Orice conceptie filozofica isi propune o interpretare a Existentei, a naturii acesteia, pornind de la anumite

enunturi sau principii. In acelasi timp, implicit sau explicit, formuleaza anumite teze prin care clarifica
statutul existential specific omului si umanului. De fapt, in viziune traditionala, ontologia umanului apare
ca o particularizare a ontologiei generale, deci ca o aplicatie si exemplificare a teoriei filozofice generale
asupra existentei. Perspectivele moderne si contemporane aduc insa modificari. Asadar, discursul
filozofic vorbeste intotdeauna despre om, chiar atunci cand se refera la natura, lucruri, univers.

Preocuparea omului pentru cunoasterea de sine este una permanenta. Discipline precum biologia,
istoria, sociologia au ca obiectde cercetare fie corpul uman, fie evolutia omului de-a lungul timpului,fie
existenta omului in societate. Insa toate aceste discipline ofera punctede vedere limitate, intrucat au in
vedere trasaturi particulare ale omului.De aceea, era necesara o cunoastere generala a fiintei
umane.Filozofia va incerca sa ofere o perspectiva de ansamblu asupra problematicii ridicate de existenta
omului. Ce este omul? In ce constanatura umana? Daca existenta are sens? Sunt intrebari la care
filozofiaincearca sa raspunda. Prima interogatie - ce este omul? - este ointerogatie asupra esentei
omului: oare exista o trasatura care estespecifica doar omului? Exista o ,, natura", o esenta prin carae
omul sedeosebeste de regnul animal sau vegetal?Interogatiile despre sensul vietii sunt legate de cele
despre naturaumana. Ceea ce confera sens existentei nu este oare acea trasatura carene caracterizeaza
in mod propriu?Filozofia nu ofera raspunsuri ultime pentru aceste interogatii.Filozofia mentine insa,
interesul permanent in cunoasterea de sine aomului. La inceput omul a inceput sa-si puna intrebari
asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l inconjoara, si abia intr-un tarziu a inceput sa-si puna
intrebari despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea? Atentia
filosofiei asupra omului a aparut odata cu sofistii, mai apoi cu Socrate si Platon.

Urmand firul filosofilor si a conceptie lor despre om ajungem si la Blaise Pascal, care in opera sa Cugeari
si mai ales in ultimele cinci capitole alea acestei opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o
fiinta medie, nici inger si nici bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul in natura? Un
nimic in raport cu infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza
putin despre cunoasterea generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei umane,
cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma, mizeria omului. Astfel, autorul introduce in
opera sa si o anumita doza de religiozitate, specifica filozofului.

"Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce
priveste neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua extremitati,
dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din care se trage decat de infinitul in care este
inghitit."Astfel incepe Pascal sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind totul si nimic in acelasi timp,
situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este
dusman: sufera si din cauza caldurii excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat
si din cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci
altfel, din dorinta de a atinge infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant. Omul nu este capabil prin
natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om adevaratul subiect
de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul s-ar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de
incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el
continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane, cautand acel ceva care il
deosebeste de lucruri, de plante si de animale. "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura: dar
este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este o problema
pentru cunoastere, pentru ca nu se poate cunoaste finitul fara a se cunoaste totul. Cunoasterea finitului
este partiala prin faptul ca obiectul sau este un obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu
conditia limitata a omului.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE IN FILOSOFIE:

(1). TEORII DESCRIPTIVE - omul este prezentat asa cum este el. Exemple: psihologia(descrie:
comportamentul obiectiv, masurabil, relatiile cu ceilalti, formarea si evolutia Eu-lui etc.), psihologia
sociala (abordeaza comportamentul multimilor sau al grupurilor umane), istoria (studiaza evenimentele
si corelatiile dintre ele, legile generale care determina evolutia formelor de societate, mentalitatile,
imaginarul colectiv), sociologia(studiaza relatiile umane in interiorul grupurilor sociale si in grupurile
sociale), politologia(interesata de structura si exercitarea puterii), antropologia (studiul originii si
evolutiei omului) etc.

(2). TEORII NORMATIVE - omul este prezentat nu asa cum este el, ci cum ar trebui sa fie. Exemple:
estetica (studiul frumosului), epistemologia si gnoseologia (limitele cunoasterii sau posibilitatea
schimbarii socialului prin intermediul cunoasterii), etica si morala, dreptul natural (cum sa mediem intre
natura umana si organizarea relatiilor umane), filosofia religiei etc.

Abordarea filosofica a omului este centrata mai mult pe punerea problemei (a intrebarii) si mai putin pe
solutia sau raspunsul care poate fi oferit.