatura cu acest ultim exemplu, este ilustrativa
marirea eficientei de indepartare a fluorurilor din apa, la precipitarea lor ca fluorura de
calciu, prin introducerea de ioni de calciu, eventual prin adaus de CaCl2. Acest adaus
deplaseaza echilibrul in favoarea transformarii unei cantitati mai mari de ion F- in
fluorura de calciu greu solubila, conform reactiei:
2 F- + Ca2+ → CaF2 (5.8)
15 Precipitat

Coagularea si flocularea
Asa cum s-a mentionat la inceputul capitolului, dimensiunea particulelor de impuritati
care pot fi prezente in apele uzate variaza de la 10-7 mm la circa 1 mm. O parte din
acestea pot fi separate prin sedimentare. Intrucat insa o parte din impuritati au
dimensiuni si deci viteze de sedimentare prea mici pentru a putea fi separate din apa pe
aceasta cale, se recurge la agregarea lor in particule mai mari, care pot fi indepartate
prin coagulare si sedimentare. Particulele foarte fine sunt inconjurate de invelisuri de
ioni si poseda deci o incarcare electrica care provoaca repulsia particulelor intre ele,
pentru agregarea particulelor fiind necesara invingerea sau anularea acestor forte de
repulsie.
Toti solii liofobi (adica particulele intre care nu exista interactiune) sunt alcatuiti din
doua parti:
- nucleul, partea interioara, neutra din punct de vedere electric, care constituie masa
micelei;
- partea exterioara, ionogena, formata din doua straturi de ioni.
Conform conceptiei stratului dublu electric exista un strat de adsorbtie, care adera
direct la nucleu si este denumit strat fix sau Helmholtz si un strat difuz, care este format
din antiioni sau contraioni. Stratul fix este asemanator unui condensator si este denumit
strat dublu electric.
Particulele coloidale din apa, datorita incarcarii superficiale cu sarcini electrice, apar
incarcate cu un potential negativ, numit potential zeta sau potential electrocinetic.
Coloizii, prin structura lor, apar incarcati negativ, incarcare ce le confera stabilitate
sau echilibru stabil, nu sedimenteaza si se mentin in echilibru mult timp. Stricarea
echilibrului coloidal se realizeaza prin neutralizarea sarcinilor electrice ce conduce la
sedimentarea particulelor datorita formarii unor particule mai mari, flocoane.
In literatura de specialitate, termenul de coagulare este folosit pentru a descrie
procesul de destabilizare produs prin compresia celor doua invelisuri electrice care
inconjoara particulele coloide, ceea ce face posibila agregarea lor, iar termenul de
floculare se refera la destabilizarea prin adsorbtia unor molecule mari de polimeri care
formeaza punti de legatura intre particule. Aceasta semnificatie a termenilor nu este
unanim acceptata. Multi specialisti folosesc termenul de floculare pentru a descrie
fenomenele de transport care concura la realizarea coagularii. Deci exista numeroase
teorii cu privire la stabilitatea coloizilor si la mecanismele prin care se poate realiza
destabilizarea, nici una dintre acestea nu permite prognoza comportarii in detaliu a unui
sistem coloid si, de aceea, in practica aceasta comportare este evidentiata prin teste
experimentale.
Procesul de coagulare se petrece in doua faze:
- faza pericinetica, la introducerea reactivului, intr-un timp foarte scurt, cand are loc
neutralizarea si formarea de microflocoane neobservabile cu ochiul liber;
- faza ortocinetica, in care are loc formarea de flocoane mari, vizibile cu ochiul liber,
chiar agregate, usor sedimentabile.
Daca la inceputul procesului cantitatea de flocoane este de ordinul sutelor de
mii/cm3 de apa, se ajunge ca la sfarsitul procesului sa existe 5-10 flocoane/cm 3 de apa.
Mecanismele coagularii-flocurarii sunt mecanismele destabilizarii coloizilor, care au
fost stabilite in decursul timpului si confirmate prin numeroase cercetari experimentale.
Astazi sunt considerate patru mecanisme si anume:
- compresia stratului electric al coloizilor;
- neutralizarea sarcinilor electrice ale coloizilor;
- formarea precipitatelor;
- adsorbtie si legare intre particulelor de precipitare prin punti sau lanturi in punte,
Me-OH-Me.
Factorii care contribuie la destabilizarea particulelor sunt:
- hidroliza ionilor polivalenti si formarea de specii monomerice si polimerice de
hidroliza
- adsorbtia speciilor de hidroliza la interfata particulelor coloidale;
- prinderea particulelor destabilizate in agregate;
- antrenarea particulelor destabilizate prin forte Van der Waals;
- schimbari in structura polimerilor de tip Me-OH-Me, cu contributie in adsorbtia
flocoanelor.
Influenta unuia sau mai multor factori se manifesta in functie de compozitia chimica
si biologica a mediului apos si de natura fizico-chimica a particulei.
Procesul de coagulare-floculare depinde de chimismul apei, respectiv de pH,
alcalinitatea, valoarea indicatorilor Cl −3HCO-, SO, de substante organice prezente in
special acizi humici si acizi fulvici.
De asemenea, procesul de coagulare este dependent in cazul apelor cu incarcare
biologica de tipul algelor existente.
Destabilizarea coloizilor cu sarcina electrica negativa - intalniti mai frecvent in
practica - se poate realiza prin tratarea cu ioni metalici pozitivi, eficienta sporind cu
valenta ionilor. Astfel, pentru a obtine acelasi efect de coagulare cu saruri de potasiu,
calciu si aluminiu este nevoie de o doza de saruri de circa 10 ori mai mare in cazul
calciului si de circa 500 de ori mai mare in cazul potasiului decat in cazul aluminiului.
In practica se folosesc, cu precadere, sarurile de metale trivalente, Fe(III) si Al(III).
La coagularea cu saruri metalice are loc formarea de hidroxizi metalici polimerizati,
incarcati electric pozitiv, capabili sa se adsoarba pe suprafata particulelor si in acelasi
timp sa asigure legaturi intre mai multe particule. Doza de coagulant necesara pentru
destabilizare depinde de concentratia coloizilor, de pH si de prezenta in solutie a altor
ioni.
Pentru formarea puntilor de legatura intre particulele coloidale destabilizate se
utilizeaza polimeri organici sau anorganici. Cei organici pot fi cationici (polimeri de
amine tertiare), anionici (polimeri ai acidului acrilic, poliacrilamida mai mult sau mai
putin hidrolizata, polistiren sulfonat etc.) sau neionici (poliacrilamida, oxid de polietilena
etc.). Drept polielectrolit anorganic se foloseste in special acidul silicic polimerizat.
Polimeri organici cu insusiri floculante sunt prezenti si in secretiile extracelulare ale
unor microorganisme, printre care si cele din namolul activ, acestia avand un rol
important in flocularea namolului activ.
Concentratia cationilor bivalenti si trivalenti din apa poate exercita o influenta
importanta asupra capacitatii polielectrolitilor anionici de a agrega coloizii incarcati
negativ. Adaosul de coagulanti cationici sau de polielectroliti in doze excesive poate
duce la inversarea sarcinii particulelor coloidale si la restabilizarea lor.
Intrucat particulele coloidale sunt prezente in aproape toate categoriile de ape uzate
industriale, coagularea este unul dintre procesele de epurare care isi gaseste o aplicare
larga in practica.
In practica tratarii apei, cele mai folosite procedee sunt:
- coagularea cu adaus de reactivi chimici numiti coagulanti;
- coagularea electrica sau electrocoagulare.
Coagularea cu saruri de aluminiu
Sarurile de aluminiu, cele mai utilizate in procesul de coagulare sunt:
- sulfatul de aluminiu;
- aluminat de sodiu ;
- clorura de aluminiu ;
- policlorura bazica de aluminiu (PCBA) etc.
Cel mai folosit reactiv la scara industriala este sulfatul de aluminiu.
Coagularea cu saruri de fier
Sarurile de fier sunt utilizate in cazul purificarii apelor reziduale,domeniul de
precipitare al Fe(OH)3 este mai extins decat la Al(OH) 3, incepand de la pH=3. Sarurile
de fier utilizate in tratarea apei, cat si la procesul de epurare sunt:

- Sulfat feros FeSO4 ⋅ 7H2O;


- Sulfat feric Fe2(SO4)3 ⋅ 9H2O;
- Clorura ferica FeCl3 ⋅ 6 H2O.
Coagulanti organici. Polielectroliti cationici
In calitate de coagulanti primari pot fi utilizate unele substante organice cu greutate
moleculara mai mare de 104 cu denumire de polielectroliti organici, tip cationic. Acestia
inlocuiesc total sau partial coagulantii pe baza de aluminiu si fier.
Coagulantii organici de sinteza se utilizeaza in doze de 10-50 mg/l si pot fi grupati in
trei clase de compusi:
- melaminformaldehide;
- epiclorhidrin – dimetilamina;
- policrorura de dialidimetil amoniu.
Coagularea electrochimica (electrocuagularea)
Electrocoagularea consta in introducerea in apa a ionilor metalici necesari
coagularii, prin procesul de electroliza. Se folosesc celulele de electroliza cu anozi
metalici, de aluminiu, fier, cupru. Prin procesul de dizolvare anodica, elementul metalic
este trecut in stare ionica
Adjuvanti sau floculanti
In scopul imbunatatirii procesului de coagulare – floculare , in tratarea apei se
utilizeaza diferite substante cu efect de marire a flocoanelor si a vitezei de sedimentare.
Aceste substante sunt cunoscute sub denumirea de adjuvanti . Adjuvantii utilizati in
coagulare – floculare sunt de origine minerala, sau de origine organica.
Adjuvanti minerali
Din aceasta grupa fac parte:
- silicea activa (silicat de sodiu neutralizat cu H2SO4);
- silico-aluminat (silicat de sodiu activat cu sulfat de Al);
- argile (bentonita, caolin);
- nisip fin;
- carbune activ;
- carbonat de calciu;
- kiselgur (diatomee);
Adjuvanti organici de sinteza
Sunt macromolecule cu catene lungi, obtinute prin asocierea monomerilor sintetici,
avand sarcini electrice sau grupe ionizabile. Acesti produsi au masa moleculara 10 4 –
105 si prezinta eficienta superioara polimerilor naturali.
Adjuvantii organici de sinteza se prezinta ca produse solide, ca emulsii (polimer in
solvent organic) sau ca solutii (20 g/l in apa). In practica tratarii este necesara
prepararea de solutii diluate (0,1 – 1%). Dozele utilizate sunt de 0,1-0,2 mg/l apa, in
statii de tratare pentru apa potabila si doze de peste 0,5 mg/l in prelucrarea apelor
uzate si a namolurilor.
Adjuvantii organici de sinteza se clarifica in trei grupe:
- neutri (neionici) de tip policrilamida;
- anionici, care sunt de obicei copolimeri ai acrilamidei cu acid acrilic; sunt
caracterizati prin existenta unui grup ce permite adsorbtia si alt grup ionizat negativ,
carboxilic (-COOH) sau sulfuric (-SO3H);
- cationici de tip copolimeri ai acrilaminei cu un monomer cationic. Exemplu:
metacrilat de dimetilaminoetil.
Adjuvantii naturali
Adjuvantii naturali sunt polimeri naturali extrasi din substante de natura animala sau
vegetala. Din aceasta categorie fac parte alginatii, amidonul , polizaharidele etc.
Alginatii de sodiu sunt obtinuti din acid alginic extras din algele marine. Prezenta o
structura polimerica constituita din acid mannuronic si acid glucuronic. Adjuvantii sunt
eficace ca floculanti mai ales cu sarurile de fier dar dau rezultate bune si cu cele de
aluminiu. Dozele utilizate sunt de ordinul 0,1-2 mg/l.

Schimbul ionic
Acest proces de epurare are la baza proprietatea unor metale (mai ales solide) ca,
atunci cand sunt puse in contact cu o apa mineralizata (continand saruri ionizate), sa
inlocuiasca (sa schimbe) ionii din apa cu ioni proprii (prezenti in materialul insusi). Se
deosebesc schimbari de cationi (cationiti) si schimbari de anioni (anioniti).
Exista doua moduri de aplicare a schimbatorilor de ioni in epurarea apelor, in sarja si
in coloana. Al doilea mod este preferat. In aceasta varianta apa, eliberata in prealabil de
suspensii si impuritati organice dizolvate, este trecuta peste un pat fix de schimbator
sub forma de granule. In aceste conditii, schimbatorul se epuizeaza treptat dinspre zona
amonte spre zona aval. In momentul epuizarii se trece la regenerarea schimbatorului
introducand in coloana solutie regenerata si spaland apoi cu apa curata.
Folosirea schimbatorilor de ioni pentru demineralizarea apelor uzate se aplica numai
in zonele cu deficit mare de apa, unde se impune recuperarea apei din efluentii
reziduali, epurati in prealabil prin alte metode pentru indepartarea suspensiilor si a
substantelor organice dizolvate. Aplicarea extinsa a procesului este limitata de costul
ridicat al tratarii. Un inconvenient important al schimbatorilor de ioni este acela al
formarii unor produse de regenerare care constituie reziduuri apoase a caror evacuare
finala comporta dificultati mari. Situatia se schimba atunci cand sarurile retinute pe
schimbatorii de ioni si eliberate la regenerare isi gasesc o valorificare.

5.1. 3. Procese biologice


Substantele organice pot fi indepartate din apa de catre microorganismele care le
utilizeaza ca hrana, respectiv drept sursa de carbon. O parte din materiile organice
utilizate de catre microorganisme servesc la producerea energiei necesare pentru
miscare sau pentru desfasurarea altor reactii consumatoare de energie, legate de
sinteza de materie vie, respectiv de reproducerea (inmultirea) microorganismelor.
Epurarea realizata cu ajutorul microorganismelor este numita biologica. Ea se
desfasoara prin reactii de descompunere si de sinteza, mijlocite de enzime, catalizatori
biologici generati de catre celulele vii.
Se presupune ca reactiile enzimatice se desfasoara in mai multe etape. Intr-o prima
faza, intre moleculele de enzima si de substanta utilizata ca hrana (substrat) se
formeaza complecsi care, intr-o faza urmatoare, se descompun eliberand produsul (sau
produsii) de reactie si enzima regenerata, care poate actiona succesiv asupra unor noi
molecule de substrat.
Epurarea biologica se realizeaza pe baza unui transfer de materiale dinspre apa
spre celulele vii si dinspre acestea inapoi spre masa de apa. In prima faza, impuritatile
trec din apa uzata spre filmul, flaconul sau alte forme sub care apare masa de
microorganisme (biomasa) prin contactul interfacial si prin procese de adsorbtie -
desorbtie. Acest transfer este cu atat mai eficient cu cat aria interfetei lichid-biomasa
este mai mare, gradientul de concentratie este mai pronuntat si daca pe interfata nu
sunt acumulari de substante care pot frana procesul. Substantele de la interfata sunt
adsorbite si transferate in prezenta enzimelor din celula vie. Drept rezultat sunt
sintetizate celule noi, iar produsii finali de descompunere trec inapoi in apa, de unde cei
volatili se degaja in atmosfera.
In procesele de epurare substantele organice sunt oxidate, in sensul general si isi
micsoreaza continutul de hidrogen.
Dupa tipul microorganismelor care asigura indepartarea poluantilor organici din apa
se disting procesele aerobe si cele anaerobe.
Microorganismele implicate in procesele aerobe necesita pentru metabolism
(ansamblul proceselor vitale de asimilare a unor substante din mediul inconjurator si la
eliminare a produselor de dezasimilare in mediu) oxigen. In mod normal, necesarul de
oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat in apa, prezent in proportie foarte
mica (0,8% vol.) fata de cea de aer (21% vol.). Aceasta face mediul acvatic foarte
sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor, in sensul ca poate deveni cu
usurinta deficitar in oxigen. Principalele produse finale ale degradarii aerobe sunt
bioxidul de carbon, apa, nitratii.
In absenta oxigenului dizolvat, organismele aerobe mor, eventual trec in forme
latente, iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ anaerobe care
folosesc oxigenul din materia organica sau din unele combinatii anorganice, de exemplu
din nitrati si din sulfati cu formare de amoniac, respectiv de hidrogen sulfurat. Cei mai
importanti produsi de descompunere anaeroba sunt bioxidul de carbon si metanul.
Capacitatea de epurare a unei instalatii biologice depinde de masa de
microorganisme (biomasa) pe care o contine. Ea este limitata de cantitatea de poluanti
care poate fi asimilata de unitatea de biomasa in unitatea de timp. De aceea, cantitatea
de poluanti organici aplicata in unitatea de timp unitatii de biomasa (incarcarea
organica) este la randul sau limitata.
Atat in procesele aerobe cat si in cele anaerobe inmultirea microorganismelor
determina formarea de biomasa noua (namol excedentar), care este unul dintre
produsele concentrate ale epurarii biologice.
Ambele tipuri de procese se aplica pentru epurarea apelor uzate in mai multe
variante.

Procese aerobe
In practica, epurarea biologica aeroba se realizeaza in incinte deschise, constructii
in care biomasa este fie suspendata in apa sub forma de agregate de microorganisme
(flocoane), fie este fixata pe suprafata unui suport solid sub forma unei pelicule
gelatinoase. In ambele cazuri, sistemele sunt aprovizionate cu oxigen, de obicei din aer.
Cea mai uzuala varianta de epurare in care microorganismele sunt suspendate in
apa sub forma de flocoane este procesul cu namol activ. In linii mari, apa uzata (de
obicei eliberata in prealabil de impuritati nedizolvate) este introdusa intr-un bazin de
aerare care contine o suspensie de flocoane biologice (namol activ) si in care se
administreaza oxigenul necesar respiratiei. Debitul oxigenului introdus (mai frecvent prin
aerare si mai rar prin folosirea oxigenului tehnic) depinde de cantitatea de biomasa din
sistem si de debitul poluantilor organici care trebuie degradati (in mod obisnuit se
asigura 1,0-1,5 kg oxigen pentru 1 kg CBO5 indepartat). Pe masura admisiei de apa
uzata, suspensia din bazinul de aerare trece dintr-un decantor secundar, unde biomasa
este separata prin decantare, iar lichidul limpezit (apa epurata) este evacuat din sistem.
O parte din biomasa sedimentata, corespunzatoare vitezei de inmultire a
microorganismelor, este eliminata din sistem, dar cea mai mare parte este readusa in
bazinul de aerare (namolul de recirculare). Concentratiile obisnuite de biomasa
(exprimate in substanta uscata) in bazinul de aerare sunt cuprinse intre 0,6 si 4 kg/m3,
iar in evacuarea de fund a decantorului secundar intre 5 si 20 kg/m3. Incarcarea cu
poluanti organici (data in CBO5) aplicata namolului activ (substanta uscata) este
cuprinsa, in practica, intre 0,05 si 2 kg/kg zi.
Si procesul cu namol activ se aplica, la randul sau, in mai multe variante, intre care
se mentioneaza: varianta epurarii clasice, in care apa uzata, impreuna cu namolul
recirculat parcurge pe lungime un bazin rectangular, modificandu-si treptat continutul de
poluanti de la capatul amonte pana la cel din aval al bazinului; variantele in care apa
uzata si namolul recirculat sunt distribuite uniform in intregul bazin de aerare si in care
compozitia este practic aceeasi in orice punct din bazin , inclusiv in amestecul evacuat
spre decantorul secundar varianta distributiei in trepte a incarcarii organice din namol si
apa ; varianta numita cu sterilizare de contact, in care namolul evacuat din decantorul
secundare este supus oxigenarii intr-un bazin separat ( de “ regenerare “ ) inainte de a fi
amestecat cu apa uzata in conditii de incarcare organica ridicata ;varianta de aerare
prelungita sau oxidare totala este caracterizata prin exploatarea sistemului de aerare la
incarcari organice foarte scazute , in dorinta de a obtine un grad ridicat de epurare si
micsorarea sau chiar anularea productiei de namol excedentar ( acest ultim deziderat s-
a dovedit practic irealizabil ).
O varianta constructiva a procesului cu namol activ, recomandata pentru debite mici
de ape uzate cu poluanti organici usor asimilati de microorganisme
(unitati de industrie alimentara, industrie usoara, unitati zootehnice mici etc.) este santul
de oxidare, la care bazinul de aerare este un canal, realizat direct in pamant (avand
peretii si fundul protejati de eroziune) si unde aerarea se realizeaza, de regula, cu
aeratoarele mecanice cu ax orizontal.
O varianta constructiva a procesului cu namol activ, recomanda pentru debite mici
de ape uzate cu poluanti organici usor asimilati de microorganisme (unitati de industrie
alimentara, industrie usoara, unitati zootehnice mici, etc.) este santul de oxidare, la care
bazinul de aerare este un canal, realizat direct in pamant (avand peretii si fundul
protejati de eroziune) si unde aerarea se realizeaza, de regula, cu aeratoare mecanice
cu ax orizontal.
O alta varianta de epurare aeroba cu cultura floculata de microorganisme, in care nu
se realizeaza decantarea secundara si deci recircularea biomasei, o reprezinta iazurile
biologice care sunt exploatate la incarcari organice (CBO5, raportate la volum) mici de
cca. 0,001 kg/ m3 zi (cca. 50 kg/ ha zi).
Epurarea biologica aeroba in sisteme cu biomasa fixata sub forma de pelicula pe un
suport solid se realizeaza, de asemenea, in mai multe variante, dintre care cea mai
uzuala o constituie filtrele biologice. Acestea constau din bazine prevazute la fund cu un
radier drenant, care sunt umplute cu material filtrant cu suprafata specifica (aria
suprafetei exterioare raportata la unitatea de volum) cat mai mare. Ca material filtrant
(suport pentru pelicula) se folosesc, de exemplu, bucati de roca (granit, tufuri vulcanice
etc.) concasata sau de ceramica la dimensiuni intre 50 si 80 mm, sau materiale filtrante
din alte materiale (mai ales din mase plastice cu care se pot atinge suprafete specifice
in jur de 100 m2/m3). In cazul materialelor filtrante grele, inaltimea acestora este intre 1
si 2 m; in cazul celor mai usoare (mase plastice) se realizeaza inaltimi mai mari (5 m
sau mai mult). Constructia este astfel realizata incat aerul sa aiba acces in materialul
filtrant prin tiraj natural sau fortat. Pe fata superioara a materialului filtrant este
distribuita apa uzata (eliberata in prealabil de suspensii) care se prelinge pe suprafata
granulelor materialului filtrant, fiind colectata apoi sub radierul drenant. Incarcarile
hidraulice aplicate sunt de 1-5 m3/m2 zi la biofiltrele de mica incarcare si de circa 10 ori
mai ridicate la cele de mare incarcare. Dupa un anumit timp de la inceperea alimentarii
cu apa uzata, pe suprafata materialului filtrant se formeaza o pelicula gelatinoasa de
microorganisme care elimina poluantii organici din apa utilizand pentru respiratie
oxigenul din aer. Incarcarile cu poluanti organici (CBO5) aplicate sunt cuprinse intre 0,1
si o,4 kg/zi la 1 m3 material filtrant ajungand pana la circa 5 kg/m3zi la filtrele biologice
de mare incarcare.
O alta varianta de sistem de epurare aeroba cu masa biologica fixata pe o suprafata
solida o reprezinta reactoarele biologice rotative, la care suportul solid sub forma unui
tambur cu suprafata specifica mare, imersat pana sub ax intr-o cuva strabatuta continuu
de apa uzata, este mentinut intr-o miscare de rotatie lenta (cateva rotatii pe minut). Prin
aceasta, la fiecare rotatie, elementele suprafetei suportului patrund in apa si apoi revin
in aer, ceea ce asigura contactul peliculei biologice, formate pe suprafata suportului,
atat cu poluantii din apa uzata cat si cu oxigenul atmosferic. Apa uzata este trecuta
continuu prin cuva cu un debit corespunzator unei incarcari cu substante organice
(CBO5) cuprins intre 0,01 sI 0,03 kg/zi la 1 m2 suprafata de umplutura; aceasta revine
la o incarcare volumetrica de 1-3 kg/m3zi. In aceste conditii se realizeaza eficiente de
epurare de 70-90%.

Procese anaerobe
Epurarea anaeroba a apelor uzate, spre deosebire de cea aeroba, se realizeaza in
incinte inchise ( bazine de fermentare) ferite de accesul oxigenului care inhiba
activitatea microorganismelor anaerobe.
Epurarea anaeroba a apelor uzate poate fi intensificata prin ridicarea temperaturii in
bazinul de fermentare la valori de 20 - 400C (domeniul mezofil) sau mai mari, de 45 -
600C (domeniul termofil), dar poate avea loc si la temperaturi de 10 - 200C (domeniul
criofil).
Epurarea anaeroba a apelor uzate prezinta fata de cea aeroba avantaje mai ales din
punct de vedere energetic, intrucat treapta de aerare, mare consumatoare de energie
electrica, este eliminata, iar din descompunerea poluantilor organici rezulta gaze de
fermentare combustibile (datorita continutului ridicat de metan) care pot servi la
acoperirea unor nevoi de energie din statia de epurare. Pe de alta parte, productia de
namol excedentar este nula si neinsemnata, prin aceasta evitandu-se cheltuielile legate
de evacuarea finala a unor astfel de namoluri.
Si la epurarea anaeroba a apelor uzate se utilizeaza variante cu masa biologica, fie
sub forma de suspensie, fie sub forma de pelicula fixata pe un suport solid. Pentru
prima categorie este tipic procesul anaerob de contact, in care apa uzata supusa
epurarii este agitata cu suspensia de microorganisme in bazinul de fermentare si de
aici, pe masura alimentarii cu apa uzata, amestecul este transferat intr-un decantor
inchis. Namolul anaerob sedimentat in acesta este recirculat in bazinul de fermentare,
iar apa epurata este evacuata din instalatie. In alta varianta, masa de microorganisme
anaerobe, dezvoltata pe un suport granular poros (granule de 1-3 mm) format de
exemplu din carbune activ sau din argila calcinata, este mentinuta in stare de
expansiune la partea inferioara a bazinului de fermentare sub actiunea bulelor de gaze
formate si a vitezei ascensionale a apei (procesul anaerob cu recircularea apei uzate
prin stratul de namol).
In sfarsit, in varianta de filtru anaerob, apa uzata este pusa in contact cu un material
filtrant asemanator cu acel de la filtrele biologice, cu deosebirea ca accesul aerului este
impiedicat, bazinul fiind inchis, iar materialul filtrant complet inecat. Microorganismele
anaerobe dezvoltate si fixate pe materialul filtrant asigura degradarea impuritatilor
organice.
Prin procesele anaerobe pot fi obtinute grade de indepartare din apa a poluantilor
organici (masurati prin CBO), cuprinde intre 50 si 90% la incarcari organice care uneori
pot sa le depaseasca pe cele realizate la instalatiile de epurare aeroba, ceea ce duce la
scaderea cheltuielilor de investitii. Experienta a demonstrat ca procesele de epurare
anaeroba, mai ales ultimele doua variante, pot fi aplicate si apelor uzate cu continut
relativ scazut de poluanti organici. In acest fel, epurarea anaeroba poate asigura in
multe cazuri indepartarea inaintata a substantelor organice fara a mai fi necesara
asocierea unei trepte finale de epurare biologica aeroba.
Procesele anaerobe se aplica pentru epurarea apelor uzate din zootehnie, industria
alimentara, industria textila si a pielariei, precum si anumitor ape uzate din industria
chimica.

5.1.4. Dezinfectia
Dezinfectia este procesul de indepartare din apele uzate a microorganismelor
patogene. Aplicarea procesului este oportuna in cazul apelor uzate industriale care
contin astfel de microorganisme (tabacarii, abatoare, unitati de crestere a animalelor,
fabrici de conserve, industrie fermentativa, etc.). Trebuie sa se faca distinctie intre
dezinfectie si sterilizare. Sterilizarea presupune distrugerea tuturor microorganismelor
(bacterii, alge, spori, virusuri etc.), in timp ce dezinfectia nu distruge toate
microorganismele. Mecanismul dezinfectiei cuprinde doua faze: patrunderea
dezinfectantului prin peretele celular pe de o parte si denaturarea materiilor proteice din
protoplasma, inclusiv a enzimelor, pe de alta parte. Agentii chimici (ozon, clor, bioxid de
clor, brom, iod, etc.) pot degrada materia celulara reactionand direct cu aceasta, in timp
ce metodele fizice induc modificari chimice ale acestui material.
Viteza de distrugere a microorganismelor corespunde unei reactii de ordinul intai,
respectiv viteza de disparitie a microorganismelor este proportionala cu concentratia
acestora in momentul considerat.
Efectul de dezinfectie este influentat si de prezenta in apa a altor substante, mai
ales compusi organici, care pot reactiona cu agentii dezinfectanti inactivandu-i.

Dintre metodele fizice de dezinfectie se mentioneaza metoda termica si de iradiere


cu radiatii de energie ridicata. Dezinfectia termica este rar aplicata, datorita
consumurilor mari de energie. Iradierea este foarte eficienta ca metoda de dezinfectie;
se presupune ca efectul se datoreaza formarii in celule a unor radicali liberi in urma
absorbtiei energiei radiante, mai ales de catre acizii nucleici. Se pot aplica cu succes
razele gama, razele X si cele ultraviolete, cele din urma fiind preferate.
Un dezinfectant obisnuit pentru ape este clorul activ, care actioneaza sub forma de
ion e hipoclorit; efectele sunt mai pronuntate la valori mici ale pH, cand hipocloritul
actioneaza sub forma de acid hipocloros slab disociat. Amoniacul prezent in apa
reactioneaza cu clorul activ dand nastere (in functie de raportul clor activ-amoniac) la
monodi- si tricloramina, care la randul sau poate fi oxidata de un exces de clor la azot
molecular. Si cloraminele exercita efecte dezinfectante datorita clorului activ pe care il
contin: La doze sporite de clor, acestea sunt oxidate la azot molecular. Si cloraminele
exercita efecte dezinfectante datorita clorului activ pe care il contin. La doze sporite de
clor, acestea sunt oxidate la azot molecular, ceea ce determina scaderea clorului activ
remanent in solutie. Dupa oxidarea lor totala (punctul de "rupere") concentratia clorului
incepe sa creasca din nou.
Un dezinfectant foarte energic este bioxidul de clor, care are avantajul de a forma in
mai mica masura derivati halogenati cu substante organice.
Pentru dezinfectie au fost folositi, dintre ceilalti halogeni, iodul si bromul, dar intr-o
masura mai mica datorita costului mai ridicat.
Ozonul este folosit in epurarea apelor uzate atat pentru insusirile sale dezinfectante,
cat si pentru capacitatea sa de a indeparta unii poluanti organici.

5.2 Metode si scheme de statii de epurare


Prevenirea poluarii apelor se face prin masuri de supraveghere si control, iar
combaterea poluarii apelor se realizeaza cu ajutorul instalatiilor numite statii de
epurare a apelor.
Epurarea apelor consta în totalitatea tratamentelor aplicate care au ca rezultat
diminuarea continutului de poluanti, astfel încât cantitatile ramase sa determine
concentratii mici în apele receptoare, care sa nu provoace dezechilibre ecologice si sa
nu poata stânjeni utilizarile ulterioare.
Procesul de epurare a apelor uzate cuprinde doua grupe de operatii successive:
a) retinerea si neutralizarea substantelor nocive ;
b) prelucrarea substantelor rezultate din prima operatie, denumite namoluri.
Ca produsi ai procesului de epurare rezulta apa epurata si namolul. Acesti produsi
pot fi valorificati în continuare pe diverse cai: apa epurata prin irigare, iar namolul, în
functie de compozitia sa, dupa o prealabila prelucrare, poate fi valorificat ca
îngrasamânt organic.
Epurarea apelor uzate cuprinde, in linii mari, urmatoarele etape: epurarea mecanica,
epurarea mecano-chimica, epurarea biologica a apelor reziduale si a namolului rezultat
in urma decantarii suspensiilor din apa. In mod curent, la debite si incarcari mari, se
aplica o metoda de epurare care inglobeaza o treapta mecanica si una chimica sau o
metoda de epurare mecano-biologica.
Uneori procesul de epurare este completat de epurarea avansata pentru
îmbunatatirea calitatilor apei reziduale la epurare
Statiile de epurare grupeaza constructiile si instalatiile pentru epurarea uzate. In
functie de rolul pe care il au fata de epurarea totalitatii apelor uzate de pe un anumit
teritoriu sau centru industrial, ele se clasifica astfel:
Statii de epurare locale(sau de preepurare), care au rolul de a epura apele uzate
pana la un grad de purificare necesar pentru a fi deversate in retelele publice,
orasenesti sau uzinale de canalizare, precum si pentru retinerea si valorificarea
anumitor substante utile pe care le contin;
Statii de epurare generale, care purifica totalitatea apelor colectate de pe un intreg
teritoriul unui oras sau centru industrial.
In masura in care este acceptabil, din punct de vedere tehnico-economic si sanitar,
se recomanda ca epurarea tuturor apelor uzate sa se faca in comun. In modul acesta
se centralizeaza operatiile creandu-se conditiile pentru exploatare mai eficienta,
pentru conducere stiintifica a proceselor tehnologice si pentru existenta unui
laborator de analiza a apelor bine pus la punct.

5.2.1 Epurarea mecanica


Epurarea mecanica are rolul de a retine prin procedee fizico-chimice substantele in
suspensie in constructii si instalatii a caror alcatuire difera dupa marimea suspensiilor si
a procedeelor utilizate: gratare, site, dezintegretoare(tocatoare), deznisipatoare,
separatoare de grasimi, decantoare, filtre, etc.
In figura 5.1 este reprezentata o schema de epurare mecanica cu decantor.
Suspensiile retinute din apele uzate formeaza namolul care este o masa vascoasa, urat
mirositoare, cu un aspect neplacut si cu un inalt grad de nocivitate. In functie de
conditiile locale namolul poate fi indepartat in stare proaspata sau este prelucrat in
instalatiile pentru fermentare si apoi incinerare.
Realizarea acestor procedee tehnologice impune existenta unor instalatii auxiliare,
ca: centrala termica ce produce energie calorica necesara uscarii namolurilor,
rezervoare unde se inmagazineaza gazele produse la fermentarea namolurilor, statii de
pompare de ape uzate si de namol, platforme pentru depozitarea namolurilor, retea de
alimentare cu apa potabila si industriala, dispozitive si aparate de masura si control,
laborator de analiza a apelor etc.

Figura 5.1 Schema epurarii mecanice cu decantor


1. influent; 2 – gratar; 3 – dezintegrator; 4 – deznisipator; 5 – decantor primar; 6 – ape
decantate; 7 – platforme de uscare; 8 – ape de drenaj; 9 – emisar.

5.2.2 Epurarea mecano-chimica


Epurarea mecano-chimica este un procedeu mai complex care inglobeaza o treapta
mecanica si una chimica cu scopul de a indeparta substantele prezente in apa(figura
5.2).
Epurarea chimica urmareste in special coagularea namolurilor avand la baza
precipitarea chimica care constituie un procedeu industrial de tratare cu coagulanti ce
maresc depunerile gravimetrice reducand cantitatile de suspensii si coloizi cu 60…85%.
Pe langa operatia de precipitare chimica, frecvent utilizata, intervin si o alta serie de
procese chimice ca, de exemplu:
Neutralizarea, sau corectarea indicelui pH, operatie care se aplica apelor uzate
acide sau alcaline evacuate din diferite intreprinderi industriale;
Schimbul ionic, bazat pe insusirea unor substante – schimbatori de ioni – de a
schimba ionii din solutia cu acre vin in contact si in care nu se dizolva;
Oxidarea chimica, aplicata in cazul cand apa uzata contine substante organice
biorezistente sau unele substante anorganice nedorite prin dozarea clorului si a
derivatilor sai, permanganatul de potasiu si feritii de sodiu sau potasiu;
Dezinfectia, ce se bazeaza pe principiul de distrugere a celulei vii prin metode
chimice, cu reactivi care difuzeaza in interiorul celulelor bacteriene.
Un mare dezavantaj al acestei tehnologii este ca se impune o exploatare in
permanenta adancita prin experimentari de laborator si la scara industriala, o
supraveghere atenta si o tratare corespunzatoare cu doze exacte de reactiv. O
exploatare insuficient de atenta provoaca perturbarea decantarii, amestecarea
namolului cu apa care trebuie tratata si alte fenomene ce duc in final la evacuarea de
apa murdara din decantor in emisar.

Figura 4.2 Schema epurarii mecano – chimice

1– influent ape uzate; 2–epurare mecanica; 3–ape decantare; 4–statie de preparare


si dozare; 5–bazin de amestec si reactie; 6–efluent-ape epurate; 7-emisar

Epurarea mecano-biologica
Epurarea biologica, ce urmeaza treptei mecanice, se bazeaza pe activitatea unor
microorganisme care mineralizeaza substantele organice din apa in prezenta
oxigenului. Epurarea mecano-biologica poate fi realizata prin doua grupe mari de
constructii in care epurarea se poate produce in conditii apropiate de cele naturale –
campuri de irigatii, de infiltratii(figura 5.3) si iazuri biologice – din care se colecteaza
apele de drenaj si se varsa ca ape epurate in emisar si constructii in care epurarea
biologica se realizeaza in conditii artificiale – filtre biologice si bazine cu namol activ.
Metoda de epurare mecanobiologica naturala(campuri de irigatii si de infiltratie) se
foloseste din ce in ce mai rar datorita in principal marii suprafete ocupate de campul de
infiltratie, sustrasa circuitului agricol si in special datorita pericolului de infectare a
panzei de apa freatica cu bacterii patogene.

Figura 5.3 Schema epurarii mecano-biologice in camp de infiltratie

1-influent; 2-epurare mecanica; 3-camp de infiltratie; 4-camp de irigatie; 5-ape de


drenaj; 6-emisar.