Sunteți pe pagina 1din 1

Aristofan (în greacă: Ἀριστοφάνης, Aristophanes; c.456 î.Hr. - c.386 î.Hr.

) a fost un
dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale. Este cunoscut de asemenea drept „Părintele
Comediei” sau „Prințul Comediei Antice”.

Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic, satirizând de multe ori pe cetățenii
bine cunoscuți ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul Războiului Peloponeziac și de
după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiți antici, sugerează că Aristofan a fost adus în
fața tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzația de defăimare a Atenei în prezența
străinilor; cât din aceste afirmații este adevărat nu putem ști cu exactitate. „Broaștele” a primit
onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit
posterior evenimentelor, Aristofan a primit de asemenea coroana civică pentru piesa sa.

Norii datânddd din anul 423 î.Hr.


Norii reprezintă de fapt o satiră îndreptată împotriva sofiştilor.
Acţiunea se petrece în faţa casei lui Socrafe. Strepsiade, un cetăţean înstărit din Atena, este totuşi
înglodat în datorii, din pricina soţiei sale, o nechibzuită, şi a fiului său, Fidiplde, un risipitor,
iubitor de petreceri, de curse de cai etc.

Presiunile creditorilor, Pasias şi Aminias, îi răpesc lui Strepsiade liniştea. El găseşte într-un
sfârşit soluţia tuturor problemelor sale: a auzit de existenţa unei şcoli unde s-ar învăţa cum pot li
făcute nobile cauzele rele. îi încolţeşte în minte ideea că la această şcoală ar putea găsi
raţionamente care să justifice neplata datoriilor, aşa că decide să-şi ducă fiul la această şcoală:
"Mintoşii-ace-ia, pentru-argin{i, ştiu să te-nveţe cum, prin vorbe, /Pot să triumfe orice pricini, fie
că-s drepte ori nedrepte (...)/Se zice că la ei sunt două metode de argumentare:/E una tare, alta
slabă, dar că, din două, acea slabă/E cea mai tare cănd e vorba ca să susţii nedrepte pricini,/Aşa
că, dacă-mi faci plăcerea, să o înveţi pe cea de-a doua, /Eu aş scăpa de datoria în care mă-
nfundaşi tu singur/ Şi n-ar mai trebui să dau la creditori nicio lescaie." Fidipide cedează într-un
sfârşit rugăminţilor tatălui său şi, odată intrat la şcoală, îşi va însuşi învăţătura cu maximă
rapiditate.

Revenind acasă, Fidipide are grijă să-şi pună ştiinţa în aplicare, dar nu numai cu creditorii, ci şi
cu alţii. Tatăl şi fiul ajung la dispute aprige, soldate cu injurii şi chiar bătăi. Cu toate acestea,
Fidipide, care a deprins bine raţionamentele sofiştilor, demonstrează cu argumente din logica sa
cea nouă că fiul este îndreptăţit să-şi bată părinţii (Fidipide către tatăl său: 

"Şi, mai întăi, am să te-ntreb: cănd eram mic, nu mă băteai?": Strep-siade răspunde: "Ba da, spre
binele tău doar, din grija ce-ţi purtam tot timpul": Fidipide îi explică tatălui său: "Atun-cea,
spune-mi, nu e drept la răndu-mi să arăt şi eu/Aceeaşi grijă pentru tine şi interes, şi să te bat, /De
vreme ce a ten-griji de cineva înseam-nă-a-l bate?").

Strepsiade, uluit, admite judecăţile fiului şi se supune acestora. Dar când acesta, în baza aceloraşi
argumente, este pe punctul de a-şi lovi şi mama, tatăl se înfurie şi, cuprins de indignare, aleargă
să dea foc "magherniţei".

în această comedie Aristofan ridiculizează educaţia dată de sofişti tineretului. Sofiştii erau
reprezentanţii unei şcoli filozofice care susţinea, printre altele, că pot fi demonstrate cu aceeaşi
îndreptăţire afirmaţii contradictorii. Totodată, reprezentanţii acestei şcoli acordau o atenţie
deosebită dezvoltării retoricii, adică a artei de a vorbi în chip meşteşugit şi atrăgător spre a-i
captiva pe ascultători.
Titlul comediei se explică astfel: în costumaţia actorilor care alcătuiau corul trebuia să figureze
ceva din forma vaporoasă a norilor. Se poate totodată desluşi şi o aluzie satirică la adresa
sofiştilor.