Sunteți pe pagina 1din 5

Etica și deonndologia profesională.

Realizat:Pavlevici Dorina gr,204 AS


Sarcini:

1. Dileme etice ale asistentului social.

Dileme etice În activitatea practică, după cum s-a menţionat deja, asistentul social se
întâlneşte cu o serie de greutăţi, situaţii extrem de complicate, când este impus să aleagă între
lităţi de a acţiona, între angajamente uneori contradictorii sau dileme care presupun implicaţii
valorice. Esenţa conflictelor deontologice în asistenţa socială ţine de contradicţia dintre ceea
ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Modificările lor pot fi prezentate în calitate de conflicte ale
priorităţilor „trebuie-ului” faţă de societate şi stat, profesie, colegi, beneficiari şi faţă de sine
însuşi. Într-un asemenea gen de încurcături, dificultăţi, s-ar părea că este raţional ca asistentul
social să se adreseze la principiul filosofic general: generalul, inclusiv în etică şi în etica
profesională, totdeauna are prioritate faţă de particular, esenţialul – faţă de neesenţial. Cu
toate acestea, în activitatea practică specialistului adesea îi vine greu să decidă faţă de cine să-
şi facă datoria în primul rând: faţă de societate şi stat sau faţă de beneficiar; faţă de beneficiar
sau faţă de sine însuşi; faţă de profesie sau faţă de colegi etc.? Nu totdeauna este uşor să
identifici esenţialul şi neesenţialul, generalul şi particularul.Mai mult,aplicarea acestui
principiu este îndreptăţită, doar atunci când conflictul este unul real şi nu inventat, imaginat,
subiectiv. Printre situaţiile de risc cu care se confruntă deseori asistenţii sociali în activitatea
practică sunt, de exemplu, cazurile când: Binele individului/persoanei asistate este în conflict
cu binele celorlalţi şi în care se cere să fie găsită o soluţie optimă cu posibilităţi de stabilire a
unui echilibru între părţi. Orice beneficiar este cointeresat să i se rezolve pe deplin
problemele, pe când societatea şi statul, ţinând cont de situaţia social-economică, pot
considera (şi să-şi expună poziţia în acte juridico-normative) că soluţionarea definitivă a
problemelor, în special a celor materiale, ale unui beneficiar aparte este imposibilă. În
realitate, nu putem considera că dorinţa beneficiarului de a avea o viaţă omenească, dar nu
una searbădă, este ceva nenormal. În timpul de faţă, statul şi asistenţa socială nu dispun, însă,
de posibilitatea de a asigura tuturor beneficiarilor nivelul de trai dorit. Situaţia dată poate
provoca asistentul social să opună interesele societăţii şi ale beneficiarului. Astfel, asistentul
social, uitând că societatea moldovenească, după unii sau alţi indicatori, constă în prezent în
cea mai mare parte din oameni etc.? Obiectivitatea în aprecierea propriei i vulnerabili, va
începe să-i opună pe aceştia beneficiarului său. Şi mai îngrijorător este un alt paradox:
asistentul social, comparând nivelul bunăstării proprii (în primul rând, cel material) cu cel al
beneficiarului, căruia, în virtutea obligaţiilor sale profesionale, îi oferă servicii şi ajutor
material, poate ajunge la concluzii puţin îmbucurătoare. Compararea propriului nivel de viaţă
cu cel al altor oameni este, desigur, un fenomen normal pentru fiecare persoană. De aceea,
sentimentul nedreptăţii şi jignirii poate apărea şi la specialiştii din diferite domenii, inclusiv
cel al asistenţei sociale, slab remunerate. În asemenea cazuri, asistentul social va trebui să facă
o analiză etico-axiologică minuţioasă a situaţiei beneficiarului în contextul realităţii sociale şi,
în baza rezultatelor obţinute, să decidă ce prezintă prin sine o valoare mai mare: generalul sau
particularul, materialul sau spiritualul, interesele grupului, comunităţii, societăţii sale ale unui
individ aparte ..? O altă grupă de dileme etice ţine de conflictul dintre valorile personale şi
cele profesionale ale asistentului social. Asistentul social poate să nu fie de acord cu
beneficiarul după motivele sale politice, religioase, morale sau alte motive, dar el este obligat
să-şi îndeplinească datoria profesională faţă de toţi beneficiarii, care şi ar fi opiniile ţiile faţă
de profesie şi beneficiar, indiferent de divergenţele valorice. Sentimentul datoriei asistentului
social cere de la el o consacrare profesională şi personală totală activităţii, orientate spre
realizarea scopurilor puse lui de către profesie, societate, colectivul de muncă, beneficiar.
Această cerinţă determină rigid conduita specialistului în toate domeniile activităţii
profesionale practice. Mai mult, asistenţa socială nu aparţine activităţilor profesionale limitate
în spaţiu şi timp. După ce s-a sfârşit ziua de muncă, asistentul social nu mai încetează să fie
asistent social. Expresia că asistenţa socială nu este atât o profesie cât o soartă a omului
demonstrează elocvent pătrunderea ei în toate sferele vieţii specialistului. Stereotipurile
profesionale se transferă uneori pe neobservate în viaţa lui cotidiană, transformându-se, cu
trecerea timpului, în obişnuinţă. Aceasta nu înseamnă însă că asistentul social trebuie să fie o
personalitate 214 Capitolul IV complet înghiţită de practica profesională nemijlocită. Într-o
asemenea situaţie vor avea de suferit atât profesia, cât şi beneficiarul, şi asistentul social ca
personalitate, precum şi anturajul său. Un astfel de asistent social va deveni o anexă (lipsită de
personalitate) a profesiei, dar nu un subiect al ei. Asistentul social poate şi trebuie să aibă
propriul „eu”, care include nu doar interese profesionale, dar şi interese sociale, spirituale,
culturale etc., să fie o personalitate multilateral dezvoltată, să trăiască o viaţă pe deplin
valoroasă. În caz contra se poate profes r, el nu va fi atractiv pentru beneficiar, nu va avea ce
oferi acestuia. Asistentul social are dreptul la fericire, dezvoltare, autoperfecţionare,
construirea vieţii conform alegerii personale într-o măsură nu mai mică decât beneficiarul.
Asistenţa socială nu este un mijloc de limitare, chinuire, abdicare. În perfecţionarea
asistentului social ca profesionist şi personalitate, în bunăstarea şi armonia vieţii lui personale
este cointeresat nu doar el singur, dar şi profesia, şi societatea, şi beneficiarul. Bunăstarea,
prosperitatea sunt atractive: omul este înclinat într-o măsură mai mare să aibă încredere în
opinia, sfaturile şi îndrumările persoanelor prospere, decât ale celor ce nu au capacitatea să se
folosească de propriile cunoştinţe, sau cunoştinţele şi posibilităţile cărora sunt de o calitate
destul de suspicioasă. Includerea totală a asistentului social în activitatea profesională produce
în cazul în care el este în esenţă prosper şi nimic important nu-l mai împiedică să se
concentreze asupra lucrului1 . Aşadar, specialistul trebuie să înveţe a îmbina în situaţii
concrete interesele profesionale cu cele personale, să evite contradicţiile dintre ele − lucru pe
deplin realizabil, dacă activitatea ională corespunde vocaţiei specialistului, valorilor şi
idealurilor lui principale, reprezentărilor sale despre datoria morală.
2.Istoria elaborării codului deontologic as asistentului social.
Deontologia profesională este formalizată în Coduri speciale, numite, după cum s-a
menţionat deja, Cod etic sau Cod deontologic. Codul deontologic al asistenţei sociale
reprezintă o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din aderarea deliberată la
profesia de asistenţă socială. El constituie un cadru teoretic de referinţă cu menirea de a
clarifica drepturile şi datoriile profesiunii, elaborate în acord cu legislaţia, aspectele
morale ale activităţii profesionale. Codul deontologic al asistenţei sociale stipulează
standarde/imperative morale generale, principii şi norme, valori ce modelează luarea
deciziilor privind cea mai adecvată acţiune. Imperativele morale generale se referă, de
regulă, la apărarea drepturilor fundamentale ale omului, la justiţia socială, protecţia
sănătăţii, bunăstării, satisfacerea nevoilor sociale, la integritate, onestitate, încredere,
corectitudine, non-discriminare, confidenţialitate, autodisciplină etc. În baza Codului
deontologic, asistenţii sociali pot identifica modul corect de acţiune din punct de vedere
moral. Astfel, Codul deontologic al profesiei de asistent social din România1 „stabileşte
normele obligatorii de conduită profesională a asistenţilor sociali, respectiv a membrilor
Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali din România”, având ca scop „reglementarea
principiilor şi regulilor de conduită a asistenţilor sociali pentru a preveni apariţia unor
situaţii care ar putea afecta reputaţia şi buna practică a acestora, dezvoltarea şi
consolidarea Colegiului, precum şi imaginea corpului profesoral al asistenţilor sociali în
general”.
Orice Cod deontologic, indiferent de profesia căreia i se adresează, include/conţine un
set de valori şi principii, drepturi şi îndatoriri, libertăţi şi responsabilităţi, pe care
specialiştii trebuie să le respecte atunci când îşi exersează activitatea. Scopul fundamental
al acestora este de a ghida practicienii din fiecare profesie din punct de vedere moral, dar
şi din punctul de vedere al valorilor admise în contextul mai larg al societăţii. În alţi
termeni, un Cod deontologic încearcă să transpună valorile profesionale în cadre
comportamentale1 . Obiectivele principale, de exemplu, ale Codului Etic NASW sunt
următoarele:
- identifică valorile fundamentale pe care se întemeiază misiunea asistenţei sociale;
- rezumă principiile generale care reflectă valorile etice de bază ale profesiei şi stabileşte
un set de standarde etice specifice, care ar trebui să fie utilizate pentru a ghida practica
asistenţei sociale;
- ajută asistenţii sociali să identifice considerente/puncte de vedere relevante, atunci când
apar conflicte ce ţin de obligaţiile profesionale sau de incertitudini etice;
- asigură cu standarde etice prin care publicul larg poate menţine sub control profesia
asistenţei sociale;
- informează practicienii cu ceea ce apare nou în domeniul misiunii, valorilor, principiilor
etice şi standardelor etice ale asistenţei sociale;
- formulează standarde pe care asistenţa socială le poate utiliza pentru a evalua dacă
lucrătorii sociali s-au angajat într-un comportament lipsit de etică.
Codurile etice ale asistenţilor sociali au, desigur, scopuri şi sarcini comune, ceea ce
condiţionează asemănarea lor. Cu toate acestea, ele nu pot să nu conţină şi unele deosebiri,
generate de specificul mentalităţii popoarelor, de tradiţiile şi obiceiurile lor naţionale,
gradul de dezvoltare socioeconomică, statutul asistenţei sociale din ţara respectivă. În
conţinutul unor coduri etice ale asistenţilor sociali, precum sunt, de exemplu, cele
elaborate de asociaţiile profesionale ale statelor multinaţionale, pot fi reflectate într-o
anumită măsură tradiţiile, stabilite în acordarea primelor forme de ajutor reciproc şi
binefacere, iar mai apoi − în asistenţa socială ca gen specific de activitate profesională.