Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece

prin el, literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul
cosmic şi spre sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.Prin operele remarcate a lui
blaga se regaseste si “Mesterul Manole”.

Meşterul Manole este personajul principal in dramei eponime de Lucian Blaga care
evoluţionează in operă fiind prezentat ca o  individualitate.Manole este tipul creatorului, pasionat
de arta aceasta fiind demonstrat de faptele sale. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga
absolutul, dar isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman.
Manole este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe care şi
le pune, prin stările atât de contradictorii prin care trece şi evoluează pe două planuri
fundamentale, aflate intr-o strânsă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.
El este caracterizat de narator ca creatorul de arta, un martor al frumosului, deoarece creatia
inseamna pentru el, patima si mistuire: “Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se
impotriveste si striga: jertfeste!…”.
El se autocaracterizeaza prin faptul că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce
trece: „pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie… şi e pedeapsă şi e blestem”.Se mai
autocaracterizeaza ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul meu e blând.
Uite ochii mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare…. Tot ce mi-a
rămas e sălbăticia cuvântului.”
Indirect se observa prin intermediul limbajului,Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii
spune “Tu inceput si tu sfarsit, tu totul”, metaforic, numind-o pe Mira “altarul bisericii”.
Limbajul sugereaza revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice.
Manole este caracterizat direct de Mira care il vede ca pe o “inima fara odihna, gand treaz,
visare fara popas”, si in momentul in care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa
jertfeasca pe cineva pentru zidirea bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas “noua ucigasi si cu
Manole zece”.Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc “Mesterul Nenoroc”,
cel de-al saselea marturisindu-I ca “Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare”. Din relatiile cu
ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri intr-un “cerc de
vraja”. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole asupra zidarilor.
Mesterul Manole este un personaj modernist aceasta fiind intemeiat prin faptul ca el detinea
o nazuinta spre absolut si constientizarea imposibilitatii atingerii lui,
Mesterul Manole se aseamana cu Mesterul Manole din opera  “Manastirea Argesului “ prin
faptul ca ambii jertfesc cu sotia pentru a construi manastirea ,adica in ambele texte persista
sacrificial,depunind un juramant care vas ta la baza manastirii.
Manole era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira şi nu-i mai rămânea să moară
decât in plan fizic,acest fapt a demonstrate mometul tragic al mortii sale.Astfel, are loc întregirea
cuplului primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.
i Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira şi nu-i mai
rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului primordial, ei fiind suflete-
pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

„Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice şi limbaj metaforic de sărbătoare,
Lucian Blaga, un Meşter Manole al cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară naţională şi universală”.

Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o boala.
Personajul central al dramei de idei “Mesterul Manole” este mesterul Manole, la care se
raporteaza toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece
creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: “Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se
impotriveste si striga: jertfeste!…”

Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două
jumătăţi: Mira sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea
mecanismelor sufleteşti, antrenate in trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi
conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa lui.

Prin moarte, puterea de sacrificiu a lui Manole, artistul de geniu, face posibila atingerea
absolutului si intrarea in eternitate. El se urca in turla bisericii, tragand pentru prima oara
clopotul pentru “aceea care cantare de clopot n-a avut”, dupa care se arunca “in vazduh”, lasand
in viata pe cei noua mesteri, pentru a rataci in continuare.
Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe
Mira şi nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului
primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

REPORT THIS AD
Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i
aparţinea cu timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se
răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse  şi vrea să spargă zidul pentru a-şi
elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii
şi decide să se sinucidă, aruncându-se in văzduh de pe biserică.