Sunteți pe pagina 1din 3

Evoluția perspectivelor asupra dreptului natural

Atenție: Acesta este doar un material orientativ, creat pentru a vă ajuta să parcurgeți mai ușor
manualul indicat la curs de către doamna profesor. În niciun caz nu trebuie studiat în mod
independent, ci doar ca instrument ajutător și în subsidiar față de manual și notele de curs.

Grecia Antică:

Platon: Dreptul natural este un ansamblu de norme imuabile care se aplică tuturor
ființelor. Deoarece dreptul natural este o expresie a voinței divine, dreptul natural trebuie
să fie principala sursă a dreptului pozitiv. De altfel, Platon nu creează o distincție clară
între normele juridice, morale și religioase, desemnându-le pe toate prin termenul dikaion.

Aristotel: Dreptul natural este tot un ansamblu de norme imuabile care se aplică tuturor
ființelor, fiind în continuare perceput ca o expresie a voinței divine. Dreptul natural
rămâne prinicipala sursă a dreptului pozitiv, însă rolul dreptului pozitiv este mai bine
conceptualizat. Se face diferența între raporturile dintre cetățeni în exercițiul atribuțiilor
publice (sfera publică) și raporturile dintre cetățeni în viața privată (sfera privată). În
continuare există o confuzie între norme morale, norme juridice și norme religioase,
denumite toate prin dikaion.

Roma Antică:

Cicero: Influențat de operele filosofice elene, Cicero privește dreptul natural drept un
ansamblu de norme imuabile („ea este o lege veritabilă, constantă, eternă”1. Dreptul natural
continuă să reprezinte sursa de inspirație pentru crearea și dezvoltarea dreptului pozitiv,
dar aceasta nu înseamnă că dreptul pozitiv nu are dreptul să deroge de la dreptul natural.
Dreptul pozitiv (jus gentium) este creat pentru a răspunde nevoilor curente ale societății.
Dreptul natural, din care se extrage noțiunea de echitate (aequitas), reprezintă originea
principiilor dreptului pozitiv2.

Evul Mediu Creștin Occidental

Augustin: În opera lui Augustin, în funcție de criteriul raportării la divinitate, normele pot
fi împărțite în două categorii distincte: dreptul divin (jus divinarum), un ansamblu de
norme de origine divină revelate sau nu omului și celelalte norme, dreptul natural (jus
naturalis) și dreptul pozitiv (jus humanorum), norme care sunt un produs direct sau indirect
al voinței divine. Dreptul natural rămâne o sursă a dreptului, însă nu principala sursă,
precum la autorii anterior menționați. Dreptul pozitiv ar trebui să încerce să respecte
ordinea naturală, deoarece aceasta este un produs direct al voinței divine, dar nu trebuie
să se limiteze la aceasta, deoarece idealul este acela de a se conforma dreptului divin 3.

1 Simona Cristea, Doctrine Juridice, ediția a VII-a, editura Universul Juridic, București, 2017, p. 38.
2 Idem, p. 40.
3 Idem, p. 50.
Toma d'Aquino: Toma d'Aquino este primul din seria autorilor studiați care privește
dreptul natural drept un ansamblu de norme muabile. Dacă pentru Augustin, la fel ca
pentru antici, dreptul natural reprezenta ansamblul normelor care guvernează o ordine
naturală eternă, neschimbătoare, în opera tomistă ordinea naturală, tot ceea ce este
material, este muabil4. Dreptul natural rămâne una dintre principalele surse ale dreptului
pozitiv, fiind depășit în importanță doar de dreptul divin. Spre deosebire de Augustin,
Toma d'Aquino acordă o mai mare importanță dreptului natural, pe care îl privește drept
una dintre principalele căi de acces ale păgânilor la ideea de divinate în sens creștin.

Laicizarea dreptului occidental în epoca modernă

În perioada secolelor XVI-XVIII, în Europa occidentală dreptul natural își recapătă o


parte din importanța pe care o avea în antichitate pe fundalul schimbărilor socio-culturale
care marchează începutul declinului puterii Bisericii Catolice. În această perioadă începe
se se facă diferența între om ca supus al lui Dumnezeu, om ca ființă naturală și om ca
supus al unei autorități de natură politică. În această perioadă rolul dreptului natural este
reliefat în contextul unei noi raportări a persoanei la stat, perspectivă conferită în principal
de teoriile contractualiste / contractului social.
Aceste teorii pornesc de la premisa că omul natural a ales să renunțe la această
condiție pentru a putea forma societatea umană, renunțând cel puțin parțial la dreptul
natural pentru dreptul pozitiv. Nu se neagă existența dreptului divin, majoritatea autorilor
nu atacă nici măcar raportul de subordonare dintre dreptul divin și dreptul natural, doar
că importanța acestuia este restrânsă la sfera privată a fiecărui cetățean.
În democrațiile anglo-saxone, tributare ideilor contractualiste ale lui Thomas
Hobbes și John Locke, ideea de drept natural subzistă în primul rând prin existența
drepturilor naturale ale indivizilor, recunoscute ca atare sau transformate în drepturi
civile5. În democrațiile romano-germanice, puternic influențate de teoria contractualistă a
lui Rousseau, individul nu reține drepturile naturale pe care le avea și în starea de natură,
dar primește drepturi subiective garantate prin dreptul pozitiv cu același conținut –
adaptat, bineînțeles, la nevoile societății.
De altfel, se poate ușor observa diferența între Grotius, Hobbes și Locke, autori care
consideră că dreptul natural dictează conținutul fundamental al dreptului pozitiv și
Rousseau, autor pentru care dreptul natural stă la baza contractului social, dar nu mai
există în societate decât transfigurat în dreptul pozitiv. Dreptul natural este imuabil la
Grotius și Hobbes, dar mai degrabă muabil la Locke și Rousseau.

Kant: La Kant dreptul natural tinde să se confunde cu dreptul pozitiv, în sensul în care
dreptul pozitiv este o parte a dreptului natural al cărei conținut depinde de voința
legiuitorului. În acest sens se observă și definiția foarte generală a dreptului natural:
„ansamblul condițiilor datorită cărora preferința arbitrară a fiecăruia se poate armoniza cu
preferința arbitrară a celorlalți, în cadrul unei legi universale de libertate.” 6 Dintre normele ce
există și se aplică independent de voința legiuitorilor, cele mai importante (cele care

4 Idem, p. 53.
5 Idem, p. 67.
6 Idem, p. 71.
ocrotesc drepturile fundamentale ale persoanei), trebuie să se regăsească și în dreptul
pozitiv.
În consecință, la Kant întâlnim dreptul natural lato sensu, adică ansamblul de norme
sociale cu valoare juridică (dreptul natural + dreptul pozitiv al alți autori) și dreptul
natural stricto sensu, adică strict normele care stabilesc ordinea naturală a lucrurilor
(dreptul natural la alți autori).