Sunteți pe pagina 1din 4

Curs 11

Proprietatile cermicelor refractare-continuare


 Conductivitatea termică
Conductivitatea termică reprezintă cantitatea de căldură transmisă liniar printrun corp cu grosimea
egală cu unitatea, într-un interval de timp unitar, la o diferenţă de temperatură de 1K. Unitatea pentru
conductivitatea termică (λ) este J/m.h.K sau W/m.K. Căldura transmisă prin conducţie printr-un perete
plan se poate determina cu formula:

,
de unde conductivitatea termică este data de:

, unde
δp: grosimea peretelui
θ1: temperatura suprafeţei calde a peretelui
θ2: temperatura suprafeţei reci a peretelui
τc: timpul de transmitere a căldurii prin conducţie
Conductivitatea termică depinde de natura materialului şi de starea produsului refractar, de porozitate
şi de temperatură. Variaţia lui λ cu temperatura se poate exprima cu o relaţie de forma:

λ0: conductivitatea termică la 0oC


θ: temperatura, oC
In tabelul 1 sunt redate relaţiile de calcul evaluativ pentru conductivităţile termice şi căldurile specifice
ale unor grupe de produse ceramice refractare. Rolul izolaţiei refractare constă fie în menţinerea
temperaturii din spaţiul de lucru al agregatului termic (de a ceda în exterior cât mai puţină căldură) fie
în a asigura transmiterea maximă a căldurii cum se întâmplă în cazul încălzirii indirecte. Transmiterea
căldurii de la o zonă cu temperatură mai ridicată la una cu temperatură mai scăzută se poate face prin
conducţie, convecţie sau radiaţie. La corpurile eterogene şi poroase aceste trei fenomene se suprapun.
Transmiterea căldurii, în interiorul unei piese refractare fasonate, prin convecţie poate fi neglijată din
cauza dimensiunilor reduse a porilor. La temperaturi reduse va predomina deci conducţia termică, dar
la temperaturi ridicate (peste 700oC) predomină radiaţia.
Tabelul 1 Densitatea, conductivitatea termică şi căldura specifică pentru unele produse refractare şi
termoizolante funcţie de temperatura de lucru

Practic este imposibil să se separe conducţia de radiaţia internă, şi deci coeficientul de conductivitate
termică înglobează toate formele de transmitere internă a căldurii în materialul refractar. Transmiterea
căldurii prin cristale este o proprietate a materiei, fenomenul fiind dependent de structura materialului.
În cazul unor deranjamente reticulare, datorate de exemplu unor impurităţi într-o soluţie solidă sau
formării de reţele complexe, valoarea conductivităţii termice scade. La temperaturi ridicate, în interiorul
porilor materialului refractar, căldura se transmite prin radiaţie, astfel că în lipsa porilor corpul respectiv
poate constitui un foarte bun izolator termic. La un acelaşi volum total al porilor transmisia căldurii prin
radiaţie internă este mai intensă în cazul porilor de dimensiuni mari decât în cel al porilor de dimensiuni
mici, acest lucru putând fi explicat pe baza lungimii radiaţiei medii. Se poate deci obţine o izolaţie
termică avansată dacă diametrul porilor corespunde lungimii medii a radiaţiei termice. În figura 1 este
prezentată corelaţia dintre conductivitatea termică şi porozitate pentru cazul produselor refractare
silicoaluminoase.
Conductivitatea termică suferă influenţa a numeroşi factori, cum ar fi:
- conductivitatea termică a masei de bază,
- configuraţia şi repartiţia suprafeţelor cristaline,
- prezenţa de fază lichidă sau amorfă.
- cel mai mult este influenţată conductivitatea termică de porozitate, de mărimea şi forma porilor.
- între temperatura ambiantă şi temperatura de 650oC a produsului refractar transmiterea căldurii este
micşorată de prezenţa porilor;
- la temperaturi de peste 750oC porii mai mari de 1mm încep să transmită cantităţi mari de căldură prin
radiaţie şi din acest motiv conductivitatea termică creşte mai repede la cărămizile cu pori mari
Fig.1 Corelaţia dintre conductivitatea termică ( λ ) şi porozitatea totală a produselor refractare silico-
aluminoase
Figura 2 prezintă curbele de variaţie a conductivităţii termice cu temperatura pentru principalele grupe
de produse refractare ceramice.
Produsele refractare magnezitice şi cele cu conţinut ridicat de alumină au până la temperatura de
700…750oC conductivitate termică mare. Produsele refractare zirconice, topite şi stabilizate, se
caracterizează printr-o conductivitate termică foarte mică (izolaţie foarte bună).

Fig.2 Conductivitatea termică pentru unele grupe de materiale refractare


Trebuie reamintit că nu se poate obţine o izolaţie termică la temperaturi ridicate (peste 750oC) decât cu
produse refractare compacte în timp ce la temperaturi scăzute izolaţia termică optimă se obţine cu
produse refractare (termoizolante) cu porozitate ridicată.

 Emisivitatea termică
Emisivitatea termică a produselor refractare depinde de material şi de starea suprafeţei. Se poate
considera că produsele refractare sunt materiale cenuşii, puterea de emisie atingând 75÷85% din cea a
corpului negru. Acţiunea elementelor străine, cum ar fi oxizii de fier şi zgurile, modifică compoziţia şi
structura fizică a suprafeţelor atunci când straturile superficiale includ oxizi de fier. Atmosfera
agregatului termic exercită o influenţă extrem de puternică asupra emisivităţii şi asupra puterii de
reflexie.
 Difuzivitatea termică

Difuzivitatea termică, a, este definită prin relaţia:

Unde c= caldura specifica a materialului , λ este conductivitatea termică si ρ= densitatea materialului


Difuzivitatea termică este unul din factorii principali care influenţează stabilitatea produsului refractar.
Cu cât valoarea lui “a” este mai mică, cu atât stabilitatea termică este mai redusă. În timp ce măsurarea
conductivităţii termice corespunde unui fenomen staţionar, măsurarea difuzivităţii corespunde unui flux
variabil de căldură.

 Dilatarea termică
Coeficientul de dilatare termică liniară (α) reprezintă modificarea reversibilă a lungimii la o variaţie cu
1 grad a temperaturii. El influenţează în mare măsură stabilitatea produsului refractar. Nu toate
produsele refractare se dilată uniform, ceea ce se explică prin transformările interioare de fază. Trebuie
să se facă o distincţie între coeficientul mediu de dilatare (de exemplu de la 20 la 1000oC) şi coeficientul
real de dilatare (de exemplu la 800oC). Dilatarea termică este determinată de structura materialului. În
cazul materialelor refractare obişnuite variaţia reversibilă a lungimii încetează la temperaturi variind
între 1400 şi 1700oC. Peste aceste temperaturi predomină variaţiile ireversibile de lungime care se
datorează contracţiei de sinterizare, înmuierii, umflării prin volatilizarea parţială a unui constituent.
Transformările în structură provoacă modificări bruşte ale coeficientului de dilatare, astfel încât pe baza
curbelor de dilatare se pot face deducţii în privinţa compoziţiei mineralogice a produsului refractar.
Sensibilitatea la gradienţi foarte mari de temperatură se situează în domeniul 300-900oC. În general,
abia peste 900oC produsul refractar poate compensa prin deformare plastică tensiunile termice
interioare. Sensibilitatea la astfel de şocuri termice este cu atât mai mare cu cât dilatarea, (inclusiv
transformările eventuale) este şi ea mai mare. Cunoaşterea coeficientului de dilatare este importantă
pentru calculul rosturilor de dilatare; în cazul când aceste rosturi sunt prea mici are loc o distrugere
prematură a izolaţiei termice sau a altor părţi constructive ale agregatului termic (de exemplu mantaua,
grinzile, ancorele) ca urmare a tensiunilor care se produc. De cele mai multe ori pentru calculul
rosturilor de dilatare se ia în considerare jumătate din dilatarea termică până la temperatura de utilizare.
În tabelul 2 sunt prezentate câteva valori privind coeficienţii de dilatare termică pentru principalele
grupe de materiale refractare.
Tabel 2 Coeficientul de dilatare termică la unele grupe de materiale refractare