IMAGINEA DE SINE ȘI DESĂVÂRȘIREA AUTOREFERENȚIALĂ

Imaginea de sine este definită de modul in care ne percepem propriile

noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale si spirituale care
contureaza si intaresc dimensiunile eului nostru, in funcţie de percepţia noastra la
un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori sa fim sau ceea ce
am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual,
eul ideal si eul viitor.
Imaginea de sine ne influenteaza comportamentele, de aceea este
important sa ne percem cat mai corect, sa dezvoltam convingeri realiste despre
noi insine.
Exista persoane care, desi au o infatisare fizica plăcută, se percep ca fiind fie
prea slabe sau prea grase, prea inalte sau prea scunde, insuficient de inteligente
etc. Percepţia de sine nu reprezintă adevarul despre noi, ci este doar o "harta"
pentru propriul "teritoriu" ("Harta nu este teritoriul" - PNL), un barometru al stării
noastre de bine. Relaţiile armonioase cu membrii familiei si cei din jur,
performantele profesionale, asumarea unor responsabilitati in acord cu resursele
proprii indica o imagine de sine pozitiva, in timp ce absenta motivatiei sau o
motivatie scăzută, agresivitatea defensiva, comportamentele de evitare,
rezistentele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativa.
Imaginea de sine nu este statica pentru ca se dezvolta continuu prin
comunicarea interpersonala.
In comportamentul fiecarei persoane se poate vedea modul in care priveste
lumea, dar si pe sine insasi, impactul cu persoane noi, cu comportamente noi.
Imaginea de sine este verificata si ajustata prin intermediul altora. Acceptarea de

1
sine si aspectul de sine sunt cele pe care le ai cand ceea ce faci se potriveste cu
imaginea de sine, cand se apropie de versiunea ideala a ceea ce tu ti-ai dorit sa fii.
Intretinerea respectului de sine este un proces foarte complex: de multe ori
persoana incearca sa ascunda parti din ea fata de altii, pentru a nu determina
comportamente de respingere; ba, dimpotriva, pentru a-si restructura sinele in
fata interlocutorilor Eul se dezvolta, se dezvaluie si se defineste pe sine, prin
fiecare partener, dezvaluind personalitatea fiecarui partener si participa la
configuratiile interpersonale ale fiecaruia.
Sinele se deschide spre fiecare si formeaza prin fiinta fiecaruia un partener
de comunicare.
Stima de sine reprezintă modul in care ne evaluam pe noi insine in raport
cu propriile asteptari si cu ceilalţi si este direct proporţionala cu conştientizarea
valorii noastre. Fiecare fiinţa umana este unica si are o valoare care merita sa fie
respectata. Valoarea unei fiinţe umane este data de suma comportamentelor,
acţiunilor si potentialitatilor sale trecute, prezente si viitoare. Capacitatea fiinţei
umane de a se proiecta in viitor, de a-si conştientiza, dori si anticipa devenirea
prin raportarea la experienţele si succesele anterioare si credinţa despre propria
eficacitate contribuie la intarirea stimei de sine.
Am auzit mulţi părinţi spunând: "Nu faci bine, lasa ca fac eu ca stiu mai
bine" sau "Esti prea mic, nu poti tu sa faci asta". Astfel de fraze pot ucide in fasa
încrederea in sine. Din dorinţa de a-i feri de suferinţe si eşecuri in viata, mulţi
părinţi isi supraprotejeaza copiii mentinandu-i dependenţi si jmpiedicandu-i astfel
sa-si dezvolte încrederea in sine.
Persoana are capacitatea de a-şi proiecta conţinutul intrapsihic în exterior,
într-o manieră globală şi specifică, iar forma de vehiculare a acestui conţinut

2
proiectiv este expresia. Rezultatul final sumat (şi asumat) va fi un produs creativ,
veritabil mesaj psihologic cu valoare psihodiagnostică.
Schema expresivităţii deosebeşte patru niveluri de profunzime a
fenomenelor expresive:
- la nivelul cel mai profund al individului (nivel cel mai adesea inconştient) se
găsesc dorinţele, motivaţiile sau valorile fundamentale = logica profundă a
individului;
- la acest nivel, eliberarea individualităţii se asociază cu afinnarea libertăţii
interioare, traducere psihologică a principiului juridic al autonomiei voinţei;
- întreaga trăire de către subiect a condiţiei sale de fiinţă vie trebuie repusă
în chestiune şi nu numai în planul cel mai concret al atitudinilor şi sensibilităţilor.
Transformările revoluţionare ale fiinţării - laolaltă sunt inseparabile de schimbarea
fiinţării-ca-sine;
- urmează (s-a sesizat bănuim - n.m., I.P.B.) actele subiectului care-şi au la
rândul lor sursa în atitudinile acestuia;
- vin la rând opiniile (verbalizării ale propoziţiilor cu privire la diverse
domenii).
În această paradigmă, stmctural-expresivă, aparatul psihic este conceput ca
un organizator al comunicărilor, ca un rezervor de pulsiuni primare sau refulate
care încearcă să scape, să treacă în act pentru a-şi îndeplini finalitatea
fundamentală.
Psihicul este totodată un loc unde pulsiunile primare (închise în Sine) se
confruntă cu instanţele raţionale şi morale (Eul şi Supraeul). El se compune din
motivaţii sau din certitudini interioare importante care-şi lasă urmele asupra
comunicărilor.

3
 Încrederea in sine depinde mai mult de capacitatea noastra de a face
anumite lucruri, in timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluari si
are un rol foarte important in stabilirea identitatii noastre. O stima de sine
pozitiva se bazeaza pe percepţia pozitiva despre propriile noastre
comportamente. De aceea este important sa ne respectam nevoile si limitele
pentru ca acţiunile noastre sa ne puna in valoare, sa fie viabile in ochii noştri.
Încrederea in sine nu este innascuta si nu depinde doar de educaţia pe care
am primit-o in copilărie cand părinţii noştri ne-au invatat sa facem impreuna cu ei
si ne-au stimulat sa ne asumam responsabilitati pentru a deveni autonomi in
viata. încrederea in sine este realista si predictibila, deoarece se sprijină pe
rezultate concrete obtinute in trecut, pe experienţele reale pe care o persoana le-
a trăit si care-i permit sa prezică rezultatele la care se asteapta in viitor. Deci
incredera in sine nu este oarba si prezintă o anumita doza de incertitudine. Ea se
bazeaza pe conştientizarea propriilor cunostinte si competente intr-un anumit
domeniu, pe rezultatele pozitive obtinute anterior si este intretinuta prin
abordarea treptata a altor experienţe in scopul de a fixa si transfera
competentele, precum si pentru a descoperi alte competente de care nu eram
constienti.
Imaginaţiei creatoare afectivă îi este evident caracterul de interioritate
pură, care o deosebeşte de orice altă formă de invenţie. „în rezumat, ea constă
esenţialmente dintr-o succesiune sau simultaneitate de stări pur subiective.
Condiţia sa fundamentală constă în dispoziţia de a fi emoţionat nu numai
de evenimentele actuale, ci şi de amintirea unor sentimente, adică de memoria
afectivă, şi de a construi cu aceste materiale întocmai cum imaginaţia bazată pe
simţuri construieşte cu ajutorul formelor şi culorilor”.

4
 Vocea interioară dispune mai întâi de un limbaj intern care deşi se leagă
intim de limbajul extern, limbajul intern este în acelaşi timp în relaţie cu procesele
mentale nonverbale, unificând mijloacele verbale cu operaţiile intelectuale,
jucând rolul de verigă centrală a activităţii intelectuale. Superioritatea limbajului
intern este demonstrată căci mai este caracterizat şi ca vorbire sonoră lăuntrică
sau dialog cu sine însuşi sau monolog interior, în plus fiind mecanism fundamental
al gândirii şi totodată al activităţii voluntare.
Concluzii. Autocunoaşterea şi depăşirea de sine
În mediul educaţional, dialogul interior este o componentă distinctă în
comunicarea didactică a profesorului în activitatea la clasă:
- pregătirea lecţiei,
- aprecierea elevului,
- autoevaluarea lecţiei,
- autocaracterizarea autoreferenţială.
Elevii folosesc dialogul interior în pregătirea temelor, în timpul lecţiei, când
se autoapreciază şi îşi fixează ei înşişi nota, urmând a o confrunta cu a maestrului
însoţitor pe calea (in)formării sale. Adesea, ei se confesează propriei lor persoane,
îşi consemnează într-un jurnal ca partener imaginar de dialog. „A vorbi de unul
singur” este echivalent cu a „te cunoaşte pe tine însuţi”.
Consilierul psihopedagogic însuşi se bizuie pe siguranţa de sine şi, prin
urmare, acţionează constructiv, gândeşte pozitiv, fiind proactiv. Astfel îi ajută pe
clienţi să fie ei înşişi, să se manifeste spontan, natural, ci nu să-i încadreze în
anumite tipare teoretice. Ei îi ajută pe aceştia să se pună în valoare, să evolueze în
conformitate cu aspiraţiile şi dorinţele proprii, aceştia valorificându-şi la maximum
capacităţile şi potenţialul de care dispun.

5
 Consilierul eficient are încredere în forţele proprii, în capacitatea de a-i
influenţa pe alţii în direcţia realizării unei schimbări atitudinal-comportamentale
orientate pozitiv, cu rol adaptiv.
Consilierea psihopedagogică este un proces sistematic proactiv şi reactiv, o
tehnică de informare, modificare şi evaluare, bazată pe confidenţialitate, prin care
se stabileşte o relaţie interumană de asistenţă şi suport dintre specialist şi clienţii
săi prin care se doreşte: - dezvoltarea personală, punând accent pe dezvoltarea
capacităţii de autocunoaştere şi autoevaluare - prevenirea şi gestionarea
situaţiilor de criză ori disconfort. Consilierea este influentată de valorile si de
normele societătii. Între aceste norme sunt cuprinse şi cele care se referă la
sănătate şi normalitate. Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă
ca o stare de echilibru între elementele vieţii psihice, corporale, sociale şi valorice
specifice unei persoane care îi permit acesteia să trăiscă în acord cu sine şi cu
ceilalţi şi să se dezvolte în direcţia dorită, fără a fi marcată de simptome şi
conflicte intrapsihice.
Un concept important al sănătăţii psihice este acela de stare de bine (well-
being).
Abordări teoretice asupra stării de bine:
- abordarea prin prisma plăcerilor (hedonică): starea de bine presupune
trăiri pozitive.
- abordarea prin prisma scopului vieţii (eudaimonică-Aristotel).
Starea de bine ar rezulta doar din acele acţiuni ce se încadrează scopului
vieţii. Deşi teoretic ele sunt separate în practică adesea coexistentă.

6
 Consilierea psihopedagogică însumează cunoştinţe din diverse specializări
iar aceasta face necesar ca în cursul pregătirii lor consilierii să îşi însuşească
informaţii legate de:
• psihologia dezvoltării
• psihologia clinică
• psihoterapia şi consilierea psihologică
• psihologia personalităţii
• psihologia socială
• pedagogie
Aceste cunoştinţe şi aplicarea lor conduc în timp şi la abilităţi şi atitudini ce
facilitează procesul consilierii. Cele mai importante sunt: capacitatea de a asculta,
de a nu judeca, de a identifica aspecte pozitive, de a empatiza, de a identifica
obiective realiste pe termen lung şi a paşilor ce conduc la acestea, etc.
Abordarea social-psihologica a comunicarii propune substituirea kantianului
subiect transcedental cu comunitatea indivizilor ce actioneaza si comunica si
abordarea comunicarii sub aspectul reciprocitatii indivizilor si comunitatii.

BIBLIOGRAFIE:

Tratat de Științele Comunicării – Ion Popescu Brădiceni,

Editura Academica Brâncuși, Tg-Jiu, 2019.