Confucius

"Cel ce face ca in lume 5 lucruri sa se implineasca atinge aceasta virtute suprema omeneasca.
Politetea fata de celalalt,ingaduinta, buna credinta,zelul de a infaptui si marinimia.
Politetea te fereste de jigniri,ingaduinta iti aduce sprijinul multora pe care te poti bizui.
Zelul iti asigura reusita
Iar marinimia ii face pe ceilalti sa se supuna cand ii vei conduce"
                                                                                                                                                   
Confucius 
"Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului."
"puterea sta nu numai  in a rezista tentatiilor, ci in a le cunoaste si apoi sa ai puterea sa le rezisti"
 "Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai
căzut"
Filozofia antică chineză a fost dominată din sec. VI Î.Hr. de două personalităţi prometeice: Laociu (Lao Zi,
care a trăit între 576-478) şi Confucius (Zhong Ni, care a trăit între 551 şi 479). Dintre cei doi, cel care avea să
influenţeze, decisiv, nu numai sistemul filozofic al întregului Orient îndepărtat (China, Coreea, Japonia), ci şi viaţa
socială, sistemul educaţional şi chiar psihologia colectivă şi individuală a tuturor generaţiilor care i-au urmat, pe
întregul spectru al structurilor sociale, a fost Confucius.
Întâiul merit al filozofului care a revoluţionat întreg sistemul de gândire şi de acţiune, (de comportament în
societate şi în familie şi de reflectare asupra modelării propriului destin „prin autoeducaţie şi acces la cultură), a fost
acela al îngrijirii, culegerii şi ordonării „cărţilor străvechi", dovadă a respectului suprem pentru înaintaşi, al
răspunderii în faţa posterităţii pentru recuperarea esenţei moştenirii patrimoniale scrise privind înţelepciunea
acumulată de toate generaţiile predecesoare.
Acest efort uriaş a condus la cuprinderea, în cinci cărţi, a tuturor scrierilor „patristice": „Cartea Poemelor",
„Cartea Istoriei", „Cartea Muzicii", „Cartea Schimbărilor" şi „Însemnări Rituale" (dintre care „Cartea Mizicii s-a
pierdut). Propria operă a numit-o „Analecte", ea constituind o culegere de aforisme, pilde, maxime, citate şi frânturi
de gânduri ce sintetizează, de fapt, întregul său sistem filozofic, privind universul, societatea şi individul.
Reprezentant de seamă al TAOISMULUI (TAO – principiul concepţiei forţei primordiale, demiurgice şi al
voinţei divine), Confucius consideră cerul, stăpânul suprem al omenirii, cel ce prin voinţa sa hotărăşte soarta tuturor
oamenilor. Numai că şi aici intervine revoluţia în gândire operată de Confucius - voinţa cerească devine
dependentă de voinţa oamenilor prin cultivarea virtuţii.
Monarhul este creditat a fi „Fiul Cerului", deţinând puterea absolută asupra pământului, cu drept de viaţă şi de
moarte asupra tuturor supuşilor. Principii („slujbaşii Fiului Cerului") erau suverani asupra domeniului lor, dar total
supuşi monarhului. Pentru a echilibra întreg sistemul social, el recomandă armonia între cei mulţi (cei superiori) şi
cei puţini (cei suprapuşi), căci „Toţi oamenii sunt fraţi" – principiu fundamental al democraţiei universale, la
originile ei absolute.
La baza guvernării (pe care o consideră o artă), el aşează cultivarea virtuţii şi perfecţionarea individului,
cultivarea omeniei şi dreptăţii. Singura cale de schimbare a societăţii (recomandată de filozof, nu este violenţa, ci
acţiunea de autoperfecţionare prin educaţie, respectarea ceremonialelor.
Principiul moral, suprem în guvernare, afirmat de Confucius estecuprins în aforismele: oricând „un conducător
părăseştecalea dreptăţii, domneşte dezordinea", iar „când rădăcinile (tradiţiile) sunt în confuzie, nimic nu poate fi
bine condus".
Dintre toate calităţile umane, Confucius consideră omenia, însăşi esenţa omenirii, acelaşi cuvânt „Ren"
însemnând şi „omenire" şi „dragoste de oameni". „Omul de omenie" („Ren") este omulvirtuos care preţuieşte
adevărul. Omenia stă în puterea fiecăruia de a se înfrâna, de a respecta cutumele şi ritualurile. Dintre „oamenii de
omenie" „cei care aduc mari foloase poporului lor sunt adevăraţi sfinţi". Calea de a-ţi cultiva omenia, recomandată
de Confucius, este practicarea celor cinci virtuţi: respect, toleranţă, sinceritate, silinţă şi generozitate. „Omul de
omenie" nu-şi neglijează interesul, dar se îngrijeşte de bunăstarea tuturor: „Cine acţionează numai în propriul său
interes, provoacă multă ostilitate".
În privinţa relaţiilor sociale, Confucius aşează pe primul loc pietatea filială (respectul suprem datorat părinţilor),
dragostea dintre fraţi şi bunătatea părintească, iar la temelia societăţii aşează loialitatea şi sinceritatea.
Confucius formulează, primul în istoria lumii, conceptul de „omul superior". În ierarhia oamenilor deosebiţi
„omul superior" îi urmează „omului sfânt", şi lui îi succed „omul realizat" (ajuns la maturitate deplină) şi „omul
integru" (stăpânit de idealuri). Opus acestuia, filozoful îl vede pe „omul mărunt" (Omul meschin).
Pentru întâia oară, în istoria sistemelor filozofice universale, „omul superior" dobândeşte staura cărturarului
luminos, a personalităţii excepţionale ridicate prin cultură: singură cultura înnobilează, cu adevărat, şi-l face pe om
conştient de rolul său pe pământ.
 Pornind de la cunoştinţele dobândite de medicina tradiţională Confucius evaluează cele două aspecte umane
esenţiale şi complementare: cel exterior şi cel interior. Şapte emoţii umane ne caracterizează şi contribuie, la
întregul nostru destin: bucuria, mânia, iubirea, ura şi dorinţa, durerea şi părerea de rău. Ele se formează funcţie de
factorii externi care le provoacă, dându-ne şansa perfecţionării, stăpânirii defectelor, controlării emoţiilor, decizia
aparţinând fiecărui individ, prin educaţie. O ultimă trăsătură a „omului superior" este: concordanţa între vorbă şi
faptă, la intersecţia dintre caracter, voinţă şi curaj.
Această proiecţie asupra idealului uman, la mijlocul mileniului I în Hr., a fost de natură să provoace o adevărată
revoluţie în educaţia orientală. Factorii care au modelat psihologia orientalului au fost: înţelepciunea , simplitatea,
dragostea de natură, răbdarea, cumpătarea, mulţumirea de sine, veneraţia pentru părinţi şi iubireapentru membrii
familiei, cinstea şi conservatorismul (apărarea valorilor tradiţionale), în sfârşit, îndrăzneala în îndeplinirea unor acte
de bravură pentru împlinirea unui ideal.
O ultimă contribuţie esenţială (şi revoluţionară) adusă de Confucius este formularea principiilor „doctrinei de
mijloc", numită de Confucius „Virtutea cea mai de seamă". Esenţa acestui principiu este cheia găsirii echilibrului
şi stabilităţii durabile, în cazul apariţiei unor contradicţii, fără încălcarea principiilor, prin admiterea „armoniei şi
diferenţelor", evitarea extremelor, evitarea greşelilor cu orice preţ şi a stărilor conflictuale şi raportarea puterii la
timp (raporturile de putere se schimbă în timp şi nu e bine să se uite acest lucru).
Aceste principii au modelat lumea Orientului timp de două milenii şi jumătate. În Europa, „Analectele" au fost
traduse (în latină) abia în 1687, printre primii savanţi cuceriţi de această filozofie armonioasă fiind Leibnitz şi Jung.
Să medităm la valorile acestui sistem, care a transformat filozofia în „politică de stat", a reuşit să modeleze o
mare parte a planetei, în planul valorilor umane, ale acţiunii, ale educaţiei, ale perfecţionării, ale toleranţei, ale
echilibrului social, ale guvernării pentru binele celor mulţi, ale iubirii şi respectului filial, ale dragostei pentru
membrii familiei, ale respectului suprem pentru tradiţii şi ritual, ale omeniei şi respectului de sine, în sfârşit, ale
curajului în slujirea interesului naţional.
Ce păcat că la baza sistemului educaţional din ţara noastră, nu am avut şansa însuşirii şi aplicării filozofiei
confucianiste, că nu am avut şi noi un Confucius şi că nu am adoptat un asemenea sistem de valori, fundamentale în
edificarea caracterului propriului popor, cel puţin în ultimul secol!
Tao este în afara dogmelor religioase
Principiul armoniei divine, puterea primordiala care da nastere tuturor fenomenelor din Univers, este denumit
de chinezi Tao. Cei care învata cum sa traiasca în armonie cu Tao pot stapâni aceasta putere pentru a-si intensifica
si a-si prelungi viata. Cu alte cuvinte, Tao este un întreg mod de viata. Aceasta filozofie antica ofera o imagine de
ansamblu si de relatie între materie si energie, corp si minte. Tao înseamna “cale”, si nu o cale colectiva, ci una
individuala. Pentru a-l întelege pe Tao si pentru a trai în armonie cu acest principiu, taoistii pun accent pe
individualitate, pe calea unica ce se poate descoperi dinlauntrul fiecarei persoane. În momentul în care încerci sa
institutionalizezi spiritualitatea, sa o organizezi într-un anume mod, înseamna ca te îndepartezi de cale, de Tao.
Unul dintre cei mai mari gânditori ai Chinei antice, Lao Zi, spune referitor la acest lucru: “Calea care poate fi
organizata nu este adevarata cale”. Ideea dogmelor religioase iese din principiile taoiste. Aceasta cale revelata de la
începuturile existentei poporului chinez nu face altceva decât sa puna omul în legatura cu natura si cu manifestarea
divinului pe pamânt. Reprezinta o cale pasnica, linistita, blânda si nu una agresiva, de cucerire, asa cum s-au
manifestat caile occidentale. Taoistii vad întregul univers ca fiind îmbibat cu tao teh (puterea Tao). Aceasta putere
cosmica primordiala a fost numita “Tai Hsu” (Marele Vid), “Tai Chi “ (Stramosul Tuturor Lucrurilor) si “Tai Yi”
materialul imaterial din care a aparut întregul univers.
TAOÍSM s. n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine
universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec.
XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism. – Var.: daoísm s. n.] – Din fr. taoïsme.
daoism (taoism) s. n. 1. Curent principal în filozofia chineză antică, apărut în sec. 4-3 î. Hr. și având ca punct
central noțiunea dao, interpretată pe plan ontologic ca drum firesc a lucrurilor, ca lege a mișcării și a schimbării
universale, ca temelie a lumii. 2. Religie constituită în China, în sec. 4-3 î. Hr., prin instituirea cultului Lao-țzî și
transformarea noțiunii dao în principiu divin, înțeleasă ca ordine universală proprie naturii, vieții sociale și gândirii
omenești. [Var.: taoism s. n.] – Din fr. taoïsme (‹ chin.).

Zeii in China antica

In fruntea panteonului vechilor chinezi era o divinitate foarte putin bine definita, San-ti ("imparatul de sus"), al
carei nume complet avea sa fie, odata cu venirea la putere a dinastiei Ciou, Hao tien San-ti ("imparatul de sus al
vastului cer"). Se considera ca in perioada veche a fost adorat cerul insusi, reprezentat sub forma materiala si cu
timpul s-a ajuns la o conceptie  care reprezenta cerulsub forma antropomorfa, ca un suveran suprem, guvernator al
lumii.
  
Supremul imparat era considerat ca are, acolo in cer, familia sa si o intreaga curte, supusii sai provenind din
sufletele celor morti, care aveau in cer o situatie intru totul asemanatoare celei de pe pamant.
Dupa San-ti era adorat la vechii chinezi Hu-tu. ("stapanul pamanlui"). Zeul pamantului era un zeu sangeros. I se
aduceau chiar si sacrificii omenesti la inapoierea din razboaie.
Erau apoi adorati: mama soarelui, zeita lunii, zeul vantului, zeul ploii, zeul fulgerului etc. Ca divinitati mai mici
erau adorati: zeul portilor, zeul vetrei, al fantanii, al tesutului. Pana si animalele aveau zeii lor, ca stramosul cailor,
caruia i se aduceau sacrificii inainte de plecarea la vanatoare sau la razboi.
Divinitatile minore amintite mai sus sunt mai degraba spirite ale naturii, spirite cu care chinezii vechi au populat
intreaga natura, fara ca pentru aceasta sa se poata spune ca religia lor ar fi fost pur si simplu animista, deoarece in
conceptia chineza spiritele locuiesc in natura, nu patrund natura, cum se intampla in animismul propriu zis. Dar in
afara de spiritele naturii, chinezii au avut totdeauna un cult deosebit pentru spiritele stramosilor. Aceasta mai ales
in timpul regimului feudal.
Viata de apoi in China antica
Se vorbeste numai in treacat despre viata viitoare, fara sa se precizeze care va fi rasplata faptelor din viata de
aici. Sigur este ca in China veche credinta in nemurirea sufletului era extrem de puternica, din moment ce exista un
atat de dezvoltat cult al stramosilor. Vechii chinezi credeau chiar ca omul are doua suflete. Dupa moarte, unul
dintre ele, numit hun, se inalta la cer pentru a face servicii la curtea Stapanului Cerului, iar cel de-al doilea suflet,
locuieste cu cadavrul in mormant, hranindu-se din ofrandele facute defunctului. Daca se intampla ca vreunui mort
sa nu i se fi adus sacrificiile si ofrandele stabilite, se credea ca sufletul lui devine un strigoi, foarte periculos pentru
cei ramasi in viata.
Temple, preoti, rituri, sarbatori in China antica
Cultul In vechime sacrificiile se aduceau in aer liber, in fata unei gramezi rotunde de pietre situata in mijlocul
unei campii sau pe varful unui munte. Mai tarziu s-au ridicat si temple, construite dupa anumite norme.
 Ceremoniile cultului nu erau implinite de preoti propriu-zisi. Imparatul implinea actele de cult pentru intregul
imperiu, principii pentru principate, seniorii feudali pentru feudele lor si administratorii satelor pentru sate, iar
cultul familial era savarsit de capii de familie.  Existau  totusi  numerosi  clerici  de diferite categorii, care se ocupau
cu studierea rugaciunilor ce se transmiteau din tata in fiu.        
   Cultul consta in primul rand din sacrificii, care erau ordinare si ocazionale.
 Sacrificiile ordinare se aduceau Cerului, zeului Pamantului, celor patru puncte cardinale, muntilor si fluviilor
etc. Cele ocazionale se aduceau la inceputul unui razboi, cand era o recolta proasta, cand pleca regele la vanatoare
etc. Cultul stramosilor comporta de asemenea numeroase ceremonii si sacrificii.
 Pe langa cultul oficial mai exista un cult savarsit de magicieni si vrajitori. Nici un lucru mai important nu se
facea in viata publica sau particulara fara sa se cerceteze, prin mijloace divinatorii de tot felul, sortii de izbanda.

Religia în China antica

A) În istoria Chinei s-a ridicat adeseori întrebarea daca chinezii erau un popor religios, pentru ca nu au cunoscut
o mitologie bogata ca alte popoare, nu s-a constituit o teologie stricta, iar clasa sacerdotala nu avea atâta influenta.
Dar înca din epoca Shang (secolul al XVI-lea - secolul al XI-lea î. Hr.) existau cosmogonii si un cult, alaturi de
mitologie, samanism, mistica si divinatie. În istoria veche a Chinei, o mentiune aparte se cuvine faimosului împarat
Huangi, temut când era în viata, dar si dupa moartea sa. El si-a construit mormântul protejat de o armata
impresionanta de soldati din teracota, iar camera mortuara aparata de infuzii de mercur extrem de toxice, care au
facut ca nici astazi sa nu fi intrat nimeni acolo.
B) Izvoarele religiei în China antica apartineau mitologiei. Aceasta era foarte bogata. În afara miturilor
cosmogonice, Yuan Ke citeaza:
a) batalia dintre Hungdi, stapânitorul ceresc si cârmuitorul suprem al Centrului si Chiyou, vazut ca o zeitate
cereasca rea;
b) printul Gun si fiul sau Yu, un dragon cu coarne, ivit din pântecele tatalui, care domolesc potopul;
c) arcasul Yi, care ucide monstrul Yayu, giganticul boa, un mistret urias si sageteaza sorii, iar sotia sa Chang'e
fuge în luna si se preschimba într-o broasca râioasa etc.344.
C) Cosmogonia avea mai multe variante. Universul a fost creat din haosul primordial Hun Tun, prin moartea sa.
La începuturi, când cerul si pamântul erau un haos ce semana cu un ou, s-a nascut o fiinta antropomorfa Pan-ku.
Dupa moartea acestuia, din cap a aparut un munte sfânt. Ochii sai erau soarele si luna. Din grasimea lui s-au ivit
marile si fluviile. Arborii si vegetatia au aparut din perii capului si ai corpului sau.
În alta ordine de idei, inscriptiile oraculare vorbesc despre preeminenta unui zeu suprem al cerului, Di (Domnul)
sau Shang Di (Domnul de Sus). Di este cel care comanda ritmurile cosmice si fenomenele naturale (ploaia, vântul
sau seceta) si asigura bogatia recoltelor. Tot el provoaca dezastrele naturale.
 Într-un alt mit, un cuplu frate si sora, Fu Xi si Nu Wa, fiinte cu trup de dragon, au facut lumea astfel: Nu Wa a
refacut cerul albastru, cu pietre de cinci culori diferite. Apoi a retezat picioarele unei broaste testoase si a înaltat
patru stâlpi în cei patru poli ai lumii. L-a omorât în cele din urma pe Dragonul Negru (Kong Kong) si a oprit apele
cu cenusa de trestie.
Într-un alt text, Nu Wa a creat cerul si pamântul, dupa care a modelat oamenii nobili din lut galben, iar pe cei
saraci din noroi.
O alta conceptie este legata de creatia universului prin interactiunea dintre principiile fundamentale Yin
(feminin, al întunericului) si Yang (masculin, al luminii). Ele au creat cerul si pamântul, iar din substanta tulbure
ramasa între cer si pamânt s-au zamislit pasarile, animalele, pestii si insectele, pe când din substanta pura s-au creat
oamenii.
D) Doctrina religioasa predominanta era politeismul ca si în majoritatea religiilor arhaice. Filosofia chineza si
religiile Chinei nu pot fi întelese în afara traditiei. Termenul jia înseamna "traditie" sau "clan". El
desemneaza, totodata, un curent de gândire. În China se învata ca traditia intelectuala se transmite ca si traditia
familiala.
E) Pantheonul zeilor nu era bogat. Dintre divinitati se distingeau stapânul cerului Tian si zeita pamântului Hu-
Tu. Existau si alti zei între care: Yu Shi, stapânul ploii, Lei Gong, al tunetului si Feng Po, al vântului. Yandi era zeul
soarelui si Zhurong - zeul focului. În China antica cerul era zeitatea suprema. Astfel, regii dinastiei Zhou aveau
apelativul "fiul cerului", iar victoria lor asupra dinastiei Shang a fost explicata prin faptul ca ei primisera "mandatul
cerului" (tian ming).
F) Cultul avea în centru credinte populare. Legat de cultul zeului Di, se practicau doua feluri de sacrificii: cele
din sanctuarul stramosilor si cele de pe câmp. Cultul stramosilor avea preponderenta întrucât forma cea mai
raspândita de cult era adorarea stramosilor. Aducerea de ofrande sacrificiale mortilor îi revenea capului familiei.
Divinitatii protectoare a Fluviului Galben i se aduceau uneori sacrificii umane dintre fetele virgine.
G) Ritul funerar era reprezentat de înhumare. Exista credinta în doua diviziuni ale sufletului: a) po - ce ramâne
alaturi de corp si dupa moarte si b) hun - care zboara pentru a fi alaturi de stapânul suprem în împaratia fântânilor
galbene.

Cultura si civilizatia Chinei antice.

Valoarea si amplitudinea creatiilor culturii si civilizatiei chineze impresioneaza prin grandoarea si vechimea lor
de aproape patru milenii, in spatiul geografic imens de-a lungul marilor fluvii din Extremul Orient: Huang-Ho,
Yangtze si Zhuziang, unde prin fertilizarea tehnologica (irigatii, asanari, etc.) a acestor bazine fluviale s-a constituit
una din primele civilizatii ale antichitatii, alaturi de cea egipteana, sumeriana-mesopotamiana si indiana. V tea
cadrului geografic ofera o mare varietate de conditii naturale si climatice specifice zonelor muntoase, stepelor,
deserturilor, campiilor fertile sau mlastinoase si de jungla, care au contribuit la configurarea a doua centre
economice legate in nord de bazinul Fluviului Galben si in partea centrala si de sud de bazinele fluviilor Albastru si
al Perlelor.
In urma cu cca. 3-4 mii de ani i.Hr. in bazinele fluviilor din spatiul civilizatiei chineze, oamenii s-au
indeletnicit cu agricultura, vanatoarea si pescuitul, precum si in activitati mestesugaresti de producere a ceramicii
policrome si a prelucrarii metalelor.
Dovezile arheologice evidentiaza ca in nordul Chinei, cu clima uscata si rece, se intinde o imensa campie
aluvionara foarte fertila in conditii de irigare unde se asigura bogate culturi de mei si grau. In schimb, zona sudica a
Chinei are o clima subtropicala umeda si calda, insa cu relief accidentat, acoperit cu paduri si regiuni mlastinoase,
aici s-au cultivat, din cele mai vechi timpuri, orezul, ceaiul si dudul pentru cresterea viermilor de matase.
Chinezii din punct de vedere etnic apartin familiei turano-mongolice, penetrand din N-V Chinei peste populatia
bastinasa de neam tartaric (Miao) impinsa treptat, treptat spre S-V, a caror urmasi traiesc in grupuri mici intr-o
regiune muntoasa. In legatura cu directiile de raspandire si sedentarizare a acestor populatii in China antica sunt
emise diverse ipoteze. Cert ramane un fapt de necontestat de nimeni ca prin calitatile lor umane (harnicie,
cumpatare, inventivitate, inteligenta si ospitalitate), chinezii au realizat de timpuriu un inalt nivel de cultura si
civilizatie pe acest imens teritoriu .
Capacitatea culturii si civilizatiei chineze de asimilare si integrare lenta a culturii altor populatii (autohtone sau
intrate in spatiul chinez) se explica prin unitatea si omogenitatea ei realizata, fara indoiala, si prin caracterul
unificator al scrierii chineze. Cele 214 semne ideografice nu traduc fenomene exprimate prin litere, aceste semne
sugereaza imagini concrete, ceea ce a facut ca ideogramele scrierii chineze sa fie adoptate si de alte popoare asiatice
care nu vorbesc limba chineza. Daca in jurul anului 1700 scrierea chineza continea ≈ 40.000 ideograme, in
dictionarul modern sunt peste 8.000, din care cca. 3.000 sunt utilizate curent in mass-media.
De-a lungul secolelor limba scrisa, artificiala si culta s-a impus ca un factor de stabilitate istorica si culturala, iar
din 1919 a fost adoptata si in scris ca limba vorbita de marea majoritate a populatiei chineze. Ca limba
monosilabica, chineza are o gramatica simpla, fara flexiunile caracteristice altor limbi vorbite pe glob. Cuvintele
chineze sunt formate din doua sau mai multe morfeme monosilabice care exprima sens logic conversatiei. De pilda,
limba literara chineza opereaza cu cca. 400 de monosilabe, in timp ce unele dialecte ajung la cca. 5.000, iar
cuantumul semantic al limbii chineze depaseste 30.000 de semne semantice, care in final trebuie sa fie acoperite de
cele 400 monosilabe sonore. In prezent scrierea chineza este singura scriere ideografica din lume folosita de peste
4.000 de ani de cca. un sfert din populatia globului. Aceasta scriere, asa cum subliniaza O. Dramba, “s-a dovedit
apta de a exprima cele mai subtile nuante ale gandirii si sentimentului, de a crea opere filosofice de o rara
originalitate si profunzime, precum si una din cele mai rafinate literaturi ale lumii antice si medievale”1[1].
Antologia celor mai vechi scrieri literare chineze, transmise pe cale orala, de-a lungul multor secole, este
grupata in 5 opere semnificative creatiei si intelepciunii din China antica. Astfel, Cartea Documentelor (Yi-Ying
sau Yi-King) cuprinde fragmente despre fapte povestite care apartin in special legendei, cu privire la rege si
institutiile monarhiei chineze; Cartea primaverii si a Toamnei (Shu-Jing sau Su-King), o cronica a evenimentelor
istorice (sec.VIII-I i.H.) realizata de Kong-Fuzi (confucius latinizat); Cartea Schimbarilor este un manual de
divinatie in care “semnele” sunt interpretate in raport cu schimbarile din cadrul naturii; Cartea Ritualurilor (Li-Ki
sau Li-Ji) cuprinde texte despre normele de comportare a oamenilor la toate nivelurile sociale; Cartea cantecelor
(Ciun-Cien) este opera cea mai reprezentativa a literaturii chineze ce contine 311 poezii din cele 3.000 selectate in
opera lui Kong-Fuzi.
*
Civilizatia chineza cuprinde in dezvoltarea sa istorica mai multe perioade marcate de diversele dinastii care si-
au pus amprenta asupra organizarii politico-statale a Chinei. Istoria chineza isi afla inceputurile sale antice in
traditia legendelor, mai mult sau mai putin fanteziste, despre personaje si fapte de civilizatie materiala si spirituala
realizate in cadrul acestei arii geografice.
Sapaturile arheologice efectuate dau informatii cu privire la prima epoca din istoria Chinei legata de dinastia
Xia (sec. XXI i.Hr.) cand si-a facut aparitia cea dintai organizare statala, in valea Fluviului Galben, corespunzatoare
civilizatiei neolitice specifice ceramicii negre si policolore (negru, rosu si alb) chinezesti. Dupa cinci secole
urmeaza perioada dinastiei Shang ce dureaza pana la 1066 i.H., care la randul sau va fi supusa de triburile Zhon.
Format in N-V Chinei, regatul Shang se structureaza in ultima sa perioada ca un sistem social in care regele,
stapanul absolut al tarii si seful cultului de stat (cultul stramosilor), impartea pamantul anturajului sau, capeteniilor
tribale in schimbul obligatiei acestora de a furniza trupe in situatii de razboi. Societatea chineza, sub aspect
economic, era preponderent legata de agricultura (cultura cerealelor), cresterea viermilor de matase, care va juca un
rol important in economia chineza in toate timpurile. Civilizatia tehnica a acestei epoci este legata de prelucrarea si
turnarea bronzului sub diverse forme si ornamente si de continuarea produselor ceramice.
Pe plan social, prin guvernarea autocratica si legislatia excesiva (taxe, biruri, etc.), abuzurile si injustitia
birocratica vor genera nemultumiri populare care vor duce la prabusirea statului Shang in fata triburilor Zhan,
inferioare ca nivel de civilizatie.
Regii Zhan vor cauta sa asimileze cultura predecesorilor sai, organizand un sistem militar de fortificare a
oraselor conduse de dictatori militari. Este perioadele amenajare a cursurilor de apa prin indiguiri, asanarea
mlastinilor, cand se amplifica activitatile mestesugaresti si comerciale in centrele urbane. Societatea chineza in
aceasta epoca se structureaza pe plan social tot mai rigid, iar pe plan politic regele ramane stapanul suprem si
“vasal” al Cerului in timp ce monarhia devine ereditara, fiind totusi sustinuta de principii etice si speculatii
filosofice pe baza unui cod de morala practica cu implicatii umanitare.
Confucius (Kong-Fu-Zi, 551-479 i.H.) considerat primul ganditor care formuleaza o conceptie umanista bazata
principii filosofico-morale, omenie, cunoastere, curaj si dreptate, pe care fiecare individ trebuie sa le transforme in
norme de viata. Pe baza acestor principii apar numeroase scoli filosofice de un subtil rafinament metafizic, epoca in
care s-a realizat opera literara, Cartea Cantecelor si s-a afirmat arta bronzului si a jadului.
Epoca dinastiei Zhan este legata de activitatea unor mari ganditori, precum Kong-Fu-Zi (Confucius), Lao-zi,
Mo-zi, Meng-zi, considerati fondatorii “epocii clasice” in istoria culturii si civilizatiei din China antica.
Sistemul social-politic chinez intra intr-o criza accentuata incepand cu mijlocul secolului al VIII-lea i.Hr. ca
urmare a subminarii autoritatii regale generata de conceptia si decaderea anturajului curtii, a crimelor si imoralitatii
clasei nobiliare chineze, care s-a dovedit neputincioasa in fata invaziilor tatare si a rascoalelor interne. Timp de
peste 250 de ani, luptele pentru putere vor marca o perioada de haos, de decadenta politica si economica, cunoscuta
sub denumirea de epoca “Regatelor Combinate”, cand vechile institutii si principii morale decad.
Stoparea acestei degringolade social-politice va fi realizata prin initierea unor reforme prin care taranii vor
primi loturi de pamant in proprietate, vor fi intensificate lucrarile hidrotehnice de irigare si in locul nobililor vor fi
numiti functionari in posturi de conducere.

1
 Rolul important in realizarea acestor reforme a revenit dinastiei militariste Qin (255-206 i.H.) care infaptuieste
pentru prima data unificare politica intr-un singur stat, marcand inceputul perioadei imperiale in istoria Chinei. Qin
se proclama imparat (221 i.H.) si inlatura prin violenta sistemul regatelor feudale Zhon , instituind o administratie
noua a regatului in districte si guvernatorate a stabilit o legislatie unitara cu functionari in regim militarizat,
obligatoriu, a introdus in comert un sistem de masuri si greutati standardizate, modificand inclusiv vechiul sistem
de scriere. De asemenea, initiaza reconstructia Marelui Zid de aparare pe o distanta de peste 2.500 de Km, cu
fortarete si turnuri de paza, una din marele constructii ale antichitatii, la care se adauga circa 300 resedinte
imperiale de vara amplasate pe o raza de 100 de Km in jurul capitalei, numeroasele palate, parcuri si '“drumuri
regale” (late de 75 de m, si plantati cu pini). Pe plan spiritual, gandirea si educatia erau supuse cenzurii
monopolului de stat, inclusiv distrugerea cartilor legate de politica dinastiei anterioare.
Urmeaza dinastia Han care reunifica toate teritoriile ce compun statul chinez astazi, inlaturand, totodata,
excesele si asuprirea guvernarii Qin. Imparatii Han acorda atentie dezvoltarii agriculturii, comertului si oraselor,
introduce sistemul monetar, aduce din Persia si India cultura canepei, nucului si vitei de vie. Pe plan spiritual cartile
lui Confucius intra in circuitul educational, iar confucianismul devine religie de stat, alaturi de buddhism,
recunoscut ca un cult oficial. Cu toate acestea spre sfarsitul epocii Han, apar organizatii secrete (ex. Turbanele
Galbene – 184 d.H.) care vor sprijini diverse rascoale populare, in conditiile in care unii imparati procedeaza la
masacrarea in masa a celor revoltati. Pe fondul luptelor sociale, a jafurilor si a intrigilor de palat, dinastia Han
dispare in anul 220 d.H.
Urmeaza o perioada de dezintegrare politica a statului concomitent cu amplificarea buddhismului dupa care sub
dinastia Sui (sec. VI d.H.) se realizeaza din nou reunificarea imperiului prin instituirea unor reforme in domeniul
finantelor, justitiei si al administratiei. Se incepe constructia celui mai lung canal din lume – 1.500 Km terminat
abia in secolul al XIV-lea.
In conditiile invaziei turcilor si a unor rascoale, dinastia Sui este inlocuita de dinastia Tang (618-907). Dinastia
Tang marcheaza epoca de apogeu a civilizatiei chineze, cand imperiul s-a extins in toate directiile (Indochina,
Mongolia, Asia Centrala) prin organizarea centrala a guvernului, sistemul de examene pentru functionarii publici,
improprietarirea taranilor, dezvoltarea comertului, a facut din China un stat puternic. Viata culturala din china a
stimulat creatia artistica in toate domeniile influentand intreg spatiul asiatic.
Dinastia Tang a fost inlaturata sub presiunea arabilor aliati cu turcii si tibetanii (907) si pe fondul unei mari
rascoale taranesti extinsa din sudul spre nordul Chinei. Dupa 60 de ani de anarhie se impune un sef militar care
fondeaza dinastia Song (960-1279) care reunifica din nou China, instaurand pacea pe plan intern intre rivali, prin
demobilizarea armatei si improprietarirea taranilor, suprimarea corvezilor si inlocuirea cu impozitul personal,
precum si alte facilitati cu caracter social.
Epoca de pace a favorizat, de asemenea, viata intelectuala si creatiile literare si artistice, scrierile s-au raspandit
ca urmare a inventarii tapirului (xilografiei) in secolele VIII-IX d.H., care a iradiat in Asia Orientala.
Incepand cu anul 1122, imperiul Song se destrama ca urmare a invaziei triburilor tungusilor care ocupa Nordul
Chinei. Peste un secol mongolii lui Gengis Khan ocupa capitala Beijing (1215) iar pana in 1279 cucereste si nordul
Chinei. Stapanirea mongola a durat pana in 1368.
Hanul Kuhilai s-a proclamat imparat al Chinei si a refacut Beijingul, fondand dinastia Yuan, s-a dovedit a fi
tolerant fata de cultele religioase, protejand buddhitii tibetani si chiar misionari crestini (franciscani catolici).
Aceasta este perioada in care negustorii venetieni ajung in China (1271 Marco Polo a ramas 24 de ani in China).
Criza economica provoaca, peste un secol, marea rascoala (1351) condusa de un taran energic Zhu Yuan-Thang,
care ocupa capitala, se proclama imparat initiind noua dinastie Ming fiind a treia de origine taraneasca. Noul
imparat a desfiintat institutiile mongole si a stabilit un guvern central condus de un consiliu al imparatului format
din functionari de cariera. Imperiul a fost impartit in 13 mari regiuni, impartire care a ramas pana in secolul XX,
astazi fiind 18 regiuni. Dupa ce a neutralizat pericolul invaziilor mongole din nord, imperiul si-a organizat o flota
fluviala si maritima, a transferat capitala definitiv la Beijing unde s-au construit maretele palate imperiale, existente
si in prezent.
Imperiul Ming, dupa 1555, incepe sa slabeasca in fata atacurilor piratilor japonezi asupra oraselor de coasta si
triburilor mongole care atacau din nord, astfel in 1633 populatia tungusa din N-E Chinei (Manciuria) se organizeaza
intr-un stat (“dinastia manciuriana”). Ultimul imparat al dinastiei Ming se sinucide, in 1644, sub presiunea taranilor
rasculati care ocupa Beinjingul. Nobilimea chineza solicita sprijinul dinastiei manciuriene care pune stapanire pe
China intre, 1644-1911.
Noua dinastie Qing a fost reorganizata sub administratia manciuriana. Manciurienii reprezentau abia 2% din
populatia Chinei si ca simbol al dominatiei lor obliga toti barbatii sa poarte pieptanatura cu acea coada pastrata pana
la inceputul secolului nostru, in schimb aveau dreptul sa-si pastreze obiceiurile. O data cu patrunderea misionarilor
iezuiti in China (1601) la curtea imperiala se studiaza matematica si astrologia europeana, se realizeaza
cartografierea tarii, primele harti geodezice, atlasul Chinei (1717) si reforma calendarului. Este perioada in care
portelanurile splendide din China se exporta masiv pe pietele Europei. De asemenea, se elaboreaza marile
enciclopedii in secolul al XVIII-lea, poezia si proza se diversifica, romanul ajunge un gen popular iar teatrul devine
tot mai rafinat.
Incepand cu secolul al XVI-lea marile Chinei vor fi dominate de negustori si navigatori europeni: portughezii
fondeaza colonia Macao (1557), apoi olandezii si, in final, englezii. Anglia, la inceputul sec. al XIX-lea, introduce
deliberat viciul ruinator al opiului, iar intre 1840-1842 (“razboiul opiului”) englezii debarca si ocupa insula Hong-
Kong devenita posesiune a coroanei pana in 1997. Celelalte puteri europene si SUA vor obtine, dupa 1844, drept de
rezidenta pentru cetatenii lor in China, profitand de slabiciunea acesteia.
Situatia sociala grea determina marea rascoala taraneasca Tai-ping (“Marea Pace” cand conducatorul rascoalei
se proclama imparat (1850+1864). Urmeaza razboiul Angliei si Frantei care ocupa Beijingul si obliga China la noi
concesii prin tratatul din 1860. Puterile europene, cu ajutorul mercenarilor, inlatura toate regimurile chineze
instaurate de rasculati, evident cu milioane de pierderi omenesti. Colonialismul european se cunoaste ca a
determinat decaderea agriculturii si mestesugurilor, cu exceptia prosperitatii unor negustori chinezi. La sfarsitul
secolului al XIX-lea destinul Chinei, pentru 40 de ani, a fost in mainile imparatesei Cixi, o femei cruda, egoista si
obsedata de traditii conservatoare, care pierde teritorii mari in diverse conflicte cu Rusia si Japonia. Miscarea
“boxerilor” contra strainilor va fi inabusita de o expeditie internationala.
La 1911 adunarea revolutionarilor din Nan Kin aleg pe Sun Yat-sen presedinte al tinerei republici care
determina abdicarea monarhiei chineze. Dupa primul razboi mondial si in urma mai multor razboaie revolutionare,
China intra dupa al doilea razboi (1949) sub zodia unui regim comunist de orientare ideologica chineza care
cunoaste dupa moartea lui Mao-Tze-dum noi coordonate de evolutie determinate de reformele economice specifice
economiei de piata in contextul pastrarii structurilor politice si ideologice comuniste.
*
In spatiul civilizatiei chineze, viata economica a fost cele mai vechi timpuri legata de munca istovitoare si
tenace a taranului chinez, ceea ce a facut din agricultura temeiul intregii istorii a Chinei. Agricultura – domeniu
predominant al vietii economice din societatea chineza – a facut din chinezi unul din cele mai vechi popoare
sedentare din lume, care s-au ocupat, in principal, de cultura orezului, a ceaiului, viermilor de matase, a cresterii
animalelor (mai ales porcul, cainele, oaia, bivolul), a pescuitului si vanatorii.
Terenul agricol era exploatat de mici proprietari arendasi sau lucratori agricoli pe ferme, nevoiti sa predea in
schimbul arendei 50% din produse, la care se adaugau taxele si datoriile contractate pentru banii imprumutati,
situatia sociala care se acutiza pentru taranii chinezi in conditiile neprielnice din anii de seceta sau de inundatiile
catastrofale. De regula, lucratorii agricoli munceau in orezarii din primavara pana toamna tarziu, pe timp de zi
lumina, pentru 50 Kg cereale pe luna, o camasa, un pantalon si o pereche de incaltaminte, fiind lipsiti de asistenta
medicala sau sociala in caz de nevoie. Statutul social al majoritatii zdrobitoare a chinezilor se reducea la obligatia
platii impozitelor si corvezilor pentru efectuarea unor lucrari publice: canale, drumuri, fortificatii, palate imperiale,
etc., care in conditiile mizere ale disperarii si foametei generau rascoalele taranesti ce afectau intreaga societate
chineza.
Despre China antica, sinologii considera ca nu se poate vorbi de un sistem social de tip sclavagist, sclavia n-a
reprezentat un nod de productie, comparabil cu alte tipuri de civilizatie ale antichitatii, (sclavii proveneau din
randul criminalilor, datornicilor si a unor prizonieri de razboi). La mijlocul secolului al XIX-lea, Kleaux, analizand
succesiunea modurilor de productie, considera ca in zona asiatica s-a constituit, in antichitate, un “nod de productie
asiatic”, iar sociologul roman H. Stahl il definea “sistem tributal”, deoarece taranii erau liberi, ne-legati de pamant,
dar obligati la munca pe obstea comunala, care imbraca forma tributului. Caracteristic regimului proprietatii
funciare, pentru China, pana in secolul al III i.Hr. este existenta obstei agrare care n-a permis aparitia proprietatii
private decat tarziu in secolul al III d.Hr. din timpul dinastiei Han, care a facut trecerea de la obstea sateasca la
sistemul feudal, cand pamantul putea fi obiect de vanzare – cumparare sau putea fi lasat mostenire. In aceste
conditii pamantul apartinand seniorilor feudali era dat in folosinta taranilor. In China, in principal, pamantul
apartinea imparatului care il distribuia vasalilor sai in schimbul unor servicii, insa nu peste mult timp marii vasali
imperiali vor considera pamanturile apartinandu-le prin dreptul de mostenire, ca expresie a independentei lor
economice. In schimb taranii dependenti de pamantul luat in folosire de la senior, erau obligati sa dea acestuia o
parte din recolta, sa efectueze unele prestatii publice si sa participe la razboi.
Nobilimea chineza isi afla originea in descendenta ei din stramosi recunoscuti, drept pentru care poseda
pamanturi, putea ocupa functii publice, transmitea urmasilor aceleasi privilegii si oficia in fata comunitatii cultul
stramosilor. Nobilimea era riguros ierarhizata pe baza unor criterii care stabileau pozitia fiecaruia in anumite
ranguri. De pilda, unii nobili puteau fi senior si totodata vasal al altui nobil mai bogat, iar la nivelul imperiului toti
nobilii erau vasalii imparatului. Imparatul era considerat “vasal” al Seniorului din Inaltimi (“Fiu al Cerului”), fiind
investit cu functii sacre de promulgare a legilor, sef suprem al justitiei si al armatei, oficiind marile sacrificii, in
virtutea carora monarhia era considerata ereditara pentru primul fiu legitim. Desi, aureolat de natura divina ca “Fiu
al Cerului” imparatul trebuia sa garanteze prin virtutile lui morale prestigiul si bunastarea societatii.
Un rol important in anturajul imparatului revenea functionarilor, mai ales din secolul al III-lea d.H., cand erau
numiti in functii pe baza de concurs, contribuind la cresterea prestigiului si eficientei lor administrative. Concursul
se organiza periodic la trei ani constand in sustinerea unor examene, in special, cu pondere in domeniul
cunostintelor umaniste (litere, drept, religie, istorii si studii clasice), mai putin vizand latura pregatirii practice.
Candidatii care obtineau titlul de “doctor” in litere intrau in casta celor considerati culti care-si arogau maniera
distincta a mandarinilor.
Alaturi de agricultura, in sfera vietii economice a societatii chineze, un loc deosebit a revenit comertului si
mestesugurilor specializate in diverse ocupatii si profesii, organizate in bresle, mai ales incepand cu secolele XII si
XIII- Tot in aceste secole s-a intensificat si practica comerciala, in raport cu perioada anterioara in care negustoria
nu era agreata de morala traditionala chineza. Comertul a inflorit, in special, in zona meridionala a Chinei, legat de
artera navigabila (fluviul Yanzi) cat si de tarmul maritim de peste 3.000 Km, care dupa exemplul arabilor, a permis
dezvoltarea navigatiei prin utilizarea busolei pe care chinezii au inventat-o. Comertul era reglementat printr-un
sistem monetar impus de stat (se foloseau bancnote de hartie – sec. IX d.Hr.), iar unele articole erau monopol de
stat (sare, ceai, etc.). Desi, intampinau concurenta puternica a strainilor, multi negustori chinezi au reusit sa obtina
castiguri mari, mai ales cei care erau legati de asigurarea furniturilor armatei si ai celor proprietari de vase
comerciale. In ierarhia comerciantilor, majoritatea o formau micii negustori ambulanti care vindeau cele mai
diverse si pitoresti articole.
*
Cultura si civilizatia Chinei antice s-a impus, mai ales in ultimele secole ale antichitatii, prin valoarea creatiilor
si realizarilor tehnice care insumeaza numeroase inventii si descoperiri in toate domeniile activitatii sociale. Cea
mai veche si semnificativa, in suita creatiei chinezesti este legata de cultura viermilor de matase (sericicultura) de
care se leaga fabricarea matasii naturale din care s-au realizat diverse articole de imbracaminte si artizanat de un
deosebit rafinament estetic.
Antichitatea chineza evidentiaza existenta unor cunostinte tehnice referitoare la turnarea si prelucrarea
bronzului, realizand cele mai valoroase opere de arta de bronz (ex. Leul din Tang-Rai de h = 5 m). De asemenea, in
turnarea fontei (ex. payoda de fonta de la Yu-Ciuan-su) si a primelor poduri de fier. Chinezii cunosc fenomenul
magnetismului (sec.I i.Hr.), pe baza caruia au ajuns la inventarea busolei utilizata apoi in navigatie. Resursele
bogate de caolin au fost valorificate prin tehnica si arta portelanului in cele mai frumoase obiecte, pe care nimeni nu
le-a depasit.
Tehnica orologeriei mecanice, a panzelor sub forma de trapez pentru navigatie, carma de pupa si rotile cu
zbateri pentru ambarcatiuni au fost inventii chinezesti. (ex. corbiile chinezesti ajungeau din Extremul Orient pana
pe coastele Africii). De asemenea, chinezii au inventat hartia (prin macerarea carpelor si fibrelor vegetale) si mai
tarziu tiparul – bloc care cunoaste mai multe etape pana cand apare xilografia si, in final, caracterele mobile de
imprimat (argila, lemn si metal).
In timpul dinastiei Tang pulberea se folosea pentru jocuri de artificii, utilizata mai tarziu (sec. XII d.Hr.) la
confectionarea unor bombe si grenade rudimentare impotriva tatarilor. Fantezia geniului inventiv al chinezilor este
vasta daca ne gandim la o multime de instrumente si obiecte din viata cotidiana a omului (ex. manivela, scara in sa,
curea de transmisie, umbrela cu nervuri metalice, etc.).
Caracterul esentialmente practic al creatiilor pur tehnice se completeaza armonios si la nivelul cunostintelor
teoretice cu privire la unele fenomene asupra carora chinezii au fost preocupati sa le cunoasca. Astfel, chinezii au
intreprins observatii minutioase astronomice (datate inca din sec. XIV-lea i.H. pe “oase de ghicit”) cu privire la
miscarea Soarelui si a Lunii (eclipse si aparitia unor constelatii pe cer) corelate cu succesiunea anotimpurilor, pe
baza carora au intocmit cca. 5 calendare anuale (textele vechii chinezesti prevedeau anul impartit in 365 zile si 6
ore). Catalogul astronomic chinezesc cuprindea pozitionarea a cca. 1.500 de stele grupate in ≈ 300 constelatii,
masuratorile fiind efectuate cu instrumente rudimentare )clepsidra), reprezentandu-le pe o cupola cereasca turnata
in bronz (104 i.Hr.). De altfel, in toate dinastiile chineze au fost preocupari sustinute pentru observatii astronomice,
aici au aparut institutii specializate dotate cu instrumente si mecanisme de orologie, folosind diviziunea cercului in
365º, in loc de 360º. De pilda, la 621 d.Hr. imparatul chinez si-a construit un observator astronomic langa biblioteca
imperiala, ulterior, in 1438 la Beinjing s-a construit marele observator, preluat de misionarii iezuiti in 1629.
Din epoca Han (sec. XIV i.Hr.) exista documente prin care atesta folosirea sistemului zecimal in matematica si
calculul prin noduri pe sfoara, asemanator incasilor, iar numerele erau scrise intr-o forma ce dainuie pana astazi.
Dimensiunea practica a cunostintelor din domeniul aritmeticii si geometriei este evidentiata de faptul ca stiau
teorema lui Pitagora (sec. II d.Hr.), extragerea radacinii patrate si cubice, ecuatii algebrice liniare cu una si mai
multe necunoscute, diverse formule de numarare a suprafetelor din domeniul geometriei plane, valoarea lui π =
3,14, iar mai tarziu in contactul cu misionarii iezuiti traduc in limba chineza numeroase lucrari stiintifice din
Europa.
Pasiunea pentru cunoasterea fenomenelor din natura, fara sa urmareasca metodic elaborarea unor teorii,
observatiile chinezilor sunt in exclusivitate de ordin practic, care prin aplicatiile lor tehnice au contribuit la
dezvoltarea civilizatiei universale. (busola, hartia, cerneala, tiparul, portelanul, praful de pusca, diverse procedee
metalurgice, etc.). De asemenea, un loc deosebit legat de traditia chineza vizeaza cunostintele din domeniul
farmacologiei (ex. cca. 750 medicamente, majoritatea din plante, clasificate, catalogate si descrise in multe tratate
cu caracter utilitar), floriculturii, pomiculturii, mineralogiei, inclusiv elaborarea unor tratate despre viata animalelor,
pesti, scoici, porumbei si insecte (ex. tratat despre greieri, sec. XII) s.a.
In China antica, sub influenta vechilor conceptii astrologice, a inceput medicina chineza sa-si impuna
medicamentatia prin prisma empiriei, a magiei si vrajitoriei, similar si altor popoare. In materie de anatomie si
fiziologie umana, chinezii aveau cunostinte extrem de vagi, determinate de legaturile omului cu universul, prin care
tot ce actioneaza in mediul inconjurator influenteaza sanatatea oamenilor. In aceste conditii, diverse boli si tulburari
functionale ale organismului sunt in viziunea chinezilor antici legate de ruptura armoniei individului cu Universul.
Ca si indienii, chinezii si-au dat seama de influenta agentilor patogeni externi (frig, caldura, vant , etc.) si de cei
interni (durere, emotii, frica, placere, etc.) la care mai tarziu adauga influenta exercitata de alimentatia nerationala,
mai ales, excesul de bauturi, etc. De pilda, in China s-a utilizat o terapie medicamentoasa foarte diversa de la
combaterea febrei cu ajutorul arsenicului, a anemiei cu actiunea fierului, mercurul contra sifilisului, etc., substante
minerale utilizate cu mult timp inaintea europenilor.
Semnificativa in sfera terapeuticii chineze este terapia prin acupunctura, pe baza careia medicii chinezi
cunosteau cele 120 de puncte de pe suprafata corpului uman (corespunzator organelor vitale) asupra carora actionau
cu ace subtiri din aur, platina, argint tinute 5-6 minute pentru reglarea normala a functiilor unor organe. Medicina
traditionala chinezeasca cuprindea alaturi de acupunctura si alte practici (multe de esenta religioasa – daoismul),
prin care s-au introdus medicamente minerale prin intermediul alchimiei, dar si practici legate de helioterapie,
masajul, dialectica Kinezioterapia preluate astazi de medicina moderna.
*
Viata spirituala a Chinei antice reprezinta, prin valorile ei filosofico-religioase si etice, o dimensiune importanta
a culturii chineze care s-a dezvoltat independent de cultura europeana, cel putin pana in secolul al XIX-lea, cand
colonialismul european o atrage tot mai pregnant in circuitul mondial de valori. Comparativ cu filosofia europeana,
definita de dimensiunile ei metafizice, epistemologice, logice si etice, gandirea filosofica chineza este predominant
mareata fata de sfera dimensiunii ei etice. Cu toata reducerea la sfera etica, gandirea filosofica chineza ne-a
transmis o conceptie cosmogonica, prin care intelege intr-o forma originala cuplul unitate-totalitate ca manifestare
de contrarii a doua principii – Yang si Yin – care in complementaritatea lor dialectica determina diversitatea
obiectelor si fenomenelor cosmice. Cele doua principii (Yangsi Yin) s-au constituit in temeiul culturii arhaice
chineze, prin care explica succesiunea anotimpurilor, alternanta zi-noapte, toate metamorfozele la scara
vietuitoarelor, toate mutatiile posibile care fac periodic trecerea de la unul la altul in conditiile asigurarii
echilibrului si ordinii cosmice.
Traditia filosofiei antice din China este legata, in primul rand, de numele lui Kong-Fu-zi (Confucius) care prin
conceptia sa a influentat toate sferele culturii chineze, prin ideile valoroase, prin interpretarile si comentariile
inscrise in opera sa.
Confucius pune la baza conceptiei sale umaniste un temei valoric filosofico-moral, prin care omenia (jan)
trebuie sa devina o norma de viata pentru fiecare individ inteleasa ca o datorie in raport cu ceilalti oameni din
societate. Omenia presupunea bunavointa, marinimie si harnicie, care trebuia sa-si gaseasca realizarea in cele cinci
sfere ale raporturilor sociale, respectiv dintre stapani-supusi, parinti-copii, dintre frati si nurori, dintre prieteni si
dintre soti in familie. De asemenea, Confucius lega anemia in mod organic de cunoastere (stiinta), in sensul
necesitatii ca omul sa actioneze in mod constient, similar conceptiei lui Socrate care considera ca prin intermediul
cunoasterii oamenii ajung la intelepciune.
Alaturi de oameni si cunoastere, Confucius pune la loc de cinste virtutile legate de curaj si dreptate, ambele
asigura manifestarea virtuoasa a omului in societate (sa nu-i fie frica si sa sustina dreptatea. In fine, cea mai inalta
virtute era pentru Confucius, calea de mijloc sau de aur, ideea pe care o regasim atat la alti ganditori chinezi cat si
la unii europeni (ex. Aristotel), prin care fiecare nu poate evita extremele, asigurand armonia in toate planurile
existentei.
Evident, armonizarea naturii umane cu intreaga ordine cosmica constituie o axioma in evolutia gandirii
filosofice chineze. Confucius intelesese dezechilibrele dintre vicii si virtuti menite sa afecteze ordinea naturala
(legile Cerului) si de aceea vedea, ca si Socrate, nevoia realizarii corespondentei intre notiune (abstractie) si
realitate, prin principiul “rectificarii numelor” (tata sa fie tata, ministru – ministru, etc.), functiile in stat sa fie
incredintate celor mai priceputi, cu profunde semnificatii morale. De altfel, unii istorici ai filosofiei au redus
valoarea gandirii filosofice a lui Confucius la o singura dimensiune morala (de ex. Hegel), facand din el un
moralist legiuitor, om politic fara sa aprecieze complexitatea personalitatii si spiritul sau profund umanist.
Confucius a fost preocupat, de asemenea, de functia religiei de a realiza raporturile sociale pe baze si criterii
morale, contribuind la rationalizarea religiei prin indepartarea din sfera ei a unor aspecte irationale, magice,
mitologice, etc., respectand insa vechiul cult al stramosilor. Principiul suprem nu era dat de o divinitate suprema
mitologica, Cerul era cel ce dadea viata si intelepciune oamenilor.
Divinitatea suprema la chinezi era denumita Ti (Domn, Stapan) sau Tian (Cerul). Comparativ cu alte popoare
ale antichitatii, panoplia divinitatilor religioase in China este mult mai redusa, ceea ce explica lipsa unor razboaie
cu caracter religios, cu exceptia celor de ordin politic. Observam ca in locul speculatiilor dogmatice religioase,
Confucius pune nevoia perfectionarii morale prin care se imprima un caracter concret si practic vietii oamenilor.
Pentru prestigiul sau Confucius devine un cult religios, oficializat si proclamat ca atare in timpul dinastiei Ming.
In configuratia spiritualitatii religioase din China antica, opus confucianismului, va fi daoismul, conceptie
filosofico-religioasa legata de numele Lao-zi (sec. IV. i.H.) caruia i se atribuie Cartea Caii si Virtutii (Dao dejing,
Dao = “calea”, “cararea” virtutii), considerat de Mircea Eliade cel mai profund si enigmatic text al literaturii antice
chineze.
Dao nu reprezinta numai sensul etic al virtutii ci el are li o dimensiune cosmica ce ne infatiseaza imaginea
asupra unei lumi eterne, necreata, aflata intr-o perpetua miscare, asemanatoare conceptiei lui Heraclit. Dao –
principiu cosmic – este in masura, in primul rand, sa desemneze ordinea universala, aratand calea (drumul) la nivel
macro si microcosmic. In al doilea rand, Dao nu poate fi cunoscut pe cale empirica a simturilor, cu numai pe calea
deductiva a ratiunii. In fine, doctrina fiosofico - religioasa a lui Lao-zi vorbeste si de un principiu al non-actiunii
(u-vei), care nu implica imobilism, ci reprezinta manifestarea umana concordanta naturii inconjuratoare desfasurata
in sensul Dao, necesara armoniei intregii vieti sociale. Prin caracterul sau contemplativ, daoismul a fost o doctrina
convenabila pentru suveranii chinezi, ceea ce explica si sprijinul care i s-a acordat acestui curent de gandire.
Incepand cu secolul al III i.Hr., impotriva tendintelor umaniste si democratice reprezentate, mai ales, de adeptii
confucianismului, s-au ridicat producatorii scolii filosofilor “legisti” care au sustinut instaurarea despotismului
imperial, cand multe lucrari elaborate in timpul lui Confucius au fost distruse.
Mai tarziu, in primele doua secole din era noastra, pe fondul mizeriei sociale si despotismului politic, in China
si-a facut aparitia buddhismul, care oferea prin filosofia sa iluzia salvarii prin Nirvana, care arata calea pacii si
linistii viitoare.
In timp ce confucianismul si daoismul necesita o pregatire culturala, buddhismul nu pretindea nici o pregatire,
fapt pentru care aceasta doctrina a fost adoptata relativ rapid de mentalitatea chineza (sec. VI), sub forma sancrita
de Dyana (= meditatie, in lb. chineza Chan sau japoneza zen). In China buddhismul este deosebit foarte mult de
forma sa indiana deoarece in locul abstinentei contemplative, chinezii adopta o viata dedicata ajutorarii oamenilor,
a realizarii unor forme de caritate sociala.
In China au fost, si au ramas, in sfera spiritualitatii religioase cele trei mari religii – confucianismul, daoismul si
buddhismul (cf. M. Eliade)1.
*
Cultura Chinei antice cuprinde in sfera creatiilor artistice toate domeniile artei care s-au dezvoltat in
corespondenta cu evolutia sociala, ceea ce a imprimat artei chineze anumite particularitati:
1. Lipsa dimensiunii monumentale a artei chineze, comparativ cu alte civilizatii ale antichitatii. De pilda,
arhitectura este absenta in primele epoci ale istoriei chineze, iar mai tarziu edificiile arhitectonice s-au dovedit a fi
perisabile deoarece materialul de constructie de baza era lemnul si pamantul batut. (ex. cel mai vechi edificiu din
lemn care s-a pastrat este o poarta din sec. XII d.Hr.).
Arhitectura pagodei a capatat forma sa definitiva in timpul dinastiei Tang (618-907), copiind modelul templului
indian. Unele pagode ating chiar 50 m inaltime, cum este “Pagoda celor Sapte Fericiri” (din Hang-tsu), care prin
mai multe supraetajari asigura echilibru si eleganta marginilor inferioare ale acoperisului prin ridicarea lor gratioasa
si incadrarea perfecta in peisajul natural. Chiar mai tarziu, cand pagodele vor fi construite din caramida arsa (epoca
Tang), ele vor pastra liniile specifice arhitecturii chineze din lemn si al armonizarii constructiei cu elementele
mediului ambiant.
Sculptura, ca si arhitectura, nu se ridica la nivelul artistic pe care acest domeniu, al artei, l-a atins in alte spatii
de civilizatie antica, cu exceptia sculpturii de mici dimensiuni realizata din portelan, fildes, jad sau bronz ca o
particularitate chinezeasca.
2. Arta chineza exceleaza prin miniaturismul dimensiunilor ei sculpturale ce nu depaseste 45 cm, pentru ca
artistul este interesat sa redea anumite tipuri (sfinti sau intelepti) si mai putin forma corpului uman, precum realizau
egiptenii, indienii si grecii.

1
 De asemenea, in sculptura chinezii sunt mai ales interesati de reprezentarea animalelor, dintre care cel mai
raspandit este balaurul (simbolul imparatului, “dragonul”) ce infatiseaza puterea ti intelepciunea fantastica. De abia
in epoca Han (sec.II-III d.H.) sculptura chineza inregistreaza dimensiuni mai mari (ex. Buddha de 14 m inaltime din
grota – templu de la Yuan-Kang) sun influenta sculpturii buddhiste.
3. Arta chineza si-a exprimat genialitatea originalitatii sale in ceea ce criticii de arta denumesc arte secundare:
portelanuri, jaduri, lacuri, matase si bronzuri, care si-au impus valoarea estetica prin eleganta si finetea formelor,
prin diversitatea tipologica a decoratiilor, in majoritate recipiente destinate unor ritualuri si ceremonii. Decoratiile
pe recipiente sau bronzuri aveau, de regula, forme geometrice, diverse animale stranii. Scenele de vanatoare si
incrustarile cu aur si argint sau pietre pretioase au fost asimilate de chinezi sub influenta artistilor din Asia Centrala
(ex. Jadul era adus din Siberia, India, Birmania pentru confectionarea unor obiecte de podoaba – coliere, brose,
etc.).
In perioada dinastiei manciuriene (1644-1911) s-a impus in Europa prin tehnica executiei artistice a
portelanurilor policrome (negre, roz – imperiala, galbena si verde) chinezesti. De asemenea, in sfera artei secundare
din China este remarcabila arta lacului (realizat dintr-o rasina de conifer) care s-a pretat la diversitatea
ornamentatiilor fiind rezistent la caldura si umiditate.
Valoarea artistica a prelucrarii matasii naturale a atins in China din cele mai vechi timpuri cele mai inalte trepte
ale creatiei originale chinezesti recunoscuta in intreaga lume. Finetea panzei de matase obtinuta dintr-un fier solid,
elastic, rezistent, uniform si relativ lung (o crisalida are cca. 1.500 m) a permis ornamentare colorata extrem de
diversificata de la motive florale pana la reprezentarea unor animale sau figuri fanteziste (dragonul, fenixul, etc.).
Culorile predominante erau negru, verde, rosu si alb, combinate intr-o multitudine de linii specifice simbolurilor
alese de artistul chinez.
In sfera creatiilor artistice chinezesti s-a impus, de asemenea, caligrafia si pictura, ambele conexate in traditia
din China antica. “Oasele de ghicit” din epoca Shang ilustreaza scrierea si motivele picturale pe diverse obiecte de
ceramica (cele mai vechi inscrise pe tablite de bambus sunt din sec. IV i.H.). Pictura chineza are ca element esential
combinatia culorii cu linia, asigurand o vasta gama de nuante si tonuri. Culorile erau obtinute de4 chinezi din
vegetale si substante minerale (de ex. obtineau 40 nuante de negru). Multe secole pictura pe matase a fost utilizata,
in special, pentru ornamentarea templelor, palatelor si mormintelor imperiale. Incepand cu epoca Tang se impune in
pictura chineza pe langa tematica religioasa si peisajul conceput intr-o viziune lirica (ex. picturile lui Wang Wei).
Ulterior, in epoca Shong (960-1276) tehnica picturala a peisajul atinge treptele cele mai inalte de expresivitatea
artistica prin contributia lui Xing Hao si Guo XI. In ultimele epoci ale istoriei Chinei pana in 1911, pictura chineza
devine tot mai individualista, eliberandu-se de vechile modele adopta o tematica cu caracter romantic.
4. Arta picturala chinezeasca nu reproduce realitatea, ci are un caracter sugestiv metafizic si liric (poetic) de a
pastra comunicarea omului cu natura si de a mentine sub control exteriorizarea emotiilor, ceea ce ii asigura decenta
si masura in expresivitatea ei identica. De pilda, starea de melancolie pictorul chinez o poate reprezenta printr-o
pasarica stationata pe o barca fara barcagiu.
5. Arta chineza evidentiaza legatura organica dintre muzica, teatru si poezie dat fiind rolul intonatiei si vorbirii
in schimbarea intelesului cuvintelor. In “Cartea Cantecelor” cu prilejul unor ceremonii religioase, la curtea
imperiala sau la munca agricola s-a pastrat notarea unor melodii a caror melodicitate se asigura si prin textul poetic
care le insotea si prin diversitatea instrumentelor traditionale chinezesti de coarde, percutie si suflat.
Poezia chineza ca gen literar-artistic ofera o gama diversa de teme si stiluri, de la tema iubirii la
contemplarea visatoare a naturii, dar si suferintele oamenilor generate de mizeria sociala si de ororile razboaielor.
In China antica teatrul isi are originea in ceremoniile religioase, fiind armonizata cu coruri si dansuri rituale si
avand un caracter popular sau pentru divertismentul aristocratiei chineze.
*
Cultura si civilizatia Chinei dincolo de barierele naturale care i-a inconjurat arealul sau, a fost din antichitate
interconectata pe diverse drumuri comerciale, atat cu Orientul Mijlociu cat si cu spatiul european, mai ales, prin
cunoscutul “drum al matasii”, iar incepand cu secolul al XVI-lea europenii vor integra tot mai mult China in
circuitul mondial de valori. Majoritatea sinologilor apreciaza ca in schimbul de valori China a dat din antichitate
pana la inceputul secolului al XIX-lea mai mult restului lumii decat a primit. Astfel, cresterea viermilor de matase,
razboiul de tesut si filaturile actionate de apa, tehnica si arta portelanului, hartia si tiparul, orologiul mecanic,
podurile arcuite si pe lanturi, busola si compartimentarea navelor etc., sunt tot atatea inventii in aporturi ale Chinei
la patrimoniul civilizatiei universale.
De asemenea, in domeniul pomiculturii (portocalul, caisul, piersicul si lamaiul) si al floriculturii (crizantema,
busuiocul, camelia, etc.) si ceaiul au fost aduse europenilor prin intermediul arabilor tot din China.
Un aport deosebit il reprezinta il reprezinta medicina traditionalista din China (acupunctura si intreaga
farmacopee) si alte cunostinte cu caracter experimental (magnetismul, ideea de camp de forta si propaganda
ondulatorie prin unde, etc.) care au stat la baza dezvoltarii fizicii moderne. China a influentat gandirea politica a
iluministilor din secolul al XVIII-lea (ex. Voltaire), iar arta chineza prin valoarea sa estetica si prin cultul pentru
natura va influenta romantismul european.