Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comentarii Romana Bac2 130516002501 Phpapp02
Comentarii Romana Bac2 130516002501 Phpapp02
● AMBIGUITATEA
● EXPRESIVITATEA
- se realizează atât prin figuri de stil, imagini artistice, prin topică şi prozodie, cât şi prin
modul specific al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii.
● SUGESTIA
● REFLEXIVITATEA
- tendinţa de a filozofa pe marginea unei stări existenţiale
- poetul se avântă în formule generalizatoare despre lume, viaţă, destin.
CURENTE LITERARE
● SIMBOLISM
● ROMANTISM
● TRADIŢIONALISM
● MODERNISM
● POEZIE LIRICĂ
● DESCRIEREA
● LIRISM SUBIECTIV
● LIRISM OBIECTIV
- discurs liric în care subiectivitatea eului este disimulată, iar autorul comunică cu
cititorul prin intermediul unor măşti sau roluri lirice
LISTĂ OPERE LIMBA ROMÂNĂ – BACALAUREAT
PROZA SCURTĂ
BASMUL – POVESTEA LUI HARAP ALB – I. CREANGĂ
NUVELA REALISTĂ PSIHOLOGICĂ – MOARA CU NOROC – I. SLAVICI
NUVELA ROMANTICĂ ISTORICĂ – AL. LĂPUŞNEANUL – C. NEGRUZZI
NUVELA FANTASTICĂ – LA ŢIGĂNCI – M. ELIADE
POVESTIREA – HANUL ANCUŢEI (CEALALTĂ ANCUŢĂ) – M. SADOVEANU
ROMAN
ROMAN MODERN SUBIECTIV PSIHOLOGIC INTERBELIC – ULTIMA
NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI – C. PETRESCU
ROMAN REALIST OBIECTIV INTERBELICDE TIP BALZACIAN – ENIGMA
OTILIEI – G. CĂLINESCU
ROMAN REALIST OBIECTIV POSTBELIC – MOROMEŢII – M. PREDA
ROMAN REALIST OBIECTIV INTERBELIC – ION – L. REBREANU
DRAMATURGIE
COMEDIE – O SCRISOARE PIERDUTĂ – I.L.CARAGIALE
DRAMĂ MODERNĂ – IONA – MARIN SORESCU
POEZIE
ROMANTISM – FLOARE ALBASTRĂ – M. EMINESCU
SIMBOLISM – PLUMB – G. BACOVIA
MODERNISM – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – L. BLAGA
MODERNISM – TESTAMENT – T. ARGHEZI
MODERNISM – RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL – I. BARBU
MODERNISM – LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA – N. STĂNESCU
TRADIŢIONALISM – ÎN GRĂDINA GHETSEMANI – V. VOICULESCU
TEORETIC
DACIA LITERARĂ
MODERNISMUL ŞI EUGEN LOVINESCU
JUNIMEA ŞI TITU MAIORESCU
POVESTEA LUI HARAP-ALB
de Ion Creangă
- comentariu –
- comentariu -
- comentariu –
“Fântâna dintre plopi” face parte din volumul “Hanu Ancuţei” de Mihail
Sadoveanu, publicat în 1928.
Povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea din unghiul povestitorului,
implicat ca martor sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la relatarea unui
singur fapt epic. Se acordă importanţă naratorului şi actului narării, iar interesul pentru
situaţii şi întâmplări conferă caracterul epic, exemplar al povestirii. Povestirea se situează
într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea.
“Hanu Ancuţei” are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine
stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează
formule specifice.
Instanţele comunicării narative sunt: autorul, naratorul, personajele şi cititorul.
Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă
povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii
povestitorilor “într-o toamnă aurie”, la Hanu Ancuţei. Timpul povestirii reconstituie prin
forţa cuvântului o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale simpului
narativ sunt: timpul povestirii, timpul povestit şi spaţiul povestirii.
Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere,
ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe.
Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a
diferitelor destine şi poveşti.
“Fântâna dintre plopi” este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică.
Perspectiva narativă a povestirii este subiectivă (cu focalizare internă), şi implică
două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza
faptelor din perspectiva maturităţii(timpul naraţiunii). Naraţiunea se face la persoana I.
Naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi
cinci de ani, „pe aceste meleaguri”. În povestire se relatează un singur fir epic, o tristă
poveste de dragoste care a avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară.
Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul regizează o anumită tensiune,
suspansul pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia ascultătorilor sau cititorilor.
Acţiunea se desfăşoară alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinutul Sucevei ţi face popas la Hanu
Ancuţei. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care
se scaldă. Este întţmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din
calea boierului pe Marga, o ţigăncuţă de opsrezece ani (expoziţiunea).
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint (intriga).
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul
primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de
dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să îşi vândă marfa. A doua întâlnire
la fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturiseşte ca Hasanache o trimisese la
han ca să-l seduca, iar panul era ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii de pe marfă. (D.A.)
Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizeză asupra
pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi
scoate un ochi (punctul culminant).
Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la
fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata
fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână (deznodămantul).
Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin relatarea la persoana I şi prin
intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte întâmplarea ştiută de la mama
ei.
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar
reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva
maturului, din cauza consecinţelor tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru
autocaracterizare (“boiac”, “ticălos”).
Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârste: neştiinţa şi nesocotinţa.
Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este relatată din
perspectiva tânărului, care nu vede capcana în această “întâmplare”. Tânărul crede că
trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede întins în plasa întinsă de ţigani. Plăteşte
nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice
şi seninătatea inconştientă. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările
lui sunt regretul şi autocondamnarea. Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin
fapte, limbaj, comportament şi gesturi.
Portretul fizic al naratorului este realizat de la intrarea personajului în
scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul social, indicat şi în formula de
adresare folosită de comisul Ioniţă “căpitani de mazili”. Aerul demn şi tragic al
căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un
efect deosebit asupra celor de la han.
El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-l înţelege, căci pierdere
ochiului îi dă puterea vizionară. Deşi fântâna dintre cei patru plopi s-a dărâmat, el o poate
vedea.
Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condişia ei
umilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici
de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate.
Aflată în situaţia limită de a se supune legii nescrise a cetei sau de a-l salva pe bărbatul
iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează în situaţii excepţionale. Fapta
ei o plasează într-un plan moral superior faţă de tânărul nesăbuit, de unde şi caracterul
etic al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi şi statut social,
şi direct de către personajul-narator, care-i realizează portretul fizic. Legătura simbolică
dintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator.
Fata “Răsare” din apă şi va sfârşi în acelaşi element.
Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i
mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa
fântânii se amestecă cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.
Ca moduri de expunere predomină naraţiunea subiectivă la persoana a I-a care se
îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive.
„Fântâna dintre plopi” este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată, care
se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
de Camil Petrescu
- comentariu –
- comentariu –
- comentariu –
Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două volume,
publicate la doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Este un roman realist obiectiv postbelic deoarece are ca şi caracteristici
imaginea veridică a satului românesc din Câmpia Dunării înaintea celui de-al Doilea
Război Mondial, perspectiva narativă, aspectul monografic, simetria incipit-final şi
crearea unei tipologii.
Titlul „Moromeţii” aşază familia în centrul romanului, însă evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Tema generală a romanului este libertatea morală a individului în lupta cu
istoria(Eugen Simion) şi dispariţia unui mod de viaţă sub presiunea timpului istoric. Alte
teme prezentate în roman sunt tema familiei, iubirea, timpul şi criza comunicării
Conflictul romanului este in principal unul exterior, între două moduri de viaţă,
simbolic reprezentate de satul moromeţian din volumul I şi satul „groapă fără fund” din
volumul al II-lea. Este conflictul intrigii ţărănimii şi al lui Ilie Moromete. Conflictul
interior este resimţit de Ilie Moromete şi determină o dramă a paternităţii.
Perspectiva narativă este obiectivă, include viziunea din spate a unui narator
neimplicat, care relatează la persoana a III-a. Viziunea lui este completată în primul
volum de cea a naratorilor reflectori(Ilie Moromete), iar în al doilea volum de cea a
naratorilor martori(personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior
altora).
Ca tehnici narative, întâlnim in primul volum tehnica decupajului(discursul
narativ include multe scene cu valoare de simbol), iar în cel de-al doilea volum tehnica
rezumativă(cu eliminări de fapte şi întoarceri în timp).
Volumul I include trei secvenţe epice, intitulate simbolic de Eugen Simion
„Cina”, „Prispa” şi „Secerişul”. Prima începe într-o sâmbătă seara şi continuă până a
doua zi după-amiaza, a doua conflictul direct dintre Ilie şi fiii săi iar a treia surprinde
satul în febra secerişului.
Simetria compoziţională este dată de tema timpului prezentă în incipit şi final. În
incipit, timpul este răbdător, iar în final, timpul nu mai avea răbdare. Este un timp
înşelător, care crează iluzia că viaţa curge în tiparele ei arhaice, dar care va schimba
istoria şi care va duce la dispariţia ţăranului tradiţional, în volumul al II-lea.
Incipitul fixează coordonatele spaţiale şi temporale alea acţiunii(satul Siliştea
Gumeşti, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial).
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative. Viaţa moromeţilor, ameninţată
de destrămare şi viaţa comunităţii săteşti, surprinsă în momentele ei specifice(aspecte
monografice).
Discursul narativ se concentrează în jurul unor scene. Scena cinei ilustrează o
realitate rurală, importantă în conturarea imaginii monografice a satului tradiţionalist. Are
un triplu rol în cadrul romanului, pretext pentru a prezenta personajele eponime.
Anticipează tensiunile din familie şi se constituie în aspect monografic. Ilie Moromete
pare a domina o familiei formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din
cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului. Cei trei
fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi
fost gata în orice clipă să se ridice de la masă şi să plece. Lângă vatră, stătea Catrina, iar
lângă ea îi avea pe copiii făcuţi cu Moromete, Nicuale, Ilinca şi Tita. Ilie Moromete stătea
deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe
fiecare în parte.
Volumul II este format din cinci părţi şi prezintă destrămarea satului
tradiţional. Urmăreşte două momente istorice necesare la nivelul satului: Reforma Agrară
de la 1945 şi Colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Accentul se deplasează de pe
destinul Moromeţilor, pe evoluţia unei ideologii abuzive. Satul devine „o groapă fără
fund, străină şi necunoscută”.
Dacă primul volum este considerat „romanul tatălui”, cel de-al doilea volum este
considerat „romanul fiului”. În paginile finale este surprinsă moartea tulburătoare a lui
Ilie Moromete, ajuns la 80 de ani, susţinând că „eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă”. Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae devenind inginer horticol
şi este căsătorit cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână. La înmormântarea tatălui, Niculae
află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. Niculae
rezolvă conflictul tată-fiu, în fapt, conflictul dintre două mentalităţi diferite.
Ampla frescă a satului românesc surprinde numeroase personaje reprezentative
pentru diferite categorii sociale, tipuri umane sau teme înfăţişate şi impune o tipologie
nouă.
În centrul romanului stă familia Moromete, iar axul este este Ilie Moromete,
personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional. Personaj principal, eponim,
protagonist, este primul ţăran din literatura română înzestrat cu spirit meditativ şi
contemplativ. Tipologic, este ţăranul patriarhal.
Modalităţile de caracterizare a personajului sunt directe(de către narator –
„bărbat între două vârste, căsătorit de două ori, tată a şase copii, mai în vârstă decât
Catrina cu 10 ani, a făcut războiul”; autocaracterizarea „eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă”; alte personaje: Catrina spune că „este mort după şedere şi tutun”, Tudor
Bălosu „om care eu îi spun una şi el se face că nu aude”, sătenii îl consideră un ciudat) şi
indirecte(în faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajul).
Frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de
vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei
vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete se
gândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa cum şi-o închipuia el" şi că
nenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în
afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi(monolog interior).
Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se
consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte, deşi ei au fugit ca nişte trădători.
Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a
arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în
majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este
semnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i
vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se poate să nu-1
vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia
asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii,
decât tăind salcâmul.
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face
haz de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai
aproape de realitate decât de ficţiune.
Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut în
frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii
familiei. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului "stând deasupra tuturor" şi
stăpânind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele
deseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei
("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată
strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia
de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice
întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu
adevărat era prietenul său, Cocoşilă, în tovărăşia căruiap ierdea ceasuri întregi, spre
supărarea Catrinei.
Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca.
Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul
în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu
roaba acasă.
Catrina, personaj secundar, ilustrează condiţia femeii în mediul rural. Statutul ei
este precizat în scena cinei, prin caracterizare directă “mamă a patru copii, trei cu Ilie
Moromete şi o fată dintr-o altă căsătorie – Alboaica, care era la părinţii fostului soţ”. Ea
moşteneşte de la acesta pământul din care vinde o parte în timpul căsătoriei cu Ilie
Moromete, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei. Apare ca o femeie copleşită de
treburile casei, ironizată de soţ şi dispreţuită de copiii vitregi. Indirect, este caracterizată
prin fapte, atitudini, relaţiile cu celelalte personaje.
Femeie gospodină, creşte copiii lui Moromete, îngrijeşte de treburile casei şi este
creştină, aproape habotnică. Este în conflict cu Ilie Moromete, pe de o parte prin refuzul
de a trece casa pe numele ei, iar pe de altă parte prin atitudinea diferită faţă de
şcolarizarea lui Niculae.
Instinctul matern al Catrinei nu îl vizează doar pe Niculae, ci si pe fiii
vitregi(scena cinei, când îl influenţează pe Moromete în luarea deciziei de a-l lăsa pe
Achim la Bucureşti. Se află în conflict cu cei trei, care arau convinşi că îi va da afară
după moartea tatălui. Este lipsită de căldura afectivă a soţului şi a celor trei fiii vitregi.
Dezamăgită de plecarea lui Ilie la Bucureşti, ea îl părăseşte.
Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleţea şi precizia
stilului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct şi indirect liber, textul şi
subtextul ironic.
“Moromeţii” este un roman al destrămării satului tradiţional. Criza ordinii sociale
se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii şi în criza comunicării.
ION
de Liviu Rebreanu
- comentariu –
Publicat în anul 1920, „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodoperă care înfăţişează universul rural în mod realist. Este un roman realist de tip
obiectiv, aparţinând prozei interbelice.
„Ion” este un roman deoarece are ca trăsături amploarea acţiunii, desfăşurarea pe
mai multe planuri, conflictul complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizarea
unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman realist de tip obiectiv prin temă, imaginea veridică a satului
ardelenesc, specificul relaţiei narator personaj şi al naratorului(omniscient, omniprezent),
naraţiune la persoana a III-a, veridicitatea, aspectul monografic şi relaţia incipit-final.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac
pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanului
orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale(obiceiuri, relaţii
sociale şi familiale). Alte teme prezente în roman sunt tema iubirii şi tema familiei.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde
averea condiţionează poziţia individului în societate. Drama lui Ion este drama ţăranului
sărac, acesta fiind pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul
exterior social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului şi glasul iubirii. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion
şi George Bulduc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, putem vorbi despre un conflict tragic, între om(nu
întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul.
Perspectiva narativă a romanului este obiectivă, viziunea din spate aparţinând
unui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Naraţiunea se realizează la persoana
a III-a. Tehnicile narative folosite sunt tehnica planurilor paralele şi tehnica înlănţuirii
cronologică şi cauzală a secvenţelor.
Din punct de vedere al reperului temporal şi spaţial, acţiunea se desfăşoară la
începutul secolului al XX-lea, în satul Pripas, din Ardeal.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale
evoluţiei interioare a personajului principal(Glasul pământului şi Glasul iubirii). Titlurile
celor 13 capitole(număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un
„Început” şi un „Sfârşit”.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi
iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul vorbelor(se
desprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor
oameni. Asemenea unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a
personajelor din roman. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia
socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje(Herdelea, Glanetaşul) în
desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea
ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Acţiunea romanului începe prin prezentarea expoziţiunii, într-o zi de duminică, în
care locuitorii satului Pripas se află la horă în curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea.
În centrul adunării este grupul dansatorilor. Descrierea dansului tradiţional someşan este
o pagină etnografică prin portul popular, prin paşii specifici, prin viguarea dansului, prin
figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei este centrul lumii satului, este o descătuşare
de energie.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale, fruntaşii satului, primarul şi
chiaburii discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă. Fetele rămase nepoftite la horă
privesc, iar mamele şi babele mai retrase vorbesc despre gospodărie.
Este prezentată si Savista, oloaga satului, naratorul realizându-i un portret grotesc.
Sunt prezentaţi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, care
vin să privească fără să se amestece în joc. În horă sunt numai fete şi flăcăi. Hotărârea lui
Ion de o lua pe Ana la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, constituie începutul
confictului.
Intriga coincide cu venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la carciumă la horă şi
confruntarea verbală cu Ion, pe care-l numeşte “hoţ” şi “tâlhar”. Ruşinea pe care i-o face
Vasile Baciu lui Ion în faţa satului, stârneşte dorinţa de răzbunare a lui Ion, care la rândul
lui îl face de ruşine pe Baciu, lăsând-o însărcinată pe Ana pentru a-l determina să accepte
nunta.
Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul dorinţei lui Ion de a obţine cât mai
repede pământ. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se
înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug meditează
conflictul dintre cei doi ţărani, în care “biata Ana nu este decât o victimă tragică”.
Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete, pentru că în ea, apoi în Petrişor, fiul lui, nu
vede decât garanţia proprietăţii asupra pământului. Nici moartea copilului nu-l opreşte
din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
Punctul culminant este reprezentat de moartea lui Ion care, surprins într-o noapte
în curtea Floricăi, este lovit de către George cu sapa în cap(unealtă a muncii pământului).
Deznodământul este previzibil, iar George, care-l loveşte pe Ion în cap, nu este
decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea
lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie(soţie, un băiat visător, poetul Titu, şi două fete
de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi). În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu
învoirea preotului.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică
total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate,
iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea bisericii.
Personajele romanului „Ion” ilustrează tipuri umane, având destine şi profile
psihologice realizate de scriitor după logica internă a universului ficţional.
Ion este personajul titular şi central din roman, dominând întreaga lume care se
desfăşoară în legătură cu el. Celelalte personaje principale(Ana, Baciu, Florica, George)
gravitează în jurul său, punându-i în lumină trăsăturile, năzuinţele. Personajele secundare
sunt numeroase şi au roluri diferite în acţiune.
Ion este personajul principal, un personaj complex, cu însuşiri contradictorii:
viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. Iniţial dotat cu o serie de
calităţi, în goana sa după avere se dezumanizează treptat.
Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială, ţăranul sărac care doreşte
pământ. Personajul este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în
evoluţie. Prin destinul său tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi se
individualizează.
Exponent al ţărănimii prin dragostea faţă de pământ, el este o individualitate prin
modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată
cu zestre, ci comportamentul său faţă de Ana(o face de ruşinea satului înainte de nuntă,
iar apoi umblă după nevasta lui George).
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi
harnic”, iubeşte munca şi pământul „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrăţit
cu pământul prin muncă, lipsa pământului apărând ca o nedreptate în ceea ce-l priveşte.
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considerase capabil de a-şi
schimba condiţia.
Pentru că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut de
ţigani, care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel
care le plăteşte. Insultat de Vasile Baciu beat, în faţa satului, la horă, se simte ruşinat şi
mânios, dorind să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui şi îl numeşte
„sărăntoc”, „tâlhar”, „hoţ”, fiindcă este sărac. Orgolios, posesiunea pământului îi apare ca
o condiţie a părăsirii demnităţii umane. Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se
manifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte
al Glanetaşilor.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu
Baciu când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi aduce pământul,
fără a face o foaie de zestre. După nuntă, începe coşmarul Anei, bătută şi alungată de cei
doi bărbaţi. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de indiferenţă, sinuciderea ei si
moartea copilului netrezindu-i niciun licăr de conştiinţă.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei
nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Viclenia îi dictează modul de apropiere de aceasta:
falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni astfel oricând.
Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul
romanului, elemente de portret moral. Caracterizarea directă realizată de alte personaje
se subordonează tehnicii pluralităţii perspectivelor. Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile
sale. Limbajul aparţine registrului popular, fiind diferit în funcţie de situaţie şi de
interlocutor. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile. Vestimentaţia îi reflectă condiţia
socială de ţăran, iar numele devine emblematic. Comportamentul său îi reflectă intenţiile
şi faţă de relaţia lui cu celelalte personaje.
Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostază a
misterului feminin, unele de o feminitate tulburătoare, Ana, fata înstăritului Vasile
Baciu, pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existenţe tragice.
Autorul o surprinde în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat profilul
moral prin analiza sufletului ei chinuit: cea de tânără femeie, îndrăgostită profund de Ion,
căruia îi încredinţează cu generozitate viaţa, aceea de soţie, îndurând cu umilinţă vorbele
grele şi loviturile bărbatului, şi aceea de mamă, ipostaza care, în circumstanţe normale, ar
fi putut deveni salvarea pentru femeia nefericită.
Întreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi care
întregesc un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii
de la ţară. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă, pentru Ion fiind o fată
"slăbuţă" şi "urâţică", mai ales în comparaţie cu Florica.
Firavă şi fără personalitate, covârşită de voinţa lui Ion, îmbătate de cuvintele şi
gesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai de
zestrea sa. În ciuda acestei firi slabe, Ana va dovedi pe parcursul acţiunii o voinţă şi o
putere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, încălcând normele colectivităţii;
Ana însăşi trăieşte aceeaşi condiţie, întrucât nesocoteşte obiceiul tipic lumii rurale de a
accepta căsătoria plănuita de părinţi cu George Bulbuc, în care latura sentimentală nu are
importanţă..
Din dragoste pentru Ion , Ana acceptă relaţia cu acesta si, însărcinată, ajunge de
râsul satului şi e crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproşează nimic lui Ion. Frământările fetei ,
nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumuseţea Floricăi, sunt surprinse cu fină
intuiţie psihologică, autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care ii provoca adesea
"gânduri de moarte".
Nunta Floricăi cu George este un moment de cumpănă în existenţa Anei, care
întrevede acum moartea ca pe unica scăpare. Femeia simte acum o silă grea pentru tot
ceea ce o înconjoară, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv îi apare imaginea lui Avrum
care se spânzurase. Moartea ei devine, prin urmările ei, o cumplită pedeapsă aplicată
aceluia care i-a distrus viaţa, şi anume lui Ion.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.
Descrierea are, pe lângă rolul de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie
simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a
realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii. Dialogul susţine veridicitatea şi
concentrarea epică.
„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca
trăsături specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient,
viziunea realistă, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, viziunea din spate, atitudinea
detaşată în descriere şi verosimilul întâmplător.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
de I. L. Caragiale
- comentariu –
- comentariu –
- comentariu –