Curs 1

IMPORTANŢA PLANTELOR MEDICINALE

Ţara noastră are o veche tradiţie în folosirea plantelor medicinale. Sunt documente care
atestă folosirea plantelor medicinale de către triburile traco-geto-dacică, care locuiau pe
teritoriul patriei noastre cu multe milenii în urmă (Păun. E. Şi colab., 1996).
În scrierile sale istorice, Herodot (484-425 î.e.n.) consemnează că dacii şi sciţii utilizau
diferite leacuri din plante, cu peste 400 de ani î.e.n. Cunoştinţele despre utilizarea plantelor
medicinale în tratamentul diferitelor afecţiuni s-au transmis de-a lungul veacurilor din generaţie
în generaţie, un rol foarte important în acest sens, cel puţin pentru ţara noastră, avându-l
aşezămintele mănăstireşti (E. Păun, 1988).
Herodot, “părintele istoriei” menţionează priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru
tămăduirea durerilor utilizând plante cu acţiune calmant-anestezică, cicatrizantă şi expectorantă.
Dintre plantele medicinale (unele şi alimentare) folosite de pe vremea tracilor până în zilele
noastre, pe teritoriul României se pot enumera: Alium cepa, Aconitum napellus, Hipericum
perforatum, Sarothamnus scoparius, Sambucus nigra, Salvia officinalis, Thymus vulgaris,
Achillea millefolium, Arthemisia absinthium, Taraxacum officinalis, Pimpinella anisum, Carum
carvi, Eryngim planum, Conicum maculatum etc.
Numeroase dovezi materiale ale cunoaşterii şi utilizării de către populaţia autohtonă a
unor plante, încă din antichitate, s-au descoperit în săpăturile arheologice efectuate în Dobrogea
precum şi în alte zone ale pământului românesc. În timpul trecerii peste teritoriul ţării noastre a
popoarelor migratoare, farma cognozia suferă o stagnare. Date descrise privind folosirea
plantelor medicinale de către poporul român, situat de o parte şi de alta a Carpaţilor apar în
diferite documente din secolele XIII-XIV. În anul 1578 apare la Cluj prima carte despre plantele
medicinale folosite de localnici, Herbarium .În documentele din secolul al XIII-lea se aminteşte
că cei care foloseau “buruienile de leac” în tratarea bolilor erau “bărbierii”. Domnul Alexandru
Lăpuşneanu a fost îngrijit, în boala de ochi pe care o avea, de către un asemenea tămăduitor din
Ardeal, folosind în acest scop ierburi. În “Provila” (Carte de legi) a lui Matei Basarab (1640-
1625) se stabileşte că “Vraciul are voie să studieze ierburile şi să descopere leacurile împotriva
otrăvurilor”, nominalizând doar “stirigoaia”. În alte documente româneşti vechi, cum sunt:
“Psaltirea Scheiană” sunt descrise scorţişoara, isopul. În “Lexiconul slavo-român” din 1694, se
vorbeşte de izmă şi muştar .
În 1695 se înfiinţează spitalul Colţea, prevăzut cu o farmacie în care se vindeau “ierburi
de leac”. În secolul al XVIII-lea, Iosif Benko din Bratislava arată că “românimea cunoaşte bine
ierburile şi întrebuinţându-le în folosul ei întrece alte neamuri”, iar în alt loc notează “ mai ales
româncele întrebuinţează cu mult folos pentru vindecarea bolilor, buruienilor, neglijate de alţii”
(Crăciun, Fl. şi colab., 1981).
În secolul al XVII-lea cărturarul român Teodor Corbea menţionează 431 de denumiri
româneşti de plante făcând şi unele consideraţii cu privire la utilizarea lor medicinală.
Importanţa folosirii plantelor medicinale, inclusiv recomandările cu privire la recoltarea lor, le
găsim şi în documente oficiale cum ar fi: Pravila lui Matei Basarab 1652 şi hrisovul lui Grigore
Ureche, 1725. În secolul al XVIII-lea numeroşi farmacişti (Karl Daniel, I. Benko, P. Molnar, P.
Sigerus, S. Vulcan), descriu, clasifică şi arată modul de utilizare al plantelor medicinale, iar mai
târziu în secolul XIX apar societăţi şi şcoli ale farmaciei, în cadrul cărora se individualizează în
anul 1869, Şcoala Naţională de Farmacie, la ctitoria căreia un rol important l-a jucat Carol
Davila. Apar de asemenea, numeroşi practicieni în valorificarea plantelor medicinale în scop
terapeutic, un rol deosebit de important avându-l C. Vorel, care a fost autorizat prin Hrisovul
Domnesc al domnitorului Alexandru Sturza să întemeieze o farmacie la Piatra Neamţ, în anul
1825, sub numele de Laboratoarele Vorel, care va funcţiona continuu peste 120 ani.

1
 În anul 1791, farmacistul sibian Singerus Peter a publicat lista plantelor medicinale din
Ardeal, cu denumirea latină, română, germană şi maghiară, autorul îndemnând farmaciştii să
valorifice mai intens plantele medicinale autohtone.
În anul 1833 ia fiinţă la Iaşi “Societatea de Medici şi Naturişti”, care de la început, şi-a
propus să studieze flora şi plantele medicinale. Dezideratul, în mare parte, a fost atins, deoarece
în 1863 apare ediţia întâia a “Farmacopeei Române”, în care sunt descrise 217 droguri de
origine vegetală, din care circa jumătate proveneau din plantele autohtone. La acel timp,
Farmacopeea Română a fost printre primele apărute în ţările din răsăritul Europei.
În continuare, o serie de personalităţi ale ştiinţei româneşti îşi vor lega numele de
plantele medicinale (Dimitrie Brîndză, D. Grecescu, N. Leon, I.A. Candrea, V. Gomoiu, Z.C.
Panţu, S. Iszae, V. Butură, Th. Solacolu, I.A. Flezor, El-Koop şi mai recent I. Dumitru,
Evdochia Coiciu, Tatiana Săveanu, Viorica Cucu, Ecaterina Nichiforescu, A. Mihalea şi mulţi
alţii.
Preocuparea privind valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din ţara noastră a
căpătat un suport ştiinţific recunoscut de la începutul secolului al XX-lea. Merită menţionat
faptul că prima staţiune experimentală din lume, specializată în studiul plantelor medicinale şi
aromatice a fost înfiinţată la Cluj, în anul 1904, sub conducerea profesorului Bela Pater,
punându-se astfel bazele cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi aromatice
din flora noastră .
B. Pater a rămas la conducerea staţiunii de plante medicinale din Cluj până în anul
1930, când a împlinit 70 de ani, această staţiune publicând periodic lucrări în “Buletinul de
informaţii al Grădinii botanice şi al Muzeului botanic de la Universitatea din Cluj” . La Cluj, în
anul 1931 a avut loc, sub egida Institutului de Cercetări Agronomice a României, o conferinţă a
specialiştilor în acest domeniu, cu care prilej s-a creat “Sindicatul pentru valorificarea plantelor
medicinale şi aromatice din România”. La a doua conferinţă care a avut loc la Bucureşti
(20.XII.1931) au fost dezbătute probleme importante ca: “exploatarea raţională a plantelor
medicinale şi aromatice din culturi şi flora spontană; ameliorarea pe baze ştiinţifice a acestora;
valorificarea lor pe plan intern şi înfiinţarea unei industrii profilate; introducerea de standarde
pentru plantele medicinale; necesitatea unor studii ştiinţifice în acest domeniu”.
Treptat numărul plantelor medicinale şi aromatice din flora ţării noastre valorificate în
ţară şi pentru export a crescut. Din cele circa 3.500 de specii de plante superioare din flora
României, sunt considerate ca plante medicinale cel puţin 400 specii, unii autori apreciază că
sunt circa 700 de specii spontane şi cultivate . Valorificarea superioară a acestei bogăţii
naţionale a început să se realizeze după ce au luat fiinţă întreprinderea “Plafar” (1949) a
Staţiunii de Cercetări pentru Plantele Medicinale şi Aromatice Fundulea (1975) şi a altor
întreprinderi de profil. După cum arată Emil Grigorescu şi colab., 1986 în ţările în care
fitoterapia s-a dezvoltat pe parcursul mai multor milenii (China, Coreea etc), ea este foarte
răspândită şi ridicată la rangul de medicină oficială, iar medicamentele de origine vegetală
utilizate sunt de circa 80 % (în unele ţări 90-95 % din populaţie se tratează cu medicamentele
tradiţionale, cele mai multe pe bază de plante).
Introducerea în cultură a unor specii s-a datorat, fie faptului că unele din acestea au fost
importante pentru a înlocui specii autohtone mai puţin valoroase sau specii epuizate din flora
spontană a ţării datorită recoltării neraţionale, fie sporirii aspectului de substanţe naturale
necesare industriei de medicamente şi produse cosmetice .
Astăzi situaţia plantelor medicinale, aromatice şi melifere, ca de altfel şi a altor culturi
este dezastruoasă. Astfel, dacă în 1989 România cultiva circa 52 specii pe o suprafaţă de
aproximativ 41.000 ha, astăzi numărul speciilor a scăzut la jumătate , iar suprafaţa la 18.000 ha
din care peste 13.000 ha sunt cultivate cu coriandru.
Plantele medicinale, aromatice şi melifere spontane şi cultivate reprezintă pentru
România o bogăţie naturală care în viitor trebuie să fie valorificată cu responsabilitate şi
înţelepciune .
Ţara noastră îşi poate asigura întregul necesar din speciile adaptate condiţiilor
pedoclimatice, specifice şi poate realiza venituri importante din export.
În medicina empirică a ţării noastre se folosesc circa 870 de specii (circa 25 % din
total), aproximativ 200 de specii sunt studiate din punct de vedere chimico-farmacodinamic, iar

2
circa 100 de plante sunt utilizate curent în automedicaţie, în terapia actuală, se utilizează numai
o specie din cinsprezece .
Această situaţie evidenţiată de autorii citaţi, rezultă din următoarele:
- medicina empirică, cu toată experienţa sa milenară, nu a avut la îndemână mijloacele
necesare pentru a descoperi la unele plante, virtuţile terapeutice care nu pot fi evaluate decât cu
ajutorul unor tehnologii moderne;
- medicina modernă nu a avut când să treacă prin filiera sa toate cele 3.600 de specii
vegetale cunoscute în ţara noastră, ţinând cont de răstimpul relativ scurt de când plantele sunt
cercetate prin metode cu adevărat ştiinţifice;
- nu toate medicamentele eficiente se obţin din principii active izolate în stare pură. În
multe cazuri s-au dovedit mai active extractele totale în care diferitele componente îşi
însumează acţiunea farmacodinamică, sunt sinergice sau se potenţează reciproc. Exemplele
valerianei, muşeţelului, păducelului, mentei, rostopascăi şi altele, sunt ilustrative în acest sens;
- datorită argumentului de mai sus, industrializarea unor produse vegetale nu poate să
treacă de nivelul unui extract brut, iar uneori este indicat să se folosească ceaiuri din unul sau
mai multe produse vegetale;
- pentru o serie de specii recunoscute ca medicinale nu s-a stabilit încă tehnologia
necesară prelucrării lor în faza industrială.
Autorii citaţi, arată şi faptul că nu din toate speciile cunoscute şi folosite de mult timp se
pot obţine medicamente suficient de active, pentru a înlocui pe cele de sinteză, însă
medicamentul natural are avantajul compatibilităţii cu organismul uman şi este tolerat mai bine
de acesta, decât unele medicamente de sinteză.

1.2 Plante medicinale cultivate și spontane

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a estimat că 75-90 % din populaţia rurală apelează la

fitoterapia tradiţională, considerent pentru care a apelat la intensificarea eforturilor de cercetări
şi dezvoltarea activităţilor de medicină tradiţională, pentru a utiliza în folosul omenirii acest
imens rezervor de informaţii privind proprietăţile plantelor.
În ultimii 50 de ani, au fost obţinute produse farmaceutice deosebit de importante, care
au revoluţionat practicile medicale moderne, izolate din plante întrebuinţate încă din
antichitate .
Necesitatea cultivării plantelor medicinale şi aromatice decurge şi din faptul că, în flora
spontană, diferitele specii cresc răzleţit, pe areale mari, uneori accesibile, încât depistarea,
culegerea şi transportul lor se face greu, neasigurând un ritm adecvat, iar preţul de cost al
materiei prime devine foarte ridicat. La acestea se mai adaugă şi faptul că, nu întotdeauna
culegătorii ocazionali, folosiţi în acest scop, cunosc foarte bine plantele şi momentul recoltării,
ducând la impurificarea materiei prime, respectiv la recoltarea unui produs sărac în principii
active. Unele plante medicinale nu cresc spontan în ţara noastră, altele existente în flora
spontană fiind rare-sunt eliminate sistematic din pajişti; astfel că de la aceste specii materia
primă vegetală se poate obţine numai prin cultivarea lor. Plantele medicinale şi aromatice dau
posibilitatea ca recoltarea să fie făcută atunci când au cel mai ridicat conţinut de principii active.
Uscarea produsului se poate face imediat după recoltare sau se poate prelucra după recoltare
fără uscare, în instalaţii speciale .
Unele plante medicinale prezintă şi importanţă fitoameliorativă, putând valorifica
terenuri mai puţin propice altor culturi.
În sinteză, prin cultivarea pe baze ştiinţifice a plantelor medicinale şi aromatice, se
asigură necesarul de materie primă vegetală pentru industria de medicamente din ţara noastră, se
obţine un produs bogat în principii active şi mai omogen, se pot evita substituirile şi falsurile,
recoltarea se poate face la momentul optim (când conţinutul în principii active este maxim),
urmată de uscare sau prelucrare în stare proaspătă, se pot aclimatiza specii noi, care nu cresc
spontan în ţara noastră şi se pot ocroti plantele considerate monumente ale naturii. Toate aceste
avantaje, pe care le prezintă cultivarea plantelor medicinale şi aromatice, comparativ cu
posibilităţile care le oferă flora spontană, au condus la luarea în cultură treptat a unui număr tot
mai mare de plante (Muntean, L.S., 1990,2007).

3
 Plantele medicinale şi aromatice cultivate s-au dovedit mai productive decât formele lor
spontane, cum s-a întâmplat şi cu celelalte plante cultivate în alte scopuri, datorită cultivării
unor populaţii sau soiuri ameliorate, amplasării lor în condiţii pedoclimatice adecvate şi aplicării
unor tehnologii de cultură corecte.
Produsele medicinale din plante sunt în general mai importante în ţările în curs de
dezvoltare. Totuşi şi în ţările dezvoltate drogurile provenite din plante aduc o contribuţie
importantă în economia lor .
H. Fransworth, 1991 menţionează că cel puţin 121 substanţe chimice cu structură
chimică cunoscută sunt extrase din plante şi sunt utilizate în întreaga lume, iar din aceste
substanţe 45 provin din specii care cresc în pădurile tropicale şi 76 provin din specii care nu
cresc în pădurile tropicale.
C.B. Marini-Bettolo, 1987 arată că în prezent plantele medicinale nu sunt folosite numai
ca sursă de materii prime, ele fiind folosite direct în scopuri medicinale de către circa 60 % din
locuitorii planetei.
În literatura de specialitate se citează unele ţări industrializate ca Germania, Olanda,
Austria, care au scos din farmacopeile lor un număr însemnat de plante medicinale, acestea sunt
totuşi comercializate servind de cele mai multe ori ca o formă de automedicaţie .
Automedicaţia prezintă un dublu pericol, lipsa diagnosticului propriu stării patologice,
cât şi utilizarea unor plante neadecvate.
Fitoterapia tradiţională, bazată pe utilizarea plantelor ca atare sau sub formă de extracte
neprelucrate are ca fundament experienţa milenară existentă în utilizarea plantelor medicinale.
Fitoterapia modernă face uz de principii active purificate obţinute din plante.
Se poate spune că, plantele medicinale şi extractele lor brute prezintă atât interes
ştiinţific, cât şi practic pentru lumea modernă. Utilizarea lor în fitoterapia tradiţională impune un
control atent prin studii analitice şi biologice, în măsură să garanteze nivelul activităţii lor .
B. Silvestrini, 1987 precizează că fitoterapia modernă nu ridică nici o problemă
particulară sub aspectul folosirii “drogurilor” din substanţe pure derivate din plante, acestea
fiind tratate ca orice “drog” farmacologic nou, indiferent dacă sunt obţinute prin sinteză sau prin
extracţie.
Iniţierea luării în cultură a unor plante medicinale în ţara noastră s-a făcut la Cluj, în
cadrul staţiunii de profil înfiinţată în anul 1904. În Institutul de Cercetări Agronomice al
României (ICAR), la staţiunile experimentale din Bucureşti, Cluj, Câmpia Turzii, Valul lui
Traian etc., din anul 1930 s-au efectuat cercetări în domeniul plantelor medicinale şi aromatice.
Aceste cercetări au pus bazele luării în cultură a celor mai solicitate specii de plante medicinale
şi aromatice, în acea perioadă.
Cerinţele mereu crescânde de materie primă vegetală pentru industria chimico-
farmaceutică, care s-a dezvoltat mult în zilele noastre, precum şi ale solicitărilor pentru alţi
beneficiari, a condus la mărirea suprafeţelor cu plante medicinale cultivate şi lărgirea
sortimentului acestora (Păun, E. şi colab., 1986-1988; Muntean, L.S. 1990, Muntean, L.S 2007).
Numărul speciilor cultivate a crescut mult în ultimii ani. S-au luat în cultură unele specii
existente în flora spontană a ţării noastre, la care bazinele existente nu asigură necesarul de
materie primă (Atropa belladonna, Vinca minor, Carum carvi, Digitalis lunata, Viola tricolor
etc.); unele specii rare, ocrotite ca monumente ale naturii (Angelica archangelica, Gentiana
lutea); unele specii din alte zone, aclimatizate la noi în ţară (Solanum laciniatum, Datura
innoxia, Digitalis purpurea, Lavandula angustifolia, Silybum marianum etc.). O atenţie
deosebită trebuie acordată posibilităţilor pe care le oferă plantele medicinale şi aromatice în
valorificarea unor terenuri mai puţin propice pentru alte culturi, cum sunt cele nisipoase
(Gypsophila paniculata, Hyssopus officinalis etc.), semisărăturile (Matricaria chamomilla),
terenuri cu exces de umiditate (Acorum calamus), de asemenea plantele pretabile în lucrările de
combatere a eroziunii (Lavandula sp., Rosa sp., Salvia officinalis etc.).
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a întocmit o listă care include peste 20.000 specii de
plante medicinale.
Baza de date NAPRALERT documentează utilizarea etno medicală a circa 9.200 de
plante din 33.000 specii monocotiledonate, dicotiledonate, gimnosperme, pteridofite, briofite şi
licheni, ceea ce ar sugera că circa 28 % din plantele de pe Terra ar fi fost utilizate în acest sens.

4
Se menţionează că în China, din cele 35.000 specii de plante circa 5.000 specii se utilizează în
medicina tradiţională chineză ceea ce ar reprezenta 14 % din totalul speciilor din această ţară.
Dacă 14-28 % din plante se utilizează în scopuri medicinale, atunci din cele peste 250.000
specii de plante care cresc pe Terra s-ar putea estima că 35.000-70.000 specii au fost utilizate în
decursul istoriei în scopuri medicinale.
R. W. Spjut, 1985 menţionează că în perioada 1960–1982 prin programul de screening
anticancer al Institutului Naţional de Cancer al S.U.A. au fost testate aproximativ 35.000 specii
de plante superioare. Cel puţin 85 % din plantele superioare de pe Terra, cea mai mare parte
provenind din pădurile tropicale umede, urmează să fie testate anticancer.
După E. Ekholm, 1986 din cele 250 specii de angiosperme care se presupune că ar
creşte pe Terra circa 90 % sunt cunoscute de ştiinţă iar foarte puţine sunt testate din punct de
vedere terapeutic. Efectele secundare nedorite produse de unele medicamente de sinteză au
condus la redescoperirea fitoterapiei.
Statisticile publicate de Naţiunile Unite, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare, arată că importurile de plante medicinale din ţările membre a crescut de la 52,9 la
71,2 milioane dolari, respectiv o creştere de 34%.
Alături de fitoterapie, E. Păun, 1996 reliefează şi dezvoltă tot mai rapid aromoterapia, în
care se include tratamentul diferitelor afecţiuni cu plante aromatice sau cu uleiuri volatile
obţinute din acestea.
Introducerea în cultură şi ameliorarea plantelor medicinale conduce la obţinerea unor
materii prime mai uniforme, de calitate superioară, recoltate la momentul optim de acumulare a
principiilor farmacologice active şi constante din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
În România se impune creşterea rolului staţiunii specializate - S.C.P.M.A. Fundulea, cât
şi al Universităţilor Agricole în introducerea în cultură de noi specii, ameliorarea speciilor
cultivate pentru obţinerea de soiuri mai productive şi cu un conţinut mai ridicat de principii
active şi în elaborarea unor tehnologii de cultivare eficiente economic, performante şi
nepoluante.
Prin lucrările de ameliorare în ţara noastră s-au creat, la unele specii, soiuri mai
productive decât populaţiile locale introduse iniţial în cultură (Mentha piperita, Mentha crispa,
Digitalis lanata, Papaver somniferum, Matricaria chamomilla, Valeriana officinalis etc.). La
unele specii s-au introdus în cultură soiuri valoroase din import, până la crearea unor soiuri
autohtone (Muntean, L.S. 1990; Păun, E. şi colab., 1996).
Realizări importante s-au obţinut în problemele de tehnologii de cultură a plantelor
medicinale şi aromatice. Toate aceste realizări (ameliorare, tehnologie) au condus la creşterea
productivităţii şi la ridicarea nivelului calitativ al producţiei. S-au stabilit epocile şi tehnicile de
recoltare şi condiţionare a producţiei pentru a obţine materie primă la înalţi parametrii calitativi.
La noi în ţară, în anul 1959 s-au cultivat doar 14 specii de plante medicinale şi
aromatice. Numărul lor a crescut treptat, ajungându-se în prezent la peste 50 de specii cultivate.
În perspectivă se întrevede sporirea numărului de specii cultivate pe măsura creşterii
solicitărilor din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a
posibilităţilor de valorificare la export a unor produse din plante medicinale şi aromatice.
Dinamica suprafeţelor şi a producţiei plantelor medicinale şi aromatice cultivate în ţara noastră
a cunoscut o curbă ascendentă, cu excepţia ultimilor ani. În perspectivă se prevede creşterea
suprafeţelor cultivate cu plante medicinale şi aromatice în România şi sporirea continuă a
producţiilor la hectar (Crăciun, Fl. şi colab., 1979; Muntean, L.S. 1990; Păun, E. şi colab.,1996).
Raportat la alte grupe de plante (cereale, plante tehnice) suprafeţele cultivate cu plante
medicinale şi aromatice sunt mult mai reduse, însă importanţa lor este foarte mare.
Importanţa cultivării lor, după cum remarca E. Coiciu şi G. Racz, 1962, nu rezultă din
suprafaţa pe care o deţin, “cât prin valorificarea lor specifică, produsul fiecăreia din ele de
regulă neputând fi înlocuit. Sunt specii care se cultivă anual de-abia pe câteva hectare (10-20
ha), dar din producţia de pe fiecare hectar se pot obţine de la zeci de mii, până la milioane de
doze de medicamente necesare pentru apărarea sănătăţii sau chiar salvarea vieţii oamenilor.
Acest lucru contribuie la menţinerea în cultură a unui număr însemnat de specii pe suprafeţe
reduse”.

5
 Treptat s-a trecut la concentrarea producţiei plantelor medicinale cultivate în zonele cele
mai favorabile pentru fiecare specie, specializarea unităţilor cultivatoare pe un număr mai redus
de specii, încadrate cu specialităţi şi dotate corespunzător, în vederea aplicării corecte a
tehnologiei de cultură şi a executării unor prelucrări primare (uscare, precondiţionare).
Instalaţiile specifice (extractoare de ulei volatil, uscătoare, depozite) se amplasează în
apropierea locurilor de producţie (Laza, A. şi Racz, G., 1962; Muntean, L.S., 1990). Din păcate,
în ultimii ani suprafeţele cultivate şi specializarea unităţilor de producţie în domeniul plantelor
medicinale şi aromatice nu mai cunoaşte ritmul ascendent necesar.
Conservarea plantelor medicinale se poate realiza prin diferite măsuri de protecţie
(rezervaţii naturale, grădini botanice etc.).
Cea mai sigură cale de protejare este conservarea în bănci de gene. Pentru plantele cu
probleme de păstrare în băncile de gene s-a recurs la micropropagare in vitro care facilitează
înmulţirea într-un ritm intens a exemplarelor valoroase.
H.M. Schumacher, 1987 afirma că în viitor stocarea genelor dorite va fi cea mai uşoară
metodă de conservare, ceea ce va permite protejarea oricărei plante şi conservarea potenţialului
biotehnologic pentru generaţiile viitoare.
În paralel sunt necesare eforturi pentru creşterea suprafeţelor naturale protejate legal ca
rezervaţii de plante şi animale cu o semnificaţie genetică importantă.
A. Jeffrey şi colab., 1987 a reliefat rolul celor mai importante instituţii de dezvoltare ca:
F.A.O. (The Food and Agriculture Organization of the United Nation); W.H.O. (The World
Health Organization); U.N.D.P. (The United Nations Enviromment Programe) şi Banca
Mondială, trebuie să suporte cheltuielile impuse de rezervaţiile naturale şi zonele protejate.
I.U.N.C. (The International Union for Conservation of Nature and Natural Resourses)
este cea mai reprezentativă asociere pentru conservare, mediu şi viaţa sălbatică. A fost fondată
în 1948 şi are 6 state membre, 125 de ministere sau alte agenţii guvernamentale, 412 organizaţii
neguvernamentale naţionale şi internaţionale şi grupuri de cetăţeni, totalizând 597 membri din
119 ţări.
Uniunea lucrează în colaborare cu U.N.E.P.- Programul de dezvoltare al Naţiunilor
Unite şi U.N.E.S.C.O. şi avizează programele de administrare a peste 300 proiecte din 70 de ţări
(Lazurca, D.1997).
În prezent în lume sunt peste 1.400 grădini botanice din care în ţările în curs de
dezvoltare sunt numai 230.
În România există Grădina Botanică de la Universitatea de Farmacie din Târgu-Mureş,
dar colecţii de plante medicinale se mai întâlnesc la S.C.P.M.A. Fundulea şi la Universităţile
Agricole şi Universităţile de Medicină şi Farmacie.
Botanişti, biologici, agronomi, medici de prestigiu din ţara noastră şi-au legat numele de
cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice. Dintre precursorii iluştrii care au
avut preocupări în acest domeniu amintim: Z. Petrescu, D. Grecescu, D. Brîndza, N. Deleanu,
B. Pater, S. Flexor, Th. Solacolu, A. Farage, Gh. Grinţescu, I. Grinţescu, I. Vintilescu, G.
Pamfil, T. Săvulescu, I. Prodan, S. Sofonea, E. Kopp, Al.Buia etc. Ca şi lucrări de referinţă în
domeniul plantelor medicinale şi aromatice, sunt de menţionat: “Tratatul de botanică
farmaceutică” (1923), a farmacistului botanist Gh. Grinţescu apărută în două volume (750
pagini şi 53 planşe), lucrare distinsă de Academie (C. Iorgulescu, 1977); “Cele mai rentabile
plante medicinale din România, cultivarea şi comercializarea lor” (1924) de I. Prodan; “Cultura
plantelor medicinale” (1926) şi “Plante medicinale sălbatice” (1927) de B. Pater; “Plante
medicinale” (1939) de S. Sofonea; “Plantele noastre medicinale” (1944) de Al. Buia.
De dată mai recentă menţionăm “Tratatul de plante medicinale şi aromatice” (1962)
elaborat de E. Coiciu şi G. Racz; “Plante medicinale şi aromatice” (1970) de G. Racz, A. Laza
şi E. Coiciu; “Plante medicinale şi aromatice” (1975) de A. Laza, F. Crăciun, O. Bojor şi
M.Alexan; “Plante medicinale şi aromatice” (1982) de V. Cucu, C. Bodea, C. Cioaca; “Tratat de
biochimie vegetală” (partea a doua, volumul IV) coordonat de C. Bodea; “Tratat de plante
medicinale şi aromatice cultivate” volumul I (1986) şi volumul II (1988) de E. Păun, A.
Mihalea, A. Dumitrescu, M. Verzea şi O. Coşocariu; “Plante medicinale şi aromatice cultivate
în România” (1960) de I. Borcean; “Sănătatea Carpaţilor” (1995) de E. Păun; “Cultura plantelor
medicinale şi aromatice” (1996) de L.S. Muntean.

6
 În flora ţării noastre sunt circa 3.500 de specii de plante superioare. Dintre acestea sunt
considerate ca plante medicinale cel puţin 400 de specii (Laza, A., Racz, G. 1975).
În lucrări mai recente sunt incluse circa 700 de specii spontane şi cultivate (Crăciun, F.
şi colab., 1976, 1977) între plantele medicinale şi aromatice cu importanţă mai mare sau mai
mică.
Plantele medicinale, aromatice şi melifere constituie o sursă de materii prime foarte
importantă în obţinerea medicamentelor româneşti. În ultimul deceniu a avut loc o reorganizare
a industriei medicamentului vegetal în ţara noastră, concretizată în apariţia de noi unităţi de
producţie şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice, precum şi a medicamentului
vegetal, în condiţii de exigenţă crescută în autorizarea spaţiilor de producţie, laboratoarelor de
analiză şi standarde de calitate a produselor medicinale vegetale.
Dintre produsele farmaceutice româneşti care au în formula lor principii active din
plante, amintim câteva din cele mai uzuale: Codamin, Codenal, Cofedol, Cortelax, Digitalină,
Digoxin, Distonocalm, Ergomet, Extraveral, Fasconal, Fobenal, Hipazin, Hiposerpil, Lizadon,
Raunervil, Renogal, Rutosid, Sirogal, Tusomag, Ulcerotrat etc. (Bujor, O. şi Alexan, M. 1983).
Cultivarea plantelor medicinale, aromatice şi melifere pe suprafeţe tot mai mari este
avantajoasă atât pentru unităţile cultivatoare, prin beneficiile care le aduc acestora, cât şi
economiei naţionale, producându-se în ţară necesarul de materie primă pentru unităţile
industriale de profil.
România are toate condiţiile să se situeze între primele ţări producătoare şi exportatoare
de diverse produse din plante medicinale.