CARTEA Parlamentul European

LAUREAȚILOR
PREMIULUI
SAHAROV
CARTEA LAUREAȚILOR
PREMIULUI SAHAROV
2016
2016 Nadia Murad și Lamiya Aji Bashar
2015 Raif Badawi
2014 Denis Mukwege
2013 Malala Yousafzai
2012 Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi
2011 „Primăvara arabă” (Mohamed Bouazizi, Ali Ferzat,
Asmaa Mahfouz, Ahmed El Senussi și Razan
Zaitouneh)
2010 Guillermo Fariñas
2009 Organizația „Memorial” (Oleg Orlov,
Serghei Kovalev și Liudmila Alexeeva în numele
organizației „Memorial” și al tuturor celorlalți
apărători ai drepturilor omului din Rusia)
2008 Hu Jia
2007 Salih Mahmoud Mohamed Osman
2006 Aleaksandr Milinkevici
2005 „Doamnele în alb” (Damas de Blanco),
Hauwa Ibrahim și „Reporteri fără frontiere”
2004 Asociația Jurnaliștilor din Belarus
2003 Secretarul General al Organizației Națiunilor
Unite, Kofi Annan, și întreg personalul ONU
2002 Oswaldo José Payá Sardiñas
2001 Izzat Ghazzawi, Nurit Peled-Elhanan,
Dom Zacarias Kamwenho
2000 Grupul ¡BASTA YA!
1999 Xanana Gusmão
1998 Ibrahim Rugova
1997 Salima Ghezali
1996 Wei Jingsheng
1995 Leyla Zana
1994 Taslima Nasreen
1993 Oslobođenje
1992 Las Madres de Plaza de Mayo
1991 Adem Demaçi
1990 Aung San Suu Kyi
1989 Alexander Dubček
1988 Nelson Rolihlahla Mandela și Anatoli Marcenko
(postum)
 CUVÂNT-ÎNAINTE
Martin Schulz
Președintele Parlamentului European

Acest sfârșit de an 2016 nu ne oferă motive să fim optimiști. Bombele cad

încontinuu peste orașele siriene și peste locuitorii acestora, lista prizonierilor de
conștiință din întreaga lume devine tot mai lungă, iar propaganda populistă nu
încetează să atace valorile democratice, ajungând chiar până în miezul Uniunii
Europene.

Parlamentul European se implică. În numele libertății de gândire, în numele

libertății de a denunța suferințele și nedreptățile, instituția noastră încearcă să îi
ajute pe cei pe care guvernele lor i-ar dori reduși la tăcere. O facem cu mijloacele
de care dispunem, uneori din umbră și alteori la lumina zilei, prin decernarea
Premiului Saharov, care aduce în fiecare an în centrul atenției o luptă de acest
fel. Parlamentul European știe că acest premiu nu este o baghetă magică. Cum
să nu ne gândim la militanta siriană pentru drepturile omului, Razan Zaitouneh,
laureată a premiului în 2011, despre care nu mai avem vești, sau la laureatul din
2015, Raif Badawi, al cărui curaj a impresionat întreaga planetă? Bloggerul și
scriitorul saudit zace și astăzi în închisorile din țara lui pentru că a spus cu voce
tare ceea ce mulți nu au curajul să spună în șoaptă. Avocata iraniană Nasrin
Sotoudeh și compatriotul său, realizatorul Jafar Panahi, nu au în continuare voie
să călătorească.

Dar anul 2016 ne-a adus și vești îmbucurătoare. Militanta azeră pentru drepturile
omului Leyla Yunus și soțul ei, Arif, au fost eliberați datorită sprijinului neobosit
al echipelor Parlamentului European. Laureatul Guillermo Fariñas a ieșit din
greva foamei și a fost primit la Parlamentul European. Monitorizarea riguroasă
a proceselor democratice întreprinsă de Parlament și documentarea cu precizie
a războaielor și a crizelor ne ajută să îi împiedicăm pe mai-marii lumii să îi
strivească pe apărătorii libertății profitând de indiferența opiniei publice.

Parlamentul European a ales anul acesta să onoreze curajul și demnitatea a

două femei ieșite din comun. Nadia Murad Basee Taha a supraviețuit sclaviei
sexuale la care a supus-o organizația teroristă Statul Islamic (ISIL) și a devenit
purtătoarea de cuvânt a poporului său, victimă a unui adevărat genocid. Alături
de compatrioata sa Lamiya Aji Bashar, și ea victimă a celor mai îngrozitoare
atrocități comise de jihadiștii ISIL, după cum o demonstrează cicatricile, vizibile
pe corpul său, mărturii ale luptei sale pentru libertate și împotriva impunității, a
devenit reprezentantă a comunității religioase yazidite din Irak. Prin intermediul
acestor două tinere, Parlamentul European le transmite tuturor femeilor, copiilor
și bărbaților victime ale așa-numitului Stat Islamic recunoștința sa și sprijinul
pentru înfăptuirea justiției.

Anul acesta, din nou, este o onoare să găsim printre filele acestei cărți desenele
caricaturistului sirian Ali Ferzat, laureat al ediției din 2011. Ele ne amintesc că
libertatea de expresie rămâne nenegociabilă.

5
PREMIUL SAHAROV. Acordat pentru
prima dată în 1988 lui Nelson Mandela și Anatoli
Marcenko, Premiul Saharov pentru libertatea de
gândire este cea mai importantă recunoaștere
acordată de Uniunea Europeană pentru activitatea
desfășurată în domeniul drepturilor omului. Premiul
este o recunoaștere acordată persoanelor, grupurilor
sau organizațiilor cu realizări remarcabile în apărarea
libertății de gândire. Prin acest premiu și prin rețeaua
asociată, UE le oferă sprijin laureaților, care sunt
astfel încurajați și valorizați în eforturile pentru
apărarea cauzelor lor.

Premiul a fost acordat până acum unor disidenți,

lideri politici, jurnaliști, avocați, militanți ai societății
civile, scriitori, unor mame și soții, unor lideri
ai minorităților, unui grup de luptă împotriva
terorismului, unor militanți pentru pace, unui
militant pentru combaterea torturii, unui caricaturist,
unor prizonieri de conștiință aflați în detenție o
perioadă îndelungată, unui producător de film, ONU
ca instituție și chiar unui copil care a organizat o
campanie pentru dreptul la educație. Acest premiu
încurajează în special libertatea de exprimare,
drepturile minorităților, respectarea dreptului
internațional, dezvoltarea democrației și realizarea
statului de drept.

Parlamentul European acordă Premiul Saharov, în

valoare de 50 000 EUR, în cadrul unei ședințe plenare
oficiale, care are loc la Strasbourg spre sfârșitul
fiecărui an. Fiecare grup politic din Parlament poate
nominaliza candidați, la fel și deputații (fiecare
candidat are nevoie de susținerea a cel puțin 40
de deputați). Nominalizările sunt prezentate în
cadrul unei ședințe comune a Comisiei pentru
afaceri externe, a Comisiei pentru dezvoltare și a
Subcomisiei pentru drepturile omului, iar membrii
acestora aleg prin vot trei finaliști. Câștigătorul
sau câștigătorii Premiului Saharov sunt aleși de
Conferința președinților, un organ al Parlamentului
European condus de Președinte și alcătuit din liderii
tuturor grupurilor politice reprezentate în Parlament,
ceea ce înseamnă că alegerea câștigătorului este o
alegere cu adevărat europeană.

6
 ANDREI SAHAROV (1921-1989), renumit fizician din fosta URSS,
militant pentru drepturile omului, disident și susținător al reformei, a acceptat
ideea ca un premiu pentru libertatea de gândire să poarte numele său, ca „un
gest major de recunoaștere a luptei mele pentru apărarea drepturilor omului” (1),
după cum menționa într-o scrisoare adresată Parlamentului European (PE).
Saharov considera acordarea unui astfel de premiu ca fiind „utilă”, întrucât
„atrage atenția asupra problemei drepturilor omului și încurajează oamenii care
au o contribuție în acest sens”. Parlamentul European și-a declarat intenția de a
crea acest premiu într-o rezoluție adoptată în decembrie 1985.

Pionier al fizicii nucleare și inventatorul bombei sovietice cu hidrogen, Andrei

Saharov avea 32 de ani când a devenit membru cu drepturi depline al Academiei
Sovietice de Științe și i s-au acordat privilegiile nomenclaturii, ai cărei membri
făceau parte din elita Uniunii Sovietice.

Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’50, el a devenit din ce în ce mai preocupat

de consecințele testelor nucleare asupra atmosferei și de implicațiile politice și
morale ale activității sale, care putea provoca decese în masă.

Momentul de răscruce al evoluției sale politice a fost în 1967, când a insistat pe

lângă autoritățile sovietice să accepte propunerea SUA de a respinge în mod
bilateral dezvoltarea sistemelor de apărare cu rachete antibalistice, pe care le-a
descris ca reprezentând o amenințare majoră cu războiul nuclear global în eseul
său din 1968, intitulat Reflections on progress, peaceful coexistence and intellectual
freedom (Reflecții asupra progresului, coexistenței pașnice și a libertății intelectuale).
Autoritățile sovietice nu au dat curs apelului său și, după publicarea eseului, i-au
interzis orice activitate în domeniul militar ultrasecret și i-au retras privilegiile.

În 1970, Andrei Saharov a devenit unul dintre cofondatorii Comitetului pentru

drepturile omului din URSS, campania pentru apărarea drepturilor omului și a
victimelor proceselor politice devenind preocuparea sa centrală. În 1972, s-a
căsătorit cu Elena Bonner, care era, și ea, militantă pentru drepturile omului.
În ciuda presiunii tot mai mari exercitate de guvern, Saharov nu numai că a
încercat să obțină eliberarea disidenților din țara sa, ci a devenit unul dintre cei
mai curajoși critici ai regimului sovietic și un simbol al luptei împotriva încălcării
drepturilor fundamentale. Andrei Saharov a fost, în termenii Comitetului care i-a
acordat Premiului Nobel pentru Pace în 1975, „o voce a conștiinței omenirii”. Nu i
s-a permis să meargă la decernarea premiului, însă nici represiunea, nici exilul nu
i-au putut înfrânge rezistența.

(1) Scrisorile lui Andrei Saharov citate în această publicație sunt

păstrate în arhivele istorice ale Parlamentului European.
 ANDREI SAHAROV
CEL CARE A INSPIRAT
PREMIUL SAHAROV

În 1980, Andrei Saharov a fost exilat în orașul închis Gorki, după ce a protestat
public împotriva intervenției militare sovietice în Afganistan din 1979. În timpul
exilului, s-a aflat sub supravegherea strictă a poliției sovietice și a intrat în
greva foamei de două ori pentru ca soției sale să i se acorde permisiunea să
meargă în Statele Unite pentru o intervenție chirurgicală la inimă. Elenei Bonner,
condamnată, de asemenea, la exil în Gorki în 1984, i s-a permis în cele din urmă să
plece în SUA la tratament în octombrie 1985. Parlamentul European i-a susținut
pe amândoi și s-a dezbătut chiar problema lăsării unui loc gol în hemiciclu pentru
Andrei Saharov. A fost însă adoptată ideea alternativă de a crea un premiu care
să poarte numele lui. Saharov a fost ales pentru că era „un cetățean european
care personifica libertatea de gândire și de exprimare și care a decis, din motive
de convingeri și conștiință, să renunțe la toate avantajele materiale și la toate
onorurile de care ar fi putut beneficia”, după cum l-a descris Jean-François
Deniau, raportor pentru această inițiativă, în plenul Parlamentului European.

Premiul a fost creat printr-o rezoluție a Parlamentului European adoptată în

decembrie 1985. Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov, care a lansat perestroika și
glasnostul în Uniunea Sovietică, le-a permis lui Andrei Saharov și Elenei Bonner să
se întoarcă la Moscova. Andrei Saharov a murit în decembrie 1989 la Moscova.

În 2013, premiul care îi poartă numele a marcat un sfert de secol de susținere

a luptei pentru drepturile omului, depășind frontierele, chiar și frontierele
regimurilor opresive, pentru a recompensa militanți pentru drepturile omului
și disidenți din întreaga lume. Apărătorii drepturilor omului cărora li s-a acordat
acest premiu au plătit scump angajamentul de a apăra demnitatea umană: mulți
au înfruntat persecuții sau au plătit cu viața, și-au pierdut libertatea, au fost
supuși bătăilor sau exilați. În mai multe cazuri, laureații nu au avut libertatea de a
veni personal pentru a-și primi premiul.

Într-o astfel de situație s-a aflat laureata din 2012, Nasrin Sotoudeh, care a scris,
din închisoarea Evin din Iran, unde era prizonieră în momentul respectiv, mai
multe scrisori adresate imaginar defunctului Andrei Saharov, în care analiza din
punct de vedere filozofic semnificația disidenței și își compara cauza cu cea a lui
Andrei Saharov.

„Puterea ta cotidiană de regenerare și rezistența ta au fost uimitoare. Ceea ce

ai reușit să realizezi a reprezentat o victorie considerabilă pentru toți luptătorii
pentru libertate din întreaga lume. Fie ca cei care vor veni să-ți îndeplinească
visele nerealizate.”

9
REȚEAUA PREMIULUI SAHAROV (RPS) este alcătuită din
laureații premiului și din deputați în Parlamentul European. Rețeaua a fost lansată
în cadrul Parlamentului European, în 2008, cu ocazia celei de a 20-a aniversări
a Premiului Saharov. Prin crearea sa, s-a recunoscut „rolul special al laureaților
Premiului Saharov ca ambasadori ai libertății de gândire”, iar membrii săi „au
convenit să-și intensifice eforturile comune în sprijinul apărătorilor drepturilor
omului din întreaga lume, prin acțiuni întreprinse împreună de câștigătorii
Premiului Saharov sub egida Parlamentului European”. RPS reunește, în esență,
laureații, deputații din Parlamentul European și societatea civilă pentru a-și
intensifica cooperarea privind acțiunile din domeniul drepturilor omului atât la
Bruxelles, cât și la nivel internațional. Rețeaua servește drept canal de comunicare
ce permite laureaților și Parlamentului să abordeze încălcările drepturilor omului
și aspectele conexe.

La cea de a 25-a aniversare a premiului, în 2013, Rețeaua a adoptat o declarație

în care membrii săi s-au angajat să susțină, printr-o serie de acțiuni, atât în
comun, cât și individual, promovarea și protejarea drepturilor omului la nivel
mondial. Aceste acțiuni includ o campanie internațională de eliminare a violenței
împotriva copiilor și de promovare a educației copiilor, precum și o campanie
pentru libertatea de exprimare realizată în cooperare cu Parlamentul European,
în mai 2015.

În 2016, Rețeaua Premiului Saharov a creat prima Bursă Saharov, așa cum s-a
convenit în declarația făcută cu ocazia aniversării a 25 de ani, pentru a promova
următoarea generație de apărători ai drepturilor omului. Treisprezece apărători
ai drepturilor omului din lumea întreagă au avut ocazia să beneficieze de cursuri
în domeniul drepturilor omului la Bruxelles și în cadrul Centrului European
Interuniversitar pentru Drepturile Omului și Democratizare (EIUC) de la Veneția.

10
 REȚEAUA PREMIULUI SAHAROV

Membrii RPS țin periodic conferințe Saharov în întreaga UE, dar și în alte
colțuri ale lumii, pentru a ridica nivelul de conștientizare cu privire la o serie de
aspecte legate de drepturile omului și a stimula dezbaterile publice în capitalele
europene. Începând cu 2013, membrii rețelei au organizat conferințe Saharov
în Belgia, Irlanda, Franța, Italia, Lituania, Țările de Jos, Malta, Polonia, Slovacia,
Austria, Republica Cehă, Tanzania și Nigeria. La conferințe au luat cuvântul
Asociația Jurnaliștilor din Belarus, Damas de Blanco, Salima Ghezali, Organizația
„Memorial”, Aleaksandr Milinkevici, Denis Mukwege, Ahmed El Senussi, Ali Ferzat,
Nurit Peled, Guillermo Fariñas și Hauwa Ibrahim.

Rețeaua s-a reunit în cadrul unor conferințe în 2008, 2011, 2013 și 2016.
Conferințele Rețelei Premiului Saharov reprezintă un forum de dezbatere între
laureați, deputați în Parlamentul European, reprezentanți ai Uniunii Europene și
ai altor instituții internaționale și societatea civilă și funcționează ca bază pentru
acțiuni mai puternice în favoarea drepturilor omului.

Mai multe informații cu privire la cele mai recente activități ale RPS pot fi găsite
pe pagina de internet a Premiului Saharov la adresa:
europarl.europa.eu/sakharov.

11
NADIA MURAD BASEE TAHA și LAMIYA AJI
BASHAR sunt supraviețuitoare ale sclaviei sexuale la care au fost supuse de
organizația Statul Islamic (ISIL) și au devenit reprezentante ale femeilor afectate
de campania de violențe sexuale desfășurată de ISIL. Ele sunt purtătoare de
cuvânt ale comunității yazidite din Irak, o minoritate religioasă care a fost victima
unei campanii de genocid desfășurate de militanții ISIL.

La 3 august 2014, ISIL a ucis toți bărbații din satul Kocho, din apropierea orașului
irakian Sinjar, de unde sunt originare Aji Bashar și Murad. După masacru, femeile
și copiii au fost luați ca sclavi: toate tinerele, printre care s-au numărat și Aji
Bashar și Murad și surorile lor, au fost răpite, cumpărate și vândute de mai multe
ori și exploatate ca sclave sexuale. Murad și-a pierdut în masacrul de la Kocho
cei șase frați și pe mama ei, care a fost ucisă alături de alte 80 de femei în vârstă
considerate ca neavând nicio valoare sexuală. Aji Bashar a fost și ea exploatată
ca sclavă sexuală, împreună cu cele șase surori ale ei. A fost vândută de cinci
ori, trecând de la un soldat la altul, și a fost forțată să fabrice bombe și veste cu
explozibil în Mosul, după ce militanți ai ISIL i-au executat pe frații și pe tatăl ei.

În noiembrie 2014, Murad a reușit să fugă cu ajutorul unei familii din vecini, care
a scos-o pe ascuns din zona controlată de ISIL, permițându-i să ajungă într-o
tabără de refugiați din nordul Irakului și, ulterior, în Germania. Un an mai târziu,
în decembrie 2015, Murad a luat cuvântul în cadrul primei ședințe a Consiliului de
Securitate al ONU dedicate traficului de ființe umane, cu un discurs emoționant
în care și-a descris experiența. În septembrie 2016, a devenit prima ambasadoare
a bunăvoinței a Biroului ONU pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) pentru
demnitatea supraviețuitorilor traficului cu ființe umane, iar de atunci participă
la inițiative mondiale și locale de sensibilizare cu privire la situația critică a
nenumăratelor victime ale traficului de ființe umane. În octombrie 2016, Consiliul
Europei i-a decernat Premiul Václav Havel pentru drepturile omului.

Aji Bashar a încercat să fugă de mai multe ori și a reușit, în cele din urmă, să
evadeze cu ajutorul familiei, care a plătit traficanți locali. Pe când încerca să
treacă frontiera kurdă, pentru a ajunge pe teritoriul controlat de guvernul irakian,
urmărită fiind de militanți ai ISIL, în calea lor a explodat o mină, ucigând două
dintre persoanele care o însoțeau și rănind-o grav și pe ea. În urma accidentului,
Aji Bashar și-a pierdut aproape complet vederea. Din fericire, a reușit să scape și
a fost în cele din urmă trimisă la tratament în Germania. Acolo și-a regăsit frații
care supraviețuiseră. De când starea de sănătate i s-a îmbunătățit, Aji Bashar
se implică activ în campaniile de sensibilizare cu privire la situația dificilă a
comunității yazidite și continuă să ajute femeile și copiii care sunt victime ale
practicilor de sclavie și ale atrocităților comise de ISIL.

12
 2016
NADIA MURAD
ȘI LAMIYA AJI BASHAR

13
RAIF BADAWI este un tânăr blogger din Arabia Saudită care militează
pentru libertatea de gândire și de exprimare. El se află în închisoare și a fost supus
pedepsei cu biciuirea de către autoritățile din Arabia Saudită.

Raif Badawi a înființat și a administrat forumurile online Saudi Liberals (Liberalii

saudiți) și, ulterior, Free Saudi Liberal Network (Rețeaua saudiților liberali liberi),
dedicate dezbaterilor pe teme religioase și politice într-o țară conservatoare,
care au ajuns la o mie de utilizatori înregistrați în 2008, când Badawi a fost reținut
pentru o zi și interogat, fiind suspectat de apostazie, o infracțiune care, în Arabia
Saudită, este pasibilă de pedeapsa cu moartea. Ulterior, lui Badawi i s-a interzis,
pe termen nelimitat, să părăsească Arabia Saudită, conturile sale bancare au
fost înghețate, iar familia soției sale a încercat separarea forțată a cuplului. De
asemenea, un imam radical a emis o fatwa (un decret religios) împotriva sa.

Dând dovadă de curaj, Badawi a continuat să își facă cunoscute opiniile moderat-
liberale. Printre altele, el a apărat în scris dreptul la libertatea de gândire și de
exprimare și a invitat societatea să fie deschisă la opiniile celorlalți. Acesta a
afirmat, de asemenea, că, într-o societate arabă care suferă sub jugul teocrației,
este suficient ca un liber-cugetător să își exprime un punct de vedere pentru
ca o fatwa să fie pronunțată împotriva lui. Badawi se temea că acest lucru va
determina mințile cele mai luminate să părăsească țara.

O voce liberală în Arabia Saudită, Badawi scria din închisoare, în 2015, în prefața
unei cărți care cuprinde articole de-ale sale recuperate în ciuda închiderii
definitive a site-urilor pe care le administra, că a folosit scrierile sale, publicate
atât online, cât și în mijloacele de comunicare tradiționale, pentru a desfășura
activități de informare a comunității sale și a combate ignoranța, a pune sub
semnul întrebării imunitatea clericilor și a promova respectul față de libertatea de
exprimare și față de drepturile femeilor, ale minorităților și ale persoanelor sărace
din Arabia Saudită.

Badawi a fost arestat în 2012 și a fost inculpat pentru mai multe capete de
acuzare, printre care și apostazia, deși nicio instanță nu s-a pronunțat asupra
acesteia din urmă. Badawi a fost găsit vinovat pentru înființarea unui forum care
găzduia comentarii și postări online cu caracter blasfemator și, în 2013, a fost
condamnat la șapte ani de închisoare și 600 de lovituri de bici, iar în 2014 a fost
condamnat din nou la 1 000 de lovituri de bici și zece ani de închisoare, precum și
obligat la plata unei amenzi în valoare de un milion de riali saudiți (226 000 EUR).
În 2015, Badawi a primit 50 de lovituri de bici în fața unei moschei din Jeddah,
sub privirile unei mulțimi care aclama. Aceste lovituri ar fi trebuit să fie primele
dintr-o serie de 1 000 de lovituri care urmau să îi fie aplicate în decursul a 20 de
săptămâni. Doctorii care l-au examinat în urma primelor lovituri au constatat
răni atât de adânci, încât au considerat că Badawi nu ar supraviețui altor lovituri.
Protestele și preocupările internaționale cu privire la starea sa de sănătate au
amânat până în prezent aplicarea altor lovituri de bici, însă Curtea Supremă i-a
menținut sentința în iunie 2015. Lui Badawi i s-a interzis să recurgă la mijloacele
de comunicare în masă și să se deplaseze în străinătate timp de zece ani de la
eliberarea sa din închisoare.

Din 2013, când au fugit din Arabia Saudită din cauza unor amenințări anonime cu
moartea, soția sa, Ensaf Haidar, și cei trei copii ai cuplului locuiesc în Canada. Ea
și-a reprezentat soțul la ceremonia de decernare a Premiului Saharov, desfășurată
la Strasbourg, și la conferința Rețelei Premiului Saharov care a avut loc la
Bruxelles în 2016.

14
 2015
RAIF
BADAWI
DENIS MUKWEGE este un medic din Republica Democratică Congo
care își dedică viața vindecării corpului și refacerii vieții a zeci de mii de femei și
fete din R.D. Congo, victime ale violurilor în grup și ale violențelor sexuale din
timpul războiului care se desfășoară în prezent în această țară.

Născut la Bukavu în 1955, Denis Mukwege a studiat medicina și a înființat secția

de ginecologie din cadrul spitalului din Lemera, din partea de est a R.D. Congo,
care a fost distrus în 1996, în urma izbucnirii războiului. Mukwege s-a refugiat la
Bukavu și a creat un spital de campanie, organizând o nouă secție de maternitate
și o sală de operații, care au fost însă distruse în 1998, în cel de-al doilea război
din Congo.

În ciuda tuturor piedicilor, Mukwege și-a reconstruit spitalul în Panzi, muncind

din greu și asigurând formarea personalului pentru a trata femeile victime
ale combatanților, declarate drept „dușman comun” de către aceștia. De la
redeschiderea spitalului în 1999, Mukwege a tratat peste 40 000 de femei și a
acceptat în îngrijire prima victimă a unui viol cu răni cauzate de gloanțe la nivelul
organelor genitale și al coapselor. În săptămânile care au urmat, zeci de femei
violate și torturate s-au prezentat la spital.

Mukwege este recunoscut la nivel internațional drept expert în tratarea

problemelor medicale și psihosociale cauzate de violențele sexuale. Spitalul din
Panzi pe care îl conduce oferă asistență psihologică și medicală și, în plus, femeile
sunt ajutate să dezvolte noi competențe pentru a-și câștiga existența, întrucât
multe dintre acestea sunt respinse de comunitățile lor. Fetele sunt ajutate să se
întoarcă la școală și se oferă asistență juridică celor care solicită despăgubiri în
justiție.

După ce a recunoscut pe masa de operație o tânără născută la spitalul din Panzi,

la nașterea căreia asistase, Mukwege a devenit un militant neobosit în numele
femeilor victimizate. A fost un moment crucial, care l-a determinat să-și lărgească
orizontul de acțiune dincolo de îngrijirile medicale și să înceapă să pledeze în
țară și în străinătate pentru încetarea violențelor care devastau resursele naturale
ale R.D. Congo. El însuși a căzut victimă acestor violențe în 2012, când mai mulți
bărbați înarmați au pătruns în locuința sa și i-au amenințat fiicele cu arma. Garda
sa de corp și, totodată, prietenul său a fost ucis, însă Mukwege a scăpat și s-a
refugiat împreună cu familia sa în Suedia și apoi în Belgia. În 2013, s-a întors în
R.D. Congo, atunci când un grup de femei, care câștigau mai puțin de un dolar pe
zi, au strâns împreună bani pentru a-i cumpăra biletul de întoarcere.

În prezent, Mukwege locuiește la spitalul din Panzi, în ciuda amenințărilor

continue cu moartea pe care le primește. El se implică activ alături de Parlamentul
European și Rețeaua Premiului Saharov, aducând o contribuție semnificativă la
procesul legislativ al Parlamentului European legat de minereurile din zonele de
conflict, prin pledoaria sa ferventă în favoarea salvării vieții femeilor și copiilor din
aceste zone.

Un documentar din 2015 intitulat The man who mends women – the wrath of
Hippocrates (Bărbatul care repară femeile – mânia lui Hipocrate) ilustrează viața și
activitatea sa. Filmul a fost subtitrat în toate limbile oficiale ale statelor membre
ale UE, cu sprijinul Parlamentului European.

16
 2014
DENIS
MUKWEGE
MALALA YOUSAFZAI avea 15 de ani când a fost împușcată în cap
de talibani, pe valea râului Swat din Pakistan, în 2012. Talibanii urmăreau să o
împiedice pe ea și pe alte fete să meargă la școală. Ea a supraviețuit rănilor grave
și a continuat să se lupte.

În 2013, Malala a devenit cea mai tânără laureată a Premiului Saharov, pe care l-a
dedicat „eroilor necunoscuți din Pakistan”, într-un gest impresionant de apărare a
dreptului fiecărui copil la educație.

„Mulți copii sunt lipsiți de hrană și de apă, dar sunt avizi să învețe. Este alarmant
faptul că 57 de milioane de copii sunt privați de educație... acest lucru trebuie să ne
zguduie conștiința”, a declarat Malala în fața reprezentanților a 28 de țări, într‑un
Parlament plin și, în mod excepțional, în prezența a aproape tuturor laureaților
Premiului Saharov în viață, reuniți în cadrul celei de-a 25-a Conferințe aniversare a
premiului. „Un copil, un profesor, un creion și o carte pot schimba lumea.”

Lupta Malalei pentru educație a început la vârsta de 11 ani, când a ținut un jurnal
anonim online despre viața unei școlărițe sub regimul taliban, pe valea râului
Swat din Pakistan. În 2009, talibanii au decretat închise toate școlile de fete, în
timp ce armata pakistaneză se lupta cu aceștia pentru a prelua controlul. Malala
și familia sa au fost nevoiți să fugă din orașul natal asediat, iar școala sa a fost
distrusă. Când s-au întors acasă, după ce situația s-a mai îmbunătățit, Malala
și tatăl ei, Ziauddin, director al unei școli de fete, au continuat să pledeze în
favoarea educației fetelor în ciuda amenințărilor. Malala a folosit banii primiți
dintr-o donație pentru a cumpăra un autobuz pentru elevi, același autobuz în
care ea a fost împușcată, iar alte două fete, rănite în atacul revendicat de talibani.

Malala a supraviețuit și este în prezent o susținătoare convinsă a educației

fetelor, cofondatoare a Fondului Malala și membră a Comitetului de criză
privind educația tinerilor, înființat de Trimisul special al ONU pentru educație
pe plan mondial, Gordon Brown, care a estimat că, în ritmul actual, toate fetele
vor fi școlarizate în 2086, și nu în 2015, așa cum se promisese în Obiectivele de
Dezvoltare ale Mileniului. „În Islam fetele au dreptul de a beneficia de educație.
Este datoria și responsabilitatea fiecărei persoane, băiat sau fată, de a accede la
educație și cunoaștere”, spune Malala.

Ziua de naștere a Malalei, 12 iulie, a fost aleasă de către ONU, în cadrul inițiativei
sale mondiale „Educația înainte de toate”, ca „Ziua Malalei”, o platformă care să
permită copiilor să își apere dreptul la educație.

În 2014, Malala Yousafzai a fost colaureată a Premiului Nobel pentru pace, „pentru
lupta sa împotriva oprimării copiilor și tinerilor și în favoarea dreptului la educație
pentru toți copiii”, devenind astfel cea mai tânără laureată a Premiului Saharov și,
totodată, cea mai tânără laureată a Premiului Nobel din istorie.

18
 2013
MALALA
YOUSAFZAI

19
NASRIN SOTOUDEH este o avocată iraniană specializată în
drepturile omului, unul dintre puținii avocați care i-au apărat curajos în instanță
pe disidenții arestați în timpul protestelor în masă din 2009, proteste împotriva
unor alegeri pe care le considerau frauduloase, până să fie ea însăși arestată în
2010.

Când i-a fost decernat premiul, în 2012, ea executa o pedeapsă de șase ani de
închisoare pe motiv că ar fi pus în pericol securitatea națională a Iranului și făcea
o grevă a foamei în regim de izolare de șapte săptămâni în cunoscuta închisoare
iraniană Evin, în semn de protest față de presiunea judiciară exercitată asupra
soțului său și a tinerei sale fiice.

Deși într-o stare de sănătate precară, Nasrin Sotoudeh a găsit puterea să scrie un
mesaj memorabil adresat Parlamentului European, care a fost citit în numele său
la ceremonia de decernare de către prietena, colega și clienta sa, Shirin Ebadi,
laureată a Premiului Nobel. „Drepturile omului și mecanismele de garantare a
acestora au cunoscut o evoluție semnificativă, însă concretizarea lor depinde în
continuare într-o mare măsură de intențiile guvernelor, care sunt principalele
responsabile de încălcările drepturilor omului.” Sotoudeh le-a transmis
apărătorilor drepturilor omului și prizonierilor politici următorul mesaj: „Ca și voi,
sunt conștientă de faptul că democrația mai are încă de parcurs un drum lung și
anevoios.”

Aceasta a fost eliberată în mod neașteptat în septembrie 2013, din motive pe

care autoritățile iraniene nu le-au comunicat, dar sentința nu a fost anulată;
ea este în continuare supusă unei interdicții de a părăsi Iranul, neavând, prin
urmare, posibilitatea să participe la decernarea Premiului Saharov. Cu toate
acestea, în decembrie 2013, Sotoudeh s-a întâlnit la Teheran cu prima delegație a
Parlamentului European care a vizitat Iranul în ultimii șase ani. Această întâlnire –
în care Sotoudeh s-a concentrat pe situația prizonierilor politici, denunțând lipsa

20
 2012
NASRIN
SOTOUDEH

de transparență a proceselor desfășurate în instanțe revoluționare, și nu penale

– a scandalizat partizanii iranieni ai liniei dure, care i-au acuzat pe Sotoudeh și
pe Jafar Panahi de revoltă împotriva instituțiilor statului. După eliberarea din
închisoare, Sotoudeh a reînceput să militeze, apărând femeile care au căzut
victime atacurilor cu acid și minoritățile religioase, și s-a lansat din nou în
campanii pentru drepturile omului, inclusiv pentru abolirea pedepsei capitale. Ea
a fost deținută temporar de autoritățile iraniene în mai multe rânduri.

Sotoudeh a putut reveni pentru scurt timp la cariera sa juridică, pentru dreptul
de practicare a căreia luptase mulți ani și în care se lansase cu apărarea minorilor
care riscau să fie condamnați la moarte. Pe lângă condamnarea la șase ani de
închisoare, i s-a interzis să practice avocatura și să călătorească timp de zece ani.
Ea a contestat competența tribunalului revoluționar de a-i interzice să practice
avocatura, dar în octombrie 2014 s-a confruntat cu o suspendare de trei ani din
partea Baroului din Iran, care, în opinia sa, a acționat sub influența puternicului
Minister al Informațiilor.

Sotoudeh a început să demonstreze în fiecare zi lucrătoare pentru „dreptul de

a-și exprima dezacordul” și „dreptul de a munci”, în fața sediului central din
Teheran al Baroului. Protestul nu a fost relatat în mass-media oficială iraniană,
dar mulți alți activiști și victime ale încălcărilor drepturilor omului i s-au alăturat.
În iunie 2015, suspendarea lui Sotoudeh a fost, în cele din urmă, redusă de Barou
la nouă luni, iar Sotoudeh și-a încetat protestul, deși atât ea, cât și susținătorii săi
și-au reiterat cererea ca suspendarea să fie ridicată complet. Sotoudeh a afirmat
că această reducere se datorează sprijinului pe care l-a primit – inclusiv celui din
partea Parlamentului European, ai cărui deputați au protestat energic împotriva
acestei interdicții – și a solicitat imediat restabilirea dreptului său de a practica
avocatura.

Nasrin Sotoudeh intenționează să rămână în Iran și să lupte pentru reformă din

interiorul țării.

21
JAFAR PANAHI este un cineast iranian cu premii internaționale căruia i
s-a interzis să realizeze filme timp de 20 de ani.

Susținător declarat al opoziției iraniene și critic al fostului președinte

Ahmadinejad, el a fost condamnat la șase ani de detenție pentru „propagandă
împotriva Republicii Islamice”, însă sentința așteaptă încă executarea verdictului:
acesta nu se află în prezent în închisoare, dar poate fi închis în orice moment.
Panahi a fost arestat în 2010, în timp ce realiza un film clandestin despre
revolta eșuată a Mișcării Verzi din Iran din 2009. Deși eliberat după trei luni,
în urma protestelor internaționale și a unei greve a foamei, ulterior acesta a
fost condamnat din nou la închisoare și i s-a interzis să mai realizeze filme, să
călătorească și să acorde interviuri.

El a mărturisit delegației Parlamentului European care a efectuat o vizită în Iran

în 2013 că mărturia sa și a avocatului său au fost ignorate în timpul procesului,
precum și că sentința fusese stabilită în prealabil. Panahi a avertizat delegația
că problemele legate de drepturile omului sunt uitate, în timp ce întreaga
lume se concentrează asupra acordului nuclear cu Iranul, și este de părere că,
în momentul în care sancțiunile vor fi eliminate, represiunea din Iran se va
intensifica. Noua flexibilitate a conducerii iraniene a fost aplicată numai afacerilor
externe, nu și celor interne, a declarat Panahi, iar presiunile asupra presei,
deținuților și vieții culturale persistă.

Într-un interviu acordat presei în iulie 2014, în pofida interdicției care i se

impusese, Panahi a spus că, atunci când i s-a interzis să lucreze, s-a simțit ca și
când ar fi fost eliberat dintr-o închisoare mică doar pentru a fi aruncat într-una
mai mare.

El a încălcat însă de trei ori interdicția de a realiza filme. În 2011, a filmat pelicula
This is Not a Film (Acesta nu este un film) în propria casă din Teheran, în care
apare stând la masa din bucătărie, angajat într-o discuție cu avocatul său și
așteptând să fie trimis în închisoare. În 2014 a mai realizat încă un film, Closed
Curtain (Perdele trase), în care este vorba despre un scenarist care trăiește singur
cu câinele său într-o casă de pe malul mării, cu perdelele trase. În 2015, Panahi a
jucat în filmul său premiat Taxi rolul unui șofer de taxi care discuta cu pasagerii
– printre care și Nasrin Sotoudeh, și ea laureată – în timp ce conducea pe străzile
Teheranului. Filmele lui Panahi sunt cunoscute pentru perspectiva lor umanistă și
realistă asupra vieții.

Panahi nu se consideră o persoană politică, ci o persoană care dorește să denunțe

injustiția. El a protestat împotriva cenzurii din Iran și l-a criticat pe președintele
Rouhani pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile electorale în acest sens și a
lansat campania Step by Step (Pas cu pas) pentru abolirea pedepsei capitale în
Iran.

22
 2012
JAFAR
PANAHI
MOHAMED BOUAZIZI (1984-2011) a fost catalizatorul „Revoluției
Iasomiei” din Tunisia și o sursă de inspirație pentru mișcarea prodemocrație care
a cuprins Orientul Mijlociu și Africa de Nord în 2011, cunoscută și sub denumirea
de „Primăvara arabă”.

Provenind dintr-un mediu sărac și muncind din greu, Bouazizi își întreținea
familia încă de la vârsta de 10 ani, vânzând fructe în piață. A părăsit școala la
vârsta de 19 ani pentru a putea susține educația fraților săi mai mici.

Bouazizi a murit la 4 ianuarie 2011, la vârsta de 26 de ani, după ce și-a dat foc
în semn de protest față de un sistem care nu i-a permis să aibă un trai decent.
Acesta fusese deseori victima agenților de ordine tunisieni care i-au aplicat
amenzi, i-au confiscat produsele și cântarele și, în ultimul incident, l-au trântit
la pământ. Familia sa consideră că umilința, și nu sărăcia l-a determinat să se
sinucidă prin autoincendiere, după ce a încercat să obțină dreptate, dar a fost
refuzat. Bouazizi și-a turnat combustibil pe tot corpul și apoi și-a dat foc în fața
porții guvernoratului din orășelul Sidi Bouzid. Cunoscut pentru faptul că oferea
gratuit produse familiilor mai sărace, se bucura de popularitate, drama lui a
mișcat mulți oameni, iar fapta sa a generat proteste care s-au răspândit rapid,
tunisieni din toate categoriile sociale ieșind în stradă împotriva unui guvern
corupt, a ratei ridicate a șomajului și a restricțiilor impuse asupra libertății lor.

Bouazizi era încă în viață, în agonie și înfășurat în bandaje din cap până-n
picioare, când regimul autoritar al președintelui Zine al-Abidine Ben Ali, aflat la
putere din 1987, a început să se prăbușească.

La zece zile de la moartea lui Bouazizi, Ben Ali a fost obligat să demisioneze și
să părăsească țara, în timp ce demonstranții au ieșit pe străzile din Tunis, mulți
dintre ei purtând fotografia lui Bouazizi.

Familia sa se consolează cu faptul că moartea lui nu a fost în zadar, actul său

declanșând o revoluție populară și zguduind guvernele despotice din Tunisia și
alte țări din lumea arabă. Datorită lui, tinerii din lumea arabă au înțeles că își pot
exprima frustrările și pot lupta pentru demnitate în fața nedreptății, a corupției și
a unei conduceri autocrate.

„Primăvara arabă” și optimismul său incipient au stagnat, iar unele dintre

victoriile obținute s-au pierdut, însă Tunisia natală a lui Bouazizi continuă cu
hotărâre pe calea către democrație și libertatea de gândire, în pofida atacurilor
teroriste mortale și a temerilor cu privire la securitate.

24
 2011
MOHAMED
BOUAZIZI
ALI FERZAT este cel mai renumit autor sirian de satire politice și
caricaturist, precum și una dintre cele mai cunoscute personalități culturale din
lumea arabă. În 2012, în urma unui vot, revista Time l-a inclus pe lista celor mai
influenți 100 de oameni din lume.

Născut la Hama, în 1941, Ali Ferzat a publicat peste 15 000 de caricaturi în ziarele
siriene și internaționale și a câștigat premii pentru caricaturizarea unor dictatori
precum Saddam Hussein și Muammar Gaddafi, atunci când erau la putere în
Irak și, respectiv, în Libia. Activitatea sa a forțat limitele libertății de exprimare
din Siria, atacând temutele forțe de securitate din această țară. În 2011, când
„Primăvara arabă” a ajuns în Siria, Ferzat a devenit mai direct în atacurile sale
împotriva unor personalități din guvern, în special a președintelui Bashar
al‑Assad, iar sirienii care protestau împotriva regimului i-au fluturat caricaturile
pe străzi.

După ce a publicat o caricatură care îl înfățișa pe Bashar al-Assad făcând

autostopul în calea dictatorului libian Muammar Gaddafi, pentru ca acesta să
îl ia în mașina pe care o conducea cu mare viteză încercând să fugă, Ferzat a
fost atacat în Piața Umayyad din Damasc și bătut grav de mai mulți bărbați
mascați, care i-au rupt mâinile intenționat, în timp ce îi strigau să-l respecte
pe președintele Al-Assad și să le dea ascultare superiorilor. După ce a căzut
inconștient din cauza loviturilor, Ferzat a fost târât de-a lungul drumului de o
mașină în care a fost apoi aruncat de către agresori, care l-au abandonat din nou
în stradă aproape fără suflare.

Ali Ferzat nu numai că a putut să își folosească din nou mâinile, dar a învins
definitiv frica, devenind unul dintre cei mai virulenți critici ai regimului, prin
discursurile și prin arta sa. El a fost distins cu numeroase premii și a devenit
președintele Asociației Caricaturiștilor Arabi.

Deoarece nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov în

2011, urmând un tratament medical în Kuweit pentru traumele suferite, Ali Ferzat
a primit premiul în cadrul dezbaterii publice a Rețelei Premiului Saharov care a
avut loc la Parlamentul European în 2012, unde a purtat discuții cu Președintele
Parlamentului European și cu alți laureați participanți la „Primăvara arabă” pe
tema revoluției din Siria și a viitorului democrației în urma revoltelor din lumea
arabă. În calitate de laureat al Premiului Saharov, Ali Ferzat a ținut un discurs cu
ocazia primei ediții a Forumului mondial pentru democrație, care a avut loc la
Consiliul Europei, în 2012.

26
 2011
ALI
FERZAT

În 2015, Ferzat a fost vorbitorul principal în cadrul dezbaterii privind Siria

organizate de Rețeaua Premiului Saharov în cadrul Parlamentului European,
evidențiind rolul „sponsorilor” regionali ai facțiunilor combatante din Siria,
precum și faptul că, pentru a pune capăt luptelor, trebuie să se facă presiune la
nivel internațional.

Ferzat este autorul ilustrațiilor care îi înfățișează pe laureații Premiului Saharov

în această carte, viziunea sa artistică și umanistă unică relevându-ni-se prin
același creion cu care aduce o contribuție excepțională la drepturile universale ale
omului.
ASMAA MAHFOUZ este o militantă pentru drepturile omului și una
dintre cofondatoarele mișcării de tineret „6 aprilie”.

Când scânteia revoluției tunisiene a început să se extindă în Egipt, la începutul

anului 2011, ea a înfruntat represiunea condusă de președintele Hosni Mubarak
împotriva militanților și a postat apeluri adresate egiptenilor, pe diverse
platforme de socializare, de a protesta pașnic în Piața Tahrir și a-și revendica
libertatea, demnitatea și drepturile omului. Materialul său video s-a răspândit
fulgerător, înregistrând milioane de consultări și a inspirat un val de înregistrări
video similare, care au determinat câteva sute de mii de oameni să ocupe Piața
Tahrir, începând cu 25 ianuarie 2011, cerând ca cei 30 de ani la conducerea
Egiptului ai lui Hosni Mubarak să ia sfârșit, până când acesta a demisionat, la 11
februarie 2011.

În discursul de decernare, Asmaa Mahfouz a descris Premiului Saharov ca „un

omagiu adus eroilor revoluției”. „Acesta este un premiu pentru toți tinerii
egipteni, pentru oamenii care și-au sacrificat viața”, a declarat ea în fața
Parlamentului European, adăugând că „nu îi vom trăda, vom continua să mergem
pe drumul pe care l-au deschis și ne vom asigura că acest vis se va îndeplini”.

În octombrie 2011, Asmaa Mahfouz a fost arestată sub acuzația de defăimare

a conducătorilor militari care au preluat puterea după căderea președintelui
Mubarak. A fost condamnată în contumacie în martie 2012, însă o curte de
apel i-a revocat condamnarea în luna mai a aceluiași an. Cu toate acestea,
Mahfouz se confruntă din ce în ce mai mult cu hărțuiri și amenințări și este tot
mai supravegheată de când Egiptul a ales un fost șef al forțelor armate, Abdel
Fattah al-Sisi, la președinția țării în 2014, după demiterea președintelui islamist
Mohammed Mursi în 2013 și o perioadă de guvernare interimară sprijinită de
armată. A urmat o puternică represiune organizată de autorități, care viza inițial
Frăția musulmană. Represiunea s-a amplificat pentru a ataca vocile critice și
figurile marcante ale revoluției din 25 ianuarie, iar mișcarea de tineret „6 aprilie”,
din care făcea parte Asmaa Mahfouz, a fost interzisă de către o instanță egipteană

28
 2011
ASMAA
MAHFOUZ

în aprilie 2014. Trei dintre liderii acesteia, Ahmed Maher, Mohammed Adel și
Ahmed Douma, au fost condamnați la trei ani de închisoare pentru o serie de
acuzații, printre care și cea de a fi protestat în mod ilegal.

În 2015, Asmaa Mahfouz s-a angajat în noua mișcare Bidayya (Începutul).

Împreună cu membrii fondatori ai Bidayya, ea a fost anchetată în mai 2015
pentru acuzația de „instigare la subminarea ordinii de stat” și i s-a interzis să
călătorească.
AHMED EL SENUSSI , născut în 1934, este prizonierul de conștiință
care a petrecut cea mai îndelungată perioadă în detenție din Libia, fiind
actualmente un militant fervent pentru reconcilierea libiană.

Condamnat la moarte în 1970 pentru o tentativă de lovitură de stat împotriva

dictatorului Muammar Gaddafi, care răsturnase primul și singurul monarh al
Libiei, regele Idris, în 1969, Ahmed El Senussi a petrecut în total 31 de ani în
închisoare. În cursul detenției, a fost supus torturii și a fost încarcerat nouă ani
în regim de izolare într-o celulă atât de mică, încât nu putea nici măcar să stea
bine în picioare. Condamnarea sa la moarte a fost comutată în 1988, iar în 2001 a
fost eliberat din celebra închisoare Abu Salim, alături de alți prizonieri politici, în
număr de câteva zeci.

El Senussi descrie regimul Gaddafi drept 42 de ani de suferință, oprimare și

corupție care au distrus identitatea libiană. Motivul pentru care a încercat
să-l răstoarne pe Gaddafi, spune El Senussi, a fost acela de a oferi libienilor
posibilitatea de a alege între o monarhie și o republică constituțională, deoarece
el fusese deja martorul distrugerii Siriei și Irakului de către guverne militare.
El consideră că, prin natura lor, dictaturile militare încălcă drepturile omului și
oprimă populația.

În urma revoltei populare susținute de NATO care l-a răsturnat pe Gaddafi în

2011, Ahmed El Senussi a preluat responsabilitatea de a se ocupa de situația
prizonierilor politici în cadrul Consiliului Național de Tranziție (CNT), guvernul de
facto al Libiei până la alegerile din 2012.

El Senussi, un respectat lider tribal, a devenit centrul mișcării federaliste din Libia,
într-un context dominat de criminalitate și de instabilitate, în care diferite facțiuni
își disputau controlul prin lupte armate. În 2012, el a fost ales președinte al
Consiliului de Tranziție din Cyrenaica de către 3 000 de delegați din regiune. Acest
consiliu, care nu dispunea nici de forță juridică, nici de forță militară, s-a declarat
în favoarea unui nivel ridicat de autonomie pentru regiune.

De când luptele interne au deviat Libia de la calea sa inițială către democrație –

țara fiind în prezent condusă de două guverne, unul la Tripoli și unul la Tobruk,
în timp ce Statul Islamic câștigă teren în Est –, El Senussi pledează pentru un
proces incluziv de reconciliere ca singura modalitate de instaurare a păcii. El este
împotriva unei alte intervenții militare și sprijină organizarea unui referendum
popular pentru a decide cu privire la forma viitoare a statului libian.

Viziunea sa este cea a unui guvern federal central, cu o guvernare independentă

a celor trei provincii ale Libiei, Tripolitania, Barqa (Cyrenaica) și Fezzan. El Senussi
este un susținător ferm al reinstituirii Constituției din 1951, pe baza căreia
federalismul a constituit regula în cea mai mare parte a perioadei monarhiei
constituționale a regelui Idris. Deși este nepotul regelui, El Senussi nu este în
favoarea unei reveniri la monarhie.

El Senussi se implică, alături de Parlamentul European, de Rețeaua Premiului

Saharov și de alte organizații internaționale în adresarea de apeluri comunității
internaționale pentru a ajuta Libia să edifice instituțiile necesare pentru
garantarea statului de drept și a respectării drepturilor omului pentru toți
cetățenii săi.

30
 2011
AHMED
EL SENUSSI

31
RAZAN ZAITOUNEH este o jurnalistă și avocată siriană specializată
în drepturile omului, care a fost răpită la 9 decembrie 2013 într-o zonă controlată
de rebeli din suburbiile Damascului. Ea este în continuare dată dispărută,
nimeni nu a revendicat răpirea sa și nu se cunoaște locul în care s-ar putea afla.
Zaitouneh a denunțat cu curaj cazurile de încălcare a drepturilor omului de
către regimul din Damasc și luptătorii rebeli deopotrivă, în pofida amenințărilor
primite. A fost răpită împreună cu soțul său, și el militant, Wael Hamada, precum
și cu alți doi camarazi, poetul și avocatul Nazem Hamadi și fosta prizonieră
politică Samira Khalil, din biroul celor două grupuri înființate de ea, Centrul
de documentare a încălcărilor și Biroul de sprijin pentru micile proiecte și
dezvoltarea locală din Douma.

Zaitouneh este unul dintre cei mai importanți și credibili militanți civili ai
revoluției siriene. Răpirea sa este considerată de către comentatorii sirieni
un episod hotărâtor al separării care se produce în Siria între forțele civile și
extremiști, precum și un eveniment care a dat o lovitură fatală revoluției siriene.

Familia a solicitat ajutor internațional în găsirea ei și a camarazilor săi. „Noi,

familia lui Razan Zaitouneh, militantă pentru drepturile omului, avocată,
scriitoare și, mai presus de toate, ființă umană, facem această declarație la
peste trei luni de la răpirea ei deliberată, pentru care nimeni nu și-a asumat
responsabilitatea și în legătură cu care nimeni nu a dat nicio declarație și nu a
prezentat nicio cerere, într-o încercare evidentă de a câștiga timp și de a îngrădi
libertatea de exprimare a fiicei noastre și a colegilor săi, pentru a-i forța să nu mai
scrie și a-i împiedica să-și exercite dreptul la liberă exprimare”, a afirmat familia
într-o declarație făcută în aprilie 2014.

Mai mulți militanți și politicieni din întreaga lume, inclusiv Președintele Schulz, au
cerut eliberarea lor. „În numele Parlamentului European cer eliberarea imediată
a acestora... Viața i-a fost amenințată de către regimul sirian și grupurile rebele
pentru că este ceea ce este, o tânără femeie curajoasă, care refuză să facă
compromisuri și continuă să lupte în mod pașnic pentru democrație și libertate
în Siria.”

În 2014, Parlamentul European s-a asociat cu numeroase ONG-uri, cu publicul

european și cu alți laureați ai Premiului Saharov pentru a solicita eliberarea sa
prin campania intitulată #FreeRazan. Familia sa a subliniat în cadrul Parlamentului
European convingerile acesteia și acțiunile Rețelei Premiului Saharov în domeniul
drepturilor omului.

32
 2011
RAZAN
ZAITOUNEH

În momentul decernării Premiului Saharov în 2011, Razan Zaitouneh locuia în

clandestinitate, după ce-și părăsise casa în urma unui raid al agenților serviciului
de securitate al statului. Cu toate acestea, ea a refuzat să părăsească Siria.

Zaitouneh a folosit banii obținuți prin Premiul Saharov pentru a salva viața unui
alt militant asupra căruia s-a tras dintr-un tanc.
GUILLERMO FARIÑAS . Doctor în psihologie, jurnalist independent
și disident politic cubanez, Guillermo Fariñas a făcut de-a lungul anilor de 23 de
ori greva foamei pentru a obține o schimbare politică pe cale pașnică și libertate
de exprimare în Cuba.

Greva foamei pe care a făcut-o timp de șapte luni în 2006 a atras atenția întregii
lumi asupra cenzurii internetului practicate în Cuba și i-a cauzat probleme de
sănătate grave.

Cu o hotărâre de neclintit, în februarie 2010, după moartea controversată în

detenție a lui Orlando Zapata, Fariñas a început o grevă a foamei și a setei care
a durat 134 de zile, cerând eliberarea deținuților politici care s-au îmbolnăvit
după mulți ani de închisoare. Fariñas și-a încheiat greva doar după ce guvernul
cubanez a anunțat că era pe punctul de a elibera 52 de prizonieri politici. Fariñas
nu a primit permisiunea de a părăsi Cuba pentru ceremonia de decernare a
Premiului Saharov în 2010, desfășurată la Parlamentul European. În cele din
urmă, el s-a adresat Parlamentului European în cadrul ceremoniei de decernare
a Premiului Saharov din 2013, după ce guvernul cubanez a redus restricțiile de
călătorie pentru cetățenii cubanezi, iar Damas de Blanco au reintrat în Cuba după
ce au vizitat PE.

În discursul său de acceptare a premiului, Fariñas a declarat: „Astăzi mă aflu aici

nu pentru că situația s-a schimbat în mod considerabil, ci datorită realităților
lumii moderne și, mai presus de toate, datorită nesupunerii civice tot mai mari
a cubanezilor, care a forțat regimul «să schimbe ceva astfel încât nimic să nu se
schimbe», după cum afirma legendarul prinț Don Fabrizio din «Ghepardul»”. De
atunci, Fariñas este un membru activ al Rețelei Premiului Saharov.

În 2015, Fariñas și-a reluat rolul de coordonator al Foro Antitotalitario Unido

fuzionând pentru scurt timp această mișcare cu grupul general de opoziție
Unión Patriótica de Cuba (UNPACU) și reprezentând UNPACU ca purtător de
cuvânt. Fariñas a părăsit amiabil acest grup general de opoziție, din cauza unor
divergențe de opinie cu ceilalți lideri privind restabilirea relațiilor diplomatice
dintre Statele Unite și Cuba, anunțată în decembrie 2014 și realizată în 2015.
Fariñas consideră că această evoluție este o trădare a democraților din Cuba, care
au încălcat promisiunea făcută Bertei Soler, lidera mișcării Damas de Blanco, și
lui însuși în 2013 de către președintele american Obama de a consulta societatea
civilă și opoziția nonviolentă cu privire la orice acțiune legată de Cuba.

În 2015, Fariñas a lansat o acțiune de colectare a celor 10 000 de semnături

necesare, în conformitate cu constituția Cubei, pentru a include în noua lege
electorală, anunțată de guvernul lui Raul Castro pentru alegerile din 2018,
recunoașterea și intrarea în legalitate a mișcărilor politice existente, garantarea
dreptului de a vota și de a candida la alegeri pentru toți cetățenii cubanezi,
inclusiv pentru cei care locuiesc în străinătate, și monitorizarea alegerilor de către
observatori internaționali.

Pentru activismul său, Fariñas a fost amenințat în ultimii ani cu moartea și

izolarea într-un spital psihiatric, a fost bătut și spitalizat și a fost arestat și reținut
în repetate rânduri, inclusiv la înmormântarea lui Oswaldo Payá, un alt disident
cubanez laureat al Premiului Saharov.

34
 2010
GUILLERMO
FARIÑAS

35
ORGANIZAȚIA „MEMORIAL” . Oleg Orlov, Serghei Kovalev
și Liudmila Alexeeva au fost laureații Premiului Saharov din 2009 în numele
organizației „Memorial” și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor omului din
Rusia.

Organizația „Memorial” a fost înființată în Uniunea Sovietică în 1988, cu

obiectivul inițial de a aduce la lumină represiunea de masă din epoca lui Stalin
și a păstra amintirea victimelor acesteia, prin cercetări și manifestări publice,
misiune care este încă de actualitate. După dezmembrarea URSS, organizația
a devenit internațională, cu filiale și ONG-uri partenere în fostele republici
sovietice. De atunci, obiectivele organizației „Memorial” s-au extins pentru a
include monitorizarea încălcărilor drepturilor omului, susținerea victimelor
acestor încălcări și acordarea de asistență juridică acestora în Rusia și în fostele
republici sovietice. Printre fondatorii săi s-a numărat și Andrei Saharov, care a
cofondat, de asemenea, împreună cu Liudmila Alexeeva, Grupul Helsinki de la
Moscova.

Oleg Orlov este unul dintre conducătorii organizației „Memorial” încă din 1994
și este membru al conducerii filialei internaționale a organizației „Memorial”. El
a adunat dovezi privind răpirile din estul Ucrainei din timpul conflictului dintre
separatiștii proruși și forțele ucrainene, descoperind că această practică este
similară cu cea a răpirilor în privința cărora „Memorial” aduna informații de câteva
decenii, în timpul celor două războaie din Cecenia, unde el însuși a fost răpit.

Serghei Kovalev, președinte de mulți ani al filialei ruse a organizației „Memorial”,

este bine-cunoscut pentru negocierile pentru eliberarea, în 1995, a aproximativ
 2009
ORGANIZAȚIA
„MEMORIAL”

2 000 de persoane luate ostatice în spitalul din Budionnovsk de către rebelii

ceceni, singura dată când un atac terorist din Rusia nu s-a soldat cu moartea în
masă a ostaticilor. El acuză Rusia de ingerință în afacerile interne ale Ucrainei și de
provocarea conflictului din est.

Mulți membri și asociați apropiați ai organizației „Memorial” au fost amenințați,

răpiți sau asasinați de-a lungul anilor. În 2014, organizația „Memorial” a fost
înregistrată ca „agent străin” de către autoritățile ruse, după intrarea în vigoare
a unui act legislativ care permite autorităților să înregistreze ca „agenți străini”,
fără consimțământul acestora, ONG-urile care beneficiază de finanțare din
afara Rusiei. Or, după cum preciza avocatul cu experiență al „Memorial”, Kiril
Koroteev, adresându-se Subcomisiei pentru drepturile omului a Parlamentului
European, „agent străin” în Rusia înseamnă „spion”. În septembrie 2014,
Ministerul de Justiție din Rusia a inițiat o acțiune în justiție împotriva organizației
„Memorial”, pe motiv că statutul și structura acestei organizații nu respectau
legislația națională. Procesul ar fi putut conduce la lichidarea ei. Cu toate acestea,
în ianuarie 2015, instanța s-a pronunțat în favoarea organizației „Memorial”,
respingând acuzațiile ministerului. În primăvara anului 2014, filiala din Moscova
a organizației „Memorial” (Centrul pentru drepturile omului al organizației
„Memorial”) a contestat categorisirea sa ca agent străin, însă nu a avut câștig
de cauză. În 2015 și 2016, alte filiale, din Sankt Petersburg, Ekaterinburg, Reazan
și Komi, ale organizației „Memorial” au fost declarate, și ele, agenți străini.
Natalia Sokolova, directoarea executivă a organizației „Memorial”, vede viitorul
„Memorial” într-o lumină sumbră: „Din păcate, situația actuală nu ne lasă nicio
speranță – sau prea puțină – că vom fi în măsură să funcționăm ca entitate
juridică și, dacă reușim, nu știm cât va dura. Cu toate acestea, mulți dintre noi încă
nu au renunțat la a lupta pentru ca dreptul la libertatea de asociere să devină
într-o zi realitate, utilizând toate mecanismele juridice disponibile.”

Liudmila Alexeeva este una dintre aceste persoane curajoase care continuă să
lupte pentru libertate în Rusia. Ca președintă a Grupului Helsinki de la Moscova,
ea a refuzat înregistrarea grupului ca „agent străin”, preferând să continue să
apere drepturile omului fără finanțări externe.

Născută în 1927, Alexeeva este unul dintre puținii disidenți din era sovietică încă
activi în Rusia modernă, fiind renumită pentru campaniile sale în favoarea unor
procese echitabile pentru disidenți. În 2012, Alexeeva a demisionat din Consiliul
prezidențial pentru societatea civilă și drepturile omului, dezamăgită de faptul
că acest organism nu avea o influență reală asupra situației drepturilor omului
din țară. Cu toate acestea, în 2015, Alexeeva a decis să-și reia locul în consiliul
respectiv, cu intenția de a investiga cu privire la aplicarea legii privind agenții
străini în cazul diferitelor ONG-uri, la funcționarea instanțelor și la numeroasele
încălcări ale drepturilor omului din penitenciare.

Reprezentanții organizației „Memorial” și Liudmila Alexeeva sunt participanți

activi la RPS și interlocutori ai Parlamentului European. Cea mai recentă
participare a organizației „Memorial” a avut loc în mai 2016 la conferința
„Rețeaua Premiului Saharov pentru consolidarea acțiunii în domeniul drepturilor
omului”.

37
HU JIA . Unul dintre cei mai vehemenți și respectați militanți pentru
democrație din China, Hu Jia trăiește sub supraveghere constantă și trece prin
perioade de detenție arbitrară, este supus la amenințări constante, bătăi și
hărțuire, care au atins un punct în care acesta consideră că viața îi este în pericol
și se teme pentru familia sa.

Hu Jia este, de asemenea, un militant pentru drepturile omului și pentru mediu,

care a semnalat probleme legate de HIV/SIDA într-o perioadă în care acest subiect
era încă tabu în China, iar numărul cazurilor suspectate era considerat „secret de
stat”. A solicitat în repetate rânduri efectuarea unei anchete oficiale cu privire
la masacrul din Piața Tiananmen și acordarea unor compensații pentru familiile
victimelor; este plasat în arest la domiciliu în fiecare an în jurul datei de 4 iunie,
data masacrului din Piața Tiananmen, pentru că a depus flori în această piață în
2004.

În 2007, în cursul unei conferințe telefonice cu Subcomisia pentru drepturile

omului a Parlamentului European, el a atras atenția, cu mare curaj, asupra celor
un milion de persoane persecutate de departamentul de securitate națională din
China pentru că luptau pentru drepturile omului, multe dintre acestea fiind în
închisoare, în lagăre de muncă forțată sau în spitale de psihiatrie. Hu Jia a solicitat
ca 2008, anul Jocurilor Olimpice de la Beijing, să fie anul drepturilor omului în
China. Ca urmare a acestui fapt, Hu Jia a fost arestat la 27 decembrie 2007, a fost
acuzat de „instigare la acte subversive împotriva puterii de stat” și condamnat
la 3 aprilie 2008 la trei ani și jumătate de închisoare, concomitent cu refuzarea
drepturilor politice timp de un an.

Când a fost anunțat ca fiind laureatul Premiului Saharov, la cea de-a 20-a
ediție a acestuia, Hu Jia și părinții săi au fost supuși la presiuni de către poliția
de securitate a statului pentru a-l refuza. Hu Jia a acceptat premiul cu curaj,
numindu-l „un premiu important pentru China”. Zeng Jinyan, soția sa de atunci
și conominalizată la premiu în 2007, a luat cuvântul, printr-o înregistrare video,
la ceremonia de decernare, la care Hu Jia nu a putut participa. Ea a declarat că
premiul constituie o recunoaștere pentru militanții pentru drepturile omului din
China în cursa lor lungă și anevoioasă pentru apărarea acestor drepturi, pentru
care ei și rudele lor plătesc un preț extrem de mare.

Într-o scrisoare adresată Președintelui Parlamentului European în iulie 2012, Hu

Jia a afirmat că a considerat premiul ca fiind „într-adevăr, o mare onoare” care
„m-a încurajat și care a îmbunătățit într-o mare măsură modul în care am fost
tratat în închisoare”. El a fost eliberat în iunie 2011 și a rămas în China pentru
a-și susține din interior critica vehementă a represiunii, denunțând reprimarea
continuă a activiștilor în cursul mandatului președintelui Xi Jinping, pe care o
consideră un semn de agitație din partea unui regim care încearcă să își mențină
puterea contra fluxului din ce în ce mai puternic pentru democrație.

În calitate de coordonator al „avocaților desculți”, un grup informal de consilieri

juridici care îi apără pe militanții pentru drepturile omului din China, Hu Jia a
avertizat, de asemenea, că noul proiect de lege a contraterorismului din China
va restrânge dreptul la un avocat al persoanelor acuzate de terorism, într-o țară
în care, „din moment ce guvernul controlează propaganda, dacă ei spun că ești
terorist, atunci ești”.

38
2008
HU
JIA

39
SALIH MAHMOUD MOHAMED OSMAN . Când Parlamentul European i-a decernat în
unanimitate Premiul Saharov în 2007, Salih Mahmoud Mohamed Osman, un avocat sudanez, oferea de douăzeci de
ani asistență juridică gratuită persoanelor deținute în mod arbitrar și torturate sau cărora le fuseseră încălcate grav
drepturile omului în Sudan.

„M-am născut în Darfur, în Jebel Marra. Am profesat ca avocat în Darfur, Sudan, timp de mulți ani. Am fost închis și
torturat din cauza activității mele. Mai mulți membri ai familiei mele au fost torturați și expulzați de către milițiile
din Darfur. Timp de mulți ani, în activitatea mea, am reprezentat mii de oameni care au avut nevoie de ajutorul meu
în instanțele de judecată. Am văzut mii de oameni torturați, am văzut sute de femei și fete care au fost victime ale
abuzurilor sexuale”, a mărturisit Salih Osman Parlamentului European în momentul acceptării premiului.

El însuși a fost plasat în detenție de către autorități de mai multe ori, dar nu a fost niciodată găsit vinovat. Salih
Osman a adunat informații cu privire la toate crimele comise de la izbucnirea războiului în Jebel Marra, în 2003,
când etnicii africani s-au răsculat împotriva guvernului dominat de arabi, acuzându-l de discriminare; el s-a
confruntat apoi cu represiunea milițiilor arabe.

Osman se implică activ în protecția a milioane de persoane din Darfur silite să-și părăsească locuințele din
cauza conflictelor permanente, care s-au intensificat în 2015, peste patru milioane de persoane având nevoie de
ajutor umanitar. Osman subliniază faptul că nu numai că nu s-au găsit soluții pentru eradicarea cauzelor care au
declanșat războiul, printre care se numără deposedarea de terenuri și marginalizarea politică, dar că acestea au fost
agravate de alte cerințe neîndeplinite de aliniere a legilor naționale la standardele internaționale și de garantare a
independenței justiției.

Osman, care a fost membru al opoziției din parlamentul sudanez în perioada 2005-2010, este un susținător fervent
al Curții Penale Internaționale, întrucât „populația africană nu poate avea acces la justiție și la compensații din cauza
inexistenței unor sisteme judiciare adecvate în Africa”. Osman consideră că președintele sudanez Omar al-Bashir
ar trebui pus sub acuzare pentru crime de război, acesta continuând să se sustragă, în 2015, mandatului de arest al
Curții Penale Internaționale.

Osman continuă să ofere asistență juridică gratuită victimelor tot mai numeroase ale încălcărilor drepturilor omului
în Darfur. El este implicat în acțiunile Rețelei Premiului Saharov pentru drepturile omului, declarând în mod public
că este împotriva torturii și a impunității. În mai 2016, a luat parte la conferința „Rețeaua Premiului Saharov pentru
consolidarea acțiunii în domeniul drepturilor omului”, care a avut loc la sediul Parlamentului European, la Bruxelles.

40
 2007
SALIH MAHMOUD
MOHAMED OSMAN

41
ALEAKSANDR MILINKEVICI este liderul Mișcării de opoziție
democratice pentru libertate din Belarus, care a avut „curajul să conteste ultima
dictatură din Europa”, după cum declara Josep Borrell Fontelles, Președintele
Parlamentului European din acea perioadă, cu ocazia decernării Premiului
Saharov în 2006.

Om de știință, Milinkevici a fost ales candidat comun la alegerile prezidențiale din

partea Opoziției Democratice Unite în octombrie 2005. Susținător al unui viitor
cu adevărat democratic pentru Belarus, Milinkevici s-a prezentat ca o alternativă
reală la autoritarismul președintelui Lukașenko, a cărui victorie a fost criticată
de opoziția din Belarus și din străinătate pentru fraudele electorale. După
contestarea rezultatului alegerilor, Milinkevici a fost arestat sub diferite pretexte,
fără însă a fi pus vreodată sub acuzare.

Aleaksandr Milinkevici nu a candidat la alegerile prezidențiale din 2010 deoarece

a considerat că reglementările naționale privind alegerile nu au fost modificate
astfel încât să asigure alegeri corecte, libere și transparente. Milinkevici a
denunțat deteriorarea în permanență a situației drepturilor omului în Belarus
după aceste alegeri, care au confirmat monopolul lui Lukașenko asupra puterii.

În calitate de laureat al Premiului Saharov și de lider al opoziției, Milinkevici este

consultat periodic de organismele Parlamentului European responsabile de
relațiile cu Belarus și a participat la evenimentele și conferințele RPS, precum și
la dezbateri publice. În dezbaterea RPS din Lituania cu Berta Soler, reprezentanta
„Doamnelor în alb”, cu autoritățile naționale și cu deputați din Parlamentul
European și din cel lituanian, Milinkevici a denunțat intimidarea și umilințele
permanente la care îi supun autoritățile pe apărătorii drepturilor omului din
Belarus. El și-a declarat sprijinul pentru o integrare europeană mai puternică
pentru Belarus și pentru un dialog critic și constructiv cu autoritățile belaruse.

Dialogul a reprezentat un element-cheie al intervențiilor lui Milinkevici în

dezbaterile publice ale rețelei și în audierile organizate la Parlamentul European.
El îndeamnă UE să strângă legăturile cu Belarus, cu scopul de a oferi mai multe
libertăți pentru cetățenii acestei țări. Milinkevici consideră că nevoia de asistență
economică a țării sale ar putea fi utilizată ca pârghie pentru a forța Belarusul să
dialogheze cu UE, inclusiv pe tema drepturilor omului.

În preajma alegerilor prezidențiale din octombrie 2015, organizate a cincea oară

în perioada post-sovietică, Milinkevici a declarat că el sau, de preferință, un om
politic mai tânăr ar trebui să candideze la alegeri, într-o încercare de a pune capăt
monopolului lui Lukașenko asupra puterii. Cu toate acestea, în aprilie 2015, a
decis să nu candideze la alegerile respective și să nu sprijine niciun candidat.

42
 2006
ALEAKSANDR
MILINKEVICI

43
„DOAMNELE ÎN ALB” (DAMAS DE BLANCO) sunt un
grup format în mod spontan în Cuba în 2003, ca reacție la detenția a 75 dintre
soții și rudele lor în cursul „Primăverii negre” din Cuba, o acțiune de represiune
violentă dirijată de regimul cubanez împotriva militanților pentru democrație.
Ele au organizat proteste de stradă și au trimis numeroase scrisori autorităților
cubaneze, în care au solicitat eliberarea deținuților, fără a primi însă niciun
răspuns. „Doamnele în alb” nu au renunțat, iar protestele lor stăruitoare au dat
până la urmă roade, toți prizonierii „Primăverii negre” fiind eliberați până în 2011.

Neobositele „Doamne în alb” și-au continuat lupta pentru democrație și

drepturile omului în Cuba și sunt singurul grup din această țară comunistă căruia
i se permite să organizeze marșuri săptămânale, într-o zonă delimitată. Îmbrăcate
în alb, cu fotografii ale celor dragi care au fost victime ale represiunii în Cuba și cu
gladiole în mână, simbol al păcii, „Doamnele” merg pe bulevardul Quinta Avenida
din cartierul Miramar din Havana, în fiecare zi de duminică, după slujba de la
biserica Sfânta Rita, tăcute și ferme în fața amenințărilor, insultelor, agresiunilor și
arestărilor frecvente.

În 2013, reprezentantele mișcării Damas de Blanco au avut în cele din urmă

posibilitatea de a accepta personal Premiul Saharov care le-a fost decernat în
2005. Președinta Berta Soler și reprezentantele Belkis Cantillo Ramirez și Laura
Maria Labrada Pollán – fiica îndrăgitei cofondatoare a mișcării, Laura Pollán,
care a murit în 2011 – au primit autorizația de a ieși din Cuba după ce autoritățile
cubaneze au redus restricțiile de călătorie impuse cetățenilor și s-au adresat
Parlamentului, care le-a apreciat pentru curajul și devotamentul lor față de cauza
drepturilor omului. Berta Soler a comparat Premiul Saharov cu un „scut” care va
proteja mișcarea „Doamnelor în alb” la întoarcerea în Cuba.

La scurt timp după ceremonia de decernare a Premiului Saharov, „Doamnele

în alb” și alți disidenți, inclusiv laureatul din 2010, Guillermo Fariñas, au înființat
Platforma Internațională pentru Drepturile Omului din Cuba.

Berta Soler, care reprezintă „Doamnele în alb” la Parlamentul European și la

evenimentele RPS, solicită constant UE – care a început negocierile pentru un
acord politic bilateral cu Cuba în 2014 – să impună drepturile omului ca o condiție
în toate acordurile cu Cuba. În 2015, „Doamnele în alb” au declarat că se simt din
ce în ce mai marginalizate de politicienii din Statele Unite aflați în vizită pe insulă,
în urma acțiunilor pentru restabilirea relațiilor diplomatice dintre SUA și Cuba.

„Doamnele în alb” au reconfirmat-o pe Berta Soler ca lider în 2015, la un

referendum convocat în cadrul mișcării după ce conducerea sa fusese criticată de
unii membri.

„Doamnele în alb” au fost supuse în continuare la arestări, bătăi și tortură,

numărându-se printre grupurile cele mai vizate de măsurile de represiune ale
autorităților cubaneze.

44
 2005
DAMAS DE BLANCO

45
Avocată specializată în drepturile omului, HAUWA IBRAHIM s-a
născut într-o familie musulmană în satul Hinnah, din nordul Nigeriei. Aici a
asimilat valorile care i-au întărit hotărârea, printre care convingerea mamei ei că
educația este singura cale pentru a ieși din sărăcie. Promisă unei căsătorii forțate
la vârsta de zece ani, Ibrahim a fugit de acasă la un internat de fete pentru a-și
putea continua educația. Interesele sale intelectuale combinate cu pasiunea
pentru justiție au determinat-o să studieze dreptul. Ea a devenit prima femeie
avocat din districtul Yamaltu/Deba din statul Gombe, în prezent fiind extrem de
solicitată pentru a acorda asistență juridică.

Când legea Sharia a fost introdusă în douăsprezece state din nordul Nigeriei, în
1999, s-a pus problema protecției drepturilor fundamentale ale omului, în special
ale femeilor. Ibrahim a început să practice o avocatură de pionierat, reprezentând
femeile și copiii condamnați de tribunale Sharia la moarte prin lapidare pentru
adulter sau la amputare pentru furt. A apărat gratuit peste 150 de persoane,
salvându-le viața Aminei Lawal, Safiyei Hussaini, lui Hafsatu Abubakar și multor
altor persoane.

Din 2010 până în 2013, Ibrahim a fost colaborator științific și profesor invitat la
Harvard Divinity School. În luna mai a anului 2014 a fost numită de președintele
Nigeriei membră a Comisiei prezidențiale de anchetă pentru răpirea a peste două
sute de eleve de către grupul terorist Boko Haram în nordul Nigeriei. Renumită
pentru credibilitatea și pasiunea sa pentru apărarea demnității umane, Ibrahim
a cerut sprijin internațional din partea Parlamentului European și a Congresului
SUA pentru a pune capăt tragediei fetelor răpite. Ea continuă să pledeze pentru
acțiuni mai viguroase în vederea soluționării problemei violenței împotriva
femeilor, a sărăciei extreme și a lipsei de oportunități, pentru a combate
extremismul religios în creștere.

Pe baza experienței proprii, Ibrahim este convinsă că educația reprezintă cheia

viitorului și, mai mult, că educația fetelor conduce la educația familiilor și,
implicit, a comunităților și a societății.
 2005
HAUWA
IBRAHIM

Ibrahim a investit banii din Premiul Saharov într-un fond care oferă oportunități
educaționale pentru copiii din nordul Nigeriei, asigurându-se că aceștia au
posibilitatea de a rămâne la școală. Implicată activ în campania RPS pentru
drepturile copiilor, Ibrahim ține conferințe Saharov și participă la dezbaterile
organizate la Parlamentul European, inspirând publicul prin parcursul său
personal. La invitația prințului El-Hassan bin Talal, Ibrahim s-a ocupat, în 2015,
de aspecte legate de autonomizarea femeilor și de justiția socială în Regatul
Hașemit al Iordaniei pentru Institutul Asiei de Vest și Africii de Nord (WANA).
Ea se ocupă, de asemenea, de probleme legate de dialogul interconfesional în
cadrul Institutului Regal de Studii Interreligioase din Amman, Iordania. În 2016,
ea a susținut o prelegere în fața primei promoții de bursieri Saharov la Școala
în domeniul drepturilor omului de la Veneția din cadrul Centrului European
Interuniversitar pentru Drepturile Omului și Democratizare.
„REPORTERI FĂRĂ FRONTIERE” este o organizație
neguvernamentală internațională cu sediul în Franța, care luptă pentru libertatea
de informare peste tot în lume.

Pentru „Reporteri fără frontiere” (RFF), libertatea de exprimare și de informare va

fi întotdeauna cea mai importantă libertate a oamenilor de pretutindeni și baza
oricărei democrații, pentru că: „Dacă jurnaliștii nu ar avea libertatea de a raporta
faptele, de a denunța abuzurile și de a alerta publicul, atunci cum am putea face
față problemei copiilor-soldați, cum am putea apăra drepturile femeilor sau
conserva mediul?”

Organizația „Reporteri fără frontiere” monitorizează și denunță permanent

atacurile împotriva libertății de informare din întreaga lume, luptă împotriva
cenzurii și a legilor care urmăresc limitarea libertății de informare, îi sprijină moral
și financiar pe jurnaliștii persecutați și pe familiile acestora și oferă sprijin material
corespondenților de război, pentru a le îmbunătăți siguranța. Uneori, pentru a
ocoli cenzura, site-ul lor publică articole care au fost interzise sau găzduiește ziare
ale căror redacții au fost închise în țara lor de origine, servind astfel drept forum
pentru jurnaliștii reduși la tăcere de autoritățile din țările lor. Pentru a asigura
trimiterea în judecată a celor care ucid și torturează jurnaliști, din 2002, rețeaua
RFF oferă victimelor asistență juridică și le reprezintă în instanță. Organizația
decernează anual două premii, Premiul „Reporteri fără fontiere” și Premiul
Netizen, pentru a recunoaște și omagia bloggerii, jurnaliștii și mass-media din
întreaga lume.

48
 2005
„REPORTERI
FĂRĂ
FRONTIERE”

RFF publică anual clasamentul mondial al libertății presei. Clasamentul pe

2015 cuprinde 180 de țări și atrage atenția asupra deteriorării la nivel mondial a
libertății de informare în anul precedent. „Afectată de războaie, de amenințările
crescânde din partea unor actori nestatali, de violențe în timpul demonstrațiilor
și de criza economică, libertatea mass-mediei este în scădere pe toate cele cinci
continente”, avertizează RFF. Conflictele din Orientul Mijlociu, Ucraina, Siria și Irak
sunt menționate ca exemple extreme ale acestei situații, în care „toate părțile
beligerante fără excepție s-au angajat într-un teribil război informațional, mass-
media devenind ținte, fiind atacate sau chiar reduse la tăcere”. RFF enumeră, în
acest index, o serie de factori importanți care conduc la deteriorarea libertății
presei, printre care ascensiunea unor grupări nestatale, cum ar fi Boko Haram sau
Statul Islamic, utilizarea politică a cenzurii religioase, decalajul tot mai pregnant
între statele membre ale UE, precum și regimurile autoritare care caută să obțină
un control din ce în ce mai mare asupra informațiilor.

În calitate de laureată a Premiului Saharov, RFF a reunit alți laureați și a promovat

inițiativele Rețelei Premiului Saharov. Organizația se implică activ în acțiunile
RPS pentru drepturile omului și, în 2015, a participat la campania Parlamentului
European pentru libertatea de exprimare.

49
ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR DIN BELARUS (AJB)
reprezintă peste o mie de oameni de presă și încearcă să protejeze jurnaliștii care
lucrează în condiții extrem de dificile și care sunt adesea victime ale intimidării,
hărțuirilor, urmăririlor penale și expatrierii.

Înființată în 1995, la un an după venirea la putere a dictatorului belarus Alexander

Lukașenko, AJB reprezintă, de la înființarea sa, principala asociație a presei
independente din Belarus. De la sediul său central din Minsk și din cele cinci filiale
regionale, AJB urmărește să ofere opiniei publice belaruse informații cât mai
obiective, veridice, ample și de actualitate, străduindu-se, în plus, să practice un
jurnalism etic și de înaltă calitate.

AJB luptă cu hotărâre pentru libertatea presei într-o țară a cărei lege a presei
permite autorităților să închidă organele de presă a căror atitudine o consideră
prea critică, iar codul penal conține încă articole care sancționează defăimarea
înalților funcționari. Organele de presă străine trebuie să obțină o licență pentru
a putea funcționa, în timp ce colaboratorii locali ai acestora sunt hărțuiți de
forțele de securitate a statului, iar mass-media independentă este discriminată
economic. AJB a denunțat intensificarea represiunii juridice în 2014, când mai
mulți membri ai săi au fost amendați și puși sub acuzare, unul dintre aceștia fiind
acuzat inclusiv de trădare.

Printre prioritățile AJB se numără lupta împotriva unor noi amendamente

restrictive la legea presei care au intrat în vigoare în 2015, amendamente în
virtutea cărora este și mai simplu pentru guvern să închidă site-urile web. Cu
sprijinul organizațiilor internaționale de presă, AJB acționează în prezent pentru
abrogarea unei dispoziții legislative care le interzice jurnaliștilor independenți
să facă reportaje în țară, încălcând astfel standardele europene în materie de
libertate a presei.

În 2015, fondatoarea și președinta de mult timp a AJB, Jana Litvina, a demisionat

din funcție. Ea continuă să activeze în AJB în calitate de membră a consiliului
de administrație. Jurnalistă legendară în țara sa, cu o carieră care include
conducerea biroului Radio Liberty de la Minsk și crearea și conducerea unui post
de radio independent în limba belarusă, „101.2 FM”, unic în genul său, dar care nu
a supraviețuit mult timp, Litvina a condus AJB în primii 20 de ani de la înființarea
acesteia.

Asociația jurnaliștilor din Belarus și-a ales noul președinte în persoana lui Andrei
Bastunets, fost deputat. Avocat de profesie, Bastunets este asistat de patru
adjuncți, Sveatlana Kalinkina, Mihail Ianciuk, Aleaksandr Starikevici și Alina
Suravets.

AJB ia parte în mod activ la activitățile Rețelei Premiului Saharov. În 2015 a luat
parte la campania Parlamentului European pentru libertatea de exprimare, iar
în 2016, la conferința intitulată „Rețeaua Premiului Saharov pentru consolidarea
acțiunii în domeniul drepturilor omului”, care a avut loc la sediul Parlamentului
European, la Bruxelles.

50
 2004
ASOCIAȚIA
JURNALIȘTILOR
DIN BELARUS

51
 ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR
Prin decernarea Premiului Saharov
UNITE în 2003, Parlamentul European a recunoscut eforturile depuse de ONU
în favoarea păcii, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Premiul Saharov a omagiat în special personalul Organizației Națiunilor Unite,

care lucrează neobosit, adeseori în condiții dificile, pentru asigurarea păcii în
lume. Premiul a fost decernat în special în memoria lui Sérgio Vieira de Mello,
Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și unul
dintre reprezentanții cei mai de seamă ai ONU, care, ca trimis special al lui Kofi
Annan în Irak, s-a numărat printre victimele atacului din 2003 împotriva sediului
ONU din Bagdad.

Organizația Națiunilor Unite, singurul organism mondial de acest tip din lume,
acționează nu doar pentru a menține sau a restabili pacea, a proteja drepturile
omului și a stabili cadrul pentru justiția internațională, ci și pentru a face față
noilor provocări internaționale, cum ar fi agenda de dezvoltare post-2015, actuala
criză a refugiaților, terorismul internațional și schimbările climatice. Kofi Annan
avertizează că efectele grave ale schimbărilor climatice ar putea face ca „cei vii
să-i invidieze pe cei morți”.

În 2001, Organizația Națiunilor Unite și Kofi Annan au fost, de asemenea,

colaureați ai Premiului Nobel pentru Pace. Kofi Annan a fost al șaptelea Secretar
General al Organizației Națiunilor Unite. Diplomat ghanez, el a ocupat această
funcție în perioada 1997-2006 și a fost primul Secretar General desemnat din
rândul personalului ONU. A militat în permanență pentru drepturile omului,
statul de drept, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și pentru Africa și a
încercat să aducă ONU mai aproape de publicul mondial, prin crearea de legături
cu societatea civilă, sectorul privat și alți parteneri.

În 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale a ONU raportul intitulat In

larger freedom (Mai multă libertate), în care și-a subliniat viziunea cu privire la o
reformă amplă și cuprinzătoare a ONU. Acest lucru a avut drept rezultat, printre
alte măsuri, crearea, în martie 2006, a noului Consiliu pentru Drepturile Omului,
care a înlocuit vechea Comisie pentru Drepturile Omului, pentru a consolida
mecanismele ONU în vederea promovării și protejării drepturilor fundamentale,
precum și pentru a lua măsuri împotriva autorilor încălcărilor grave ale
drepturilor omului.

52
 2003
SECRETARUL GENERAL AL ONU,
KOFI ANNAN, ȘI ÎNTREG PERSONALUL
ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE

După încheierea, în 2007, a celui de-al doilea mandat de Secretar General al ONU,
Kofi Annan s-a implicat în mai multe organizații axate pe probleme mondiale și
africane, inclusiv în propria Fundație Kofi Annan. În prezent, este președintele
Consiliului Înțelepților, un grup de lideri mondiali independenți creat de Nelson
Mandela în 2007, care doresc să acționeze împreună pentru pace și drepturile
omului.
 2002
OSWALDO JOSÉ
PAYÁ SARDIÑAS

OSWALDO JOSÉ PAYÁ SARDIÑAS (1952-2012), disident

cubanez, este cunoscut în special ca fondator al Proiectului Varela, o campanie
care sprijină organizarea unui referendum pentru adoptarea unor legi care să
garanteze drepturi civile, alegeri libere pluraliste, eliberarea tuturor prizonierilor
politici și reforme economice și sociale în Cuba.

Fiind un reformator activ încă din tinerețe, Oswaldo Payá a fost persecutat
și condamnat în repetate rânduri pentru criticile sale aduse politicilor și
nedreptăților comise de Fidel Castro, însă acest lucru nu l-a împiedicat să
fondeze, în 1988, Mișcarea Creștină de Eliberare, care a devenit una dintre cele
mai mari mișcări de opoziție din Cuba.

În 1997, Oswaldo Payá a elaborat ambițiosul Proiect Varela, care conține primele
demersuri juridice pentru participarea liberă a cubanezilor la viața politică și
economică a țării lor, prin intermediul libertății de exprimare și de întrunire și al
eliberării tuturor prizonierilor politici. Proiectul Varela, deși susținut de mii de
cubanezi, a fost blocat de o contrainițiativă a autorităților cubaneze, care stabilea
ca permanent caracterul socialist al statului cubanez și despre care autoritățile
pretindeau că fusese aprobată prin plebiscit. Numeroși militanți ai Proiectului
Varela au fost închiși în timpul „Primăverii negre” din 2003, însă Payá nu a
renunțat.

În 2008, a prezentat Adunării Naționale un proiect de lege pentru amnistierea

deținuților politici, iar în 2010 a lansat Foro Todos Cubanos.

Payá nu a fost niciodată închis, însă familia sa spune că a primit mai multe
amenințări cu moartea. La 22 iulie 2012, Oswaldo Payá și-a pierdut viața într-un
accident de mașină suspect în Cuba. Președintele Parlamentului European,
Martin Schulz, i-a adus un omagiu, exprimându-și convingerea că „ideile lui
Oswaldo Payá vor supraviețui, deoarece activitatea și devotamentul lui au
inspirat o întreagă generație de militanți cubanezi care i-au urmat exemplul în
promovarea libertăților politice și a drepturilor omului”.

Mișcarea Creștină de Eliberare continuă să solicite elucidarea circumstanțelor

morții sale. Familia lui respinge varianta autorităților, potrivit căreia impactul care
i-a cauzat decesul a fost un accident. Fiica sa, Rosa Maria, a solicitat Consiliului
ONU pentru Drepturile Omului și altor organizații internaționale, inclusiv
Parlamentului European, efectuarea unei anchete internaționale imparțiale
asupra morții tatălui ei și a denunțat persecuția și amenințările la care agenții
forțelor de securitate ale statului i-au supus familia. În 2013, familia lui Oswaldo
Payá s-a mutat în SUA, declarând că este doar o soluție temporară.

Fiica sa l-a reprezentat la cea de a 25-a conferință aniversară a Premiului

Saharov, desfășurată în Parlamentul European, în 2013, în a cărei declarație finală
s-a solicitat „o anchetă asupra morții lui Oswaldo Payá, laureatul din 2002 al
Premiului Saharov”.

55
 IZZAT GHAZZAWI (1952-2003) a fost un scriitor și profesor universitar
palestinian ale cărui scrieri s-au concentrat asupra tulburărilor și suferințelor
cauzate de ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene și asupra tragediei sale
personale. Viața i-a fost marcată de asasinarea, în 1993, a fiului său Ramy, în
vârstă de 16 ani, de către armata israeliană. Ramy a fost ucis în curtea școlii, în
momentul în care acorda ajutor unui prieten rănit. În ciuda acestei tragedii, Izzat
Ghazzawi a urmărit întotdeauna să stabilească un dialog politic și cultural cu
poporul israelian.

Născut din părinți refugiați, într-o familie numeroasă, care a fugit în Cisiordania
în 1948, Ghazzawi a scris prima piesă de teatru la vârsta de 13 ani. A obținut
o diplomă de master în literatură americană și britanică și a fost lector la
Universitatea din Birzeit. A fost președintele Uniunii scriitorilor palestinieni, a scris
romane și povestiri, a fost critic literar și a organizat și prezidat prima Conferință
internațională a scriitorilor din Palestina în 1997.

Izzat Ghazzawi a fost și membru al Biroului Executiv al Consiliului Palestinian

pentru Justiție și Pace. Ghazzawi a fost închis și condamnat în mai multe rânduri
de către autoritățile israeliene pentru activitățile sale politice. În aceste perioade,
cel mai greu de suportat i s-a părut separarea de familie, în special de cei șase
copii, pe care îi putea vedea doar câte doi, câte 30 de minute o dată la două
săptămâni.

O întâlnire cu scriitori israelieni la Ierusalim, în 1992, cu privire la care fusese inițial

destul de sceptic, s-a dovedit a fi un punct de cotitură al carierei sale. Din acel
moment, a început să-și privească colegii israelieni ca parteneri în construirea
unui viitor în care palestinienii și israelienii să fie egali în toate privințele.

Prezentându-l pe Ghazzawi la decernarea Premiului Saharov în 2001, Nicole

Fontaine, Președinta Parlamentului European la acea dată, i-a adus un omagiu
pentru faptul că „a promovat neobosit pacea și dialogul între poporul israelian
și cel palestinian”, adăugând: „Entuziasmul dumneavoastră nu s-a atenuat
niciodată, în pofida detenției și a cenzurii și, mai grav decât orice, a pierderii
irecuperabile pe care ați suferit-o odată cu moartea fiului dumneavoastră, Ramy,
în vârstă de 16 ani.”

În cadrul Parlamentului European, Ghazzawi a vorbit despre vindecarea la care

putem ajunge atunci când „suntem capabili să ne înțelegem reciproc nevoile” (2).

(2) „25 de ani de la înființarea Premiului Saharov: Parlamentul

European susține libertatea de gândire”, Centrul de arhive și
documentare, Parlamentul European, Jurnalele Cardoc, nr. 11,
noiembrie 2013, p. 112.
 2001
IZZAT
GHAZZAWI

La scurt timp după moartea fiului său, Ghazzawi a publicat, împreună cu scriitorul
israelian Abraham B. Yehoshua și fotograful italian Oliviero Toscani, Enemies
(Dușmanii), o carte despre relațiile dintre palestinieni și israelieni, care a devenit
un mare succes.

Izzat Ghazzawi a murit la 4 aprilie 2003.

57
Născută în 1949 în Israel, NURIT PELED-ELHANAN este lector
universitar și scriitoare. În 1997, Smadar, fiica sa în vârstă de 13 ani, a fost ucisă
într-un atac sinucigaș al unui palestinian în Ierusalimul de Vest.

„Fetița mea a fost ucisă doar pentru că era de origine israeliană, de către un tânăr
atât de oprimat și exasperat încât a ajuns până la suicid și crimă doar pentru
că era palestinian. Amândoi sunt victime ale ocupației de către israelieni a
Palestinei. Acum sângele lor este amestecat pe pietrele Ierusalimului, care au fost
întotdeauna indiferente la vărsarea de sânge”, a declarat Peled la moartea fiicei
sale. Nurit Peled nu le-a permis autorităților israeliene și nici prim-ministrului să
participe la funeralii.

Fiică a celebrului general Matti Peled, renumit pentru campaniile sale pacifiste și
progresiste, Nurit Peled a devenit un simbol al israelienilor care luptă împotriva
ocupației și pentru libertatea Palestinei.

De asemenea, ea este foarte dedicată schimbării mentalității societății israeliene,

în special a tinerei generații. Ultima sa carte, intitulată Palestine in Israeli school
books: Ideology and propaganda in education (Palestina în manualele școlare
israeliene: ideologie și propagandă în domeniul educației), atrage atenția asupra
faptului că învățământul din școlile israeliene pare să încline mai degrabă înspre
rasism decât înspre toleranță și diversitate. Nurit Peled i-a criticat dur pe unii
liderii mondiali, inclusiv pe George Bush, Tony Blair și Ariel Sharon, pentru că
„și‑au infectat cetățenii cu o frică oarbă de musulmani”.

58
 2001
NURIT
PELED-ELHANAN

Este coinițiatoarea Tribunalului Russell, un tribunal popular internațional înființat

în 2009 pentru a analiza rolul și complicitatea terților în încălcările dreptului
internațional comise de Israel împotriva poporului palestinian.

Este implicată în apărarea drepturilor palestinienilor și solicită sprijin pentru

campania de boicotare, dezinvestire și sancțiuni împotriva Israelului până când
acesta va respecta dreptul internațional și drepturile palestinienilor.

Peled este deosebit de vehementă în apărarea copiilor palestinieni și a dreptului

lor la educație și le-a pledat cu tărie cauza la evenimentele Rețelei Premiului
Saharov și la reuniunile cu Parlamentul European, inclusiv la Ierusalim. După
războiul din Gaza din 2014, într-un discurs pasionat și emoționant din cadrul
unei audieri a Subcomisiei pentru drepturile omului privind situația copiilor în
conflictele armate, Peled a acuzat Israelul de holocaust împotriva palestinienilor
din Gaza.

Împreună cu alte două laureate ale Premiului Saharov, Salima Ghezali și Taslima
Nasreen, Peled a publicat, de asemenea, o declarație în care face apel la „liderii și
reprezentanții UE să încurajeze activ și deschis Autoritatea Palestiniană să devină
membră a CPI”.

59
DOM ZACARIAS KAMWENHO este arhiepiscop emerit în
Lubango, Angola, fiind un militant pentru pace care a jucat un rol central în
procesul de pace care a condus la încheierea războiului civil din Angola, în 2002.

Născut la Chimbundo, în 1934, a fost hirotonit preot romano-catolic în 1961 și a

fost numit arhiepiscop de Lubango în 1995.

Kamwenho s-a aflat în avangarda unei mișcări care, până la sfârșitul anilor ’90,
prin eforturile sale și ale altor lideri ai bisericii și ai societății civile, a insuflat
poporului angolez o conștiință mai acută a necesității de a lupta pentru pace și
pentru drepturile omului și de a încuraja „o reconciliere națională generală”.

A fost președintele Comitetului interconfesional pentru pace din Angola,

înființat în 2000. Acest organism ecumenic punea laolaltă Conferința Episcopală
Catolică din Angola și São Tome (al cărei președinte era, de asemenea), Alianța
Evanghelică din Angola și Consiliul Bisericilor Creștine din Angola.

Kamwenho a mediat între părțile beligerante pentru a aduce pacea într-o țară
afectată de 27 de ani de un conflict intermitent pe motive etnice și ideologice,
care a servit drept câmp de luptă prin interpuși în Războiul Rece, cu implicarea
pe scară largă a Cubei, a URSS-ului, a Africii de Sud și a SUA, care a lăsat în urmă
peste o jumătate de milion de morți și a determinat strămutarea a milioane
de persoane, devastând infrastructura Angolei și aducând prejudicii imense
economiei și instituțiilor sale.

Prin faptul că i-a decernat Premiul Saharov în 2001, Parlamentul European

a recunoscut în Kamwenho o voce fermă, imparțială și tenace pentru pace,
democrație și drepturile omului în Angola; Kamwenho a criticat curajos atât
Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), aflată la putere, cât și forțele
rebele ale Uniunii Naționale pentru Independența Totală a Angolei (UNITA) și
a mediat între cele două pentru a pune capăt războiului civil care a devastat
Angola de la declararea independenței față de Portugalia, în 1975.

Se recunoaște că Kamwenho și alți lideri ai bisericii sau ai societății civile au avut

un rol major în acordul de încetare a focului din 2002 și în negocierile de pace
care i-au urmat.

60
 2001
DOM ZACARIAS
KAMWENHO

În 2003, arhiepiscopul Kamwenho a demisionat din funcția de președinte al

Conferinței Episcopilor din Angola și São Tome, dar a continuat să contribuie
activ, în dioceza sa și în cadrul Comisiei Ecumenice pentru Pace din Angola, la
instaurarea democrației, la respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor
omului, instaurarea statului de drept și la o reconciliere națională durabilă.

În 2009, după ce a atins vârsta de pensionare de 75 de ani, Kamwenho a devenit

arhiepiscop emerit. El continuă să activeze în comunitatea sa, ocupându-se de
probleme precum corupția, inexistența valorilor etice și alte provocări apărute în
urma războiului, și participă, de asemenea, la conferințe în cadrul RPS.
Grupul ¡BASTA YA! a fost creat în 1999 ca o inițiativă cetățenească, de
către o serie de intelectuali, militanți pentru drepturile omului, activiști politici,
sindicaliști și alți reprezentanți ai societății civile, ca reacție împotriva terorismului
și a violenței politice din Țara Bascilor spaniolă.

¡BASTA YA!, a cărui denumire s-ar traduce prin „Ajunge!”, a fost o reacție la
acțiunile grupului terorist basc ETA și la amenințarea pe care acesta, dar și alte
partide mai moderate, dar din ce în ce mai naționaliste și xenofobe, o lansau
la adresa libertăților civile de bază și a drepturilor omului, mai ales în ceea ce
privește cetățenii „nonnaționaliști”.

Membrii grupului ¡BASTA YA! proveneau din medii ideologice diferite, însă erau
toți hotărâți să se opună terorismului sub toate formele sale, să ofere sprijin
tuturor victimelor terorismului și ale violenței politice și să apere statul de drept,
constituția spaniolă și statutul autonom al Țării Bascilor.

¡BASTA YA! s-a bucurat de un sprijin fără precedent la nivel național în 1999 și
2000, când a crescut indignarea generală împotriva ETA, care ucisese deja până
atunci sute de oameni în diferite regiuni ale Spaniei și făcuse mii de victime în
întreaga Țară a Bascilor prin intimidări, extorcări, șantaj și atacuri, inclusiv asupra
familiilor și a bunurilor.

Mișcarea se opunea tuturor formelor de naționalism și critica, de asemenea,

autoritățile din Țara Bascilor pentru politicile și retorica lor naționalistă. ¡BASTA YA!
a scos mii de oameni în stradă la San Sebastian, solicitând adoptarea unor politici
adecvate pentru combaterea terorismului și respectarea constituției, în două
demonstrații de mare amploare care au avut loc în 2000.

¡BASTA YA! a fost recunoscut de Parlamentul European în același an pentru

campania activă pe care o purta pentru drepturile omului, democrație și
toleranță în Țara Bascilor. Este primul, și singurul până la această dată, laureat al
Premiului Saharov din Uniunea Europeană. Odată cu decernarea acestui premiu
grupului ¡BASTA YA!, problema terorismului în Țara Bascilor a început să fie
discutată nu doar ca o problemă spaniolă, ci și ca una europeană. ¡BASTA YA! a
câștigat susținerea organizațiilor internaționale pentru drepturile omului, iar ETA
a fost trecută pe lista grupărilor teroriste și în alte țări.

62
 2000
¡BASTA YA!

În ultimii ani, ¡BASTA YA! și-a schimbat caracterul, întrucât situația din Spania a
evoluat, iar ETA a declarat încetarea definitivă a activității sale armate în 2011.

Liderii ¡BASTA YA!, inclusiv purtătorul de cuvânt Fernando Savater, care a

reprezentat organizația la Parlamentul European și la conferințele RPS, au creat,
în 2007, un partid politic – Unión Progreso y Democracia – cu o platformă care
susține unitatea Spaniei.

Acest partid este reprezentat în prezent în Parlamentul European. Membrii

¡BASTA YA! consideră că spiritul și ideile mișcării continuă în lupta pentru
drepturile omului dusă în prezent de alți militanți.

63
Cunoscut ca „Mandela al Timorului”, XANANA GUSMÃO (3) a condus
lupta pentru libertatea și autodeterminarea Timorului de Est. A fost primul
președinte al primei noi națiuni din acest secol și a ocupat și funcția de prim-
ministru al Timorului de Est.

Xanana Gusmão și-a început cariera politică în contextul speranțelor de

independență a Timorului de Est (4) față de puterea colonială a Portugaliei, însă
au fost necesare două decenii de eforturi susținute pentru a o obține, întrucât, la
doar câteva zile după declararea independenței sale în urma retragerii unilaterale
a Portugaliei, în 1975, Indonezia a invadat țara și a strivit prin forță orice
rezistență. Victimele violenței care a urmat invaziei sunt estimate la 200 000, însă
acest lucru nu a reușit să înfrângă hotărârea populației de a rezista.

Cunoscut sub numele său de combatant, Kay Rala, Gusmão s-a alăturat Frontului
Revoluționar pentru Independența Timorului de Est (FRETILIN) și a fost ales la
prima conferință națională a acestuia ca lider al rezistenței și comandant suprem
al Forțelor Armate pentru Eliberarea Națională din Timorul de Est (FALINTIL).

Ca lider al rezistenței, Gusmão a conceput și a pus în aplicare o politică de unitate

națională, al cărei succes a condus la crearea Consiliului Național de Rezistență
din Timor (CNRT), în cadrul căruia el a reușit să reunească diferite grupări politice
și sociale.

Xanana Gusmão a fost luat prizonier de forțele indoneziene în 1992, la un

an după ce acestea au masacrat peste 250 de persoane care participau la o
procesiune comemorativă la Dili, masacru care a atras, în cele din urmă, atenția
lumii întregi. Gusmão a fost deținut în Indonezia sub acuzația de separatism,
unde a studiat bahasa indonesia – limba oficială din Indonezia –, engleza și
dreptul. A scris, de asemenea, poezii și a realizat picturi care au fost vândute
pentru a finanța rezistența pe care a continuat să o conducă.

Împreună cu vicepreședintele CNRT, José Ramos Horta, Xanana Gusmão a

încercat să găsească o soluție pașnică la acest conflict, elaborând un plan de
pace, care cuprindea și un referendum supervizat de ONU cu privire la viitorul
Timorului de Est. Xanana Gusmão a fost vizitat în închisoare de către o serie de
personalități de nivel înalt, printre care președintele sud-african Nelson Mandela
și reprezentanți ai ONU și ai SUA, întrucât a rămas un personaj esențial în
eforturile de a pune capăt războiului cu Indonezia.

Gusmão tocmai fusese eliberat din închisoare în urma unei uriașe presiuni
internaționale, după ce efectuase șapte ani din cei 20 ani de detenție la care
fusese condamnat, când Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov în
1999, recunoscându-l ca lider al mișcării de rezistență din Timor și simbol al luptei
poporului său pentru libertate.

După ce a fost eliberat – la scurt timp după referendumul desfășurat sub egida (3) Xanana Gusmão și-a schimbat
ONU din 30 august 1999, la care 80 % din populația Timorului de Est a votat legal numele din José Alexandre
Gusmão în Kay Rala Xanana
pentru independență, marcând astfel sfârșitul ocupației indoneziene și începutul Gusmão. Kay Rala era numele său
unui proces de tranziție condus de ONU – Gusmão a promis să facă tot ceea ce îi de combatant în timpul luptei
pentru eliberarea și dreptul la
stă în putință pentru a aduce pacea poporului său și în Timorul de Est. autodeterminare a Timorului de
Est, iar sub numele Xanana era
cunoscut în tinerețe.
(4) Timorul de Est și-a adoptat
denumirea oficială în 2002.

64
 1999
XANANA
GUSMÃO

În aprilie 2002, Gusmão a câștigat primele alegeri prezidențiale libere din Timorul
de Est, bucurându-se de un sprijin extrem de larg din partea populației. La 20
mai 2002, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a declarat oficial Republica
Democratică a Timorului de Est ca stat independent, iar Gusmão a exercitat
funcția de președinte al acesteia până în mai 2007. În 2008, când era prim-
ministru, Gusmão a supraviețuit unei tentative de asasinat. În februarie 2015, și-a
dat demisia din funcția de prim-ministru, dorind să lase locul generației de lideri
mai tineri, ocupând actualmente funcția de ministru al planificării și investițiilor
strategice.

El cooperează cu Parlamentul European în cadrul acțiunilor desfășurate de

Rețeaua Premiului Saharov.
IBRAHIM RUGOVA (1944-2006) a fost un scriitor, profesor universitar
și om politic dedicat luptei pașnice pentru independență a etnicilor albanezi din
Kosovo. A fost primul președinte al Kosovo.

Născut la Cerrca, în Kosovo, care la acel moment făcea parte din Iugoslavia,
Rugova a studiat la Priština și la Sorbona. A predat literatură, este autorul a zece
cărți și a prezidat Uniunea Scriitorilor din Kosovo, care s-a aflat în centrul opoziției
din ce în ce mai pregnante a etnicilor albanezi împotriva guvernării sârbe în
Kosovo. În 1989, a înființat Liga Democratică din Kosovo, primul partid politic
care a atacat direct regimul comunist, într-un context în care liderul iugoslav
Slobodan Milošević revocase statutul de regiune autonomă al Kosovo și impusese
controlul Serbiei. În fața opresiunii crescânde, Rugova a condus mișcarea politică
care a declarat autoproclamata Republică Kosovo. A fost ales în 1992 președinte
al unei republici recunoscute doar de Albania. Înfruntând represiunea sârbă care
a urmat, Rugova a lansat un sistem de învățământ, de spitale și de impozitare
pentru populația albaneză din Kosovo, paralel cu sistemul sârb.

Politician afabil, cu eșarfa sa tipică de mătase, Rugova era văzut ca o figură

moderată, intelectuală a opoziției albaneze care înfrunta regimul de la Belgrad
în anii ’90. El a obținut un al doilea mandat de președinte în 1998, în pofida
escaladării conflictului armat dintre unitățile sârbe și Armata de Eliberare din
Kosovo (UCK), o mișcare de gherilă albaneză, situație care a atras după sine o
importantă represiune militară iugoslavă.

Parlamentul European i-a acordat lui Rugova Premiul Saharov în 1998,

recunoscându-i devotamentul față de principiul rezistenței pașnice în fața
violenței. Rugova a considerat că premiul reprezintă „pentru mine și pentru
întreaga populație din Kosovo recunoașterea eforturilor noastre pașnice și a
sacrificiilor noastre”.

El a rămas ferm în opoziția sa nonviolentă față de regimul sârb, reafirmându-și

constant disponibilitatea de a începe un dialog cu Belgradul, spre deosebire de
Adem Demaçi, principalul său rival, de o orientare mai naționalistă. „Gandhi al
Balcanilor”, cum a fost numit, s-a străduit să atragă de partea sa opinia mondială
și a făcut apel la comunitatea internațională pentru a oferi protecție Kosovoului.

66
 1998
IBRAHIM
RUGOVA

În calitate de conducător al negociatorilor din Kosovo, Rugova a semnat, la 18

martie 1999, acordul de pace de la Rambouillet, mediat internațional, însă refuzul
Belgradului de a-l respecta a condus la lansarea atacurilor cu bombă ale NATO.
Kosovo a intrat sub administrarea ONU, iar Rugova, după ce a părăsit pentru
scurt timp Kosovo pentru a se stabili în Italia, în 1999, s-a întors în viața politică
kosovară, împărțind puterea cu lideri ai UCK care se află în prezent la conducerea
Partidului Democrat. În 2002, Rugova a fost reales președinte, funcție pe care a
ocupat-o până la moartea sa, în 2006, din cauza unui cancer pulmonar, cu doar
câteva zile înaintea datei la care urmau să înceapă negocierile privind statutul
final al Kosovo.

Pentru mulți, el a fost „părintele națiunii”.

67
SALIMA GHEZALI este o jurnalistă algeriană, scriitoare și activistă
pentru drepturile femeii și democrație în Algeria. Atitudinea sa pacifistă curajoasă
din timpul războiului civil din Algeria a fost criticată atât de guvern, cât și de
islamiști, iar săptămânalul algerian La Nation, al cărui redactor-șef era, a fost
închis de către autorități.

În prezent, Salima Ghezali este președinta Asociației pentru Autonomizarea

Femeilor; ea s-a implicat în mișcarea femeilor algeriene în anii ’80, ca membră
fondatoare a grupării „Femei din Europa și Maghreb”, și ca redactor-șef al NYSSA,
publicație destinată femeilor pe care ea însăși a creat-o.

Profesoară devenită jurnalistă, în 1994, Salima Ghezali a devenit redactor-șef al

versiunii în limba engleză a săptămânalului francofon La Nation, cea mai citită
publicație hebdomadară din Algeria. Până la închiderea sa în 1996, La Nation a
fost singura publicație care critica atât guvernul, cât și grupările islamiste și care
promova dialogul politic, drepturile omului și libertatea de exprimare pentru
toate părțile implicate în conflict. Războiul civil de 11 de ani a început în 1991,
când primele alegeri pluraliste după obținerea independenței Algeriei au fost
anulate din cauza temerilor legate de o victorie islamistă, și a costat viața a zeci
de mii de persoane.

Salima Ghezali făcea parte dintr-o comunitate algeriană pentru apărarea

drepturilor omului „care părea mică și lipsită de putere” în momentul în care
acțiunea sa curajoasă de apărare a libertății de exprimare și activitatea sa
pentru drepturile femeii au fost recunoscute de Parlamentul European în 1997.
Acceptând Premiul Saharov, Salima Ghezali a adus în prim-plan situația dramatică
din Algeria după ani de război, în care milioane de bărbați, femei și copii trăiau
cu frică din cauza „unei terori îndoite care le refuza cea mai importantă libertate,
libertatea de a trăi”.

Salima Ghezali a reluat publicarea La Nation online în 2011, când suflul de înnoire
al „Primăverii arabe” zdruncina țările învecinate, declarând că „nu putem rămâne
indiferenți la dinamica tinerilor din lumea arabă care luptă pentru demnitate și
libertate. Nu putem fi indiferenți față de evenimentele care au loc în țara noastră.
Ne dorim ca poporul algerian să fie fericit pentru că merită acest lucru. Ne dorim
instituții puternice și îmbunătățirea resurselor umane într-o democrație reală, cu
un real stat de drept.”

68
 1997
SALIMA
GHEZALI

Din 2000 Salima Ghezali s-a angajat politic ca membră a Front des Forces
Socialistes [Frontul Forțelor Socialiste (FFS)] și consilieră a liderului istoric al
acestei mișcări, Hocine aït Ahmed. Împreună cu alte două laureate ale Premiului
Saharov, Nurit Peled și Taslima Nasreen, a publicat o declarație în care face apel la
„liderii și reprezentanții UE să încurajeze activ și deschis Autoritatea Palestiniană
să devină membră a CPI”.

Salima Ghezali este implicată alături de Parlament și de RPS în apărarea

drepturilor omului, în special a libertății de exprimare.

69
WEI JINGSHENG , „părintele mișcării chineze pentru democrație”
trăiește în exil, dar rămâne un lider activ al opoziției împotriva regimului
comunist din China.

Wei Jingsheng este autorul unei serii de articole compilate în cartea The Courage
to Stand Alone: Letters from Prison and Other Writings (Curajul de a fi independent:
scrisori din închisoare și alte scrieri), articole pe care inițial le-a scris pe hârtie
igienică în închisoare și care, în prezent, sunt publicate în peste douăsprezece
limbi.

70
 1996
WEI
JINGSHENG

El a fost de două ori condamnat la închisoare, primind o pedeapsă cumulată de

29 de ani, din care a efectuat peste 18 ani, pentru activitățile și scrierile sale în
favoarea democrației, inclusiv pentru eseul său revelator din 1978, intitulat The
Fifth Modernisation: Democracy (A cincea modernizare: democrația). Demersul
său a început cu un afiș semnat, lipit pe Zidul Democrației din Beijing, pe care
lucrători, artiști și intelectuali și-au exercitat libertatea de exprimare. Gestul său
a provocat agitație nu numai pentru că a reprezentat un atac deschis la adresa
„dictaturii democratice populare” a comuniștilor, ci și pentru că Wei Jingsheng
a îndrăznit să semneze cu numele său adevărat și să dea informații de contact
reale.

În revista clandestină Exploration (Explorări), fondată și editată de el, Wei

Jingsheng a scris, în 1979, un articol intitulat Democracy or a New Dictatorship?
(Democrație sau o nouă dictatură?), în care l-a descris pe Deng Xiaoping, liderul
comunist de la acea dată, ca fiind un nou dictator. La câteva zile după, Wei
Jingsheng a fost arestat și condamnat pentru „acte contrarevoluționare” la 15 ani
de închisoare. Wei Jingsheng a fost închis într-o celulă destinată condamnaților
la moarte, apoi a fost plasat în regim de izolare, după care a fost trimis în lagăre
de muncă forțată sub supraveghere strictă până în 1993, când a fost eliberat ca
urmare a deciziei Chinei de a-și depune candidatura pentru organizarea Jocurilor
Olimpice din anul 2000.

Wei a fost arestat pentru a doua oară la șase luni după ce fusese eliberat, a fost
judecat din nou și condamnat pentru „acțiuni contrarevoluționare” la încă 14 ani
de închisoare.

În 1996, când i s-a decernat Premiul Saharov, încă se afla în închisoare. În 1997,
ca rezultat al unei presiuni internaționale copleșitoare, inclusiv din partea
președintelui SUA, Bill Clinton, Wei a fost scos din celula sa și deportat imediat
în Statele Unite. El nu consideră că a fost eliberat și susține că exilul reprezintă
o continuare a pedepsei. Din Washington, Wei conduce Fundația Wei Jinsheng,
Coaliția pentru democrație a diasporei chineze și Alianța Asiei pentru democrație,
continuând să fie o voce activă și puternică care militează pentru democrație și
drepturile omului în China.

A fost implicat activ în conferințele Rețelei Premiului Saharov, solicitând insistent

sprijin european și internațional pentru eliberarea apărătorilor drepturilor omului
deținuți în China.

71
În 1991,LEYLA ZANA era prima femeie kurdă aleasă în Parlamentul
Turciei, iar mai târziu a executat o pedeapsă de peste zece ani de închisoare
pentru activismul său politic prokurd. În iunie 2015, ea a marcat din nou istoria,
ca membră a primului partid politic prokurd reprezentat în Adunarea turcă, cu un
program orientat către pace și integrarea minorităților.

Născută în 1961, a frecventat școala elementară doar timp de un an și jumătate,

deoarece tatăl ei, tradiționalist fiind, i-a interzis să continue. La vârsta de 14 ani a
fost căsătorită cu Mehdi Zana, un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât
ea, care a devenit primar al orașului Diyarbakir, și, mai târziu, a fost prizonier
politic în timpul regimului militar din anii ’80. Pentru că a condus un protest al
familiilor deținuților, cărora li se interzisese să își viziteze rudele în închisoare,
Leyla Zana a fost deținută timp de două luni. În această perioadă a învățat
turca, pentru vizitele pe care i le făcea soțului său în închisoare, întrucât forțele
de securitate îi băteau pe cei care vorbeau kurda. După ce a început școala la
23 de ani, Leyla Zana a obținut diplomele de absolvire a ciclului primar și a celui
secundar în trei ani, pentru a deveni apoi pe neașteptate lider.

Aleasă cu o majoritate covârșitoare în Adunarea Turciei în 1991, când a vorbi

limba kurdă pe scena publică constituia o infracțiune penală, Zana a declarat la
ceremonia de depunere a jurământului, în limba kurdă: „Depun acest jurământ
pentru înfrățirea dintre turci și kurzi.” Pentru aceasta, i s-a retras imunitatea
parlamentară și a fost condamnată în 1994 la 15 ani de închisoare pentru „trădare
și afiliere la Partidul Muncitoresc armat din Kurdistan (PKK).” După ascultarea
sentinței, Zana a spus: „Nu accept aceste acuzații. Dar, dacă ar fi adevărate,
mi-aș asuma răspunderea pentru aceasta, chiar dacă ar trebui să plătesc cu
viața. Am apărat democrația, drepturile omului și fraternitatea între popoare.
Și voi continua să fac acest lucru toată viața.” În 1995, Zana a fost desemnată
câștigătoarea Premiului Saharov decernat de Parlamentul European, ca simbol al
luptei pașnice pentru drepturile omului și demnitate umană a poporului kurd.

În 2004, Zana a avut, în cele din urmă, posibilitatea de a se adresa Parlamentului

European, după eliberarea din închisoare pe motive procedurale, în urma unei
hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului și a presiunii internaționale.

Zana a făcut obiectul mai multor acțiuni în justiție, dar nu a mai fost trimisă
în detenție. În 2014, Curtea Supremă de Apel a considerat că dovezile privind
presupusa sa apartenență la PKK „nu sunt credibile”.

În 2009, a fost pronunțată împotriva sa o interdicție de cinci ani de a adera la

orice partid politic, dar, cu toate acestea, a fost realeasă ca independentă în 2011.
Întrucât interdicția a expirat în 2014, Zana s-a înscris în Partidul Democrat Popular
(HDP), care a devenit, în iunie 2015, primul partid prokurd care a depășit pragul
de 10 % necesar prezenței în Parlament.

72
 1995
LEYLA
ZANA

Zana s-a implicat activ în negocierile de pace în urma cărora Abdullah Öcalan,
liderul PKK, a lansat în 2013 apelul istoric ca PKK să treacă de la rezistența armată
la o luptă politică democratică, după trei decenii de conflict. Când s-a renunțat la
încetarea focului, înainte de noile alegeri din 2015, Zana a lansat un apel pentru a
se pune capăt crimelor.

73
TASLIMA NASREEN . Înainte de a veni în SUA, această scriitoare, ale
cărei cărți sunt foarte vândute, a trăit în exil începând din 1994, alungată din țara
ei de către extremiștii religioși din cauza scrierilor și a opiniilor sale laice.

Născută în Bangladesh în 1962, Taslima Nasreen a început să scrie la vârsta de

13 ani și este cunoscută pentru lucrările sale extrem de critice privind oprimarea
femeilor și pentru criticile necruțătoare aduse religiei, în pofida exilului forțat și a
numeroaselor fatwa prin care se cerea să fie ucisă. Scrierile sale au fost premiate
și au fost traduse în treizeci de limbi.

A studiat medicina și a practicat ginecologia în Bangladesh. În urma publicării

cărții Lajja (Rușinea), în 1993, ea a fost criticată de fundamentaliștii islamici, iar
câteva sute de mii de oameni au demonstrat împotriva cărților ei. După ce a
petrecut două luni ascunzându-se, la sfârșitul lui 1994 a fugit în Suedia. Adeptă
a umanismului laic și militantă în exil pentru drepturile omului, Taslima Nasreen
a abandonat profesia de medic și s-a concentrat asupra scrisului. Din cauza
opiniilor și a ideilor sale, unele dintre cărțile pe care le-a scris sunt interzise în
Bangladesh și i s-a interzis accesul în Bengal. În 2011, a fost forțată să plece din
Bengalul de Vest indian, pe care îl consideră ca o a doua casă, în partea de est a
Indiei, printr-un decret religios emis de clericii din Calcutta.

În 1994, când a câștigat Premiul Saharov, ea se refugiase deja în Europa, trăind în

exil în Franța și apoi în Suedia. În discursul ținut cu ocazia decernării premiului,
Taslima Nasreen a afirmat că vine dintr-o parte a lumii unde tensiunile sociale
și greutățile cu care se confruntă oamenii sunt insuportabile și, ca scriitoare, nu
poate închide ochii la suferințele cotidiene și la foamete.

Militantă împotriva extremismului în toate religiile, Nasreen colaborează cu

Parlamentul European și cu Rețeaua Premiului Saharov în domeniile libertății de
exprimare și de convingeri și a solicitat sprijinul mișcărilor laice din Bangladesh
pentru a neutraliza ascensiunea fundamentalismului islamic.

74
 1994
TASLIMA
NASREEN

Împreună cu alte două laureate ale Premiului Saharov, Nurit Peled și

Salima Ghezali, Nasreen a publicat o declarație în care face apel la „liderii și
reprezentanții UE să încurajeze activ și deschis Autoritatea Palestiniană să devină
membră a CPI”.

În 2015, ea a scris deschis despre necesitatea de a reforma și moderniza Islamul

în urma atacurilor asupra publicației Charlie Hebdo din Paris, afirmând: „Simplele
principii ale libertății de exprimare nu vor folosi la nimic. Trebuie să aflăm care
este resortul secret care îi determină pe teroriști să treacă la fapte și să ridice
armele. Este important să oprim îndoctrinarea copiilor cu convingeri religioase
iraționale, acasă sau în instituții precum cele de tip madrassa sau în moschei.” În
2016, a luat parte la conferința „Rețeaua Premiului Saharov pentru consolidarea
acțiunii în domeniul drepturilor omului”, care a avut loc la sediul Parlamentului
European, la Bruxelles.

75
OSLOBOĐENJE este numele unui cotidian bosniac. Cuvântul înseamnă
„eliberare”, iar ziarul a reprezentat o adevărată salvare pentru persoanele blocate
din cauza asediului orașului Sarajevo, între 1992 și 1996, în timpul războiului din
fosta Iugoslavie. În tot acest timp, a reușit să publice în fiecare zi, cu o singură
excepție.

Redacția Oslobođenje era formată din bosniaci, sârbi bosniaci și croați bosniaci.
Niciunul dintre ei nu a părăsit ziarul atunci când a izbucnit războiul, deși ar fi
putut să o facă. Au stat și au luptat pentru a menține unitatea și diversitatea
etnică a orașului și a țării lor, infirmând mesajul propagandei sârbe că e imposibil
ca sârbii, croații și musulmanii să trăiască împreună în pace.

Până la sfârșitul războiului, dintre cei 75 de jurnaliști curajoși care și-au riscat viața
în fiecare zi, cinci au fost uciși și 25 au fost răniți. Toți au suferit tragedii personale,
inclusiv moartea celor dragi. Ei au fost traumatizați de uciderile la care au asistat
zi de zi.

Sediul ziarului Oslobođenje, aflat într-una din zonele de luptă cele mai periculoase
din Sarajevo, au fost transformate în ruine. Personalul a fost transferat într-un
adăpost împotriva bombardamentelor, cu generatoare de curent improvizate
din motoare de Lada vechi, trebuind să traverseze în fiecare zi „aleea lunetiștilor”
pentru a merge la muncă și fiind atât de aproape de trăgători, încât puteau să-i
audă vorbind și cântând.

„Eforturile noastre au fost îndreptate împotriva morții și împotriva divizării sau

chiar a ștergerii complete a Bosniei și Herțegovinei de pe hartă”, a declarat Zlatko
Disdarević, unul dintre redactorii din acea perioadă.

Ziariștii de la Oslobođenje au făcut din munca lor de fiecare zi un simbol al

rezistenței. Ei au continuat să distribuie ziarul chiar și atunci când șoferii
considerau că era prea periculos și când rețeaua de 700 de chioșcuri ale
Oslobođenje din toată Bosnia a fost distrusă, paginile de știri fiind tăiate și trimise
prin fax, apoi lipite la loc între ele, astfel încât cetățenii din alte orașe aflate în
luptă, cum ar fi Mostar, să le poată citi.

Ziariștii de la Oslobođenje au fost declarați Redactorii Internaționali ai Anului

în 1993 de către World Press Review pentru „curajul, tenacitatea și devotamentul
lor față de principiile jurnalismului”. Au fost recompensați și cu alte câteva premii
pentru jurnalism.

În 2006, ziarul a fost achiziționat de către două dintre cele mai mari întreprinderi
din oraș, iar pe site-ul său scrie acum că, deși organizarea s-a schimbat foarte
mult, „angajamentul față de libertate și justiție rămâne puternic”.

Vildana Selimbegovic, redactor, a reprezentat Oslobođenje la conferințele Rețelei

Premiului Saharov, inclusiv la cea mai recentă, din mai 2016. Ea a fost unul dintre
ziariștii care au lucrat la acest cotidian în timpul războiului și, deși marcată de
această experiență, își continuă activitatea cu dăruire.

76
 1993
OSLOBOĐENJE
Mișcarea LAS MADRES DE PLAZA DE MAYO a fost creată
de mamele argentiniene care își căutau copiii „dispăruți” în timpul „războiului
murdar” din Argentina din perioada 1976-1983, când regimul militar a răpit,
torturat și ucis sute de opozanți politici, a furat copiii prizonierelor și a șters orice
urmă a victimelor.

Membrele mișcării Las Madres, majoritatea femei casnice, fără legături cu

politica, au îndrăznit să protesteze împotriva dictaturii în perioada de apogeu a
acesteia și, după căderea regimului militar, au solicitat judecarea responsabililor
militari implicați, sute dintre aceștia fiind găsiți vinovați. Mișcarea a fost lansată
la 30 aprilie 1977, când paisprezece mame au organizat primul protest în Plaza
de Mayo, în fața palatului prezidențial Casa Rosada. Deși li s-a ordonat să se
împrăștie, unele mame curajoase au început să defileze lent, braț la braț, în piață.
Săptămână de săptămână, din ce în ce mai multe mame se alăturau protestelor,
iar din ce în ce mai mulți activiști de stânga și alte persoane acuzate de a fi
colaborat cu aceștia „dispăreau”.

Las Madres, cu simbolicele lor eșarfe albe, cu fotografii și numele copiilor dispăruți
și apeluri de a-și primi copiii înapoi, au început să atragă atenția internațională,
astfel încât, pentru a le opri, regimul le-a ucis pe trei dintre fondatoarele mișcării.
În decembrie 1977, Azucena Villaflor de Vincenti, Mary Ponce de Bianco și Esther
Ballestrino de Careaga au fost răpite, torturate și aruncate vii dintr-un avion. Alte
membre ale mișcării Las Madres au fost bătute și închise, dar acest lucru nu le-a
împiedicat să-și continue rezistența pașnică. Las Madres s-au reorientat pentru
a cere justiție după ce încălcările masive ale drepturilor omului, economia în
marasm și pierderea războiului din Insulele Falkland au condus la prăbușirea
regimului militar în 1983.

Mișcarea Las Madres de Plaza de Mayo, inclusiv grupul fondatoarelor, s-a divizat
în 1986 în două grupări: „Linia fondatoare”, axată pe legislație și pe recuperarea
trupurilor celor dispăruți, și „Asociația”, o facțiune politică mai radicală, care a
refuzat să recunoască moartea copiilor până când toți cei vinovați au fost aduși în
fața justiției.

În momentul în care Parlamentul European a omagiat mișcarea Las Madres de

Plaza de Mayo, acordându-i Premiul Saharov în 1992, Asociația se opunea eroic
încheierii proceselor care judecau abuzurile din timpul dictaturii.

Hebe de Bonafini, care a fost aleasă la conducerea mișcării încă nedivizate în 1979
și care este în prezent lider al Asociației, a acceptat Premiul Saharov în numele
copiilor mamelor, care au fost „primii care s-au luptat pentru libertate”. Mișcarea
Las Madres a utilizat suma primită odată cu premiul pentru a finanța diverse
inițiative sociale, printre care și înființarea Universidad Popular Madres de Plaza
de Mayo, iar Hebe de Bonafini a participat la conferința de constituire a Rețelei
Premiului Saharov în 2008.

Mișcarea Las Madres își continuă marșul de joi în Plaza de Mayo, însoțită de
mulțimi de susținători și de întrebările fără răspuns cu privire la soarta copiilor lor
dispăruți.

78
1992
LAS MADRES
DE PLAZA
DE MAYO
ADEM DEMAÇI este un simbol al luptei pentru independența Kosovo.
Implicat de mai mulți ani în politica țării în calitate de lider major, Demaçi a fost
și prizonier politic o lungă perioadă, petrecând în total 28 de ani în închisoare
pentru că a protestat împotriva modului în care erau tratați etnicii albanezi și a
criticat comunismul în timpul dictaturii iugoslave a lui Josip Broz Tito.

Scriitor născut în Priština, Kosovo, în 1936, Adem Demaçi a publicat primul său
volum de povestiri atunci când era încă în școala secundară. A studiat apoi
literatura, dreptul și educația și a publicat, între 1953 și 1958, aproximativ 20
de povestiri și un roman intitulat „Șerpii de sânge”, în care descria vendetele
sângeroase din Kosovo și Albania, roman care i-a adus faima literară. Scrierile lui
Demaçi au condus la prima sa arestare, în 1958. De atunci și până în 1990, Demaçi
și-a petrecut o mare parte din viață în închisoare din cauză că a luptat pentru
drepturile fundamentale ale albanezilor din Kosovo și că a dezvăluit adevărul
dur despre oprimarea de către sârbi a celor două milioane de albanezi kosovari.
Acesta a fost recunoscut de comunitatea drepturilor omului drept prizonier de
conștiință și a fost supranumit „Mandela din Balcani”. După ce a fost eliberat,
Adem Demaçi a preluat conducerea Consiliului pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților.

În 1991, i s-a decernat Premiul Saharov de către Parlamentul European pentru

integritatea de care a dat dovadă prin faptul că s-a opus „unui regim autoritar
și intolerant”. Acceptând premiul ca pe un omagiu adus populației din Kosovo,
Demaçi a declarat: „Libertatea de exprimare este primul pas, crucial, către
democrație. Fără libertate de exprimare nu există dialog, fără dialog nu se poate
stabili adevărul și fără adevăr progresul este imposibil.”

În 1996, acesta și-a început cariera politică și s-a înscris în Partidul Parlamentar
din Kosovo, al cărui președinte a devenit. El a făcut apel la un protest deschis
împotriva regimului sârb, argumentând că nonviolența nu înseamnă neapărat
pasivitate. A inițiat o campanie de proteste vizibilă, dar nonviolentă, împotriva
guvernării sârbe, cerând kosovarilor să iasă pe străzi și să stea nemișcați timp de
un minut, exact în același timp. În calitate de lider al celui de-al doilea partid ca
mărime din Kosovo, Demaçi a refuzat să candideze împotriva principalului său
rival, Ibrahim Rugova, în alegerile programate în 1998, considerând că „jocurile
politice” sunt nelalocul lor într-un moment de escaladare a conflictului cu Serbia
și al represiunii exercitate de aceasta împotriva Kosovo.

În 1998, Demaçi s-a alăturat Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK) ca

reprezentant politic al acesteia, după ce ajunsese la concluzia că strategia
nonviolenței nu aducea libertatea kosovarilor, care – susținea el – au dreptul de a
rezista represiunii dure la care erau supuși.

Demaçi a părăsit UCK în 1999, în semn de protest împotriva deciziei acesteia

de a participa la negocierile de pace de la Rambouillet, menite să pună
capăt conflictului cu Serbia. El a criticat acordul propus pentru că nu garanta
independența Kosovo.

Demaçi a rămas în Kosovo în timpul conflictului redeclanșat în urma eșecului

negocierilor în 1999 și a criticat alți lideri, inclusiv pe Ibrahim Rugova, pentru
faptul că au părăsit țara într-un moment istoric. Demaçi a descris Kosovo în

80
 1991
ADEM
DEMAÇI

timpul războiului ca „cea mai mare închisoare din Europa”. El însuși a fost arestat
de două ori de către autoritățile sârbe.

După război, Demaçi s-a dedicat în special reconcilierii etnice și reîntoarcerii

refugiaților. A preluat președinția Comisiei pentru înțelegere reciprocă, toleranță
și conviețuire, care reprezenta toate grupurile etnice din Kosovo, „deoarece
Kosovo este al tuturor” și pentru că „dorim o societate liberă, democratică și
plurietnică”. Demaçi este în continuare un lider de opinie politică în Kosovo,
pledând pentru modificarea sistemului electoral din țară, în contextul reluării, în
2015, a negocierilor dintre Priština și Belgrad.

Demaçi a participat la conferința de constituire a Rețelei Premiului Saharov în

2008.
Rolul de lider jucat deAUNG SAN SUU KYI în lupta pentru
democrație din Myanmar/Birmania a fost recunoscut prin acordarea Premiului
Saharov în 1990. Douăzeci și trei de ani mai târziu, la 22 octombrie 2013, Aung
San Suu Kyi a putut în cele din urmă să primească personal Premiul Saharov
pentru libertatea de gândire.

Într-o ceremonie desfășurată la Parlamentul European, în cuvântarea adresată

reprezentanților aleși ai celor 28 de state membre, Aung San Suu Kyi, care a fost
mult timp prizonieră politică, a pledat cu înflăcărare pentru valorile democratice,
subliniind că tranziția Myanmarului/Birmaniei către acestea este departe de a fi
încheiată. Constituția – a susținut ea – asigură un rol privilegiat armatei, situație
care trebuie schimbată pentru a garanta dreptul cetățenilor din Myanmar/
Birmania „de a trăi în acord cu propria conștiință” și de „a-și hotărî propriul
destin”. Aung San Suu Kyi a făcut apel la comunitatea internațională pentru a
continua să susțină evoluția democrației și a drepturilor omului în Myanmar/
Birmania și a mulțumit Parlamentului European pentru îndelungatul sprijin pe
care l-a acordat cauzei pentru care luptă.

Fiică a lui Aung San, erou național al Birmaniei independente, care a fost
asasinat când ea avea numai doi ani, și a lui Khin Kyi, o bine-cunoscută membră
a diplomației birmane, Suu Kyi a fost martoră la represiunea brutală împotriva
protestatarilor care se opuneau regimului militar al lui U Ne Win, când s-a
întors în Myanmar/Birmania, în 1988, pentru a-și îngriji mama aflată pe moarte.
Masacrele au determinat-o pe Suu Kyi, cunoscută ca „the Lady”, să se angajeze
într-o luptă nonviolentă pentru democrație și drepturile omului. În 1990, partidul
condus de ea, Liga Națională pentru Democrație, a reputat o victorie zdrobitoare
la alegerile naționale, însă junta militară nu numai că a refuzat să cedeze puterea,
dar i-a arestat și i-a supus unei represiuni sângeroase pe susținătorii Ligii.

82
 1990
AUNG SAN
SUU KYI

Suu Kyi a petrecut cea mai mare parte a următoarelor două decenii de după 1990
în închisoare sau în arest la domiciliu și, în această perioadă, autoritățile i-au
refuzat soțului ei britanic viza pentru a veni să o viziteze în Myanmar, în pofida
faptului că fusese diagnosticat cu cancer în 1997. Autoritățile din Myanmar/
Birmania au ignorat apelurile internaționale care cereau să i se acorde o viză
acestuia pentru a o vizita pe Suu Kyi în aceste împrejurări dificile, îndemnând-o,
în schimb, pe ea să părăsească țara. Anticipând faptul că nu i se va permite să se
reîntoarcă, ea a refuzat să plece și nu și-a mai revăzut niciodată soțul. El a murit
în 1999. În 2010, la primele alegeri organizate după douăzeci de ani în Myanmar/
Birmania, „the Lady” se afla încă în arest la domiciliu, dar a fost eliberată la șase
zile după aceea.

Suu Kyi a candidat la alegerile parlamentare parțiale din aprilie 2012, la care
partidul pe care îl reprezenta a obținut 43 din cele 45 de locuri disponibile,
transformând-o în lider al opoziției parlamentare, în timp ce țara începea
reformele democratice. Ca lider al opoziției, Aung San Suu Kyi a pledat
pentru o modificare a constituției țării pentru a-i permite să candideze la
alegerile prezidențiale, de la care este exclusă printr-o dispoziție care prevede
îndepărtarea candidaților cu legături strânse cu un resortisant străin. Fiii lui Suu
Kyi sunt britanici.

În 2015, Liga Națională pentru Democrație a câștigat cu majoritate alegerile din

Myanmar/Birmania. Deoarece constituția nu îi permitea lui Aung San Suu Kyi să
devină președintă, Htin Kyaw, aliatul său de multă vreme, a preluat acest rol în
martie 2016, cu toate că Suu Kyi a anunțat că va fi „deasupra președintelui” și a
ocupat funcția de ministru al afacerilor externe.

83
 ALEXANDER DUBČEK (1921-1992) a fost o figură marcantă a
mișcării de reformă cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga”, care s-a
desfășurat în Cehoslovacia în 1968.

Provenit dintr-o familie care credea în construirea socialismului în Uniunea

Sovietică, Dubček s-a alăturat în secret, în 1939, Partidului Comunist și rezistenței
clandestine împotriva statului slovac progerman.

În 1968, comunist devotat, Dubček a devenit noul prim-secretar al Partidului

Comunist din Cehoslovacia și a încercat să liberalizeze regimul comunist. A inițiat
o serie de reforme, oferind presei o mai mare libertate de exprimare, reabilitând
victimele epurărilor politice din perioada stalinistă, lansând un program de
reforme economice, precum și o democratizare pe scară largă a vieții politice din
Cehoslovacia. Reformele sale au stârnit însă îngrijorare la Moscova, iar eforturile
sale de a da socialismului o „față umană” au fost spulberate la 21 august 1968,
odată cu tancurile Pactului de la Varșovia, care au preluat controlul asupra
orașului Praga. Dubček a fost răpit de KGB, dus la Kremlin și deținut pentru o
scurtă perioadă.

În 1970, a fost acuzat de trădare, eliberat din funcție și exclus din Partidul
Comunist din Cehoslovacia. Timp de 15 ani, a trăit ca simplu muncitor și a revenit
în viața politică abia în 1988, ca militant pentru drepturi civile.

Când i s-a acordat Premiul Saharov, la 22 noiembrie 1989, Dubček era încă un
cetățean căruia nu i se recunoșteau drepturile omului (5), însă, la doar câteva
zile după aceasta, la 28 noiembrie, „Revoluția de catifea” a răsturnat Partidul
Comunist din Cehoslovacia de la putere.

(5) „25 de ani de la înființarea Premiului Saharov: Parlamentul European susține libertatea de
gândire”, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 55.
 1989
ALEXANDER
DUBČEK

Într-un mesaj adresat Parlamentului la 10 decembrie 1989, cu doar patru zile

înainte de a muri, Saharov scria: „Sunt convins că suflul de libertate de care s-au
bucurat cehii și slovacii în perioada în care Dubček era la conducere a constituit
prologul revoluțiilor pașnice care au loc acum în Europa de Est, inclusiv în
Cehoslovacia.”

După revoluția din 1989 din Cehoslovacia, Alexander Dubček a fost ales
președinte al Adunării Federale, ocupând această funcție în perioada 1989-1992.
Adresându-se Parlamentului European în ianuarie 1990, când i s-a decernat
Premiul Saharov, Dubček a remarcat că „până și în momentele cele mai dificile
ale istoriei lor, națiunile care alcătuiesc țara mea nu au încetat niciodată să se
considere ca participante la marea luptă pentru libertate a omenirii” și, de la
„Primăvara de la Praga” până la „Revoluția de catifea”, „idealurile de libertate,
suveranitate și justiție socială nu au încetat niciodată să existe”.

Alexander Dubček a murit într-un accident de mașină în 1992.

85
NELSON ROLIHLAHLA MANDELA. „Ceea ce contează în
viață nu este simplul fapt că am trăit, ci schimbarea pe care am adus-o în viața
celorlalți”, a spus Nelson Mandela.

Nelson Mandela a murit la 5 decembrie 2013, în reședința sa din Johannesburg,

la vârsta de 95 de ani. Moartea sa a îndurerat oameni din întreaga lume, dar a
însemnat și celebrarea unei vieți dedicate libertății, democrației și egalității.

Mandela și disidentul sovietic Anatoli Marcenko au fost primele persoane cărora li

s-a acordat Premiul Saharov al Parlamentului European, în 1988. În acea perioadă,
Mandela se afla încă în arest la domiciliu, ordonat de regimul de apartheid din
Africa de Sud, care l-a ținut în detenție timp de 27 de ani pentru că a luptat
împotriva rasismului.

A fost un membru activ al Congresului Național African și cofondator al primului

cabinet de avocatură al persoanelor de culoare din Africa de Sud, care a devenit
din ce în ce mai militant pe măsură ce regimul de apartheid devenea mai
apăsător. Mandela a fost condamnat la închisoare pe viață în 1964 și eliberat,
în cele din urmă, în 1990, când regimul de apartheid a început să cedeze sub
presiunea internațională și internă.

La scurt timp după eliberare, Mandela s-a adresat Parlamentului European,

vorbind despre necesitatea de a găsi o soluție justă și de durată pentru
transformarea Africii de Sud într-o „țară unită, democratică și fără rasism”. El
considera că orice altă soluție mai puțin ambițioasă ar constitui „o insultă adusă
memoriei nenumăraților patrioți din Africa de Sud și din regiune care și-au
sacrificat viața pentru ca noi să trăim astăzi și să putem spune cu încredere că
sfârșitul regimului de apartheid se apropie”.

În anii ’90, Mandela a condus tranziția Africii de Sud de la apartheid la o

democrație rasial incluzivă. În calitate de președinte, între 1994 și 1999, a
promovat „adevărul și reconcilierea” ca o cale către pace.

La moartea sa, în 2013, omagiile au fost numeroase, inclusiv din partea Rețelei
Premiului Saharov. „Astăzi, Africa de Sud și-a pierdut un părinte, iar lumea a
pierdut un erou. Aduc omagiu uneia dintre cele mai importante personalități
ale epocii noastre. Astăzi, Nelson Mandela a murit, însă moștenirea pe care
ne-a lăsat-o este eternă”, a declarat Martin Schulz, Președintele Parlamentului
European și copreședinte al Rețelei Premiului Saharov.

„Nelson Mandela ne-a făcut să înțelegem că nimeni nu ar trebui să fie pedepsit

din cauza culorii pielii sau a circumstanțelor în care s-a născut. Ne-a făcut, de
asemenea, să înțelegem că putem schimba lumea – putem schimba lumea prin
schimbarea atitudinilor și a percepțiilor”, a spus Aung San Suu Kyi.

„Caracterul unic al vieții lui Nelson Mandela constă în sacrificiul său, în

demnitatea și în geniul său politic, care au condus la înfrângerea pe cale pașnică a
unui rău care se numără printre cele mai mari ale timpurilor moderne”, a declarat
Kofi Annan.

86
 1988
NELSON
ROLIHLAHLA
MANDELA
ANATOLI MARCENKO (1938-1986). „Viața eroică și activitatea
lui Anatoli Marcenko reprezintă o contribuție enormă la cauza democrației,
umanismului și justiției”, scria Andrei Saharov însuși într-o scrisoare adresată
Parlamentului European, în care îl recomanda pe Marcenko pentru premiu.
Anatoli Marcenko a fost unul dintre cei mai cunoscuți disidenți din Uniunea
Sovietică. A murit în închisoarea din Cistopol, după trei luni de grevă a foamei
pentru eliberarea tuturor prizonierilor de conștiință sovietici. Anatoli Marcenko
a murit la doar 48 de ani, petrecând peste 20 de ani în închisoare și în exil
intern. Protestul internațional care a avut loc după moartea sa a constituit
un factor major care l-a determinat în cele din urmă pe Mihail Gorbaciov, la
vremea respectivă secretar general al Partidului Comunist, să autorizeze în 1987
eliberarea a numeroși deținuți politici.

Marcenko a devenit foarte cunoscut datorită cărții intitulate Mărturia mea, o carte
autobiografică despre perioada petrecută în lagărele de muncă și închisorile
sovietice, scrisă în 1966. Cartea, copiată de mână în clandestinitate de disidenți
și apoi publicată în Occident, a fost prima publicație care prezentat lagărele
și închisorile din perioada poststalinistă, atrăgând atenția întregii lumi asupra
faptului că gulagurile nu au fost desființate odată cu sfârșitul regimului lui Stalin.

Publicarea acestei cărți a condus la retrimiterea lui Marcenko în închisoare pentru

propagandă antisovietică, dar, înainte de a fi plasat din nou în detenție în 1968,
s-a declarat deschis disident, denunțând public condițiile de prizonierat în care
erau ținuți deținuții politici. Într-o scrisoare deschisă către presă din iulie 1968,
Marcenko a avertizat că Uniunea Sovietică nu va permite continuarea „Primăverii
de la Praga”, previziune care s-a adeverit în august, când tancurile Pactului de
la Varșovia au invadat Cehoslovacia, iar Marcenko a fost din nou condamnat la
închisoare și apoi la exil.

Cu toate acestea, cu cât represiunea a fost mai aspră, cu atât a fost mai puternică
și voința lui Marcenko de a acționa. El a devenit unul dintre fondatorii influentului
Grup „Helsinki” de la Moscova, împreună cu Andrei Saharov și actualul lider,
Liudmila Alexeeva. Grupul a fost înființat în 1976 pentru a monitoriza respectarea
de către Uniunea Sovietică a clauzelor privind drepturile omului din Actul final
de la Helsinki din 1975, primul act al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în
Europa, al cărei obiectiv era să îmbunătățească relațiile dintre blocul comunist și
Occident.

Marcenko a fost arestat și închis pentru ultima oară în 1980, pentru publicarea
celei din urmă cărți intitulate A trăi ca oricine. Nu a supraviețuit sentinței de 15
ani de închisoare. Moartea sa în închisoare nu a fost niciodată anchetată de
autorități.

Soția sa, Larissa Bogoraz, ea însăși militantă și nominalizată la Premiul Saharov,

a primit în numele său premiul acordat postum în 1988, la crearea Premiului
Saharov de către Parlamentul European.

88
 1988
ANATOLI
MARCENKO
Potrivit sondajelor de opinie, cetățenii Uniunii Europene consideră că drepturile
omului constituie o valoare pe care Parlamentul European ar trebui să o apere
în mod prioritar. Drepturile omului sunt integrate în tratatele Uniunii și în
Carta drepturilor fundamentale a UE, precum și în politicile UE în domeniul
relațiilor externe, inclusiv în Planul de acțiune al UE privind drepturile omului și
democrația pentru perioada 2015-2020. În relațiile sale cu țările terțe, Uniunea
are obligația de a promova democrația, statul de drept, universalitatea și
indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea
demnității umane, principiile egalității și solidarității și respectarea principiilor
Cartei ONU și ale dreptului internațional. Rolul Parlamentului European este cel al
unui actor esențial în apărarea și promovarea democrației, libertății de exprimare,
alegerilor corecte și universalității drepturilor omului.

Parlamentul European nu numai că acordă anual Premiul Saharov, ci promovează

și apără drepturile omului prin rezoluții cu privire la chestiuni urgente din
domeniul drepturilor omului, printr-un raport anual privind drepturile omului și
democrația în lume și politicile Uniunii Europene în această privință, prin dialog
și diplomație parlamentară cu omologii și autoritățile din țările terțe, prin audieri
pe tema unor aspecte legate de drepturile omului în cadrul reuniunilor comisiilor,
prin participarea la misiuni de observare a alegerilor în întreaga lume, prin acțiuni
comune ale Rețelei Premiului Saharov și prin Bursa Saharov pentru apărătorii
drepturilor omului și alte acțiuni în domeniul drepturilor omului în parteneriat cu
parlamentele naționale și societatea civilă.

În rezoluțiile de urgență referitoare la drepturile omului adoptate în fiecare

sesiune plenară de la Strasbourg, Parlamentul aduce în prim-plan și ia poziție
cu privire la încălcările drepturilor omului din întreaga lume. De asemenea,
își reiterează pozițiile clare față de prevenirea torturii și împotriva pedepsei
capitale, față de protecția apărătorilor drepturilor omului, prevenirea conflictelor,
drepturile femeilor și ale copiilor, protecția minorităților și drepturile popoarelor
indigene și ale persoanelor cu dizabilități din întreaga lume. Rezoluțiile
Parlamentului European reprezintă deseori o bază pentru acțiunile întreprinse
de Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, de Comisia Europeană și de Serviciul
European de Acțiune Externă și, uneori, acestea au un impact imediat asupra
acțiunilor guvernelor în cauză.

Parlamentul European supervizează relațiile externe ale UE, întrucât

competențele sale legislative îi permit să blocheze încheierea unor acorduri
cu state terțe în cazul în care există încălcări grave ale drepturilor omului și
ale principiilor democratice. Parlamentul insistă asupra respectării stricte a
clauzelor privind drepturile omului, care sunt incluse în mod sistematic în astfel
de acorduri. În aprilie 2011, Parlamentul a solicitat UE să suspende negocierile
privind un acord de asociere între UE și Siria, iar în septembrie 2011, Acordul de
cooperare între UE și Siria a fost parțial suspendat „până când autoritățile siriene
vor înceta încălcările sistematice ale drepturilor omului”.

90
 UNIUNEA EUROPEANĂ
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN ÎN
DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

În contextul politicii externe și de securitate comune și al politicii de cooperare

pentru dezvoltare, dreptul UE prevede ca obiectiv „dezvoltarea și consolidarea
democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale”. Acest obiectiv a fost în mod explicit integrat în
mare parte datorită Parlamentului European. În fiecare an, Parlamentul adoptă
un raport propriu privind Raportul anual al Vicepreședintelui Comisiei/Înaltului
Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate
către Parlamentul European, cu privire la principalele aspecte și decizii ale politicii
externe comune și de securitate (PESC) a UE.

Subcomisia pentru drepturile omului (DROI) este principalul organism

responsabil de activitatea parlamentară desfășurată în domeniul drepturilor
omului și oferă un for periodic în cadrul căruia deputații în Parlamentul European,
actorii internaționali, experții și societatea civilă propun și evaluează măsurile
UE și cele internaționale cu privire la aspecte legate de drepturile omului. De
asemenea, DROI participă periodic la astfel de discuții sau invită alte comisii ale
Parlamentului European la acestea. Rapoartele și rezoluțiile elaborate de aceasta
sunt adoptate de către Comisia pentru afaceri externe (AFET). De asemenea,
Comisia pentru dezvoltare (DEVE) poartă discuții periodice pe tema drepturilor
omului în țările în curs de dezvoltare. Delegațiile comisiilor abordează chestiuni
legate de drepturile omului și în cursul vizitelor în diferite țări.

Parlamentul și-a consolidat, de asemenea, rolul în domeniul apărării drepturilor

omului prin susținerea democrației parlamentare și a dialogului politic
parlamentar, delegațiile sale permanente organizând audieri cu reprezentanții
societății civile din țările terțe și trimițând delegații ad-hoc care să evalueze
la fața locului situația drepturilor omului. Principalele forumuri ale dialogului
politic dintre Parlamentul European și parlamentarii din țările terțe sunt
Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE, Adunarea Parlamentară a Uniunii
pentru Mediterana, Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană și Adunarea
Parlamentară Euronest cu partenerii est-europeni.

Parlamentul European și-a utilizat deja competențele bugetare pentru a crește

substanțial resursele alocate programelor pentru democrație și drepturile omului
și a luptat cu succes pentru a menține funcțional Instrumentul european pentru
democrație și drepturile omului, un instrument financiar și de politică esențial
pentru susținerea societății civile și a apărătorilor drepturilor omului, în special a
celor în pericol de a-și pierde viața.

În completarea activităților sale în domeniul drepturilor omului, Parlamentul

European se angajează să sprijine alegerile libere și corecte în țările din afara UE,
întrucât acestea reprezintă un instrument esențial în construirea democrației,
asigurarea legitimității și creșterea încrederii cetățenilor în instituții. Deputații
din Parlamentul European conduc în mod regulat și iau parte la misiunile UE de
observare a alegerilor, pentru a se asigura că dreptul cetățenilor de a-și alege
conducătorii este pe deplin respectat.

91
ANDREI SAHAROV
& ELENA BONNER
NADIA
MURAD
 LAMIYA
AJI BASHAR
 RAIF
BADAWI
 DENIS
MUKWEGE
 MALALA
YOUSAFZAI
 NASRIN
SOTOUDEH
 JAFAR
PANAHI
MOHAMED
BOUAZIZI
 ALI
FERZAT
 ASMAA
MAHFOUZ
 AHMED
EL SENUSSI
 RAZAN
ZAITOUNEH
GUILLERMO
FARIÑAS
LIUDMILA ALEXEEVA
ORGANIZAȚIA
„MEMORIAL"
HU
JIA
SALIH MAHMOUD
MOHAMED OSMAN
ALEAKSANDR
MILINKEVICH
 „REPORTERI
FĂRĂ FRONTIERE"
 DAMAS
DE BLANCO
HAUWA
IBRAHIM
 JANA LITVINA
ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR
DIN BELARUS
 KOFI ANNAN
ORGANIZAȚIA
NAȚIUNILOR UNITE
OSWALDO JOSÉ
PAYÁ SARDIÑAS
 NURIT
PELED-ELHANAN
 IZZAT
GHAZZAWI
DOM ZACARIAS
KAMWENHO
FERNANDO SAVATER
¡BASTA YA!
XANANA
GUSMÃO
IBRAHIM
RUGOVA
SALIMA
GHEZALI
 WEI
JINGSHENG
LEYLA
ZANA
TASLIMA
NASREEN
OSLOBOÐENJE
 LAS MADRES
DE PLAZA DE MAYO
 ADEM
DEMAÇI
AUNG SAN
SUU KYI
ALEXANDER
DUBČEK
 NELSON
ROLIHLAHLA MANDELA
 ANATOLI
MARCENKO
Toate desenele au fost realizate de Ali Ferzat,
laureat al Premiului Saharov 2011
Numeroase alte informații despre Uniunea Europeană sunt disponibile la adresa
europa.eu
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016
Print ISBN 978-92-823-9566-0 doi:10.2861/816939 QA-02-16-695-RO-C
PDF ISBN 978-92-823-9594-3 doi:10.2861/7477 QA-02-16-695-RO-N
© Uniunea Europeană, 2016

Ilustrații
Uniunea Europeană
Andrei Saharov © Yury Rost
Nadia Murad © Darko Vojinovic/AP
Lamiya Aji Bashar © Enric Vives-Rubio/PÚBLICO
Raif Badawi © Amnesty International
Denis Mukwege © Stichting Vluchteling
Razan Zaitouneh © Razan Zaitouneh
„Reporteri fără frontiere” © AFP / Jack Guez
„Doamnele în alb” (Damas de Blanco) © Javier Galeano / AP
Anatoli Marcenko © Wojtek Laski / ISOPIX

Reproducerea textului este autorizată cu condiția menționării sursei.

Adrese de contact ale Parlamentului European
PARLEMENT EUROPÉEN / EUROPEES PARLEMENT
Rue Wiertz 60/Wiertzstraat 60
1047 Bruxelles/Brussel
BELGIQUE/BELGIË
Tel. +32 22842111

PARLEMENT EUROPÉEN
Plateau du Kirchberg
2929 Luxembourg
LUXEMBOURG
Tel. +352 4300-1

PARLEMENT EUROPÉEN
1 Avenue du Président Robert Schuman
67070 Strasbourg Cedex
FRANCE
Tel. +33 388174001

Pentru informații suplimentare, vă rugăm să consultați:

europarl.europa.eu
europarl.europa.eu/sakharov
 QA-02-16-695-RO-N

europarl.europa.eu/sakharov