Sunteți pe pagina 1din 4

DEBUTUL ARTEI PRIMITIVE

Arta este o modalitate foarte profunda de a exprima creativitatea umana. Faptul ca artistii isi
aleg reguli si parametrii de lucru proprii face dificil de definit si mai ales de evaluat operele
acestora. Prin modul sau de manifestare, arta se poate considera a fi si o forma de
cunoastere (cunoasterea artistica).

In toate culturile si toate epocile a fost prezenta dorinta de a face arta, astfel ca artistii s-au
organizat, au stabilit statute si reguli, iar institutiile publice au pastrat operele de arta in
muzee.
Arta, ca si stiinta, este o componenta absolut necesara pentru cunoasterea istoriei diferitelor
epoci si culturi. Mai mult decat atat, arta a reprezentat un factor important de comunicare si
de schimb, facilitand astfel legaturile dintre orase, regiuni si state.

Arta a dat chip divinitatii - devenind astfel un element deloc de neglijat al religiilor - si a
amplificat prestigiul statelor prin crearea formei monumentale a institutiilor. Orasele ar fi
ramas spatii anoste daca arta nu le-ar fi creat un anume specific, evidentiind traditia lor. Arta
a influentat formarea unui cult al mortilor, aprecierea naturii si transformarea acesteia intr-un
obiect de cunoastere prin descrierea ei cu termeni proprii artei: linie, forma, culoare.

Se stie ca experienta vizuala este in legatura directa cu capacitatea de imaginatie. Aici arta a
avut, de asemenea, un rol important comunicand prin imagini, versuri sau sunete. Arta
tuturor spatiilor si timpurilor are legaturi de perceptie si imaginatie, artistii diferitelor culturi
dand o forma vizibila lucrurilor invizibile, ca simbolurile, iar acestora din urma o semnificatie
simbolica.

PICTURA PRIMITIVA

ŞCOALA FLAMANDĂ

Pe la 1450, cînd Italia număra mai multe celebrităţi în pictură, în Belgia şi


Olanda arta aceasta, deşi număra mulţi cultivatori, nu era ajunsă încă la un
sistem regulat.

La 1460 se înfiină la Anvers o academie de pictură cu scop de a da acestei


arte perfecţiunea şi naturalul ce de mult timp domina în şcoalele Italiei. Scopul
principal al acestei academii fiind, după cum arătarăm, introducerea
naturalului în pictură, toţi artiştii ce ieşiră dintr-însa se deteră a imita natura
din puntul de vedere prozaic, iar nu precum ne-o prezintă fantazia.

Coloritul devenind pentru pictorii flamanzi cea mai predilectă parte a


picturei, ei neîngrijiră forma şi beleţa idealului.
Cei mai renumiţi dintre pictorii ieşiţi din această şcoală sunt: Van Eyck şi
Quinten Massys, ale căror opere se conservă pînă acum în galeria de la
Anvers.

D-aci înainte pictorii flamanzi încep a imita şcoala italiană. Michel Coxcyen
de Malines luă pe Rafael Sanzio de model spre a-şi perfecţiona stilul, iar Pietro
Campana şi Pietro Witte imitară pe Tizian, Paolo Veronese şi Vasari.

Astfel urmînd, mai toţi corifeii şcoalei flamande puseră între pictura
flamandă şi cea italiană o atît de mare afinitate, încît de multe ori ochiul cel
mai deprins cu pictura lua operele flamande drept italiane şi viceversa.

Pe la 1640 Petru Paul Rubens, imitînd foarte mult pe Tizian şi Paolo


Veronese, formă din şcoala sa o şcoală pură de colorit.

Primul şi cel mai principal defect ce se atribuie lui Rubens este că de


multe ori neglija forma, ca să dea mai mare importanţă coloritului.

Mania aceasta îl trase în eroarea de a dipinge pe sîntul Francisc mai de tot


nud; cu toate acestea coloritul e atît de sublim, că face să dispară acea eroare
*

Elevii săi cei mai renumiţi sunt: Jordaens, Van Thulden, Teniers şi
Brueghel. Toţi aceştia se ţinură de preceptele maestrului lor. Parte dintr-înşii
reuşiră în intenţiunea lor şi ne lăsară multe opere importante; iar ceilalţi,
căzînd din imitare în imitare, muriră necunoscuţi, fără să lase în urma lor decît
opere mediocre.

Deosebit de şcoala coloritului, fondată de Rubens, esista în Belgia şi o altă


şcoală, bazată pe preceptele tradiţionale ale picturei flamande.

Capii acestei şcoale sunt: Enrich Broom şi Pietro Mulier, ale cărora opere,
mai toate, au subiecte marine.

ŞCOALA OLANDEZĂ

Dintre pictorii olandezi se deosibesc Otto Vaenius şi Paul Rembrandt,


amîndoi din Leyda. Cel dintîi imită pe pictorii veneţiani, iar cel de-al doilea
rămase fidel impresiunelor ce-i produceau pitoreştele localităţi ale patriei sale.

Mai toate operile sale reprezintă efecte de lumină solară străbătînd prin
crăpăturele cavernelor şi ceruri neguroase. El dar era un Ossian al picturei.

Deosebit de aceştia, şcoala olandeză mai are pe Dou şi Van der Heyden
pentru paesage, pe Potter pentru animale, Van Huysum pentru flori şi poame
şi pe Van der Neer pentru bătălii.

ŞCOALA FRANCEZĂ

În Francia, pe la 1500 pictura se afla în starea primitivă. Stilul ieratic *


nu făcuse nici un pas ca să iasă din ceea ce se zice barbarism; cel profan
însă, deşi părea oarecum mai înaintat, dar se mărginea în proporţiuni foarte
restrînse.

În secolul lui Carol VII începură francezii a imita pe străini, iar mai cu
seamă şcoala lombardă *
.

Mai în urmă, fiind adus din Florenţa pictorul Rosso del Rosso florentinul ca
să dipingă Luvrul, francezii găsiră ocaziune a imita şcoala toscană.

Pictorii italiani, văzînd că Francia încuragiază belele-arte, părăsiră în mare


parte patria lor şi se duseră acolo. Aceşti pictori erau de diferite şcoale, unii
michel-angelişti, alţii rafaelişti, fără a lipsi şi cei de şcoala lui Tizian şi Paolo
Veronese; şi lăsară multe picturi preţioase în Luvru şi la Sant Dionisie.

Ei dar introduseră în Francia gustul picturei clasice italiane, iar francezii se


deteră cu mare aprindere a imita şi astfel peste puţin pierdură cu totul
caracterul şcoalei primitive franceze.

Primii pictori francezi ce ieşiră din imitarea diferitelor şcoale italiane fură
Pierre Lescot (1571) şi Jean Goujon (1572) .

Cel mai celebru, şi care se crede părinte al picturei franceze, este Jean
Cousin de Soucy. Acesta imită stilul lui Michel Angelo în pictură şi în sculptură;
el fabrică şi zugrăvi castelele de Vincennes-Seine şi Anet, mauzoleul Dianei de
Poitiers şi al lui Carol al V-lea.

Cea mai preţuită din operile sale este Ultima zi a judecăţii (Giudizio
universale), ce se crede a fi cea dintîi pictură în oliu ieşită din penelul francez
(26)
.

După acesta veniră Dubreuil, Fréminet, Simon Vouet, Nicolas Poussin, La


Hyre, Dorigny, Bourdon, Giacomo Callot de Nancy şi alţii, toţi însă imitatori ai
diferiţilor maeştri italiani.

ŞCOALA GERMANĂ

În Germania pictura se introduse deodată cu religia, prin misionari.

Pe la anul 1100 găsim bisericile sîntelor Elisabeta şi Barbara şi tabulariul


din biserica Bernardinilor ornate cu picturi de stilul ieratic (bisericesc) .

Oton, episcopul de Bamberg, pe la 1131 împodobi monastirea de


Heilsbrün cu cele mai frumoase picturi ieratice din acea epocă.

Carol V chemă în Boemia pe cei mai notabili pictori din toată Germania şi
înfiinţă un institut, a căruia tendinţă era de a da picturei cele mai largi
mijloace de perfecţiune.

Esemplul acesta găsind mulţi imitatori pîntre domnitorii Germaniei,


pictura făcu mari şi repezi progrese; iar pe la 1450 poetica Germanie număra
mai mulţi artişti în arta picturei.
Cei mai buni dintr-aceştia sunt: Albrecht Dürer, Martin Schoen, Baldung
Grien, Luca Cranach şi Hans Holbein.

Acest din urmă lucră foarte mult pentru perfecţionarea picturei în


Germania. Deosebit de diferitele cadre istorice şi portrete ce lăsă în Anglia,
unde fusese chemat de Henric VIII ca să reproducă figurele tutulor
nenorocitelor femei cărora le punea diadema pe cap numai ca să le trimită
mai în urmă la eşafod, dipinse pentru patria sa Danţul morţilor, cap d-operă de
stil, creaţiune şi simetrie *
.

Acum lectorii noştri pot intra în galeria de la Belvedere, ori prin uliţa
Rennweg, sau prin grădină; noi însă suntem de părere a-i introduce prin
grădină, ca să privească bazenele, statuele şi boschetele cele poetice şi să-i
conducem în antreul primului etagiu, numit Sala de marmură, al căruia
plafond este zugrăvit în afresco de pictorul Carlo Carlone. Aci are să vază
portretele caizerilor Joseph II şi Mariii Tereza, mumă-sa, desemnate de celebrul
pictor Antoine Maron.

Intrînd în această sală şi înaintînd pînă în mijlocul ei, vizitatorul va vedea o


uşe la dreapta şi alta la stînga; prin cea din dreapta să intră în camerile în care
se află tablourile de şcoala italiană, iar prin cea din stînga în apartamentele
unde este depusă pictura de şcoala flamandă.

CAMERA I

Noi povăţuim pe amatorul de curiozităţi să intre pe uşa din dreapta, ca să


vază mai întîi picturele italiane, căci sunt mai frumoase şi mai clasice decît
toate celelalte. Intrînd dară în prima cameră, o să vază mai multe portrete de
bărbaţi şi femei de diferiţi pictori italiani, dar cele mai remarcabile sunt: Crist
şi Magdalena în Bitinia de Paolo Veronese; Depunerea lui Crist în mormînt de
Giacomo Palma *
, operă de mare sentiment religios; Cei trei astrologi de Giorgione, operă
de o compoziţie nobilă şi foarte energică; Adoraţiunea magilor de Paolo
Veronese, operă de un magnific colorit; Crist ducîndu-şi crucea de Tintoretto.
Acest cadru (tablou) nu este tocmai mare, dar este admirabil pentru
espresiune, artă şi simetrie *
.