EFICIENTA INVESTITIILOR

CAPITOLUL 1 INVESTITIILE IN TEORIA SI PRACTICA ECONOMICA

1.1 Rolul investitiilor in viata social-conomica
1.2 Conceptul de investitii de la teorie la consecinte practice
1.3 Structuri investitionale
1.4 Strategie si investitii; convergente si divergente

CAPITOLUL 2 PROIECTUL – UN MOD ANTEPRENORIAL DE ACTIUNE

2.1 Consideratii asupra activitatilor anteprenoriale
2.2 Proiecte de investitii; concepte si structuri
2.3 Proiecte specifice colectivitatilor teritoriale
2.4 Optiuni strategice de implementare a proiectelor
2.4.1 Forme ale externalizarii proiectelor de servicii publice
2.5 Instrumente de planificare si urmarire a activitatilor de implementare a proiectelor
2.6 Tipologia relatiilor intre principalii actori ai proiectului

CAPITOLUL 3 GESTIUNEA ELEMENTELOR NECORPORALE ALE CICLULUI DE

VIATA AL PROIECTELOR
3.1 Ciclul de viata al proiectului
3.2 Analiza fazelor ciclului de viata a proiectului
3.2.1 Elaborarea proiectului
3.2.2 Evaluarea proiectului
3.2.3 Decizia privind soarta proiectului
3.2.4 Implementarea proiectului
3.2.5 Exploatarea si controlul
3.3 Principalele documente ce stau la baza realizarii proiectelor
3.3.1 Studiul de fezabilitate
3.3.2 Caietul de sarcini
3.3.3 Proiectul tehnic
3.3.4 Devizele proiectului

CAPITOLUL 4 CRITERIILE SI INDICATORI DE EVALUARE A EFICIENTEI

PROIECTELOR DE INVESTITII
4.1 Evaluarea eficientei – fundament al decizieie de realizare a proiectelor de investitii
4.1.1 Evaluarea profitabilitatii nationale – analiza economica
4.1.2 Evaluarea profitabilitatii comerciale – analiza financiara
4.1.3 Evaluarea riscului si incertitudinilor
4.2 Analiza conceptului de eficienta
4.2.1 Caracterizarea eficientei din punct de vedere al efectului
4.2.2 Caracterizarea eficientei din punct de vedere al eforturilor
4.2.3 Delimitari categoriale privind eficienta economica
4.3 Definitia si analiza campului de eficienta
4.4 Aplicatii ale campului de eficienta in fundamentarea proiectelor
4.4.1 Determinarea modului optim de capacitate de productie
4.4.2 Analiza de punct critic in fundamentarea proiectelor
4.5 Indicatorii atemporali de fundamentare a deciziilor de investitii
4.6 Influenta domeniului de aplicatie asupra evaluarii proiectelor
4.6.1 Particularitati in evaluarea proiectelor din domeniul serviciilor publice
4.6.2 Particularitati in evaluarea eficientei proiectelor de cercetare

CAPITOLUL 5 FACTORUL TIMP IN CALCULELE DE EFICIENTA A PROIECTELOR DE

INVESTITII
5.1 Necesitatea si mecanismul de cuantificare a influentei factorului timp in calculele de eficienta
actualizare
5.2 Influenta factorului de faza de executie a proiectului
5.2 Indicatorii dinamici (actualizati) de eficienta a proiectului
5.3.1 Actualizarea la momentul deciziei de a investi (m0 )
5.3.2 Actualizarea la momentul punerii in functiune (m1 )
5.3.3 Actualizarea la momentul scoaterii din functiune (m2 )
5.4 Indicatorii de eficienta economica actualizati recomandati de institutiile financiare
5.5 Influenta momentului la care se face actualizarea asupra nivelului indicatorilor actualizati

CAPITOLUL 6 RISCUL IN VIATA PROIECTELOR DE INVESTITII

6.1 Riscul – o realitatea a mediului economic contemporan
6.2 Riscuri specifice colectivitatilor teritoriale
6.3 Delimitari concepute privind riscurile proiectelor
6.4 Tipologia riscurilor proiectelor
6.5 Structura riscurilor proiectelor
6.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvestitionale
6.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare
6.5.3 Riscuri specifice fazei operationale
6.6 Directii de prevenire a riscurilor

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1 INVESTITIILE IN TEORIA SI PRACTICA ECONOMICA

1.1 Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

În viaţa comunităţilor umane, investiţiile ocupă un loc central, între sfera productiei de bunuri şi
servicii, şi sfera consumului, fiind un factor care influienţează simultan atât cererea cât şi oferta.
Argumentul în favoarea acestei afirmaţii este dat de procesele de antrenare şi multiplicare a
efectelor pe care le generează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în
care se aplică. Implementarea unui proiect în sfera producţiei de bunuri şi/sau servicii are ca
efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de piaţă, creşterea
veniturilor agenţilor economici. Concomitent, va fi influienţat direct sau prin efectul de
antrenare, gradul de ocupare a forţei de munca, iar creşterea numarului de angajaţi şi/sau a
câştigurilor lor salariale conduce, în ultimă instanţă, la sporirea cererii de bunuri si servicii. Pe de
alta parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei, dar şi a disponibilităţilor financiare ale
agentilor economici care vor putea fi orientate spre realizarea de noi proiecte de investiţii. Deci,
într-un sistemului economic, activitatea de investiţii joacă un dublu rol; în primul rând agenţii
economici declanşatori de acţiuni investitionale, care impelmenteaza diverse proiecte de
investitii, işi sporesc oferta de bunuri şi/sau servicii prin creşterea capacitaţii lor productive,
realizând venituri suplimentare, iar în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi
sau cereri suplimentare în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime, materiale,
utilităţi etc) sau aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite). Implicit
va avea loc o crestere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici antrenaţi. Realizarea de
proiecte sau programe de investitii conduce, în principal la creşterea stocului de capital fix. Ca
atare, investiţiile constituie principala pârghie de realizare a unei restructurarii economice reale,
prin creearea de noi structuri mai performante în acord cu opţiunile strategice ale societăţi. În
plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea fortei de munca, în
îmbunataţirea calitaţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau programe de investiţii antreneaza
modificari pe piaţa forţei de muncă, creind o nevoie suplimentara de forţă de muncă în
sectoarele care pregatesc şi
Investiţiile în teoria şi practica economică implementeaza aceste acţiuni investiţionale
(cercetare - proiectare, constructii, productia de echipamente şi instalaţii de lucru etc), dar mai
ales la beneficiarii de proiect care exploateaza noile capacităţi de producţie. Aceasta are ca efect,
imediat sau într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepartata, atenuarea presiuni factorilor
generatori de şomaj. Investiţiile destinate lucrărilor publice, serviciilor destinate populaţiei, se
caracterizează printr-o paletă de efecte induse de ordin social, cultural.
Orice proiect de investiţii din domeniul lucrărilor publice este (trebuie să fie) subordonat unei
concepţii genrale, integratoare la nivel de colectivitate teritorială şi ca atare efectele sale vor avea
un caracter difuz la nivelul comunităţii. Investiţiile pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin
crearea de noi locuri de munca pentru generaţia tânără, dar şi prin mostenirea de capital fix pe
care aceasta o primeşte de la generaţiile anterioare. Nu în ultimul rând, investiţiile constituie
suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate.
Proiectele de investiţii aplicate sunt mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice şi
tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică . De mare actualitate este şi rolul pe care trebuie
să-l joace activitatea de investiţii în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane
referitoare la protectia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde ,de cele mai
multe ori din ignoranta, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiţii supus analizei de
oportunitate şi eficienţă trebuie sa aibă şi componenta ecologica, iar criteriile ecologice trebuie sa
fie incluse în sistemul de criterii pe baza caruia se va fundamente decizia de investiţii. Spunem
asta pornind de la teza unanim recunocuta că ”mai ieftin este sa previi decât să combaţi”. În
acest context trebuie subliniat faptul că multe instituţii financiare internaţionale pun condiţii de
natură ecologică pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi
susţinute financiar. Având în vedere atât tendinţele înregistrate pe plan mondial, cât şi experienţa
practică acumulată de România din 1990 şi până în prezent, specialiştii în economie au formulat
o serie de căi pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi instituţional în domeniul investiţiilor şi
creşterea gradului de atractivitate pentru investitorii străini. Astfel de măsuri conduc la
simplificării procedurilor de înregistrare a societăţilor comerciale cu participare străină, la
armonizrtea legislaţiei şi practici investiţionale din România cu cele din Uniunea Europeană.
Direcţiile de perfecţionare a cadrului juridic si instituţional ar trebui să se refere la: ¾ separarea
activităţilor ce se circumscriu libertăţii de circulaţie a capitalului, a investiţiei străine strategice,
cu impact asupra economiei naţionale; ¾ crearea unui plus de flexibilitate de acţiune a
organismelor guvernamentale în negocierile cu investitorii strategici;
¾ creşterea coerenţei în relaţiile cu marii investitori prin corelarea demersurilor diferitelor
instituţii centrale şi locale în vederea asigurării unei “singure voci” în relaţiile investiţionale cu
investitorii străini; ¾ facilitarea realizării investiţiilor strategice prin asistarea nemijlocită a
marilor investitori în toate fazele (prospectarea pieţei, negociere, semnare, desfăşurarea activităţii
economice).
Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o finalitate bine
definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc distinct îl ocupă acordarea
de stimulente financiare, fiscale şi de alta natură investitorilor. Cele mai răspândite sunt
stimulentele fiscale care includ reduceri de impozite, scutiri de impozite, taxe de import sau
export reduse. Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ
acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital, training, dezvoltarea
amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii, credite cu dobândă redusă şi altele. Există şi o a
treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include o varietate de forme, de la vânzarea
la preţuri preferenţiare a terenului, construirea unei clădiri, cererea unor căi de acces, asigurarea
şcolarizării şi acordarea de asistenta în recrutarea personalului, până la identificarea unor şcoli
internaţionale pentru copiii directorilor sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale,
pentru investitori. În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în luarea
de decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi: gradul de dezvoltare al bazei industriale, evoluţia
privatizării, stabilitatea politică, climatul macroeconomic, mărimea pieţei locale şi costul forţei
de muncă. Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de stimulente este
importantă în doua momente: la formularea ideii de proiect când se întocmeşte o listă scurtă de
posibile variante pentru investiţie şi la faza deciziei când se face practic o opţiune între mai multe
variante. Stimulentele care se pot acorda investitorilor străini pot fi deosebit de diverse, dintre
care remarcăm: participarea cu titlu gratuit la capital, până la 50% din valoarea proiectului,
vânzarea terenului la preţ subvenţionat, închirierea de terenuri sau clădiri cu o perioadă de graţie
în care nu se plăteşte chirie, acordarea de garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor
personalului angajat de investitorul străin, suportarea de către agenţia de dezvoltare a unor
cheltuieli legate de transportul şi instalarea echipamentelor şi utilajelor, repararea şi
modernizarea clădirilor existente pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare, finanţarea trainingului
pentru angajaţii investitorului străin, realizarea pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare a studiilor de
marketing sau a celor legate de protecţia mediului. În economia unei ţări activitatea de investiţii
ocupă un loc central atât în sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului,
influenţând atât cererea cât şi oferta. Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi
activităţi şi având ca finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile unei economii
sănătoase.

1.2 Conceptul de investiţie, de la teorie la consecinţe practice

Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză; inversion –

spaniolă;investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu; alocare,
plasare,dotare5) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute acum în speranţa unor recompense
viitoare. Trebuie să fie clar că prin eforturi nu se înţeleg numai eforturi financiare. Ne este
familiară expresia părintească “ şi am investit/cheltuit atâta cu tine” spusă la bucurie sau la
necaz, vis a vis de copilul său ajuns la maturitate. Să fim siguri că aceste cuvinte au fost rostite
nu numai cu gândul la banii cheltuiţi, ci şi la toate renuţările, grijile, sentimentele părinteşti din
perioada copilăriei. Deasemenea devine tot mai evidentă ponderea tot mai importantă a
investiţiilor “intelectuale”,destul de dificil de evaluat băneşte, în proiectele actuale. Nu trebuie
să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica finaciară plasamentul este o operaţie
de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor. De el depinde repartizarea veniturilor create de
investiţie, dar condiţiile de plasament nu influienţează necesarul de investiţii. Concept de primă
importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe în practică, investiţia trebuie privită ca un
consum de resurse de natură diversă sau ca o cheltuială dacă avem în vedere exprimarea acestora
în unităţi valorice. Din noianul de definiţii întâlnite în literatura de specialitate cea mai oertientă,
în opinia multor specialişti este cea dată de Pierre Masse6) conform căreia investiţie înseamnă
“schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în schimbul unei speranţe
viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai bunurile investite”, pe scurt „o cheltuială
incertă pentru un viitor incert”. Punctul lor de convergenţă cu cheltuielile curente de producţie
îl constiruie natura resurselor angajate; materiale, umane,tehnice, valutare, etc. Deosebirea
esenţială între cele două categorii de cheltuieli este dată de trăsăturile specifice ale investiţiilor şi
anume: durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin etape şi
momente/jaloane bine definite şi pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului au o
evoluţie proprie descrisă în tabloul de flux de numerar,
5) * * * - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, ed.Academiei RSR, 1984 6)
Pierre Masse – Les choix des investissement. Dunod, Paris,

eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic declansator) acceptă

schimbarea unor disponibilităti prezente de resurse, în schimbul unei serii de efecte/încasări
viitoare care,în sumă totală absolută să fie superioare cheltuielilor iniţiale, riscul care decurge
din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil
efectele sunt numai speranţe. Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune
accentul pe domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi abordată din mai
multe puncte de vedere: Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă, care reduce investiţia la
noţiunea de imobilizare în sens contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere investiţia
reprezintă ”toate bunurile mobile si imobile,corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în
intreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă”. Rigoarea contabilă a impus două
condiţii restrictive de încadrare a cheltuielilor în categoria investiţii: proprietatea şi decalajul
între achiziţie şi consumul bunurilor achiziţionate. Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea
sau producerea unui bun sau serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acestea să intre, din
punct de vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iar consumul lor să se facă pe o
perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte un exerciţiu financiar. Ca atare, cheltuielile privind
elementele de activ circulant ce se consumă în acelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent)
precum şi bunurile de folosinţă îndelungată luate prin leasing (credit bail), asupra cărora
intreprinderea nu deţine drepturi de proprietate nu sunt considerate investiţii Bunurile în cauza
se înregistreaza în contabilitate în clasa 2 de conturi de imobilizari şi le putem grupa astfel: ¾
Imobilizări legate de exploatare ce pot fi definite ca “bunuri de orice natura, mobile sau
imobile,corporale sau necorporale,dobândite sau create în intre prindere, nu pentru a fi vândute
sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă perioadă de timp ca instrumente de lucru. ¾
Imobilizări în afara exploatării (neproductive) achizitionate sau create în intreprindere pentru alte
scopuri cum ar fi: ™ ameliorarea conditiilor de igiena şi securitate a muncii; ™ obiective cu
caracter social; creşe, cantine ,centre de vacanţă pentru salariaţi, sedii adminstrative etc; ™
achiziţii de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de artă). Se observă că această
accepţiune asupra investiţiei pune accentul pe durata de viaţă a bunului care depăseşte durata
unui exerciţiu.
Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarece conform acestei
accepţiuni investiţia reprezintă” toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa
obţinerii în viitor, a unor efecte economice (venituri,incasari) eşalonate în timp şi care, în sumă
totală sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse”. Şi în această viziune asupra noţiunii de
investiţie găsim referire la durată dar observam ca accentul cade mai mult pe materialitatea
efortului investiţional precum şi pe eficienţa acţiunii. In aceasta accepţiune se consideră
investiţie: a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial constituie ieşiri de
trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc., eşalonate pe o
durata mai lunga de timp care, în sumă totală trebuie să asigure; ¾ refacerea capacităţii de
autofinanţare a firmei, ¾ rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia implementării
proiectului, ¾ crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţirea situaţiei economico -
financiare viitoare a firmei.
 b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi echipamente cum ar fi: ¾
cheltuieli pentru publicitatea de marcă; ¾ costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în
domeniul tehnologic organizatoric,al resurselor de munca etc; ¾ costul acţiunilor de punere la
punct a unor produse materiale noi; ¾ cheltuielile cu programele de cercetare – dezvoltare.
Aceste cheltuieli sunt trecute de regulă pe costurile de productie (vezi clasa 6 de conturi),nu apar
explicit în bilanţ deşi efectul lor scontat asupra trezoreriei firmei sub forma de intrari se
prelungeste pe o perioada mai lunga de timp.
Dimensiunea financiară este cea mai cuprinzatoare deorece consideră investiţii ”toate
cheltuielile de resurse care generează venituri şi\sau economii pe o lungă perioada de timp în
viitor şi in consecinta şi amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani.” Accepţiunea
financiară înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele de imobilizari sau cheltuieli
definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE),
generată de creşterea volumului de activitate. Din punct de vedere financiar, valoarea reală a
efortului investiţional pentru realizarea unui proiect este dată de costul obiectivului ce se
construieşte plus nevoia de fond de rulment necesar exploatarii. Nevoia de fond de rulment
pentru exploatare rezultă prin diferenţa între ”necesitaţile” cerute de buna funcţionare a ciclului
de exploatare, date de creşterea activelor circulante (stocurile de materiale, semifabricate produse
finite, creanţe clienţi, TVA de recuperat) şi resursele provenind din exploatare (creanţe-furnizori,
avansuri şi aconturi clienţi,etc). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt inferioare
nevoilor şi ca atare apare o diferenţă, un gol de resurse, care poate compromite buna desfăşurare
a procesului de producţie.El trebuie preliminat şi acoperit prin capital permanent sub forma de
fond de rulment. Din punct de vedere financiar problema cea mai importantă pentru investitor
este de a se asigura echilibrul între resurse şi nevoi. De reţinut este şi accepţiunea juridică,
cuprinsă în acordurile bilaterale internaţionale privind promovarea şi garantarea investiţiilor
(încheiate de România cu terţe state) potrivit căreia investiţie înseamnă “activele investite de
către investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în conformitate
cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest cadru investiţia cuprinde: ƒ
bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre, ipoteci, gajuri etc; ƒ
acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi; ƒ drepturi de creanţă sau orice alte
drepturi de aceiaşi valoare economică; ƒ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor,
brevete, know-how, goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau de serviciu, alte
drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi; ƒ concesiuni de prospectare, extracţie şi
exploatare a resurselor naturale.
În concluzie, conceptul de investiţii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere;
psihologic, juridic, economic, monetarist Psihologic, o investiţie reprezintă, renunţarea la bunuri
imediate în schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, întreprinzătorul se află în
dilemă, fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor câştiguri viitoare mai
mari. Din perspectiva juridică o cheltuială care nu are incidenţă patrimonială directă nu este
considerată investiţie, chiar dacă aceasta sporeşte în timp potenţialul şi performanţele
întreprinderii. Sensul monetarist consideră investiţii totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea
obţinerii de venituri monetare în viitor. Se ajunge la concluzia că toate cheltuielile ar trebui
considerate investiţii, indiferent de destinaţia lor, şi deci se reduce înţelesul noţiunii de investiţie
la cea de cheltuieli. Concluzionînd, putem spune ca investitie reprezinta“orice cheltuiala de
resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii, pe o perioadă lungă de timp, în
viitor, a unor efecte utile scontate”. În literatura de specialitate se întâlneşte o diversitate de
opinii privind conceptul de investiţii. Nu vom trece în revistă toate punctele de vedere întâlnite ci
vom prezenta câteva care este posibil să conducă la confuzii conceptuale şi la implicaţi practice
perverse.
Astfel, găsim că “ … este un flux de capital destinat a modifica stocul existent care constituie,
împreună cu factorul muncă mai ales, unul din factorii principali ai producţiei”7) Autorii nu fac
nici o referire asupra naturii sau structurii “stocului” deci interpretarea în extenso, se referă la
toate elementele de stoc ale activului bilanţier: produse finite, semifabricate, materii prime,
materiale, consumabile, etc. Ori, luând act de cele două condiţii impuse de rigoarea contabilă
credem că este o eroare să nu facem distincţie între stocurile materiale pentru activitatea
profesională curentă şi cele pentru investiţii. Consecinţa practică a acestei confuzii poate să apară
în situaţii când guvernul unei ţări, din dorinţa de a atrage investiţiile străine, acordă facilităti
fiscale şi vamale la importuri pentru investiţii. In atari situaţii se vor găsi “inventivi” care vor
căuta să eludezea rigorile vamale sau fiscale sub acoperirea măsurilor de relaxare nominalizate
pentru importurile de investiţii. Într-o altă lucrare de referinţă găsim că investitia este “operaţia
care, pentru intreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe
elemente pe care le utilizează permanent o perioadă relativ lungă, într-o manieră durabilă, pentru
realizarea obiectivului său social8). Iată deci o viziune pragmatică, tehnicistă asupra conceptului
analizat. Ce obiectii se pot însă aduce acestui punc de vedere. În primul rând nu numai resursele
financiare constituie izvorul investiţiilor, dacă nu ne reducem strict la viziunea monetaristă. Să
ne reamintim că resursele intelectuale – investiţie nemateriale - deţin o pondere tot mai
însemnată în structura resurselor ce stau la baza realizării proiectelor şi de regulă acestea sunt
adeseori destul de dificil de cuantificat în expresie valorică. În al doilea rând considerăm
investiţia ca activitate/acţiune dacă avem în vedere că, la niveluri superioare de decizie; mari
intreprinderi, holdinguri, etc alta este viziunea asupra investiţiilor vis a vis de viziunea gestionară
la nivel de proiect sau de unitate de producţie. Dar nu înţelegem dece atunci când se vorbeşte de
structura,investiţia este redusă la nivel de cheltuială. Deci, definim o operaţie care este formată
din cheltuieli. La nivele superioare de decizie investiţia este un criteriu de fundamentare
decizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu. Volumul investiţii al unei
intreprinderi poate să ofere informaţii şi despre forţa sa economică şi intenţiile sale strategice. Ca
structură de cheltuieli şi ca volum de resurse investiţia este relavantă însă numai la nivel de
proiect.

7) “Pour les economistes, l`investissement est essentiellement un flux de capital destine a

modifier le stock existant qui constituie, avec le facteur travail notamment, l`un des facteurs
principaux de la fonction de production”. Bancel F, Alban R, Les choix
d`investissement:methodes traditionnelles,flexibilite et analyse strategique. Economica 1995 8) *
* * Dictionaire de management de projet. AFNOR,1996, pag 236, cităm “ Investissement –
opération qui consiste pour l`entreprise à transformer les resources financières en un ou plusieurs
éléments que l`entreprise utilisera en permanence pour concourir de manière durable à la
réalisation de son objet social.

Supraevaluarea locului şi a rolului pe care-l joacă mijloacele fixe în economia etatistă,

centralizată, a condus, prin definitie, la restrângerea conţinutului şi sferei de aplicaţie a noţiunii
de investiţie. Astfel, investiţia era definită ca ”totalitatea cheltuielilor prin care se creiaza, se
achiziţioneaza noi fonduri fixe productive sau neproductice, se perfecţioneaza sau se
reconstruiesc fondurile fixe existente”9). A trata însa investiţia numai ca pe o simplă cheltuială ,
în sens financiar al cuvântului, înseamnă a neglija conţinutul concret material al efortului
investiţional pe care-l face orice agent economic atunci când implementează un proiect de
investiţii. Materializarea în practică are la baza o structura de resurse de o mare diversitate din
punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc). Evaluarea
acestora în expresie bănească este o necesitate în special pentru fundamentarea deciziilor
economice ce privesc proiectul de investiţii. În sfârsit trebuie subliniat că, scopul pentru care se
face o investiţie nu este de a obţine mijloace fixe; utilaje, echipamente, hale, magazii, etc ci de a
se obţine efecte utile de natura economică, socială, ecologică etc. Spre deosebire de activitatea de
investiţii, care este creatoare de elemente de activ, intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi
de dezinvestiţie - operaţii de renunţare la anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a
le orienta spre alte destinaţii. Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt
reinvestite atunci suntem în situaţia unei distrugeri creative. Nevoia de dezinvestiţie este efectul
unei activităţi/produs nerentabil. Cauzele pot fi diferite: comerciale (risc de client ridicat),
financiare (îndatorare excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de maturitate în sector
(produsul este uzat moral), concurenţă puternică, restrângere voluntară sau accidentală de
activitate etc. Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imagine de piaţă a firmei. Dezinvestiţia
apare ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi necesar de măsuri drastice
de redresare. Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în practică a
unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii. Sumele recuperate prin
dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte proiecte mai rentabile, plata datoriilor,
cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

9) * * * Dicţionar de economie politică. Editura Politică

1.3 Structuri investiţionale

În fundamentarea oportunităţii şi eficienţei proiectelor cât şi în gestiunea lor se folosesc diferite
criterii de structurare a cheltuielilor de investiţii, fiecare dintre ele răspunzând unei anumite
necesităţi de analiză sau de decizie. La nivelul decizional al unei societăţi comerciale se operează
cu următoarele criterii:
1. În raport cu obiectivul strategic deservit:
1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate finanţării; creşterii volumului
producţiei, lansării de noi produse pe piaţă, sau diversificării strategice prin abordarea de noi
sectoare de activitate Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau
diversificarea activitătii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pe lângă elementele
materiale presupun şi acumularea de cunoştiinţe noi, cucerirea de noi segmente de piaţă.
Dezvoltarea se poate realiza “intramuros” prin proiecte interne sau extramuros prin externalizare
de activitate. Deasemenea nu puţine sunt cazurile când se apelează la dezinvestiţie, mai ales când
s-a hotărât reconversia spre alte sectoare de activitate mai profitabile sau spre alte zone
geografice cu condiţii / oportunităţi mai atractive.
Obiective
 Creşterea capacităţilor de producţie
 Dezvoltarea de noi produse
 Diversificare în alte sectoare de activitate
 Reducerea costurilor ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi/sau randamentului
capitalului
 Reducerea riscurilor prin diversificarea surselor de aprovizionare, fiabilizarea
furnizorilor
Mijloace de acţiune
 investiţii în capacităţi de producţie
 inovare de produs
 dezinvestiţie şi delocalizare
 substituţia capital/muncă
 înlocuirea echipamentelor învechite
 inovare procedee de muncă şi flexibilitate
Tipul de investiţie
 investiţii materiale (construcţii, maşini, stocuri etc.)
 investiţii imateriale
 investiţii financiare (titluri de participare)
 investiţii fizice/materiale
 investiţii imateriale (sisteme informatice specifice

Previziunea cash flow–ului la investiţiile de creştere este puternic influienţată de situaţia

economică şi concurenţială, independent de durata de viaţă a proiectului, datele necesare fiind
oţinute prin analiză de mediu. Efortul investiţional este mare în raport cu talia intreprinderii,
putând angaja viitorul acesteia pe perioade îndelungate. De aceia ele sunt rodul unor demersuri
strategice ale managementului superior al intreprinderii.

1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special;reducerii costurilor şi/sau diminuării

riscurilor.
Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri de modernizare a
echipamentelor de producţie în scopul creşterii randamentelor (economii de materii prime) sau a
productivităţii muncii (economii de personal). Reducerea riscurilor presupune măsuri de
diversificare şi consolidare a surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.
Consecinţele aşteptate sunt, fie economii de costuri, fie un cash-flow diferenţial pozitiv, în raport
cu starea iniţială, estimat cu o anumită probabilitate (aceea a unei rupturi de stoc). In majoritatea
cazurilor,cash flow-ul asociat unei investiţii de raţionalizare poate fi anticipat cu suficientă
precizie şi de aceea astfel de investiţii prezintă riscuri mai reduse. Problema care se poate ivi este
faptul că progresul tehnic poate să conducă la obsolescenţa rapidă a echipamentelor care în cazul
cel mai drastic poate să conducă la dezinvestiţie prematură. În practică diferenţa dintre
dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil de realizat – crşterea taliei intreprinderii (volumul
producţiei) deseori este acompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau riscurilor.
2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în:
2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau comerciale care constitiue activul
fizic al firmei sub urmatoarele forme:
a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments) şi elemente de activ circulant
(normative de stoc sub forma fondului de rulment/capital de lucru) şi care se concretizează în
bunuri şi echipamente.
b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) prin cumpărări de proprietăţi;clădiri,
terenuri, etc. Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv, dreptul de a deţine acţiuni
comune şi acţiuni privilegiate. Deţinătorul acestor acţiuni are drept de control asupra firmei şi
drepturi prerogatorii – prioritate de a-şi păstra cota procentuală în valoarea patrimonială
(acţionarul are dreptul de a cumpăra primul noi acţiuni la oferta publică).
2.2 Investitii financiare care pot fi structurate astfel:
a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de economii, tiluri de valoare ale
tezaurului sau emise de agenţii guvernamentale, obligaţiuni, warant-uri (opţiuni de cumpărare –
CALL pe termen lung).
b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities) tranzacţionate pe piaţa secundară
(contracte de tip “options”, contracte de tip “futures” încheiate pentru trei tipuri de active:
mărfuri, valută, titluri financiare de valoare).
c) Investiţi în tiluri străine de valoare.
d) Investiţii pe piaţa valutară. e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale.
2.3 Investiţii imateriale concretizate în active necorporale sub formă de fond de comerţ,
brevete, sau cheltuieli (în sens contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de
publicitate, cu studii. Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se află
într-un progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. In acelaşi timp,
ele se află într-o strânsă relaţie de complementaritate cu investiţiile materiale, ponderea lor
variind însă de la sector la sector şi chiar de la proiect la proiect. Unele investiţii necorporale sunt
destinate achiziţiei de bunuri si/sau servicii altele, precum cele de cercetare-dezvoltare provin din
exploatare şi sunt evidenţiate în contabilitatea analitică.
Trăsăturile lor caracteristice pot fi sintetizate astfel:
• se adresează unor achiziţii de cunoştiinţe şi/sau active intelectuale;brevete, activităţi de
cercetare-dezvoltare, formarea personalului etc,
• sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face forfetar,
• cel mai adesea nu au “cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca atare nu au incidenţa
asupra deciziei de investiţii,
• în procesul de implementare a proiectului anumite elementeimateriale nu se manifestă (fond de
comerţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursul exploatării,
• datorită trăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţare externă.
Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii proiectului. Se deosebesc
patru mari categorii de investiţii imateriale:
a. Investiţii în cercetare – dezvoltare – domeniu esenţial în lupta concurenţială. Inovarea,ca
rezultat al proiectelor şi programelor asigură competenţa şi prioritate tehnologică permanentă şi
durabilă. Cheltuielile pentru pot fi contabilizate ca cheltuieli sau ca imobilizări. Pentru a fi
considerate imobilizări trebuie să îndeplinească două condiţii: să poată fi individualizate pe
proiect, şi să aibă mari şanse de reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste imobilizări
să se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani.
b. Investiţii de formare a personalului sunt cheltuieli destinate formării aptitudinilor şi
atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis a vis de noile tehnologii, noile echipamente,
rezultat al procesului de inovare tehnologică, managerială,etc. In general aceste cheltuieli sunt
“apendice la investiţiile materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidot la eventualele
concedieri masive a personalului ce nu mai corespunde noilor condiţii de exploatare şi/sau
gestiune care, în general sunt costisitoare în planul imaginii.
c. Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuielile de publicitate, de promotion
(promovare) de construcţie a reţeleleor de distribuţie, pentru studii de piaţă. In anumite sectoare
de activitate cum ar fi: industria cosmeticelor, produselor agroalimentare aceste cheltuieli sunt
determinante pentru menţinerea pe piaţă. Existenţa unei “mărci comerciale” este indispensabilă
pentru a pătrunde într-o reţea de distribuţie de mare anvergură (gen supermache Carrefour,
Leader Price,etc)
d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie înglobând de obicei cheltuieli pentru reţele
informatice, studii de implementare a proceselor de automatizare-robotizare, a procedeelor de
control al calităţii.
3. O viziune structurală logică, de mare actualitate şi care ţine cont de destinaţia concretă a
investiţiilor împarte investiţiile în:
investiţii de portofoliu şi investiţii directe10). ™ Investiţii de portofoliu sunt cheltuieli privind
“achiziţia de catre o persoana fizică sau juridica (investitor) rezidentă sau nerezidentă de valori
mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) pe pieţele de capital organizate şi reglementate cu scopul de a
obţine câştiguri din dividende sau dobânzi aferente acestora”. Câştigurile respective sunt
rezultatul activităţii unor terţi implicaţi în administrarea emitentului sau din diferenţe favorabile
de preţ de vânzare. Din cele de mai sus deducem caracterul speculativ al acestui tip de investiţie.
Conform opiniei specialiştilor deplasarea capitalurilor dintr-o ţară în alta depinde în principal din
diferenţa de dobândă .
Investiţii directe sunt cheltuieli pe care un întreprinzător le face în vederea:
• participării la constituirea sau extinderea unei societăţi comercilae, indiferent de forma sa
juridică de constituire,
• dobândirii de acţiuni sau părti sociale, alt fel decât la investiţiile de portofoliu,
• înfiinţării sau extinderii unor sucursale prin aport în natură sau aport financiar în moneda
naţionala sau devize sau participarea la creşterea activelor unei firme prin orice mod legal de
finanţare. Juridic ele reprezintă ”proprietatea asupra unor active de către întreprinzător-finaţator
(un rezident străin) cu scopul de a controla folosirea acestor active” (Graham, Krugman,1989).
La nivelul decizional al proiectului sau al unităţii operative de producţie:
1. După obiectivul urmărit prin relizarea proiectului;
a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:
 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie,
 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităţi- lor de producţie
existente,

10) * * * - Ordonanţa Guvernamentală nr. 92 / 30. 12. 1997 privind stimularea investiţiilor
directe.

 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşteri performanţelor, tehnice,

îmbunătăţirii randamentelor la echipamentele de producţie existente,
 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii firmei.
b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite angajamente luate anterior
faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, sau cu scopul de a se respecta anumite
reglementări.
c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetarii-dezvoltarii, sau pentru ameliorarea climatului
de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv şi trebuie să cunoaştem că această
structurare a investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de
investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă
economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a
investiţiilor direct productive. De aceea ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de
costuri şi mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică. Această structură ridică şi
problema dualităţii obiectivelor - sunt puţine proiectele de investiţii care sa aibă conturat unui
singur obiectiv. De cele mai multe ori în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective.
Astfel un proiect de reinnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării performanţelor
tehnice, sau a eficienţei a activităţii de productie,iar un proiect de reutilare conţine,în majoritatea
cazurilor şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:

a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de ameliorare;
b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile de expansiune sau de
diversificare.

3. După sursele de finanţare:

a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,
b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine),
c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.
Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între proprietarul proiectului şi sursa străină de
resurse pentru investiţii, putem să grupăm investiţia străină în doua categorii astfel:
• investiţii străine directe când agentul finanţator străin capătă şi posibilitatea de a lua decizii şi
controla asupra proiectul pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc.
• investiţie străină de portofoliu care este în esenţă, un plasament pur financiar, fără alte
implicaţii în viaţa proiectului. În general, la realizarea unui proiect de investiţii finanţarea se
asigură printr-o combinatie de surse, iar alocaţiile bugetare au ca destinaţie proiecte pentru
obiective de importanţă strategică de interes naţional.
4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:
investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de obiectivul care se
edifică. Sunt consumurile de resurse investitionale care se materializează în obiectele de bază
ale proiectului; secţii de producţie, spaţii de depozitare, ateliere,etc care concură nemijlocit la
realizarea scopurilor proiectului ce se implementează,
investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi funcţional de investiţia
directă. Destinaţia lor este de a creea condiţiile normale de bună funcţionare a obiectivului
respectiv, de a asigura infrastructura si utilităţile necesare (energie, apa, abur,etc),
investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domeni conexe celui în care se
implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului de antrenare propriu investiţiilor, fiind
generate de nevoia de a asigura cu materii prime şi energie exploatarea proiectului initial precum
şi condiţiile de desfacere. Investiţiile conexe sunt fundmentate de regulă pe bază de proiect
propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul în care se fac şi de aceea nu afectează în nici
un fel eficienţa proiectului iniţial. Sunt însă cazuri când, fiind “comanda” unui proiect din alt
sector de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. In acest caz cheltuielile
respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază şi bineânţeles vor afecta eficienţa
economică a acestuia.

5. Conform structurii tehnologice a cheltuielilor distingem;

A. Investiţii în fonduri fixe care se pot grupa astfel; cheltuieli cu echipamentele care cuprind
valoarea lor de achiziţie, costul de transport la şantier, taxele aferente. cheltuieli de montaj-
instalare, achiziţii şi amenajări teren, construcţii cladiri, amenajări, alte fonduri fixe.
B. Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor, de formare de personal
de exploatare,licenţe,know-how,cheltuieli de constituire etc.
C. Fond de rulment (capital de lucru). La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de
siguranţă sub forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. La valoarea nomoinală obţinută prin
însumarea celor trei capitole de cheltuieli, se adaugă eventualele cheltuieli cu dobânzi, taxe
aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de finanţare a proiectului dacă ,prin
contractul de împrumut s-a prevăzut că acestea se vor suporta din fondurile de investiţii,
obţinând astfel valoarea totală a efortului investional. În practică, după acelaşi criteriu întâlnim o
alta structură mai concentrată; ¾ cheltuieli pentru construcţii-montaj, ¾ cheltuieli pentru utilaje
şi echipamente de lucru, ¾ alte cheltuieli.
6. În funcţie de cronologia intrărilor şi ieşirilor de trezorerie distingem urmatoarele categorii
de investiţii:
 O singură intrare o singură ieşire (point-imput, point-output) respectiv, investiţia este
angajată în totalitate la un moment”mo” iar efectele sale scontate se vor obţine o singură
dată, la un moment viitor.
 Intrări multiple în etapizat şi o singură ieşire (continous-imput, pointoutput ).
 O singură intrare şi ieşiri multiple continui pe o perioadă mai lungă de timp (point
imput, continous-output).
 Intrari multiple ,ieşiri multiple (continous-imput, continous-output).
Primele două tipuri sunt specifice investiţiilor nonproductive Investiţiile în sectorul public din
punct de vedere structural se caracterizează prin câteva trăsături specifice. Din punct de vedere
al domeniului de activitate vom avea:
- Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie, transporturi, comerţ,
agricultură, turism etc;
- Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări urbanistice, proiecte în
domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine publică, sport etc. Legat de această
clasificare se pot face precizări privind modul de finanţare a exploatării proiectului în cauză.
Astfel, proiectele cu caracter economic/comercial de regulă se “autofinanţează” respectiv prin
exploatare se crează resursele necesare acoperirii cheltuielilor curente şi recuperare a efortului
investiţional. Este cazul uzinelor de apă, echipamentelor energetice, termoficare,
transport,comerţ, unele servicii etc. Există proiecte din categoria celor necomerciale care nu
generază venituri cum ar fi cele din domeniul apărării, învăţământului, sănătate. Trebuie însă
subliniat faptul că frecvent întâlnim situaţia unor amenajări publice care deşi generază venituri,
acestea nu acoperă nici cheltuielile curente de exploatare, fiind nevoie de subvenţii de la bugetul
local sau central. Este cazul unor instituţii de cultură;muzee,teatre etc, lista lor fiind de regulă
stabilită la nivel central.
După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:
• Cu finanţare de la bugeteul local sau bugetele locale.
• Cu finanţare din fondurile proprii ale intreprindrilor locale (regii, societăti).
• Finaţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la organizaţii umanitare,
societăţi comerciale, alte persoane fizice sau juridice rezidente în teritoriu.
• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa financiară externă (cu sau
fără garanţie guvernamentală). Importanţă cunoaşterii surselor de finaţare are mare importanţă
ân faza de fundamentare a proiectului deoarece fiecare tip de finanţare şi chiar fiecare finanţator
poate să aibă exigenţe specifcie în acordarea fondurilor

1.4 Strategie şi investiţiii: convergenţe şi divergenţe

În contextul actual internaţional se pune un accent deosebit pe orientarea strategică a investiţiilor,
care presupune că, managerii trebuie să cunoască, nu numai mediul socio-economic actual, ci şi
pe cel viitor, să identifice cauzele care se afla la baza schimbărilor Se vor realiza numai acele
proiecte cu şanse de succes adică, vor genera efecte utile pe întreaga durata lor de viaţă
economică, într-un mediu socio-economic în continuă schimbare şi de multe ori ostil. Această
abordare este de mai mare importantă în domeniul lucrărilor publice, unde fiecare proiect
trebuie să se încadreze pe axele strategice ale dezvoltării economico-sociale la nivel local şi/sau
naţional. Trebuie subliniat faptul că, fiecare proiect, pe lângă încadrarea în strategia de ansamblu,
trebuie să se realizeze după o strategie de proiect personală care fundamenteză liniile generale
de realizare, exploatare şi mentenanţă a obiectivului de investiţii. Strategia de proiect trebuie să
se contureze încă din faza de prefezabilitate şi să se personalizeze în studiul de fezabilitate. Deci,
încă din faza preinvestiţională care devansează decizia de investire, trebuie evaluaţi factorii cheie
care pot influenţa viabilitatea proiectului pe durată de viaţă a acestuia. O eroare strategică,
deseori prezentă în concepţia unor factori responsabili, este de a confunda politica de investiţii cu
strategia de intreprindere. In fapt, cele două sunt componente, indisolubil complementare, ale
modului de gândire modern şi vizionar. Analiza strategică – fundament al deciziei strategice,
premerge decizia de investiţii şi între cele două trebuie să existe coerenţă, pentru că şi strategie
fără investiţii este un nonsens. Pentru a înţelege motivaţia politicii de investiţii, criteriile ce stau
la baza alegerii proiectelor ce vor fi implementate pe un orizont de timp determinat, trebuie să se
cunoască mizele şi ţintele strategice, principiile metodologice ce constituie baza evaluării căilor
şi mijloacelor de de atingere a lor. Deci, înainte de a-şi defini politica de investiţii intreprinderea
trebuie să-şi stabilescă coordonatele starategice de acţiune, pertinenţa opţiunilor strategice.
Pentru aceasta trebuie să găsesacă răspuns la patru pachete de întrebări-cheie:
a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei? În acest cadru trebuie să se rezolve
probleme de genul: cum se poate asambla cât mai coerent ansamblul de criterii vizat, unele
criterii sunt observabile/măsurabile, altele nu, poate fi judecată opţiunea strategică numai prin
prisma criteriilor de performanţă financiară.
b) Suntem siguri că opţiunea aleasă este într-adevăr “strategia cea mai bună”respectiv,
pertinenţa strategiei este stabilită prin evaluare ante sau postfactum.
c) Resursele şi mijloacele disponibile asigură punerea în practică a startegiei ? deci, sunt
necesare proceduri de alianţă,fuziune şi care ar fi impactul lor asupra marjei de control şi decizie,
băncile finanţatoare agreează astfel de acţiuni etc.
d) Care sunt modalităţile de implementare a strategiei alese? - trebuie preferată dezvoltarea extra
sau intramuros, spre ce zone/ţări trebuie să ne orientăm, cum reacţionează partenerii,concurenţa.
Se va aplica principiul “cel mai bun jucător între ceilalţi concurenţi” deci prin copiere, sau
principiul “un nou jucător” deci o strategie proprie, de ruptură. Pentru a-şi stabili linia strategică
este necesar ca intreprinderea să-şi cunoască mai întâi forţa dar şi propriile-i slăbiciuni. Este
necesară deci, o analiză complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.

FORMULAREA STRATEGIEI Definirea: Activităţilor, Obiectivelor,Căilor şi mijloacelor

ANALIZA MEDIULUI INTREPRINDERII (Identificarea oportunităţilor şi pericolelor)
DIAGNOSTIC DE INTREPRINDERE - Puncte forte/concurenti, slăbiciuni - Competenţe
distinctive
RECENSAMANTUL SI EVALUAREA POSIBILITATILOR DE ACTIUNE - Avantaje şi
dezavantaje; rentabilitate şi riscuri; compatibilităţi şi incompatibilităti
INTEGRAREA VALORILOR DE MEDIU - responsabilitatea socială a intreprinderii
INTEGRAREA VALORILOR CONDUCA -TORIOLOR INTREPRINDERII -Obiective
generoase

În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice factorii de presiune raporturile cu

aceştia. In general o firmă se confruntă cu presiuni generate de: climatul politic, cadrul normativ
şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic, piaţa şi amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi
parteneri şi/sau concurenţi. Trebuie să se formuleze concluzii pertinente asupra unor pericole de
genul:
- apariţia unor noi concurenţi pe piaţa produselor fabricate;
- apariţia de produse substitut sau de contrafaceri;
- apariţia unor noutăţi tehnologice în domeniu;
- modificări reglementare/legislative
Analiza punctelor forte şi a slăbiciunilor este deasemenea indispensabilă, conform dictonului
“Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a se putea stabili poziţia în faţa concurenţei pe diferite
planuri. În plan financiar se vor analiza; structura capitalului, profitul raportat la cifra de afaceri,
rata de creşteri, fără pierderea autonomiei etc, În plan comercial - imaginea de marcă, reţeaua de
distribuţie, ponderea pe piata produselor etc, În plan tehnic – portofoliul de brevete, know how,
potenţialul de cercetare, vIrsta şi eficienţa echipamentelor etc. Analiza strategică şi diagnosticul
intreprinderii constituie baza de formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei .
Portofoliul de scenarii trebuie să fie echilibrat, coerent conceput pe sectoare/segmente strategice.

În general forţa avantajului concurenţial depinde, în primul rând de măsurile de protecţie impuse
(bariere de intrare) pe care firma este în masură să le menţină pe o piaţă pentru a nu pătrunde
intruşi pe piaţă şi numărul de moduri specifice de atingerea unui avantaj concurenţial este
puternic legat de gradul de diferenţiere. Din evoluţia concertată a celor doi parametrii rezultă o
tipologie originală a sistemului concurenţial formată din patru cazuri în care evoluează
activitatea/produsul: mediu fragmentat,mediu specializat, mediu tip “fundătură” şi mediul de tip
“volum”, fiecare dintre ele corespunzând unei anumite relaţii între rentabilitate (RIR) şi ponderea
pe piaţă. Într-un mediu de tip “fragmentat” nici volumul, nici diferenţierea nu asigură un avantaj
concurenţial. Numeroase firme coexistă, într-un mod onorabil, majoritatea competitorilor au o
rentabilitate scăzută, barierele de intrare fiind extrem de slabe, tehnologia este disponibilă lejer.
În măsura în care nu contează talia în jocul concurenţei,de regulă marile intreprinderi pierd în
faţă I.M.M-urilor mai flexibile,şi ca atare ele vor încerca să schimbe regulile jocului astfel încît
să-şi creeze nişe protejate sau efecte de volum localizate. În mediul fragmentat, un rol important
în jocul concurenţial îl are, imaginea de marcă şi/sau calităţile managerului. Performanţele
concurenţiale sunt contardictorii şi variate, dar nu se poate degaja un avantaj concurenţial net. În
mediul specializat există oportunităţi de diferenţiere care permit crearea de nişe strategice,
apărabile pe lungi perioade de timp. Reuşita este sigură dacă se exploatează aceste oportunităţi
într-un mod care să facă o demarcaţie durabilă faţă de concurenţă. Nişele se pot realiza în cazul
triadei; produs/client/serviciu, prin propunerea unor oferte speciale şi crearea de bariere de
protecţie a acestora.Riscul este semnificativ decurgând din evoluţia tehnologică,modificarea
gusturilor clienţilor,etc. În mediul de tip volum dimensiunea întreprinderii dă un avantaj
important de cost şi se beneficiază de efectul de scară. Experienţa şi manevrele strategice se
analizează în termeni de menţinere sau de cucerire a pieţelor. Este singura situaţie în care
ponderea pe piaţa şi rentabilitatea sunt strâns legate.
Activitătile înscrise în sectorul “impas” nu beneficiază de un avantaj concurenţial din volum sau
din diferenţiere. Barierele de intratre aici sunt ca şi inexistente, tehnologiile uşor accesibile. Intr-
un astfel de context,strategia de retragere apare ca inevitabilă. Sau se presupune un mare efort de
cercetare pentru a găsi pe o tehnologie mai eficace, susceptibilă de a da un avantaj major ce pot
să schimbe regulile jocului concurenţial.

Opţiunile strategice, cu impact în plan investiţional, sunt numeroase şi unele chiar

costisitoare, deoarece în mediul concurenţial, există forţe opozabile ce constituie pericole
potenţiale. În primul rând, clienţii şi furnizorii cu putere şi influienţă pot să- şi impună condiţiile
în cadrul negocierilor, astfel că intreprinderea este în situaţia de a le suporta condiţiile de vânzare
sau cumpărare. Este cazul de pildă al marilor reţele de magazine gen: Metro, Carrefour etc, care
au capacitatea şi puterea financiară de a cumpăra volume mari de mărfuri şi ca atare solicită şi
obţin rabaturi substanţiale.
În al doilea rând, pericolul produseler “substitut” poate să afecteze curba vânzărilor. Este de
pildă cazul produselor siderurgice care sunt puternic concurate de industria aluminiului sau cea a
maselor plastice. Preţurile la oţel sunt în parte dictate de preţul aluminiului sau al maselor
plastice. În al treilea rând, apariţia de noi concurenţi pe piaţa produselor – situaţie facilitată de
slăbiciunea barierelor de intrare. Aceste bariere depind de factori structurali iar protecţia se poate
realiza prin sistemul de brevete şi mărci comerciale. În al patrulea rând rivalitatea/neânţelegerile
dintre firmele existente în sector. Este starea când pe fondul unui excedent de capacităţi de
producţie în raport cu cererea, există o slabă diferenţiere la nivel de produs Stabilirea
scenariului, a liniei strategice capabile să creeze un avantaj concurenţial pentru intreprindere,
este formalizată, pornind de la conjugarea ţintei strategice cu atuurile concurenţiale ale
intreprinderii astfel: Cu alte cuvinte problema este de a stabili dacă lupta contra rivlilor se va
duce prin preţul produsului sau prin parametri de calitate, de inovare tehnologica, s.a, deci,
alternativa; cost – alţi factori (calitate, service, inovare). Corelând armele concurenţiale cu
dimensiunea pietei se pot defini trei concepţii strategice privind viitoarea evolutie (vezi tabelul
2.4).
1. Strategia de dominare prin costuri oferă posibilităţi de impunere în faţa concurenţei datorită
unor costuri de producţie scăzute. Cauza o constituie procesele tehnologice mai performante,un
management mai eficient. Ca urmare sunt create premizele obţinerii unui profit peste media
sectorului, care în cazuri de tensiune poate fi folosit drept instrument de presiune asupra
mediului concurenţial, contracarând pretenţiile furnizorilor sau ale clienţilor.
2. Strategia de diferenţiere se bazează pe dorinţa de a crea un produs/serviciu cu caracter de
“unicat” în sectorul respectiv, din punct de vedere al calităţilor sale funcţionale, ale serviciilor
ataşate,etc. Aceasta înseamnă o atentă evaluare a surselor potenţiale de diferenţiere a
caracteristicilor specifice, accentândule pe cele care dau originalitate. O astfel de startegie va
pune firma la adăpost în faţă concurenţei prin formarea unei clientele fidele care recunoaşte şi
preferă produsul/serviciul, devenind imună la preţ (exemplul clasic este cel al automobilelor
Rolls Royce). In general adoptarea unei astfel de strategii exculde intenţiile de expansiune pe
piaţa produsului, dorinţa fiind de a conserva poziţia deţinută. Dificultatea constă în faptul că, o
astfel de strategie conservă cu greutate avantajele pe termen lung.
3. Strategia de focalizare (concentrare) este direcţionată pe un grup anumit de clienţi, sau pe un
segment de produse pe o piaţă localizată geografic. Se stabileşte deci o ţintă îngustă spre care vor
fi orientate toate energiile şi mijloacele. Prin concentrate se urmăresc, fie atngerea celor
maiscăzute costuri, fie o foarte bună diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din
performanţele atinse pe segmentul ţintă. De obicei se vizează segmente ce sunt mai puţin
sensibile la modificări. Dar riscul constă tocamai în faptul că o astfel de schimbare transformă
focalizarea în handicap. O strategie pertinentă este aceea pe care intreprinderea o poate aplica cu
riscuri minore. Există însă pericolul “linieie mediane” respectiv, angajarea simultană pe mai
multe direcţii strategice în funcţie de concurenţă de particularităţile segmentului vizat. Astfel, din
dorinţa de a fi cât mai bine protejată din toate punctele de vedere, intreprinderea îşi poate
transforma atuurile în handicapuri prin dispersia mijloacelor şi competenţelelor. În practică se
întâlneşte adesea şi sistemul alianţelor, în multe ţări incriminat prin lege, pentru menţinerea unui
status quo pe piaţă, prin acorduri cu clienţii si nereflectarea în costuri a creşterilor de
productivitate a muncii. Decizia strategică şi decizia de investiţii se diferenţiază datorită
faptului că orizontul de timp vizat îşi pune amprenta asupra modului de evaluare şi
fundamentare.
În fundamentarea deciziilor de investiţii accentul se pune pe tehnicile cantitative de modelare şi
cuantificare. Clasic de acum în domeniu este analiza pe baza fluxului de numerar generat de
proiect. Insă, cu cât orizontul de timp al proiectului este mai lung, cazul proiectelor de cercetare
dezvoltare a celor de amenajare teritorială, tehnicile tardiţionale de fundamentare a deciziilor
sunt dificil de aplicat şi nu dau cele mai bune rezultate. Decizia strategică vizează un orizont de
timp mai lung, ceea ce impune o evaluare globală bazată, în special pe tehnici calitative. De
multe ori, mai ales la nivelul IMM, intuiţia şi experienţă managerului sunt cheia succesului
strategiei. Însă, dacă orizontul strategic este scurt atunci se poate apela în fundamentarea deciziei
şi la tehnicile de alegere a investiţiilor. Nu sunt rare cazurile ca, odat ă cu identificarea liniilor
strategice să se studieze şi eficienţă unor proiecte reţinute în contextul acestora, în special când
se pune problema delocalizării activităţilor, pentru a se evalua costurile induse. Nici o
intreprindere nu poate transpune în practică o opţiune strategică fără a evalua oportunităţile de
investiţii în sectorul său de activitate.

CAPITOLUL 2 PROIECTUL – UN MOD ANTEPRENORIAL DE ACTIUNE

2.1 Consideraţii asupra activităţilor antreprenoriale

Activităţile desfăşurate într-o firmă se pot împărţi în două mari categorii: operaţionale şi
antreprenoriale. Activităţile tip “operaţii” sunt activităţi profesionale curente, repetitive,
rutiniere, supuse influienţei unor factori interni, controlabili prin responsabili, la care factorii de
decizie sunt interesati mai mult de optimizarea interdependenţei dintere structura organizaţională
internă şi mediul extern astfel încât să obţină creşterea randamentului de ansamblu al firmei.
Activităţile antreprenoriale tip “proiect” sunt nerepetitive, supuse influienţei unor variabile
exogene, iar factorii responsabili sunt greu de controlat în totalitate. Problema principală pentru
managerul de proiect este de a găsi cele mai favorabile stări ale triadei: tehnologie/produs/piaţa
în cadrul unui cuplaj eficace al structurilor interne cu mediul extern. Cele două moduri de
acţiune, deşi sunt în contradicţie evidentă din toate punctele de vedere, în practica
intreprinderilor ele pot uneori coabita. Sunt frecvente şi cazurile de transformare a proiectelor în
activităţi operaţionale, rutiniere de pildă; după lansarea unui produs, sau montajul şi punerea în
funcţiune a unei instalaţii se trece la exploatarea în flux continuu. Coabitarea celor două tipuri
de activităţi în activitatea unei firme, crează dificultatăţi pentru manager, care pleacă de regulă de
la spinoasa problemă a armonizării repartizării resurselor şi găsiri căilor de conciliere între
universul rutinier al managementului operaţional, bazat pe tehnici clasice de analiză şi decizie,
cu universul ambiguu, vag al gestiunii antreprenoriale, bazat pe capacitatea de sinteză, intuiţie şi
flexibilitate în gândire şi acţiune.
Activităţi de tip “ proiect” Activităţi de tip “operaţie” - Activităţi temporare, nerepetitive de tip “
on shot” - Decizii ireversibile privind resursele şi mijloacele - Incertitudine şi risc sporite -
Influienţă puternică a variabilelor exogenă - Cash flow negativ - Formaţii de lucru temporare -
Activităţi curente, repetitive, rutiniere - Decizii reversibile, - Incertitudine şi risc slabe, - Procese
stabilizate, controlabile statistic, - Cash flow pozitiv, - Foramţii de lucru permanente
Proiectul - un mod antreprenorial de gândire şi acţiune
O activitate de tip ”proiect” trebuie să fie bine definită şi delimitată astfel încât să se poată spune
“iată acesta este proiectul”. Este o posibilitate realizabilă, dacă se ţine cont de ceea ce este
specific oricărui proiect: ƒ un obiectiv specific, precis şi coerent, ƒ un scop definit – o nevoie /
cerere manifestă sau potenţială,
- o durată limitată cu un moment specific de începere şi un momentspecific de încheiere, pe
parcursul căreia sunt mobilizate resurse, mijloace şi competenţe heterogene,
- se poate evalua pe baza unei metodologii specifice folosind criteriide costuri şi/sau de
rentabilitate
-are o localizare geografică şi temporală netă,
- are o structură administartivă şi gestionară proprie (şeful de proiect şiechipa sa) parţial sau total
autonomă de activitatea generală a agentului declanşator.
În acest context putem spune că, oricărui proiect îi sunt caracteristice trei categorii de obiective:
Obiective de performanţă în sensul că orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor
specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa, produsele realizate ulterior trebuie să
aibă un nivel tehnic predeterminat exprimat prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi
organoleptice,etc, sau o anumită capacitate de a răspunde la cerinţele pieţei.
Obiective de timp – termenele de implementare a proiectului constituind pentru actorii
proiectului restricţii “tari” ce trebuie riguros respectate.
Obiective de cost – este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi eficienţei proiectului
pentru agentul declanşator.şi este o reflectare a modului cum sunt respectate celelalte două
categorii de obiective.
Raportul de forţe dintre cele trei categorii de obiective se poate modifica de la o fază la alta a
ciclului de viaţa a proiectului. Astfel, in etapa incipientă de identificare a ideii de proiect
obiectivele tehnice de performanţă sunt mai importante decât celelalte două obiective, iar costul
mai important decât durata.
În fazele de preinvestiţionale; formularea, evaluarea şi decizia, se poate aprecia că, cele trei
categorii de obiective au aceiaşi importanţă, proiectul trebuie astfel conceput încât să satisfacă
cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere.
In faza de implementare, durata este cea care primează, urmată de calitătile tehnice de execuţie,
în limita bugetelor de costuri.
Evaluările punctuale ale avansului execuţiei, arată de regulă abateri care solicită costuri
suplimentare, şi calea cea mai simplă de corecţie înseamnă reevaluarea bugetelor iniţiale de
costuri. Literatura de specialitate abundă în încercări de a se da cea mai pertinentă definiţie
conceptului de proiect. În litertura engleză este sesizabilă intenţia de a pune accentul pe acţiune,
mijloace şi metode de atingere a scopurilor, pe când specialiştii francezi insită pe aspectul
intenţional de alegere şi definire a obiectivului urmărit. Apreciem că, cea mai pertinentă definiţie
generică a proiectului este dată de “Association Francaise du Management de Projet” conform
căreia; proiectul .este un demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a unei
realităţi viitoare”13). Se pretează la o organizare de tip “proiect două categorii de activităţi:
Activităţi cu un pronunţat caracter nerepetitiv demarate pentru obiective strict determinate, care
mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse şi energii specifice, ceea ce presupune o
pregătire, o coordonare şi o urmărire specifică. În acest cadru se inscriu proiectele din activitatea
de cercetare ştiinţifică – dezvoltare tehnologică, gama foarte diversă de proiecte de investiţii,
proiectele specifice de marketing etc. Tot în această categorie putem include şi acele activităţi
tip “proiect” desfăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă declanşate de unele
organisme internaţionale (FAO, UNICEF, Banca Mondială, etc), sau naţionale cum ar fi
organizaţiile nonguvernamentale. Proiecte declanşate în cadrul activităţii profesionale a
intreprinderilor - cele mai reprezentative exemple sunt activităţile unităţilor cu producţie de serie
unitară: construcţia de nave, de căi rutiere, poduri, viaducte,etc. Caracteristica activităti de
producţie acestor firme constă în mobilizarea tuturor resurselor, pe o perioada mai lungă de timp,
pentru realizarea unui proiect de producţie specific. Este o problemă de management şi mai
complexă, dacă pe acelaşi interval de timp, coexistă mai multe proiecte aflate în stadii diferite de
execuţie. O categorie aparte o formeaza firmele create pe proiecte specifice (de ex. firma
“Eurotunel” care a realizat tunelul pe sub Marea Mânecii, intreprinderea “Canal” pentru canalul
Dunăre - Marea Neagră etc) şi care, se ocupă numai cu administrarea proiectului respectiv.
O viziune intersantă asupra câmpului de aplicaţie al proiectelor este dată de sociologul francez
J.P. Boutinet14)care abordează problema în contextul unei duble opoziţii: ¾ opoziţia între polul
individual de intenţii (identitate) şi polul colectiv (participare), ¾ opoziţia între polul tehnic al
inovării şi polul existenţial al căutării de sens. Din această perspectivă rezultă “ Roza vânturilor
proiectelor” imaginată de specialistul francez (fig.3.1) Adâncind analiza el propune o scară a
proiectelor, pe axa opoziţiei; individual – colectiv, ierarhizate pe cinci nivele, de la cele mai
individualiste la cele de mare sapiraţie colectivă, astfel:

Proiecte tehnice

Proiecte : Proiecte individuale , colective ,

Proiecte existenţiale

1. Proiecte individuale care au obiective personalizate, existenţiale sau circumstanţiale, cu

privire la individ. Ele sunt centrate de obicei în jurul căutărilor de sens şi legate de aspiraţiile
vârstei: pentru tineri – proiecte de orientare profesională, de integrare socială, pentru adulţi –
proiecte legate de profesie, pentru vârsta a treia – proiecte legate de pensionare. Ele se numesc
“individuale” deoarece se referă la individ dar, în realizarea lor sunt angrenaţi mai mulţi actori.
2. Proiecte de intenţii sunt orientate spre scopuri de natură tehnică pentru a le materializa sub un
sistem de constrângeri de cost, de termen, de specificaţii tehnice. Astfel de proiecte sunt cele de
cercetare, de construcţii, de arhitectură, de realizare de maşini echipamente.
3. Proiecte de acţiune au în vedere realizarea mijloacelor necesare pentru conducerea proceselor
de acţiune sau interacţiune cum ar fi: proiecte de amenajare, de sănătate, educaţionale etc. Se mai
numesc şi “interminabile” deoarece au cicluri lungi de viată, dar în mod obligatoriu ele respectă
aceleaşi caracteristici de durată enunţate mai sus.
4. Proiecte organizaţionale de intreprindere / instituţie prin care se caută a se combina strategia
cu cultura şi spiritul intreprinderii.
Proiecte Proiecte centrate pe Creativitate , Inovare Individuala , Tehnică
Proiecte orientate spre - Motivaţie şi intenţionalitate.
5. Proiecte de societate sunt reglementate prin valori de referinţă: proiecte urbane, proiecte
educaţionale, politice etc. Proiectele organizaţionale şi cele de societate sunt de mare amploare
colectivă, şi de obicei nu presupun inovare tehnică. De altfel un proiect nu presupune neapărat o
inovaţie tehnică, el putând fi construit pe principiul “reaşezării obiectului pe etajeră” adică,
folosirea unei tehnici vechi într-o altă manieră. Sau nu presupune inovaţie tehnică ci are în
vedere inovare managerială, comercială, organizaţională, financiară care presupun tehnici
specifice de evaluare şi analiză. În general proiectul are un anumit grad de inovare care nu este
absolută deoarece până la finalizarea sa se pot schimba şi oamenii şi tehnicile şi reglementările.

2.2 Proiecte de investiţii; concepte şi structuri

Activitatea de investiţii trebuie să se înscrie pe coordonatele unei strategii de dezvoltare
economico-socială, care sunt concretizate prin programe sau proiecte. Programele au o
identificare mai imprecisă, cu o arie de cuprindere mai largă şi, de cele mai multe ori, pentru
implementare lor este nevoie să fie detaliate în unul sau mai multe proiecte. În acest context
proiectul de investiţii poate fi definit ca ”un ansamblu optimal de actiuni de investitii bazate pe o
planificare sectoriala, globala şi coerenta, pe baza careia,o combinatie definita de resurse umane,
materiale etc provoaca o dezvoltare economica,sociala determinata” Din definiţie reţinem
că, un proiect pentru a fi aplicat, necesită un ansamblu de mijloace, diferite ca natura care, pentru
a fi puse în operă trebuie să se intreprindă acţiuni bine coordonate. Altfel spus, orice activitate
trebuie să se desfăşoare într-o ordine prestabilită, nici prea devreme deoarece aceasta poate
însemna risipă de resurse, nici prea târziu deoarece poate compromite însăşi scopul pentru care
se realizează proiectul. În sfârşit, proiectul trebuie să aibă un scop bine definit şi cuantificat care,
chiar dacă nu se identifică cu scopul programului din care deriva proiectul, trebuie să contribuie
la realizarea acestuia. Proiectul de investitii este motivaţia concretă a unor cheltuieli prezente în
speranţa unor avantaje viitoare.
Trăsăturile sale specifice care-l deosebesc, nu numai de activităţile curente, dar şi de alte tipuri
de proiecte sunt: amploare, finalitate şi structură. Finalitatea este strâns legată de obictivul
investiţiei: crearea şi punerea în exploatare a unui echipament/serviciu, cucerirea unei pieţe,
schimbarea unei tehnologii.
După finalitate proiectele de investiţii pot fi clasificate astfel:
1. Proiecte pentru crearea de produse /servicii noi a căror originalitate constă în faptul că se caută
eficienţă, rentabilitate într-un produs sau serviciu care nu există. Este o aventură când se face
trecerea de la ideie la produs în care rata mortalităţii (pierderilor) este ridicată. Bineînţeles că
există avantaje care stimulează întreprinzătorii să rişte, piaţa constituind de regulă un punct
nevralgic care impune adaptare capacităţilor, a tehnologiilor de fabricaţie. Găsirea celor mai
bune răspunsuri la cerinţele piaţei presupune o multitudine de ipoteze de armonizare a
trinomului; tehnologie/produs/piaţă.
2. Proiecte de creştere a productivităţii a căror finalitate dă răspuns căutărilor de oportunitate la
schimbarea echipamentelor şi tehnologiilor. Sunt proiecte relativ uşoare; produsele sunt
cunoscute, piaţa de asemenea. Dificultăţile pot să apară din greşeli de evaluare, în special al
costurilor induse de noile echipamante; costurile formării personalului, ale organizării
proceselor, suprasolicitării administrative etc. Toate investiţiile de înlocuire se bazează pe acest
tip de proiect.
3. Proiecte de creştere a capacităţii de producţie/desfacere presupun acţiuni de redimensionare a
pieţei şi a echipa mentelor de producţie care, în final conduc la modificarea taliei intreprinderii.
Principalul fundament îl constiruie studiile de marketing care arată o cerere insolvabilă cronică.
La stabilirea dimensiunii proiectului se corelează studiul cererii cu studii de capacitate optimă de
producţie. În cazul acestor proiecte incertitudinea derivă din particularităţile segmentului de
piaţă vizat şi din costurilor induse de schimbările tehnologice.
4. Proiecte de investiţii sociale (colective) aici însă termenul de “social” capătă două accepţiuni:
4. a) Se referă la problemele salariaţilor firmei şi în acest caz proiectul are ca finalitate
modificarea condiţiilor de muncă şi de securitate în intreprindere. Aceste probleme sunt cuprinse
ca o componentă a unui proiecte mai amplu din tipurile prezentate mai sus. Uneori însă este
nevoie de proiecte specifice pentru rezolvarea unor probleme sociale – ecologice presante cum ar
fi de pildă, condiţionarea aerului în secţiile de producţie, automatizarea iluminatului artificial în
funcţie de anumite caracteristici ale ale proceselor de muncă.
4. b) Se referă la rezolvarea unor probleme de interes general al unor colectivităţi teritoriale
cum ar fi proiecte de amenajare teritorială, de infrastructură, şi toate proiectele administraţiei
publice care se substituie iniţiativei private. Studiul de fezabilitate care stă la baza deciziei de
acceptare sau respingere al proiecteului se vor face în principal prin prisma intereselor
comunităţii locale. Deci evaluarea economică, studiul de impact, dictează decizia. Durata de
viaţă a acestor proiecte este mare (30 – 50ani) şi punctul nevralgic al acestor proiecte îl constituie
costurile şi rentabilitatea care se judecă pe astfel de perioade mari (pentru Eurotunel calculul
RIR-ului s-a făcut pentru o perioadă de 60 de ani).
4. c) Alături de aceste două aceepţiuni putem întâlni şi o categorie intermediară şi anume
“proiectele servicii publice” - realizate de colectivităţile locale dar care au trăsături de proiect de
intreprindere. Astfel de proiecte nu caută neapărat rentabilitate şi profitabilitate, dar reclamă
autonomie gestionară. In trecut aceste proeicte erau tratate cu superficialitate,decizia de realizare
a lor depinzând aproape în exclusivitate de posibilităţile de finaţare ale primăriilor. Astăzi şi
sectorul serviciilor publice este tot mai mult influienţat de condiţiile mediului concurenţial care
impun regândirea principiilor de gestiune. Autonomia gestionară a colectivităţilor teritoriale,
accesul lor la piaţa financiară elimină în mare măsură constrângerile financiare. Ca atare linia
strategică se sprijină pe ideia că cetăţeanul este un client exigent care plăteşte pentru a primi
servicii de calitate.
5. Proiecte de dezvoltare au legătură cu toate tipurile prezentate mai înainte, dar se detaşează prin
scopul declarat – dezvoltarea intreprinderii. Amploarea, inovarea sunt subordonate acestui scop
specific şi de aici derivă câteva particularităţi:
- costurile adaptării tehnologice în cazul proiectelor de transfer tehnologic între ţări cu niveluri
de pregătire tehnologică diferită.
- riscul de respingere a mediului care este prezent, mai ales ân cazul unor implanturi în zone
ostile, de exemplu zonele rurale, -
lentoarea demarajului – adesea, plecând de la imputurile clasice, atingerea parame - trilor de
succes este amânată, şansele de reuşită fiind mai slabe la aceste proiecte.
După sectorul de activitate avem trei categorii de proiecte:
- proiecte de întreprindere comecială, proiecte de gestiune a serviciilor publice, proiecte de
exploatarea resurselor naturale.
1. Proiectele commerciale, la nivelul societăţilor comerciale înţelegând nu numai dezvoltarea
modernizarea capacităţilor existente, ci şi construirea de noi unităţi de producţie. Aceste proiecte
sunt rezultatul unui proces adesea lung şi dificil care poate fi rezumat la patru etape. Prima etapă
constă în definirea unei strategii aceasta fiind apanajul conducerii generale a firmei. A doua
etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategia definită. De regulă este de
competenţa departamentelor comercial sau de dezvoltare dar care trebuie să colaboreze cu
serviciul tehnic. A treia etapă se referă la aprecierea fezabilităţii proiectului care presupune:
analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc. În general studiul de fezabilitate este o
realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanţi externi. Este posibil ca rezultatele şi
concluziile sale să difere de cele ale analizelor făcute de băncile finantatoare. Chiar şi criteriile
de acceptabilitate ale bancherilor (eligibitatea) pot să fie diferite de cele ale agentului
declanşator. De aceeia trebuie să se facă o analiza critică a proiectului în ideia că ar putea fi
finanţat din surse externe. La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-şi aducă
aportul pe domeniul să de activitate: direcţia tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evalua
rezultatele exploatării, costurile de investiţii şi de exploatare, direcţia financiară va evalua
eficienţa proiectului, implicaţiile fiscale, direcţia juridică va studia implicaţiile legislative şi
fiscale. Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului fiind apanajul
celui mai înalt nivel al managementului firmei În diferitele faze ale ciclului de viată ale
proiectului industrial intervin o serie de factori (intervenanţii, actorii) care intră relaţii de
conlucrare pe linia implementării şi exploatării proiectului. Actorul principal, agentul
declanşator al unui proiect este, de cele mai multe ori, o societate comercială existentă. Însă,
pentru proiecte de anvergură se impune nevoia de a se creea o entitate specifică al cărui singur
activ este acel proiect iar fondurile alocate se adresează numai finanţării acestuia.

Acţionari Contract de acţionariat

Contract de construcţie Convenţie de credit

Contract de subantrepriză

O astfel de structură în teoria şi practica internaţională poartă denumirea de: Societe Projet sau
Societé ad hoc (fr) sau Special Purpose Vehicle “SPV”, Special Purpose Company “SPC” Shell
Company (engl). Centrul decizional este îndeobşte o entitate juridică creată pe baza unui contract
de acţionariat încheiat între diverşi acţionari; persoane fizice sau juridice. Este posibil ca nu toţii
acţionarii dintr-o societate să participe la proietului respectiv, din motive financiare, comerciale
sau reglementare, deşi pot să deţină părţi la societatea “ad hoc” nou înfiinţată. Alături de
promotori şi societatea ad hoc, execuţia proiectului implică existenţă unui antreprenor -
constructor sau a unui grup de constructori legaţi de administratorul proiectului printr-un contract
de construcţii. Acesta poate să subcontracteze părţi din proiect cu subantreprenori de specialitate
care preiau anumite obligaţii specificate de execuţie, inclusiv riscurile aferenete. Un alt actor
principal este finanţatorul, cel care asigură finanţarea proiectului. Pentru proiecte de anvergură
finanţarea se poate face printr-un sindicat bancar (Eurotunelul a necesitat un credit de 85
mild.franci francezi, la o valoare totală a proiectului de 100 mild. franci francezi, asigurat de un
sindicat format din cca. 220 bănci din diverse ţări.). Relaţiile sale cu administratorul de proiect
sunt legiferate printr-o Convenţie de Credit ce cuprinde toate dreptruile şi obligaţiile părţilor. În
etapa de exploatare structura actorilor se schimbă semnificativ. Agentul declanşator, o firmă
existentă sau Societatea de proiect poate să exploateze ea însuşi noua instalaţie, caz în care va
trebui să angajeze personalul necesar.Dar exploatarea se poate realiza şi printr-un intermediar, o
societate de exploatare existentă şi recunoscută, pe baza unui contract de exploatare.sau de o
filială a promotorului. Alegerea modului de exploatare depinde de complexitatea tehnică şi de
amplasamentul proiectului. De pildă, dacă promotorul are o filială în ţara în care sa implementat
proiectul aceasta va fi a priori aleasă pe post de societate de exploatare. Funcţionarea proiectului
presupune aprovizionarea cu materii prime materiale, utilităţi, de la furnizori şi livrarea de
produse către clienţi.

Actionariat Contract de furnizare

Contract de cumpărare

Contract de exploatare şi de întreţinere Convenţie

de credit

Vor fi încheiate deci, în aval contracte de furnizare cu furnizori în amonte de vânzare cu clienţii.
În majoritatea cazurilor finanţatorul este implicat în continuare în viaţa proiectului asigurând
finanţarea exploatării printr-un contract la termen.
2. Proiecte de gestiune a serviciilor publice – au în vedere asumarea de către societăţii de
drept privat a gestiunii unui serviciu public. Este un proces decizional diferit decât precedentul
deoarece intervine un nou actor entitatea publică” care este iniţiatoarea ofertei (appel d’offres,
tender offer) sau, mai general al unei consultări. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de
proiect poate să fie descompus în trei faze. Prima fază constă în lasarea ofertei/consultaţiei de
către entitatea publică care poate să fie: Statul,un oraş, un grup de localităţi,etc. Prin caietul de
sarcini trebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de răspuns, ce trebuie respectate de
fiecare candidat, alte exigenţe specifice de formă sau de fond, cum ar fi; tipul de montaj juridic
avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă de concesiune sau convenţii de
construcţie şi exploatare distincte. Pentru anumite servicii publice nu sunt acceptabile anumite
moduri de remunerare, ceea ce presupune un anumit aranjament financiar. De pildă,o uzină de
apă potabilă sau o centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu şi o
uzină de tratare a deşeurilor menajere căci redevenţa pentru tratare este “versee par l’usager a la
collectivite et non directement a l’explotant”. Delegarea unui astfel de serviciu public în Franţa
de tratare a deşeurilor menajere face obiectul unui montaj care se numeşte “bail emphyteotique
administratif avec convention d’exploitation non detachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se
spune un aranjament BOT (BuilOperate-Transfert/Construieşte, exploatează şi transferă) sau
BOOT (Build-Own - Operate- Transfert/Construieşte, posedă, operează şi transferă). Obiectivul
entităţii publice este de a atrage intreprinderi de renume. Pentru a nu avea prea multe oferte de
studiu, poate să facă o preselecţia a candidaţilor cărora li se va îmâna caietele de sarcini şi care
pot deci să liciteze(bid) A doua fază în care candidaţii îşi elaborează/pregătesc propriile oferte.
Acestea vor fi în funcţie de exigenţele si gradul de precizie cerut prin caietul de sarcini. In genral
ele trebuie să cuprinda un borderou de preturi si un model de contratct care stabileste exigenţele
şi relaţiile dintre ofertant şi entitatea publică. Nu trebuie să fie neglijate şi eventualele exigenţe
ale viitorilor finanţatori atât în ceea ce priveşte conţinutul contractului de concesiune cât şi al
rentabilităţii economice. Devine inevitabil ca să prezinte structura de finanţare pe care se bazează
candidatul la concesiune. Ultima fază constă în desemnarea câştigătorului ofertei care se face de
către entitatea publică care a lansat oferta. Principalele domenii în care se pot realiza astfel de
proiecte sunt transportul în comun, uzine de apă potabilă sau de epurare, de tratare a deşeurilor
menajere, reţele şi centrale termice etc.

Proiectul de concesiune de serviciu public (BOT Project) presupune deci prezenţa unui actor
nou şi important “concedent”. Prin definitie este o entitate publică care, în funcţie de domeniu,
poate fi: guvernul (pentru construcţia unei autostrăzi cu plată), consilul local al unei localităţi.

Concurs de oferte Elaborare de oferte Selecţia /nominalizarea

Contract de concesiune ,
Contract de construcţie
Convenţie de credit
Subcontratct
Aceasta caută sa delege executarea unui serviciu public unui concesionar o firmă privată sau
mixtă.Relaţia dintre cei doi, în urma concursului de oferte se legiferează printr-un contract de
concesiune care cuprinde ansamblul de obligaţiunii ce revin părtilor atăt de natură cantitativa cât
şi calitativă. De exemplu: pentru o instalaţie de tratare a deşeurilor menajere contratctul trebuie
să prevadă cantitatea minimă de deşeuri pe care colectivitatea locală se angajează să pună la
dispoziţie (pentru ca exploatarea sa fie rentabilă), normele ecologice ce trebuie respectate(de
emisie de gaze, calitatea şi conţinutul resturilor solide), modul şi preţul de livrare a deşeurilor
etc. Normele în domeniu executării serviciilor publice trebuie să fie severe şi responsabilitatea
concedantului nu dispare odată cu încheierea acestui contract. De aceea derularea contractului
înseamnă executarea serviciului cade în sarcina concesionarului dar concedantul îşi arogă dreptul
de control de bună execuţie a serviului pe toată durata de serviciu. Deci concedantul nu este şi nu
trebuie să devină un simplu figurant. Din contra semnatura sa poate să aibă mare influienţă
asupra repartizării riscurilor şi a structurii aranjamentului financiar propus de finaţator.
ACTIONARI, ENTITATE PUBLICA, SOCIETATE CONCESIONARA, FINANTATOR,
CONSTRUCTOR ,Subantreprenor
3. Proiectae legate de exploatarea bogăţiilor naturale reprezintă o îmbinare a
particularităţilor celor două tipuri prezentate mai sus, deoarece deşi nu implică nici o
responsabilitate de serviciu public totuşi relaţia concedant/concesionar este cel mai adesea
prezentă. Ele se referă la dezvoltarea şi exploatarea de către o societate privată a unor bogăţii
naturale (petrol, gaze, minerale utile) ale unui stat. În cadrul acestor proiecte avem o combinare
a unei faze de tip indutrial în timpul căreia firm aprivată îşi asumă riscul de succes în căutările
sale şi în caz de succes urmează faza in care entitatea publică acordă societăţii industriale dreptul
de exploatare a rezultatelor cercetărilor făcute în schimbul unei redevenţe. Exemplul cel mai
concludent este cel de explorare a unui câmp petrolier sau de gaz. Într-adevăr, mijloacele
financiare şi tehnice necesare explorării subsolului unei zone descurajează cel mai adesea statul
să faca el însuşi investigaţii. În consecinţă, marile grupuri petroliere, pe baza unor studii
profunde de geologie şi istorie a zonei, sunt dispuse să facă aceste explorări pe riscul lor. Statul
le acordă sau se angajează s ă le acorde concesiunea în cazul în care explorările sunt fructuoase.
Costul de explorare este suportat în întregime de firma exploratoare, contractul de concesiune
prevăzând un partaj la producţie (sistemul royalties de exemplu) între concedant şi concesionar.
Exploatarea se poate realiza şi de entitatea publică ân colaborare cu un profesionist în domenuiu
la care se poate implica şi sectorul bancar. Unui program de dezvoltare bine articulat, poate fi
detaliat într-un portofoliu de proiect, care pot să se afle,sau nu, în relaţii de intercondiţionare.Din
acest punct de vedere relaţiile dintre proiecte pot fi; de compatibilitate sau de incompatibilitate
tehnic-constructivă şi funcţională.
1. Proiecte incompatibile sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv se
exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni. Exemplul cel mai concludent, în acest
sens, sunt variantele unui proiect de investiţii care se deosebesc între ele din punct de vedere al
soluţiilor tehnologice adoptate, al soluţiilor constructive sau de amplasament,etc dar care, în
final, servesc aceluiasi scop pentru care s-a realizat proiectul. Adoptarea uneia dintre variante
exclude în mod automat posibilitatea realizarii concomitente a celorlalte variante în cadrul
proiectului respectiv.
2. Proiecte compatibile, (independente), sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-
constructiv, se pot realiza simultan, fără ca să fie afectate performanţele unuia sau altuia. Singura
problema care se pune in acest caz este de ordin financiar, dacă agentul economic declanşator are
capacitatea financiară necesară pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar şi în cazul
proiectelor compatibile sunt frecvente cazurile când între ele există o anumită interdependenţă în
sensul că, acceptarea sau respingerea unui proiect poate influienţa decizia referitoare la un alt
proiect. Proiectele aflate in această situaţie se numesc proiecte contingentate. Dupa natura
relaţiilor de contingentare dintre ele deosebim urmatoarele situaţii:
2. a. Proiecte complementare la care, din considerente de natură tehnică, comerciala etc, decizia
privind un proiect influienţează automat decizia de adoptare sau de respingere cu privire la un alt
proiect.De pildă, realizarea Combinatului siderurgic de la Galaţi a condus în mod obiectiv la
decizia realizării unui proiect de amenajare a unui port unde să poată fi operate nave mineraliere
maritime, sau mai recent, succesul campaniei de lansare pe piaţa românească a produselor Coca-
Cola au condus la ideia implementării unor proiecte de producţie ale acestei firme în România.
Exemplele prezentate deşi sunt simple ele conduc la eforturi financiare suplimentare. De aceea
este recomandabil ca atunci când apar astfel de situaţii să se procedeze la o grupare a tuturor
problemelor (proiecte parţiale), pentru putea fi studiate, ca un proiect complex, de mare
anvergură şi care va creea premisele ca să fie implementat în mod etapizat în funcţie de
disponibilul de resurse ale investitorului.
2. b. Proiecte contingentate în funcţie de criterii de eficienţă când, eficienţa unui proiect
depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. In acest cadru putem vorbi de
contingentare pozitivă sau negativă în funcţie de modul cum se manifestă adoptarea sau
repingerea unui proiect la nivelul eficienţei altui proiect. Un proiect este întodeauna rodul
iniţiativei unui agent economic declansator. Acesta poate aparţine sectorului public sau
sectorului privat, organe ale administratiei publice locale sau centrale, sau chiar unele organisme
internaţionale. Indiferent de agentul declanşator, trebuie subliniat că, mai ales în ţările în curs de
dezvoltare, organele puterii publice joacă un rol major în implementarea proiectelor de investitii.
Deasemenea, proiectele ce care cuprind transfer de tehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca
suport financiar o combinaţie de surse locale si străine. In astfel de situatii, proiectul trebuie să
fie structurat pe două părţi distincte; ƒ partea străină, care de obicei are ca obiect transferul de
tehnologie şi este finanţată în devize, de regulă din surse străine; ƒ partea locală, care se va
finanţa în monedă locală, din surse proprii ale agentului economic declansator, sau din credite
interne rambursabile tot în moneda locală având ca obiect realizarea lucrarilor de construcţii, de
geniu civil, echipamente curente etc.
3.3 Proiecte specifice colectivităţilor teritoriale
După cum am arătat anterior, activitatea aleşilor colectivilitătilor teritoriale are o delimitare
spaţială strictă; zona sau localitatea pe care o reprezintă şi sunt mandataţi să o administreze.
Eliminând activităţile curente specifice funcţiilor administrative, preocuparea lor strategică se
înscrie pe coordonatele amenajării teritoriului în vederea sporirii valenţelor sale economice,
sociale, peisagistice,etc. În comunităţile urbane moderne viziunea urbanistică tradiţională, bazată
pe principiile zonării a fost treptat, treptat abandonată, deoarece s-a constatat că a condus la
pierderea identităţii şi spiritului multor localităţi. Până prin anii `60, problemele privind
amenajarea teritoriului se rezuma la stabilirea destinaţiei generale a terenului pe baza unei
previziuni mecanice astfel; pe baza previziunilor demografice, privind tendinţele de creştere a
populaţiei; sporul natural, imigraţie, emigraţie, se previzionau necesităţile de locuinţe, locuri de
muncă, paturi de spital, număr de clase/şcoli, etc, se calculau deficitele/execedentele prin
compararea necesităţilor previzionate cu situaţia existentă la zi, se transformau deficitele în
necesar de suprafeţe iar alegerea amenajărilor se reducea la clădiri, locuri de muncă. Viziunea
modernă se bazează pe spiritul de competiţie dintre între localităţi, în acord cu exigenţele
cetăţenilor electori. Proiectele administraţiei publice locale devin spirit şi tradiţie transformate în
cifre şi structuri cartografice. Nevoia de promovare a imaginii localităţii are cel puţin patru
temeiuri. Economice – atragerea întreprinzătorilor pentru implanturi de societăţi comerciale,
prin crearea unui climat propice competiţiei,
Rezidenţiale - stimularea înfiinţării de gospodării individuale prin crearea unui cadru rezidenţial
civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu scopul de a induce locuitorilor sentimente de
ataşament teritorial şi imboldul pentru o viaţă colectivă dinamică. Ofertelor de servicii publice
care vor avea ca efect polarizarea asupra regiunilor, localităţilor limitrofe. Atragerea de forţă de
muncă calificată cu un grad ridicat de instruire prin creearea de noi locuri de muncă în cadrul
funţiilor publice teritoriale. Activităţile cuprinse sub titlul generic de “amenajare a teritoriului”
sunt activităţi de tip proiect – antreprenoriale, cu ţinte bine conturate în timp şi spaţiu care
necesită energii şi mijloace de acţiune specifice. Aceste activităţi le putem structura astfel: a)
Macroproiecte – au arie de aplicare naţională şi ca exemplu putem da; schimbarea cursului
monedei naţionale, introducerea impozitului pe venitul global, modificarea accizelor şi/sau
taxelor vamale, ş,a,\ b) Microproiecte – au arie de aplicare strict localizată la nivel de
amplasament al obiectivului vizat; unităţi de producţie, de prestări servicii, elemente de
infrastructură (poduri, şosele, străzi), instituirea unor impozite locale, ş.a, c) Mezoproiecte –
desfăşurate la nivel de colectivitate teritorială; comună, oraş, aglomerare urbană fiind specifică
procesului de dezvoltare economico-socială în profil teritorial local. Sunt proiecte intermediare
în raport cu primele două enunţate mai înainte ca mărime, câmp de aplicaţie, obiective, mijloace
de implementare. Deasemenea ele prezintă şi unele aspecte particulare ce au impact asupra
evaluării şi anume: 9 Obiectivele au grad ridicat de generalitate ceea ce crează dificultăţi în
evaluarea lor. 9 De multe ori răspund unor nevoi subânţelese – scopul lor răspunzând indirect
unei cerinţe a cetăţenilor. De pildă, siatematizarea unei intersecţii este impusă de gradul ridicat
de risc în circulaţia rutieră şi/sau pietonală şi răspunde nevoii cetăţenilor de a fi protejaţi. 9 Un
grad ridicat de pionierat – fiind proiecte cu caracter de unicat. Chiar dacă se analizează două
proiecte cu acelaşi obiectiv, dar pe amplasamente/localităţi diferite, ele se vor diferenţia prin
condiţiile topometrice, hidrometrice, de mediu sau a tradiţiilor şi ambiţiilor locale ce pot să difere
semnificativ. 9 Dihotomomia între; obiective – pe termen lung şi sancţiunile imediate deoarece
sancţiunile au un caracter politic şi depind de ciclul alegerilor, 9 Obiectivele proiectului au
motivaţie colectivă iar decizia este individuală. Efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect
sunt de două feluri; imediate ca impact social (crearea de locuri de muncă), de perspectivă ca
impact socio-economic şi ecologic.
În cadrul mezoproiectului localitatea / zona trebuie privită ca: instituţie, teritoriu socio-
economic, patrimoniu construit şi patrimoniu peisagistic.
Trecerea de la ideia de proiect, la proiect ca aplicaţie în administraţia publică, parcurge
următorul flux , în care identificăm câteva componente esenţiale. Proiectul oraşului (projet de
ville) sau “planul strategic al oraşului – Schiţa Directoare de Amenajare Urbană (SDAU)” sau în
terminologia românească “Planul de urbanism general” (PUG), constituie expresia unei “ambiţii
locale” de natură socio-economică care este motivată prin spirit şi tradiţia locului. Este geneza
turturor proiectelor din zonă, economice sau noneconomice şi trasează atributele specifice care
individualizează localitatea faţa de rivalele sale.

PLANUL STRATEGIC ( ambiţie socio – economică) , PROIETCUL URBAN (principii

de amenajare) , PROIECTUL AGLOMERARII (proiect comunal: o nouă viziune
asupra SDAU)
PROIECTUL PRIMARIEI (proiect de intreprindere), AUDIT CULTURAL , EVALUAREA
ASTEPTARILOR CETATENILOR , PROIECTE DE CARTIER (proiect urban
complex) , PROIECTE DE SERVICII, PLAN DE FORMARE, PROGRAM PLURIANUAL
DE INVESTITII SI FINANTARE

Proiectul urban (projet urbain) este transpunerea în practică a planului strategic al oraşului
căruia, în conformitate cu ambiţiile enunţate i se conferă o siluietă, o formă urbană care trebuie
să fie în acelaşi timp estetică şi funcţională. Între planul strategic şi proiectul urban este o
legătură biunivocă; primul dă coordonatele strategice pe baza cărora se elaborează proiectul
urban, iar acesta este expresia concretă în profil teritorial al planuluistrategic. In mod tradiţional
ele sunt două lucrări distincte dar, prin “Proiectul Lyon” s-a lansat o nouă manieră de elaborare
integrată “La nouvelle generation de SDAU”. Se elaborează o singură lucrare cu două
componente distincte şi consecutive; argumentarea ambiţiei socioeconomice şi expunerea de
principii de amenajare. În acest mod, analiza opţiunilor strategice este puternic argumentată prin
expresii cartografice (schiţe, machete). Direcţiile de dezvoltare locală sunt prezentate într-o
viziune concentrică; local, metropolitan, regional cu identificare polilor de atracţie. Pentru ca
această unică să fie şi un veritabil plan urban trebuie să conţină referiri explicite cu privire la
păstrarea identităţii localităţii conjugând patrimoniul material şi imaterial şi expunând măsuri de
combinare a spaţiilor construite u spaţiile deschise; pieţe, parcuri, intersecţii. Planul strategic
acoperă practic întreg teritoriul localităţii ţinând loc şi de proiect urban dacă referirile la
destinaţia terenului exprimă intenţii de formă şi peisaj urban. Dar el poate fi completat cu planuri
de detaliu pe ţinte precise; planul circulaţiei urbane, programe zonale de locuinţe, etc. Proiectul
aglomerării urbane a apărut ca o nevoie de a da o mai mare concreteţe celor de mai înainte, în
marile aglomerări urbane. Dacă localităţile mai mici pot fi tratate ca “monocomune” marile
aglomerări sunt “comună formată din comune” cu zonări specifice; cartiere, sectoare, comune
suburbane. Proiectul primăriei (projet mairie) este forma detaliată de aplicare a proiectelor
anterioare. Actorul principal al proiectului este instituţia primăriei, alături de care participă, cu
competenţe şi responsabilităţi diferite, şi alţi actori; servicii specializate ale administraţiei publice
prestatoare de servicii şi de informaţii, personalităţi locale reprezentative în teritoriu agenţi
economici privaţi, etc. În vederea implementării proiectului se stabileşte un Consiliu director (la
maîtrise d`ouvrage) format din exponenţii forţelor reprezentative în teritoriu; consiliul
local,patronat, sindicate, personalităţi ale vieţii culturale, universitare, artistice, ş.a. Acesta va
conlucra cu Administratorul proiectului (la maître d`œuvre – şeful de proiect) susţinut de echipa
sa de proiect. Prin grupe de studiu, administratorul realizează analize diagnostic pe teme
nominalizate, identifică şi evaluează punctele forte şi punctele slabe ale proiectului,iar prin
instituţia consultanţilor se fac aprofundări de diagnostic. In paralel şi pe baza acestor materiale se
întocmeşte o sinteză în cadrul unui consiliu ştiinţific, unde se eidenţiază liniile strategice ale
proiectului. Sinteza este supusă aprobării Consiliului director care, dacă va constata că au fost
omise sau slab conturate unele opţiuni centrale care derivă din planul stategic al oraşului, va
interveni pentru a fi cupinse în spiritul proiectului.
Structura de proiecte prezentată succint constituie un sistem coerent ce urmăreşte ţinte / mize
precise de interes public. În etapa de elaborare proeictul este supus dezbaterii publice. Este
prezentat cetăţenilor pentru a testa audienţa de care se bucură şi de a se beneficia de aportul
constructiv al acestora. Locuitorii pot veni cu un spectru foarte larg de iniţiative personale, de la
probleme de spaţii verzi până la promovarea de acţiuni economice. Concretizarea demersurilor
strategice urbane în obiective concrete; lucrări edilitare, spaţii comerciale sau de agrement,
unităţi lucrative este o intreprindere dificilă. Geneza tuturor obstacoleleor este faptul că trebuie
să se stabilească şi să se materializeze o ambiţie socio-economică într-un mediu antagonic,
plurivalent. Oraşul este nu numai un conglomerat uman, ci şi unul de interese; sociale,
economice, politice care nu trebuie să fie ignorate de factorii locali de decizie. Din punct de
vedere socio- economic la nivel de colectivitate teritorială există doi mari poli de interes;
întreprinzătorii vor agreea acele linii strategice care vor contribui la crearea mediului propice
afacerilor într-un context operaţional de competitivitate şi eficienţă şi locuitorii care sunt mai
mult interesaţi de acele măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii, promovează spiritul de
solidaritate socială, securitatea individului şi a proprietăţii. În marea majoritate a cazurilor
opiniile celor două tabere sunt divergente şi uneori dificilde conciliat. Din punct de vedere
politic, obstacolele apar datorită compoziţiei politice eterogene a consiliilor locale, instabilităţii
vieţii politice ce conduce la frecvente schimbări ale polilor de decizie. Riscul major este
determinat de conflictul de atemporaliate între obiective şi sancţiuni. Soluţia de aplanare este
compromisul care să ducă la asocierea participativă a tuturor forţelor politice, economice în
cadrul instanţei decizionale – consiliul director al proiectului, vis a vis de o ideie unanim
acceptată. Tot ca un obstacol în realizarea proiectelor este şi faptul că mandatul aleşilor este
limitat la ciclul electoral (patru ani), interval în care sunt presaţi de probleme curente în regim de
urgenţă. In această situaţiedemersul cu caracter strategic poate să fie blocat din lipsă de timp sau
de reţinerea de a angaja un viitor îndelungat, uneori de 20 – 30 ani cât este ciclul de viaţă al unui
proiect de amenajare. În concluzie, demersul antreprenorial este modul adecvat de acţiune la
nivelul colectivităţilor locale, prin care se rezolvă sarcinile ce intră în competenţa aleşilor locali.
Pentru a avea mai multe şanse de succes ei terbuie să ţină cont de următoarele aspecte. Consiliul
local/municipalitatea trebuie să aibă o corectă şi completă viziune asupra mijloacelor şi
posibilităţilor de acţiune ce le stau la dispoziţie. Pentru aceasta trebuie să posede un inventar al
avuţiei patrimoniale, a specifictăţii tradiţiilor şi culturii locale. În al doilea rând trebuie să se
schimbe mentalitatea cu privire la raporturile cu cetăţenii. Aceştia trebuie trataţi ca persoane
responsabile care caută sau oferă soluţii la una sau alta din problemele personale sau ale
comunităţii. Este un client al serviciilor publice care tot mai greu acceptă mediocritatea şi
noncalitatea. In acest context etica în serviciile publice devine factor de succes în lupta de
concurenţă tot mai prezentă şi în acest domeniu. Şi nu în ultimul rând, este timpul demitizării
poziţiei funcţionarului public, a agenţilor publici prestatori de servicii în raport cu cetăţenii. Mai
buna servire a acestora trebuie să devină deviza şi în acest sector iar demersul trebuie să fie
participativ până la nivel de simplu executant la locul său de muncă.
2.4 Opţiuni strategice de implementare a proiectelor
Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizaţională internă, de puterea
economică şi de relaţiile sale cu mediul. In acest context distingem trei posibilităţi: 1. În regie
proprie (faire a seul – a face singur). Este modul agreat în cazul unei opţiuni strategice
concurenţiale de integrare, bazată pe efectul de talie,specifică perioadelor de expansiune
economică. Pe plan mondial politica “big is better”,politica anilor ’60 – ’70, pornea de la
premiza că, mărimea intreprinderii este cheia reuşitei. In acea perioadă procesul de integrare a
căpătat amploare deosebită sub cele trei forme ale sale; integrare geografică, integrare pe
verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) şi integrare pe orizontală (prin
diversificarea portofoliului de activităţi în domenii mai mult sau mai puţin înrudite). De ex:
Firma Matra acoperă şi azi domenii dintre cele mai diverse ca: aeronautică, electronică
industrială, armament, automobile, comunicaţii etc. Creşterea complexităţii proceselor
solicită cunoştinţe (savoir faire/know how) şi experienţă specifice care, împreună cu creşterea
vitezei de reacţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice au făcut ca filosofia “big is better” să se
perimeze, azi este înlocuită din ce în ce mai mult de filosofia “leger et reactiv”. Azi, dar şi în
ulrimele decenii ale secolului trecut se constată că, menţinerea stării de excelenţa devine tot mai
scumpă, chiar şi numai pentru activitatea profesională de bază. Menţinerea standardului în mai
multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar şi pentru marile interprinderi. Economiile de scară,
efect al integrării, sunt anulate de capacitatea de reacţie tot mai scăzută a marilor conglomerate.
Filosofia actuală “leger et reactiv“ se traduce în practică prin procedee de externalizare
(delocalizare) care în esenţa înseamnă “a executa cu sau prin parteneri”. Sunt două moduri de
aplicare a externalizării. 2. Sistem mixt de execuţie a proiectelor (faire avec – a face cu) este o
formă de parteneriat sau de cooperare specifică strategiilor de aliantă. Teoria curbei de
experienţă15) demonstrează că, adevărata performanţă se poate atinge doar în activitatea
profesională de bază, unde se poate acumula experienţă astfel încât să conducă la sporirea
volumului de producţie. Este cunoscut faptul că după perioade de expansiune se ajunge la stări
de criză când intreprinderile îşi restrâng activitatea la profesia de bază şi este în situaţia de a-şi
dezvolta legăturile cu parteneri de afaceri. Logica spune că unei strategii de expansiune îi va
urma deci o strategie de alianţă caracterizate prin coabitarea între cooperare şi concurenţă între
parteneri. 3. În antrepriză (faire faire /impartition - a face cu un partener) se bazează pe relaţia
clasică client – furnizor. Corespunde unei concepţii strategice tip “plasă”când firma intră într-un
sistem de relaţii de parteneriat reglementate prin contracte de concesiune, madat, francisă.
2.4.1 Forme specifice de externalizare în serviciile publice
Aşa cum am mai arătat, delegarea de gestiune în serviciile publice corespunde din punct de
vedere organizatoric, traducerii în practică a opţiunilor strategice: a face cu partenerul (faire
avec) sau a face în antrepriză – la partener (faire faire). A executa de către partener (faire faire)
se concretizează îndomeniul serviciilor publice sub formă de concesiune şi de arendă, dar este
posibil să întâlnim şi forme derivate ca: adminstrare (gerancé), mandatare regie autonomă locală
(régie intéressée), sau prin practica subcontractanţilor. 1. Concesiunea este modul cel mai folosit
pentru gestiunea serviciilor Publice. Se caracterizează prin faptul că, o persoană publică
(concedantul) încredinţează unei alte persoane liber alese (concesionar) execuţia unui
proiect/serviciu pe o durată limitată. Relaţia dintre cei doi are trei elemente carcateristice:
a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenţei pe care o încasează de la
utilizatorul/consumatorul serviciului pubilc prestat. Nu se admint abateri de la acest principiu.
b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis ca concedantul (entitatea
publică) să suporte din bugetul local pierderile din exploatare. În acelaşi ţimp concedantul nu are
voie să intervină în fixarea taxelor pe servicii sub limita minimă de echilibru a balanţei
exploatării. Uneori concedantul poate apela la garanţii de împrumut sau la subvenţii din partea
colectivităţii locale.
c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitatea teritorială. În context
concesionarul, în realizarea obiectului contractului, este obligat să respecte trei principii: •
Principiul continuităţii în sensul că funcţionarea serviciului trebuie să fie asigurată fără
întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz de forţă majoră sau la intervenţia entităţii
publice concesionarul poate fi pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu. • Principiul
adaptabilităţii presupune că serviciul prestat trebuie să fie în permanenţă adaptat la cerinţele
consumatorilor • Principiul egalităţii înseamnă acces liber neîngrădit al tuturor locuitorilor la
serviciul prestat. 2. Arenda diferă de concesiune prin modul de recuperare şi de tratare a
sarcinilor de investiţii. Remunerarea se face sub formă de redevenţă pe care fermierul o varsă
colectivităţii în contul cedării dreptului de folosire a unei instalaţii şi se deduce dintariful pe care
acesta îl percepe de la utilizatori. In schimb, colectivitatea preia sarcinile de investiţii, mai ales
cele iniţiale, pe care fermierul nu are sursele financiare de realizare. 3. Regie autonomă este o
formă de gestiune delegată în care colectivitatea însarcinează o entitate privată s ă facă s ă
funcţioneze un serviciu public, sub responsabilitatea financiară a entităţii publice (de ex: regiile
de apă, de gaze, electricitate). Intreprinderea desemnată administrează serviciul,execută lucrăèile
curente şi asigură interfaţa cu utilizatorii. 4. Administrare însemnă asigurarea funcţionării unui
serviciu contra unei sume forfetare ce nu depinde de rezultat, şi ca atare gerantu nici nu este
consultat la fixarea tarifelor. 5. Mandat este o relaţie în care entitatea publică (mandantul) dă
prerogative mandatarului să facă ceva pentru şi în numele lui. A executa cu partenerul (strategie
mixtă de tip “faire avec”) are forme specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei
doi parteneri – entitatea publică şi întreprinzătorul privat, acţionează împreună. Astfel de relaţii
de parteneriat sunt: societăţile/intreprinderile comerciale locale, societăţi mixte locale, asociaţii.
1. Societate comercială locală este o formulă de asociere prin care colectivitatea locală înţelege
să participe la un proiect de prestări de servicii publice îpreună cu o entitate privată fără ca să
mai intervinăşi alţi actori. Această relaţie presupune un parteneriat strâns în care specialiştii celor
două părţi colaborează la îndeplinirea obiectivelor declarate. Este un mod de a accede la
informaţia tehnică şi de management a agentului privat de către entitatea publică. Dar,
întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de transfer de cunoştiinţe, el
va fi exculs din asociere. Iar ca o măsură de precauţie va fi interesat pentru un contract pe o
perioada foarte lungă. Deasemenea, un partener specializat va practica discontinuitatea
tehnologică (informaţie fragmentată) ca măsură de securitate. În acest fel el îşi va menţine în
permanenţă un avans tehnologic prin activităţi de cercetare – dezvoltare. Unii specialişti au
stabilit chiar un anumit cod de conduită bazat pe opt reguli în astfel de strategii de alianţă:
Planificare şi iar planificare;
 Acordă încredere în funcţie de interesul tău;
 Anticipează stările conflictuale;
 Defineşte clar liderii;
 Flexibilitate;
 Acomodare cu diferenţele culturale;
 Orchestrarea transferurilor de tehnologie;
 Lecţii de forţă în faţa partenerilor.
2. Societate economică mixtă locală sunt societăţi anonime la care colectivităţile locale deţin
pachetul majoritar de acţiuni şi al căror scop social corespunde competenţelor acestora respectiv,
realizarea de activităţi de interes general. Deci, Consiliul local trebuie să deţină mai mult de
50% din capitalul subscris, numărul de administratori care o reprezintă în Consiliul de
Administraţie să fie majoritari şi aceştia sa fie în proporţie majoritară aleşi dintre aleşii locali
care reprezintă comunitatea teritorială. Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes
general şi trebuie să se înscrie în cadrul competenţelor colective locale. El poate acoperi mai
multe domenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă aceasta
nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competenţa. In general sunt două mari
domenii în care se pot înfiinţa socităţi mixte: construcţii şi amenajări, deşi şi în aceste domenii se
pot face concesiuni sau contracte de mandat.
3. Asociaţie - delegare neformalizată – este o asociere fără forme contractuale şi o delegare
asociativă. Este modul specific de cooperare între regiuni, judeţe. La nivel de localitate asocierea
este adecvată pentru activităţi sportive, culturale şi sociale. Asocierea este purtătoare de mari
riscuri de natură politică, finaciare şi chiar penale.
2.5 Folosirea graficelor reţea în planificarea şi urmărirea realizării proiectelor
Execuţia oricărui proiect de investiţii se afla sub presiunea a doi factori; timpul şi costul. Pentru
administratori, dar şi pentru ceilalţi actori participanţi la proiect, respectarea duratelor de
execuţie şi a consumurilor de resurse; umane, materiale, financiare, tehnice,etc sunt preocupări
permanente pe parcursul execuţiei. Dar pentru aceasta ei au nevoie de instrumente şi tehnici
adecvate, atât pentru corecta dimensionare a parametrilor de timp şi de resurse cât şi pentru
urmărirea şi controlul lor ulterior pe şantier.
Modelarea procesului de execuţie se bazează pe o trăsătură specifică a proiectelor şi anume că;
execuţia lor este o structura complexa de activităţi aflate într-o intercondiţionare tehnologic-
constructivă specifică.
Activităţile/sarcinile ce concură la realizarea proiectului se caracterizează prin:
• sunt identificabile cu un anumit rol în derularea proeictului - neexecutarea unei activităţi poate
avea ca efect perturbarea execuţiei, a termenului de finalizare sau poate compromite obiective de
calitate sau de cost;
• sunt strict delimitate în timp, având un început şi un sfârşit clare;
• sunt consumatoare de resurse; materiale, financiare, umane, de timp caare au un anumit cost şi
sunt disponibile în anumite limite;
• orice activitate este legată de cel puţin o altă activitate printr-o relaţie de anterioritate care, din
punct de vedere tehnologic arată c ă nu poate începe chiar dacă numai una din activităţile
anterioare (precedente) nu este terminată – eventualelesuprapuneri parţiale sunt admise în
anumite condiţii.
Activităţile care concură la execuţia unui proiect sunt de trei feluri:
 propriu zise – care consumă resurse şi timp;
 aşteptări – care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a berii, a betoanelor
etc);
 fictive – care nu consumă nici timp nici resurse ci sunt doar condiţionării tehnologice
între anumite activităţi din primele două categorii.
Aceste particularităţi favorizează modelarea economico-matematică a procesului de
implementare a proiectelor. Cele mai adecvate modele de reprezentare a acestui proces sunt
graficele de tip “Gantt” şi graficele de tip reţea bazat pe teoria grafurilor.Se înscriu în clasa de
modele de tip “Analiza Drumului Critic” (modele tip ADC),ce se rezolvă prin algoritmi specifici.
Principalele probleme ce se pot studia pe baza acestor modele se pot grupa astfel:
 Analiza timpului prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor cu privire la durata de
execuţie a proiectului,rezervele de timp ale fiecărei activităţi înscrise în
grafic,identificarea activităţilor care formează drumul critic etc.
 Analiza resurselor unde se are în vedere reglarea intensităţii consumului de resurse pe
durata de execuţie,cu sau fără respectarea unor condiţii restrictive specifice – în special
analiza priveşte resursele “problemă” pentru investitor,
 Analiza costurilor are în vedere; optimizarea cheltuielilor totale (studiul funcţiei
cost/durată ), controlul costului total în vederea prevenirii depăşirii nivelului proiectat al
cheltuielilor, utilizarea optimă a fondurilor. Analiza costului optim se impune în
urmăroarele împrejurări: ¾ este necesară scurtarea duratei normale de execuţie şi trebuie
să se cunoască costul aferent scurtarii acesteia cu un anumit interval, ¾ considerente de
ordin economic impun găsirea acelei durate de execuţie care corespunde unui cost
minim.
Analiza resurselor
Este o problemă complexă de tip combinatoriu, rezolvabilă prin diverse modele ; analogice,
funcţionale, euristice, sau de programare liniară.
Sunt preferate modelele euristice deoarece oferă soluţii acceptabile în timp util, fie că se rezolvă
manual sau cu tehnica electronică de calcul. Analiza resurselor se realizează având ca obiective:
a) Nivelarea resurselor (resource liveling) când, având în vedere condiţia obligatorie de
respectarea termenului final – egal cu lungimea drumului critic, se urmăreşte programarea
activităţilor în timp astfel încât “diagrama (profilul) necesarului de resurse pe duratatde execuţie
să fie cât mai uniformă (aplatizată)” cu sau fără respectarea unor limite sau profile
predeterminate.
b) Alocarea resurselor care în funcţie de condiţiile ce se cer respectate,poate să fie abordată în
două moduri:
b. 1. Programarea resurselor (resources scheduling) când, având un disponibil dat de o anumită
resursă al cărei profil nu poate fi modificat se cere, să se găsească “cea mai scurtă durata de
execuţie în cadrul căreia profilul necesarului să nu depăşească pe cel al disponibilului”. De aici
deducem că, lungimea drumului critic nu este o restricţie rigidă şi deci este posibil ca, în urma
aplicării algoritmului de programare, durata programului de execuţie să se schimbe, să fie mai
mare decât lungimea drumului critic stabilit anterior.
b. 2. Alocarea resurselor (resources alocation) când se urmăreşte la fel ”încadrarea consumului
de resurse într-un profil obligatoriu de disponibil dar ,se pune condiţia obligatorie de respectare a
lungimii drumului critic (durata programului de execuţie rezultată din analiza timpului) .Pentru
atingerea scopului propus, în această situaţie se admite creşterea intensităţii consumului de
resursă pe unitatea de timp la unele activităţi din graf. În cotinuare vom prezenta sistematizat
procedeul “Burgess Killebrew” de nivelare a consumului de resurse care urmăreşte minimizarea
sumei pătratelor diferenţelor dintre profilul ideal (de obicei o linie paralelă cu axa timpului) şi
profilul necesarului de consum a resursei supuse analizei.
∑ i 2Dmin ,
în care: DI = (pc - pI) diferenţa dintre profilul calculat “pc” şi profilul ideal “pc” d =
durata normală de excuţie – egala cu lungimea drumului critic.
Se poate trece la analiza timpului numai dacă etapele prezentate anterior au fost trecute. Paşi
analizei privind nivelarea resurselor pot fi rezumaţi astfel: Pasul I Se identifică resursa care, din
motive obiective ce privesc interesele economice ale investitorului, trebuie supusa analizei. Se
calculeează intensitatea medie de consum pe unitatea de timp (consum mediu orar sau zilnic)
corespunzătoare fiecărei activităţi.
Pasul II Se construieşte graficul Gantt, într-un sistem de axe de coordonate unde; pe abscisă se
înscrie durata de execuţie (lungimea drumului critic), iar pe ordonată se trec în ordine
descrescătoare activităţile ce compun graful - aproape de origine aflându-se ultima activitate. Se
reprezintă fiecare activitate prin segmente de dreapta de lungime corspunzătoare duratei lor de
execuţie, cărora li se ataşează (sub formă de linie punctată), rezerva liberă de timp(fig…..). Pasul
III Se trasează profilul necesarului din resursa studiată care se compară cu profilul ideal
aşteptat,conform criteriului adoptat. Pasul IV Dacă diferenţa este inacceptabilă se trece la
procesul de rearanjare a activităţilor în graficul Gantt, în limita rezervelor libere de timp ale
fiecărei activităţi. Practic se începe rearanjarea cu ultimele activităţi din graf. Activităţile cu
rezerve de timp se pot deplasa în funcţie de necesităţi (se pot întârzia), astfel încât să se obţină un
efect benefic asupra profilului resursei. După ce se parcurge integral procesul de rearanjare,
stabilindu-se noile poziţii în graf ale activităţilor, se trasează noul profil şi se compară cu profilul
ideal. Procesul se reia până când profilul obţinut este acceptat.
2.6 Tipologia relaţiilor dintre principalii actori ai proiectului
Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de implementare a unui proiect de investitii,
putem spune ca relaţia dintre proprietarul proiectului (viiorul beneficiar) şi antreprenorul-
furnizor de bunuri şi servicii pentru investiţii se poate asimila cu un simplu act de vânzare
cumpărare. Cumpărătorul – viitorul proprietar al obiectivului care se edifică, cumpără de la unul
sau mai mulţi furnizoriantreprenori utilaje, instalaţii, cladiri sau chiar o unitate de producţie
completă gata să intre în exploatare. Între cele două părţi se stabileşte o relaţie contractuală de
vânzare-cumpărare care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbul unei plăţi.
Cumpărătorul are obligaţia de a prelua produsul, care constituie obiectul contractului, de a plăti
preţul convenit. Furnizorul este obligat să livreze ”produsul” capabil sa funcţioneze şi să dea
garanţiile de rigoare pentru vicii ascunse sau de evicţiune. Însă, în practică problemele sunt
mult mai complexe, mai ales în cazul proiectelor de amploare şi\sau de mare complexitate
tehnică când beneficiarul de proiect este pus în situaţia de a intra în relaţii contractuale cu mai
mulţi furnizori specializaţi pentru execuţia anumitor părţi de proiect pentru care au calificarea
necesară. În plus, asigurarea documentaţiei tehnice de proiect, coordonarea şi urmărirea
desfăşurării lucrărilor pe şantier revin în sarcina proprietarului. Şi pentru aceste activităţi el poate
încheia relaţii contractuale cu firme specializate (de proiectare şi consultanţă).
Fiecare parte contractantă are obligaţia de a respecta clauzele propriului contract, de a suporta
consecinţele nerespectării lor. Dacă întampina greutăţi ce nu i se pot imputa, cu alte cuvinte, nu
decurg din activitatea proprie, consecinţele le va suporta coordontorul, în speţă proprietarul. De
pilda, dacă apar necorelări în execuţie ce derivă din vicii ale documentaţiei tehnice de proiect
(documentaţie avizată şi acceptată de proprietar) consecinţele nu sunt imputabile executantului.
De obicei investitorul, din lipsă de timp sau de calificare, caută sa restrângă sfera relaţiilor în
procesul de execuţie a proiectului la câţi mai puţini parteneri. În acest sens el va cauta să
găsească acei executanţi care să preia execuţia a unor ansambluri mari de proiect, aceştia având
libertatea de a încheia subcontracte de execuţie cu agenţi specializaţi pe execuţia unor părţi
specifice de proiect. De exemplu, un antreprenor îşi asumă sarcina de executare a unui obiect de
investiţii din cadrul proiectului (o hala de productie complet dotata, dar el încheie cu o firmă
specializată în lucrări electrotehnice un contract pentru ca aceasta să execute toate lucrările de
profil în cadrul acestui obiect de investiţii. Tendinţa dusă la extrem este de a avea un singur
partener care să-şi asume toate sarcinile de realizare a proiectului, la termenele şi la parametrii
tehnicoconstructivi specificaţi. Acest tip de relatie numita “la cheie” (clé en main) este ideală dar
în practică, de multe ori din cosiderente independente de voinţa întreprinzătorului, este greu dacă
nu imposibil de realizat. Să ne gândim, la construcţia unei centrale nucleare, la care fabricaţia
,montajul, probele inclusiv asistenţa tehnică şi garanţiile sunt activităţi care nu pot fi încredinţate
decât unui furnizor specializat, urmând ca celelate lucrari oarecum clasice să le execute un alt
antreprenor sau producator de echipamente comune.
În practica investiţionala au aparut forme evoluate de relaţii între partenerii la
implementarea unui proiect, pornind de la interesele şi limitele de competenţa ale
investitorului:
a) Proiect la cheie în manieră clasică (le projet “cle en main clasique”) presupune
stabilirea unei relaţii simple, prin care întreprinzătorul achiziţioneaza un echipament de
producţie,o masina,o instalatie completa,limitată doar la forma sa concret materială. Nu se
prevede livrarea de elemente necorporale ale investiţiei, iar serviciile intelectuale sunt limitate la
o documentaţie strictă privind conţinutul, planul sau macheta produsului (de exemplu:
achiziţionarea unui automobil). Furnizorul are obligaţii reduse la a pune la dispoziţia
cumpărătorului, prin transfer de proprietate, a echipamentului însotit de documentaţia tehnică
necesară, şi să de garanţiile necesare. Exploatarea şi riscurile aferente, asigurarea utilităţilor cad
în sarcina cumpărătorului proprietar. Pentru un sistem tehnic productiv sau comercial, furnizorul
va asigura, proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune a acestuia. Beneficiarul proiectului,
agentul economic declanşator al actului investiţional, are obligaţia de a asigura baza de date
pentru fundamentarea proiectului, să preia obiectivul când este terminat printr-un act de receptie,
să achite contravaloarea acestuia şi să respecte prescripţiile de exploatare prevazute în contract.
Este o relaţie ”rece” între cei doi actori principali ai proiectului. De aceia poate duce la
rezultate nefavorabile, mai ales în cadrul proiectelor cu transfer de tehnologie, dacă între cei doi
există un decalaj semnificativ de pregătire tehnică. In consecinţă, acest tip de relaţie este
recomandabil numai între parteneri care au pregatire şi competenţe tehnologice similare sau în
cazul unor proiecte de mică anvergură şi/sau de complexitate tehnică scazută.
b) Proiect la cheie în manieră încarcată (projet “cle en main lourd”) are la baza o relaţie
între cei doi actori principali mai complexă, în sensul implicării mai profunde a furnizorului în
viaţa proiectului. Este o relaţie care se naşte pornind de la conştientizarea proprietarului de
proiect de propriile-i limite din punct de vedere al pregătirii sale tehnologice. Furnizorul
(antreprenorul) îşi va asuma prin contract sarcina de a pune la dispoziţia beneficiarului,
instrumentul tehnic de producţie, gata de funcţionare, precum şi o serie de servicii suplimentare.
În general, proprietarul îi va solicita sa-i acorde asistenţă tehnică de specialitate, precum şi să
facă pregătirea personalului autohton de exploatare. Obligaţiile beneficiarului de proiect sunt
cele enunţate anterior, numai că apare în plus, implicarea personalului propriu de exploatare în
operaţiunile de încercare, punere în funcţiune şi atingerea parametrilor de performanţă .
Prestaţia furnizorului, aşa cum am mai arătat este mai complexă. Incă din faza de concepţie-
proiectare el trebuie să se preocupe de problemele de personal, să elaboreze programul de
selecţie, calificare-formare a personalului autohton de exploatare, să elaboreze organigrama
detaliată, fisa posturilor de lucru,etc. Aceasta pe lângă celelate sarcini referitoare la execuţia
proiectului. Transferul de proprietate între cei doi parteneri are loc odata cu recepţia
preliminară, recepţia definitivă a obiectivului realizat fiind un simplu act care marchează sfârşitul
perioadei de garanţie mecanică a echipamentelor. La recepţia preliminară proprietarul ia act de
limitele sale tehnice de exploatare a noii unităţi de productie. În continuare, va trebui sa
acţioneze în aşa fel încât în cel mai scurt timp să le elimine pentruca, în cel mai scurt timp,
obiectivul sa funcţioneze la parametrii tehnico-economici proiectaţi, în condiţii de exploatare de
catre personalul autohton.. Avantajul acestui tip de relatie este conferit de profesionalismul cu
care se prestează serviciile de asistenţă tehnică, formarea personalului autohton de exploatare de
catre celalalt actor principal al proiectului - furnizorul. De aici decurge însă şi inconvenientul
principal şi anume faptul că, furnizorul se angajează doar în execuţia serviciilor dar nu îşi asumă
şi răspunderi cu privire la reuşita lor.
c) Proiect venit/profit asigurat (projet “produit en main”) presupune o relaţie contractuală
între cei doi actori principali ai proiectului prin care proprietarul se asigură de colaborarea
calificată a furnizorului pe o preioadă mai lungă de timp respectiv, până când este convins ca
exploatarea noului obiectiv cupersonal de exploatare local se înscrie în criteriile de performanţă
prevazute în proiect. Este o relaţie strânsă în care furnizorul aderă la obiectivele şi le-a propus
proprietarul/promotorul de proiect. El se angajează să execute un sistem tehnic complex apt să
producă la parametrii cantitativi şi calitativi specificaţi în documentatia tehnico - economică de
proiect în condiţii de exploatare exclusivă cu personal local.Ca atare, încă din faza de concepţie
el trebuie să asigure şi să garanteze o concepţie avansată, modernă a proiectului, să dea soluţii de
adaptare a acesteia la specificul local.
În faza de execuţie va răspunde de realizarea tuturor lucrărilor la parametrii cantitativi şi
calitativi, va asigura utilităţile necesare funcţionarii normale a noii capacităţi de producţie, va da
garanţiile de rigoare cu privire la execuţie şi exploatare. În cazul acestui tip de relaţie, receptia
provizorie probează doar capacitatea teoretică de funcţionare normală a instalaţiilor de lucru în
condiţii de exploatare sub supravegherea personalului furnizorului. Receptia definitivă este
momentul forte când trebuie să se demonstreze că obiectivul poate funcţiona la parametrii
proiectati, dacă este exploatat de catre personalul de executie al beneficiarului.
După acest moment se stabileşte o perioadă de”gestiune iniţiala”de până la 36 de luni. În cadrul
acestei perioade, furnizorul trebuie să facă dovada ca, formarea şi pregătirea personalului local
de execuţie, asistenţa tehnică şi celelate servicii intelectuale acordate conform clauzelor
contractuale, au fost corect executate şi instalaţiile de producţie funcţionează la parametrii
proiectaţi fără vre-o intervenţie a personalului sau. Această perioadă se încheie cu recepţia de
sfârşit de gestiune când are loc şi transferul de risc tehnic.
d) Proiect piaţă asigurată (projet “marche en main”) este definit de o relaţie mai complexă
între cei doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreia executantul\furnizorul îşi asumă şi
obligaţii de comercializare a produselor. Este o relaţie recomandabilă atunci când beneficiarul de
proiect dispune de o piaţă a produsului inferioară volumului de producţie proiectat, nu cunoaşte
sau nu poate penetra singur pe noi segmente de piaţă, în special pe pieţele externe. Acest tip de
relaţie apare şi atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiară necesară susţinerii efortului
investiţional cerut de proiect, cerând sprijin de la furnizor (credit de furnizor) şi obligaţia o va
rambursa din vânzarea producţiei obţinute.

CAPITOLUL 3 GESTIUNEA ELEMENTELOR NECORPORALE ALE CICLULUI DE

VIATA AL PROIECTELOR

3.1 Ciclul de viaţă al proiectelor

Un proiect de investiţii are o dinamică specifică pe un interval de timp determinat care
constituie ciclul său de viaţă. Proiectul este rezultanta unui proces complex, transpunerea sa în
practică realizându-se prin activităţi şi sarcini care au următoarele caracteristici:
 sunt identificabile şi joacă un rol bine definit în viaţa proiectului, ceea ce înseamnă că,
orice anomalie de ordin calitativ sau cantitativ în execuţia unei activităţi se poate reflecta
negativ prin compromiterea sau prejudicierea obiectivelor proiectului,
 fiecare activitate are un început şi un sfârşit bine determinat,
 orice activitate este consumatoare de resurse (materiale, umane, de timp), fiecare dintre
acestea având un cost şi o anumită disponibilitate.
 orice activitate/sarcină este legată de cel puţin o altă activitate /sarcină printr-o relaţie de
anterioritate (de precedenţă) care, din punct de vedere tehnologic, arată că, ea nu poate să
înceapă dacă şi numai una dintre acele activităţi cu acre este în relaţii de anterioritate nu
este terminată (o suprapunere parţială este acceptată în anumite condiţii lucru fiind
stabilită specialişti avizaţi în tehnologia aplicată).
Determinarea duratei ciclului de viată a proiectului are două motivaţii: ¾ Evaluare şi analiza a
oportunităţii şi eficienţei proiectului prin care se fundamentează din punct de vedere economic
decizia de investiţii, ¾ Gestiunea implementării proiectului respectiv; programarea, urmărirea şi
controlul execuţiei lucrărilor. În primul caz este vorba de o abordare economică când proiectul
este tratat prin prisma modului cum acesta va contribui la realizarea scopurilor care au stat la
baza ideii de proiect. In acest context sunt realizate elementele necorporale; studii, rapoarte şi
alte documente ce înglobează eforturi intelectuale considerabile (investiţia intelectuală a
proiectului). În principal este studiat prin metode specifice, influenţele asupra situaţiei
economice şi financiare a promotorului, sau impactul în plan economic şi social la nivel macro
sau mezoeconomic. Din această cauză, ciclul de viaţă începe cu ideea de proiect şi se încheie cu
dezinvestiţia, prin dezafectare sau cesiune. Perioada pe care se obţin efectele, estimate în faza
preinvestiţională (economice, sociale etc.), este numită perioada de viaţa utilă (de Gestiunea
elementelor necorporale ale ciclului de viaţă al proiectelor exploatare) a proiectului,
indispensabilă în derularea analizei economice şi financiare. Luând drept criteriu de definire,
specificul activităţilor ce se derulează pe parcursul ciclului de viaţă a proiectului, acesta se poate
împărţi în trei etape semnificative. Subliniem că, etapizările care se fac, au un caracter mai mult
metodologic, având menirea de a delimita cât mai bine locul şi rolul diferiţilor actori
(intervenanţi) în cadrul proiectului, precum şi pentru face o riguroasă determinare a structurii şi
intensităţii consumului de resurse investiţionale. In practică limitele între etape sunt de cele mai
multe ori difuze existând posibilitatea reală de suprapuneri pe anumite intervale (de exemplu;
detaliile de execuţie se realizează cel mai adesea concomitent cu execuţia propriu-zisă a
proiectului) Etapa de concepţie (preinvestiţională) care constituie pasajul între ideie şi acţiune.
Este perioada în care se dezvoltă o idee de proiect, căreia i se fundamentează necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa, în cadrul unei documentaţii specifice.
Raport de fezabilitate
Dosar de concepţie

 Ideia de Proiect
 Dosar de realizare Proiect
 Deschiderea lucrărilor
 Proces verbal de de recepţie
 Decizia de terminare a lucrărilor, continuare
 Proces verbal de recepţie
 Transfer în expl.

Proiect
Este o etapă ce se finalizează prin studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini, etc., când sunt
preponderente activităţile intelectuale ce vor constitui cea mai mare parte a imobilizărilor
necorporale. De aceea, în această etapă consumul de resurse fizice este redus, şi sunt antrenaţi
acei actori sau organisme care concură la fundamentarea şi adoptarea deciziei de a investi, la
definirea concepţiei tehnicconstructive şi funcţionale a proiectului; întreprinzător - beneficiarul
de proiect, proiectant, producător – furnizor de echipamente, organe de sinteză, organe ale puterii
publice locale şi/sau centrale etc.
Studii preliminare
Concepţie
Definire
Execuţie proiect
Punere în funcţiune
2. Etapa de implementare (execuţie) în care creşte rolul factorilor ce concură la transpunerea în
practică a proiectului, iar consumul de resurse fizice investiţionale este maxim în raport cu
celelalte etape. Ea se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnicoeconomică de
proiect elaborată în etapa anterioară şi este perioada de timp în care resursele alocate sunt
transformate pe şantier, în elementele materiale concrete ale viitoarelor capacităţi de producţie
sau de folosinţă. Durata etapei de realizare a proiectului prezintă interes deosebit din punct de
vedere al mărimi sale, al consumului de resurse şi nu în ultimul rând, al corelării acţiunii
actorilor şi coordonării lucrărilor. De aceea nu trebuie privită ca simplă însumare a duratelor
activităţilor ce concură la implementarea proiectului, care se desfăşoară succesiv sau simultan.
Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specifice teoriei grafurilor sau
cu ajutorul graficului Gantt. Aceste modele sunt de un real folos pentru conducerea operativă a
lucrărilor de proiectare şi execuţie. Cele două etape prezentate au multe puncte comune şi sunt
dificil de departajat în practică. Obiectivul lor comun este de a se crea premisele necesare
realizării scopului urmărit prin realizarea proiectului de exemplu; pentru o investiţie de
expansiune scopul proeictului este de a se construi o nouă capacitate de producţie , o secţie, un
atelier, o instalaţie etc.
În funcţie de amploarea şi complexitatea proiectului, şi din nevoia de a se asigura o bună
corelare şi coordonare a activităţilor pe şantier, obiectivul se poate împărţi în “obiecte de
investiţii”. Un obiect de investiţii este un element structural al obiectivului, bine definit şi
delimitat spaţial şi funcţional (atelier, secţie, depozit), care poate să-şi îndeplinească funcţiunile
pentru care a fost creeat în mod autonom, dacă i se asigură utilităţile necesare; energie, apă,
combustibil etc.
3. Etapa de exploatare, în literatura de specialitate mai este numită şi “durata de viaţă utilă”,
este perioada în care se obţin, eşalonat, rezultatele utile scontate. Durata de viată utilă a
proiectului nu trebuie sa fie confundată cu durata de amortizare contabila a investiţiei. Investiţia
este subiect al procesului de amortizare, prin depreciere care, din punct de vedere contabil, se
constată şi se evidenţiază prin diminuarea valorii sale în timp. Această diminuare este rezultatul
uzurii, prin utilizare sau datorită progresului tehnic - prin obsolescenţă. Deci, din punct de vedere
contabil, durata de viaţă a investiţiei este acel interval de timp în care imobilizările se
amortizează complet şi de regulă este stabilit prin acte normative. Astfel, în cazul amortizării
liniare, clădirile se amortizează în 20-25 ani, echipamentele de lucru, utilajele în 10-15 ani,
materialul rulant în 5 ani etc.
Durata de viaţă utilă (perioada de exploatare/funcţionare) a proiectului stabileşte analizând
mărimea următoarelor durate ce caracterizează un sistem tehnic:
A. Durata fizică a activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc) - care se poate determina
relativ exact, pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi se exprimă în timp de funcţionare
(ore, ani, etc.). Prin modele adecvate, luându-se în considerare cheltuielile de întreţinere şi
reparaţii şi valoarea reziduală (de revânzare), se poate stabili o mărime optimă a acestei durate.
B. Durata de viaţă tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor tehnologice în domeniul
respectiv de activitate. Mărimea sa exprimă “intervalul de timp dintre momentul punerii în
funcţiune a echipamentelor/tehnologiei şi momentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou
echipament/tehnologie cu aceleaşi caracteristici funcţionale dar cu performanţe tehnice
superioare”. Apariţia acesta creează nevoia de schimbare a vechiului utilaj demodat, de slab
randament chiar înainte de expirarea duratei sale fizice de funcţionare.
C. Durata de viaţă a produsului este perioada de succes comercial a produsului fabricat sau
perioada de exploatare economica a unui zăcământ, etc. Această perioadă este importantă, mai
ales în cazul proiectelor specifice pe produs (cariere, exploatări forestiere, miniere ş.a) unde
instalaţiile nu pot fi reconvertite la dispariţia produsului pentru care s-a realizat proiectul. În
unele situaţii se poate vorbi şi de o durată în sens juridic. Este vorba de proiecte a căror
funcţionare este reglementată prin acte juridice de exemplu: o instalaţie va funcţiona atât timp cât
este prevăzut prin acordul de licenţă, prelungirea sa ulterioară este un act de voinţă al părţilor.
Cea mai scurtă dintre aceste durate se considera durata de viaţă utilă a proiectului, de obicei în
procesul de evaluare economică se operează cu durate de operare economică de 5 – 10 ani.
Într-o abordare tehnicistă/gestionară ciclul de viaţă al proiectului este cuprins între momentul
apariţiei ideii de proiect şi momentul transferului în exploatare şi desfiinţarea echipei de proiect .
Terminarea execuţiei şi trecerea la etapa de exploatare constituie un moment important în viaţa
proiectului. Atunci are loc transferul de proprietate şi de riscuri între executant/furnizor şi
beneficiarul, viitorul proprietar. Pentru depăşirea acestui moment important se desfăşoară o serie
de lucrări pregătitoare (cu precădere în cadrul sistemelor tehnice complexe) cum ar fi: probe
mecanice, rodajul mecanic în gol şi în sarcină, probe de performanţă tehnologică, recepţia
lucrărilor de construcţii-montaj, apunerii în funcţiune şi respectiv a bunei funcţionari a
echipamentelor şi instalaţiilor. Finalizarea proiectului este o noţiune importantă pentru ca atunci
se face trecerea de la faza de investiţie şi de ci de tragere de surse la faza de exploatare ,deci de
rambursare a datoriilor. Pentru a introduce o logică în complexitateta acţiunilor şi sarcinilor
specialiştii definesc mai multe momente de terminare. Terminarea din punct de vedere fizic a
instalaţiilor respectiv, finalizarea construcţiei diferitelor elementelor structurale ale unei unităţi
de producţie inclusiv montajul echipamentelor şi instalaţiilor de lucru şi deci finalizarea
contractelor specifice. Finalizarea tehnică este declarată când ansamblul realizat funcţionează şi
reprezintă momentul la care: toate instalaţiile proiectului sunt terminate conform criteriilor
impuse prin contractul de construcţie, lucrările efectuate sunt acceptate de beneficiarul
proiectului/proprietarul, au fost obţinute toate autorizaţiile şi permisele de funcţionare, testele
tehnice făcute de experţi au fost trecute cu succes, expertul emite către finanţator certificatul care
atestă c ă toate condiţiile de construcţie, definite mai înainte, sunt realizate, finanţatorul acceptă
certificatul primit de la inginerul independent. Finalizarea din punct de vedere financiar nu poate
fi declarată decât după finalizarea tehnică şi sunt îndeplinite anumite condiţii: primele rate
onorate, contul de rezerve completat etc. Termenul global de terminare este un concept specific
cazurilor de proiecte legate. Finalizarea globală se va admite atunci când fiecare subproiect va fi
terminat respectiv: finalizarea din punct de vedere tehnic a fost constatată, testele tehnice făcute
de expertul tehnic pentru proiectele aval au fost trecute cu succes, instalaţiile comune au fost
terminate, restricţiile legate de protecţia mediului ambiant au fost respectate, expertul tehnic,
mandatat de Bancă, certifică respectarea condiţiilor de mai sus şi finanţatorul acceptă certificatul
experţilor. Din punct de vedere gestionar, în opoziţie cu activităţile de tip operaţie, proiectele
prezintă două trăsături specifice importante pentru şeful de proiect: Ireversibilitatea deciziilor de
gestiune ceea ce poate avea consecinţe dintre cele mai nefaste. De aceea este nevoie de o atentă
documentare şi analiză antefactum pentru a se detecta toate consecinţele acţiunilor ce decurg din
deciziile luate şi de a lua toate măsurile de prevenire, în mod special prin reducerea intervalului
de timp între decizie şi acţiune. Risc sporit datorită faptului că proiectul este gestionat de regulă
într-un mediu ostil cu factori exogeni de influenţă nu întotdeauna bine cunoscuţi. În aceste
condiţii este necesar ca şeful de proiect să stabilească o corelaţie între nivelul de cunoştinţe
despre proiect şi stadiul realizării sale. Pentru aceştia proiectul apare ca o interdependenţă între
două procese: a. un proces de explorare, de achiziţie de informaţii necesare reducerii
incertitudini, b. un proces de acţiune, de decizie care reduce gradul de libertate / intervenţie
asupra proiectului. Ciclul de viaţă este caracterizat din punct de vedere gestionar este caracterizat
de evoluţia a două curbe, figura
Pe măsură ce proiectul avansează în execuţie, creşte nivelul de cunoştinţe (curba A) şi implicit
gradul lor de certitudine. In acelaşi timp, cu cât proiectul este mai avansat, conform principiului
ireversibilităţii, gradul de libertate (capacitatea de acţiune) a deciziilor scade, deciziile cu privire
la durate, la resurse consumate nu mai pot fi schimbate. Pentru şeful de proiect, în aceste
condiţii se pune problema de a găsi echilibrul între timpul de culegere a datelor (amonte) şi
urgenţa cu care trebuie săşi organizeze acţiunea (aval). Cu alte cuvinte, trebuie să urgenteze
completarea bazei de date, precum şi calitatea informaţiilor (curba A’) şi “amânarea” deciziilor
cât mai aproape de momentul acţiunii (curba B’), conform principiului “aici şi acum”. În aval se
va întârzia la maxim angajarea pe proiect a resurselor şi se va urmări scurtarea duratei de
execuţie a lucrărilor. Se evită astfel imobilizările inutile, şi se îmbunătăţeşte capacitatea de
reacţie în faţa imprevizibilului.
Din punct de vedere economic această strategie se transpune în graficul de eşalonare a
cheltuielilor de investiţii. Eşalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influenţa majoră asupra
eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult de latura
calitativă a procesului de proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi.

3.2 Conţinutul fazelor ciclului de viaţă al proiectelor

 Definiţia dată de specialiştii Băncii Mondiale pentru un proiect productiv generator de bunuri
şi/sau servicii considerată cea mai completă arată că…”proiectul este un ansamblu optimal de
acţiuni cu caracter de investiţii, bazat pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, graţie
căruia, o combinaţie definită de resurse materiale, umane generează o dezvoltare economică şi
socială de o valoare determinată17)”.
Elaborarea şi implementarea oricarui proiect este un proces ciclic format din faze cu o
succesiune şi etapizare logic prestabilite, care interconditionează reciproc. În linii mari,
reamintim că ciclul de viaţă al unui proiect are trei mari subcicluri;
preinvestiţional, investiţional şi operaţional. Schema generală de analiză a ciclului de viaţă (se
referă la elementele necorporale/intelectuale), cuprinde 6 (şase) faze17), a căror dezvoltare pe
etape, depinde de anvergura şi/sau importanţa proiectului.
Deşi nu diferă mult de schema folosită de experţii Băncii Mondiale, alţi specialişti18) introduc o
nouă fază care modifică formal structura dar conţinutul analizei rămâne în ultimă instanţă
acelaşi:
Var 1 1) Identificarea (ideii) proiectului, 2) Pregătirea proiectului 3) Evaluarea proiectului 4)
Decizia asupra proiectului 5) Realizarea proiectului 6) Funcţionarea şi controlul funcţionării
proiectului
Var 2 1) Elaborarea proiectului 2) Evaluarea economică (pregătirea deciziei) 3) Decizia de
alegere 4) Realizarea (proiectului) echipamentelor 5) Funcţionarea proiectului 6) Lichidarea
Diferenţa constă în gruparea primelor două faze preinvestiţionale “identificarea ideii” şi
“pregătirea proiectului” într-o singură fază pregătitoare “elaborarea proiectului” şi introducerea
“lichidării” (decizie de dezinvestire sau de continuare a exploatării) ca fază distinctă importantă
importantă în existenţa proiectului (aceasta poate fi tratată şi ca etapă finală a perioadei de
explotare/funcţionare a proiectului).
3.2.1 Elaborarea proiectului
Este faza prinvestiţională, de concepţie a proiectului a cărei rezolvare poate fi dezvoltată în trei
etape:
 Identificarea ideii de proiect;
 Elaborarea schiţei de proiect (studiu de prefezabilitate);
 Elaborarea studiului de fezabilitate a proiectului. Dezvoltarea acestor etape se
concretizează în diverse documente şi dosare fiind dependentă de tipul proiectului,
agentul promotor care are responsabilitatea realizării lor.
Promotorul ideii de proiect poate fi: un agent economic privat, o entitate publică locală sau
centrală, o organizaţie nonguvernamentală sau o organizaţie internaţională.
Concluziile acestei faze exprimă punctul de vedere şi exigenţele iniţiatorului proiectului
Identificarea ideii de proiect – caută răspunsurile la întrebări de genul;
- ce trebuie făcut?
-pentru ce trebuie să se facă?
Ideea de proiect porneşte de la dorinţa de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, sau
de a exploata o oportunitate. Caracterul limitat al resurselor, restricţiile de disponibilitate nu
permit a se satisface toate dorinţele în orice condiţii. De aceia este nevoie de a alege acele
proiecte care prezintă garanţia şansei de succes, nu vor genera efecte nedorite şi nu în
ultimul rând satisfac nevoile cele mai acute. Pentru început, o idee de proiect este
considerată viabilă dacă se dezvoltă într-un domeniu strategic prioritar în plan teritorial sau
departamental, este fezabilă din punct de vedere tehnic şi este agreată de organe ale
administraţiei publice centrale sau locale. Identificarea ideilor de proiect se poate realiza
astfel; Pe baza de proiect - releu adică, continuarea unui proiect existent prin dezvoltarea
idei iniţiale sau prin diversificare în sectorul respectiv. O astfel de procedură se aplică în
sectoare ca; transporturi rutiere, feroviare, în energetică şi poate să se extindă pe durate mari
de timp. O variantă a proiectului releu, agreată de organismele financiare internaţionale, este
procedura "piggy back" care constă în reînnoirea într-un ciclu automat a proiectelor prin
includerea în creditul iniţial a unei sume destinate studiului preliminar pentru proiecte
ulterioare. Identificarea nevoilor şi/sau oportunităţilor prin analiza priorităţilor strategice în
profil teritorial sau departamental. Studiile sectoriale sunt principala sursă de informaţii în
această fază şi este de dorit să fie cât mai bine fundamentate şi actualizate. În cazul
proiectelor la nivel de colectivitate teritorială strategiile de dezvoltare locală schiţele de
sistematizare sunt principalul fundament al proiectelor de servicii publice. O altă procedură
urmată de organismele financiare constă în trimiterea de misiuni de experţi care sa studieze
la faţa locului problemele referitoare privind oportunităţile de investiţii prin identificare
priorităţilor zonale, cu acordul şi conlucrarea autorităţilor locale. Pe aceasta cale experţii
Băncii Mondiale pot colabora cu specialiştii altor organisme internaţionale specializate cum
ar fi: ONUDI, FAO, OMS, UNESCO etc. în cadrul unor misiuni comune.
 Fundamentarea idei de proiect se bazează şi pe analiza informaţiilor privind: interesul
economic al promotorului, caracterizarea mediului contextual, al proiectului, locul şi rolul
proiectului în strategia generala a firmei iniţiatoare, facilităţile de realizare, riscurile inerente
proiectului.
In fisa de intenţii (a ideii de proiect) se vor prezenta concluziile fiecărei analize şi calificativele
obţinute astfel: foarte favorabile, favorabile, fără relevanta, efect negativ. Vor fi definite
problemele şi studiile ce vor fi studiate în fazele ulterioare de analiză:
a) Date cu caracter general: identificarea promotorului ideii, definirea acţiunilor ce trebuie
dezvoltate, localizarea administrativ – geografică cu motivarea oportunităţii şi criteriilor de
alegere, referinţe la eventualele obiective strategice sectoriale sau regionale în care se încadrează
ideea propusă.
b) Analiza situaţiei existente referitoare la: ¾ o nevoie locală nesatisfăcută sau insuficient
acoperită, dacă există un agent prestator local sau zonal (distanţa parcursă de beneficiar); ¾ o
oportunitate locală neexpoatată sau parţial exploatată, gradul de utilizare, motivele de
subutilizare; ¾ existenţa unor surse de mijloace locale mobilizabile în cadrul proiectului
. c) Descrierea ideii de proiect: rezultate aşteptate, lucrări şi sarcini ce trebuie întreprinse (studii,
echipamente, furnituri, mână de lucru etc.), responsabilităţi pentru partea de studii, de realizare,
de control de finanţare;
d) Consecinţe financiare; costul lucrărilor de implementare (studii, infrastructură echipamente,
furnituri, mână de lucru), modalităţi de finanţare: surse proprii, subvenţii, împrumuturi etc.
tabloul cheltuielilor de funcţionare, de personal, întreţinere, dobânzi, rate la credite etc.;
e) Informaţii privind execuţia; eşalonare lucrări, eşalonarea creditelor şi a rambursărilor,
eşalonarea cheltuielilor curente etc. Oricât s-ar afirma ca, în economia de piaţa fiecare
întreprinzător are libertatea de a-si dezvolta nestingherit orice activitate, în realitate el trebuie sa
fie avizat cu privire la impactul proiectului sau asupra intereselor economice, sociale, ecologice
ale colectivităţii teritoriale din zona de amplasament, să testeze gradul sau de acceptabilitate de
către diferite poluri de interese, pentru ca să-şi evalueze corect şansele de succes. Formularea
proiectului este ceea ce se cheamă "pipe-line-ul proiectului.
Dificultatea de a stabili cu exactitate limitele procesului de pregătire a proiectului ne obligă să o
definim prin ceea ce considerăm că trebuie sa cuprindă această fază; "toate activităţile necesare
aducerii proiectului în stadiu de a fi recunoscut ca realizabil din mai multe puncte de vedere:
tehnic, economic, comercial, financiar, instituţional, şi creează premisele de a-l evalua.
Pregătirea se poate face în doua trepte:
- selecţia preliminară finalizată prin "studiu de prefezabilitate";
- formularea proiectului încheiată prin "studiul de fezabilitate".
Dacă studiul de oportunitate este complet, bine articulat şi fundamentat se poate renunţa la
elaborarea studiului de prefezabilitate. Concomitent cu elaborarea acestor documente, la cererea
promotorului de proiect se pot realiza şi studii auxiliare (funcţionale) ce vor servi procesului de
fundamentare a proiectului prin care se rezolvă punctual probleme specifice cum ar fi:
amplasament, marimea capacitatii de producţie, alegerea echipamentelor tehnologice, teste de
laborator / staţii pilot, etc. Studiul de prefezabilitate se execută tot de promotorul ideii de proiect
şi redă concepţia generală a proiectului din punct de vedere tehnic, evaluarea sumară a
mijloacelor de aplicare. Pe baza sa se poate defini modul cum se înscrie proiectul într-un
program sectorial şi se poate începe identificarea posibilelor surse de finanţare. Ipotezele
construite pe baza analizelor din studiul de fezabilitate sunt susţinute prin analize critice în cadrul
unor studii funcţionale suport. Spre deosebire de studiul de fezabilitate, în studiul de
prefezabilitate se abordează aceleaşi probleme dar toate analizele, evaluările au un caracter
provizoriu, sumar. Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică de
fundamentare complexă a deciziei de investiţie, bazată la rândul ei pe o analiză competentă a
problemelor de care depinde evoluţia viitoare a proiectului. Fiind nevoie de mult profesionalism,
de cele mai multe ori realizarea studiului de fezabilitate este încredinţată birourilor specializate
de consultanţă. Studiul de fezabilitate dezvoltă şi detaliază analizele sumare din documentele
anterioare. In acest stadiu se fac delimitări nete între variante de proiect, se evaluează
caracteristicile tehnice ale activităţilor, se stabilesc mijloacele, resursele, se estimează costurile
lucrărilor, se estimează rezultatele economice şi financiare.
Un studiu de fezabilitate are următoarea structură:
Date şi informaţii din studiile sectoriale şi/sau operaţionale suport
Generalităţi (subdosar administrativ şi cel de studii de piaţă/nevoi) care cuprinde
informaţii cu privire la: fundamentarea amplasamentului, situaţia (detaliată ln raport cu
studiul de oportunitate)privind situaţia existentă, analiza cererii sau nevoilor, descrierea
detaliată a rezultatului procesului (scop, obiective, data punerii în funcţiune),
 responsabilităţi privind elaborarea documentaţiilor tehnice de proiect ce preced execuţia
(proiect de execuţie, dosar de licitaţii, formarea personalului gestiunea proiectului, etc.).
Descrierea proiectului (subdosarul tehnic) cuprinde o descriere detaliată a variantelor
reţinute, specificaţiile tehnice de proiect (caracteristici tehnice şi variante dacă nu s-a făcut
alegerea în etapa anterioară, devize), strategia de implementare calendarul execuţiei
(durata studiilor operaţionale, de elaborare a dosarului, termenul de luare a deciziei
privind finanţarea, termenele pentru îndeplinirea formalităţtilor reglementare), măsuri
supletive, recapitulaţie asupra mijloacelor necesare
Implicaţiile financiare (subdosarul financiar) cuprinde mijloacele financiare necesare
(scadenţarul privind tranşele de credit, contribuţia celorlate surse, rambursări dobânzi
etc.), măsuri de aplicare (facilităţi de natură fiscală: statut fiscal privilegiat, facilităţi
vamale etc. montajul financiar). Rezultate financiare estimate. Esenţial pentru dosarul
financiar este construcţia tabloului de flux de trezorerie (cash flow) pentru proiecte
industriale şi impactul proiectului asupra veniturilor şi cheltuielilor administraţiei publice
pentru proiectele publice.
Implicaţiile economice şi sociale (subdosar economic şi social) relevă impactul
proiectului asupra mediului economic şi social. Problema trebuie abordată diferit; dacă
este proiect emanat de la un întreprinzător privat, o entitate publică, un organism
internaţional.
Avize şi acorduri reglementate de legislaţia în vigoare ca de exemplu: a) avizul
ordonatorului principal de credit; b) certificatul de urbanism referitoare la încadrarea
amplasamentului în planul urbanistic al localităţii şi regimul juridica al terenului; c)
avizele privind asigurarea cu utilităţi; d) aviz privind consumul de combustibil; e) aviz
privind protecţia mediului; f) alte avize de specialitate prevăzute de lege. Studiul de
fezabilitate cuprinde să desene schiţe referitoare la; planul de amplasament, planul
general, planuri să secţiuni de arhitectură pe obiecte de construcţie.
Şansele de succes ale unui proiect depind în foarte mare măsură de profesionalismul cu care
este depăşită faza de elaborare. In fază preinvestiţională de pregătire a proiectului analiza are
un caracter complex interdisciplinar, specialiştii fiind de acord cu analiza proiectului din
punct de vedere: tehnic, instituţional, social, comercial, economic, financiar.
a) Analiza din punct de vedere tehnic stabileşte fezabilitatea soluţiilor constructive,
tehnice şi tehnologice adoptate în cadrul proiectului. De aceia estimările şi avizele
trebuie să fie făcute de oameni cu competenţă în domeniul respectiv. Principalele
probleme ce trebuiesc studiate de tehnicieni se referă la mărimea capacităţii de
prelucrare/producţie, tehnologii de fabricaţie, resursele necesare realizării proiectului,
amplasament, sisteme de programare şi urmărire a execuţiei.
Stabilirea mărimii capacităţii de producţie depinde de factori economici de eficienţa
utilizării resurelor, de randamentul utilajelor, de dimensiunea pieţei produselor Problema
debuşeelor este importantă pentru a evita risipa, stocurile fără mişcare, Există tentaţia de
supradimensionare, din dorinţa de a beneficia de economii, dar ea poate fi costisitoare,
daca în cel mai scurt timp surplusul de capacitate nu îşi are acoperire în cerere.
Alegerea tehnologiei de fabricaţie - este de preferat o tehnologie indigenizată, adică
adaptată cel mai bine la specificul locului. Nu sunt indicate tehnologii ce riscă uzura
morală rapidă, dar nici tehnologii de vârf din ţări dezvoltate care aplicate fără
discernământ în contextul zonei să fie ineficiente
Tehnicienii trebuie să se asigure că, odată începută etapa de implementare a proiectului
nu există impedimente de accesibilitate şi/sau disponibilitate a resurselor necesare;
materiale, umane, tehnice. Se va studia ipoteza folosirii acelor resurse care se pot asigura
cantitativ, calitativ şi la timp pentru darea în exploatare a proiectului.
Amplasametul are doua accepţiuni; localizare regionala şi microlocalizare 9 Specialişti
trebuie să întocmească graficul lucrărilor de execuţie, devizul estimativ, eventualele
riscuri şi măsuri de preîntâmpinare Demn de relevat că, în urma acestor analize pot lua
naştere variante de proiect care lărgesc aria câmpului decizional.
b) Din punct de vedere instituţional trebuie studiate doua aspecte importante:
 probleme administrative care se referă la structura organizaţională a proprietarului
de proiect: organigrame, responsabilităţi etc. Daca proiectul se face în sectorul
public se va solicita un anumit grad de autonomie în administrarea afaceri, fără
ingerinţe de ordin politic şi fără inerentele rigidităţi şi accente de birocraţie, atât
de specifice administraţiilor publică;
 probleme gestionare care trebuie să releve dacă există cadre competente să
conducă execuţia şi exploatarea proiectului, forţă de muncă locală aptă, din punct
de vedere al pregătirii tehnologice să asigure exploatarea. În general, când este
 vorba de proiecte de transfer tehnologic spre ţări sau zone subdezvoltate nu există
astfel de oportunităţi şi ca atare se impune organizarea unui program de pregătire -
formare a personalului autohton ce se va desfăşura în parale cu implementarea.
c) Din punct de vedere social sunt studiate incidenţele proiectului asupra
colectivităţilor locale, cu deosebire probleme privind: ocuparea forţei de muncă, creşterea
veniturilor populaţiei ca urmare a repartizării veniturilor proiectului, calitatea vieţii, etc. La fel de
importante sunt şi concluziile de ordin ecologic referitoare la impactul asupra mediului
piesagistic al zonei, asupra calităţii factorilor de mediu.
d) Din punct de vedere comercial este studiată piaţa produsului sau serviciului ce
se va realiza, eficacitatea canalelor de distribuţie, asigurarea materială şi cu personal de execuţie
a proiectului. e) Din punct de vedere economic se va pune în evidenţă contribuţia proiectului la
dezvoltarea economica de ansamblu a statului sau a zonei "gazdă" Sunt analizate incidenţele
proiectului asupra problemelor economice globale ale colectivităţii locale, daca se justifica
eforturile investitionale pentru realizarea acestui proiect "aici si acum". Toate aceste aspecte
sunt studiate pe baza criteriilor de eficienta economica de tip "cost-beneficiu".
f) Din punct de vedere financiar analiza este făcută pe doua direcţii:
• Analiza surselor de finanţare a proiectului. Din prudenţa băncile nu finanţează integral
un proiect, montajul financiar fiind rodul unei combinaţii de surse. De pildă: BIRD acoperă de
obicei, doar 10 - 20% din nevoile de finanţare ale unui proiect şi prin excepţie, în anumite
condiţii, poate asigura până la 70 - 80 % din nevoi pe direcţii bine stabilite. Deci, proprietarul
proiectului trebuie să se ocupe de acoperirea diferenţei de resurse, fie din surse proprii, fie din
alte surse străine. Însă el trebuie să prezinte Băncii un plan de finanţare foarte concret prin care
să facă dovada că este capabil să asigure fondurile necesare implementării proiectului. Dacă
acesta este în dificultate cu privire la sursele de constituire, specialiţtii Băncii pot sugera masuri
speciale de natura fiscală şi/sau financiară.
• Analiza capacităţii de rambursare a împrumuturilor contractate pentru realizarea
proiectului se face pe bază previziunii bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere. Rata
de rentabilitate interna (RIR) este un indicator important ce determină decizi privind viitorul
proiectului. De regulă băncile finanţatoare impun o anumită limită minim admisibilă a acestui
indicator atunci când sunt solicitate pentru a credita un proiect de afaceri. Pe baza concluziilor
derivate din studiul de fezabilitate factorii de decizie se pronunţă asupra proiectului:
abandonarea, continuarea sau reevaluarea prin luarea în considerare a altor ipoteze sau variante
de proiect.
3.2.2 Evaluarea proiectului
Evaluarea este o procedură, de obicei standardizată, de tratare a informaţiilor tehnice, economice
şi financiare referitoare la proiect, în contextul mediului său economic, în urma căreia, pe baza
unui sistem prestabilit de criterii, este recomandat pentru selecţie, modificare sau respingere.
Evaluarea sumară este specifică fazei incipiente ale vieţii proiectului, iar evaluarea finală se
realizează numai pe baza datelor finale furnizate la terminarea formulării proiectului în studiul de
fezabilitate. Deci, evaluarea are un caracter continuu realizându-se în diferite momente ale ciclul
vieţii proiectului astfel: la finalul fiecărei faze a ciclului de viaţă al proiectului pentru a hotărî
dacă se continuă sau nu proiectul; după fiecare etapă semnificativă în cadrul fazelor (evaluarea
sincronă) pentru a permite luarea deciziilor tactice în derularea proiectului. Astfel, evaluarea
continuă este decisivă în etapele de formulare corespunzătoare primelor faze ale ciclului unde
trebuie să se evalueze avantajele şi/sau inconvenientele care, într-o perspectiva multicriterială
permit identificarea de variante diferite. Evaluarea periodică; trimestrială, semestrială, anuală
etc.) este regăsită în fazele de gestiune şi management, mai ales în segmentele de planificare,
programare, motivare, urmărire şi control. La finalul redactarii proiectului, înainte de a începe
execuţia investiţiei proiectului (evaluarea ex-ante). La finalul execuţiei/implementării proiectului
(evaluare la jumătatea drumului “mid-term evaluation”). În faza operaţională pentru a vedea cum
se îndeplinesc prevederile (evaluarea on-going);

O dată ce s-a materializat investiţia şi s-a terminat faza operaţională (evaluarea retrospectivă sau
evaluarea ex-post): pentru a vedea rezultatele definitive ale proiectului. Evaluările care se
realizează în primele faze au un grad de risc ridicat pentru că se bazează pe ipoteze sau pe
informaţii viitoare, în timp ce la evaluarea rezultatelor finale (ex-post), riscul este mai redus
pentru a se bazează pe fapte istorice privind proiectu. Dar, pentru ca rezultatele diferitelor
evaluări sa fie coerente si să permită comparaţii, este necesar să se dispună de două instrumente
de lucru; Sistemul de criterii de valorificare şi priorităţile (Value System) care trebuie să fie
stabil să se menţină sau să prezinte variaţii minime,
Metodologia de evaluare să fie aceiaşi indiferent de moment.
 Este important a evidenţia că, rezultatele unei evaluări şi, prin urmare, eficienţa unui proiect,
depind în mare parte de calitatea fazelor de formularea şi de pregătire proiectului. Subliniem încă
odată nevoia de a avea o evaluare pertinentă în faza preinvestiţională pentru că, este un proces ce
solicită eforturi investiţionale mari în faza proximă de implementare, fără a genera nici un efect
acestea fiind amânate pentru o perioadă ulterioară. Deasemenea este nevoie de evaluare pentru
că, există oportunităţi alternative de folosire a resurselor şi trebuie ales acea variantă care este
superioară celorlalte, fie din punct de vedere al impactului macroeconomic (profitabilitatea
naţională) fie din punct de vedere al beneficiilor aşteptate de întreprinzători (profitabilitatea
comercială).
Indiferent de palierul de la care se face judecata procesul de evaluare trebuie să parcurgă
următorii paşi:
 Identificarea cantităţii, calităţii şi disponibilităţii factorilor de producţie fizici şi a
rezultatelor scontate,
 Acordarea unor preţuri, tarife adecvate fiecărui parametru astfel încât sa fie posibilă
exprimarea sa valorică,
 Comensurarea eforturilor şi efectelor astfel încât să fie posibilă compararea cu
proiecte/variante alternative,
 Analiza calitativă a rezultatelor laturii cantitative şi stabilirea unor concluzii pertinente,
într-un sistem de criterii prestabilit, care să permită o decizie cât mai conformă cu
obiectivele urmărite
Evaluarea proiectului este o fază care, de obicei, se executa de specialişti din firme
specializate sau ai finanţatorului şi are trei componente esenţiale ce trebuie derulate
indiferent de situaţia fazelor anterioare:
evaluarea financiară – examinarea profitabilităţii proiectului din punct de vedere al
agentului promotor (beneficiarul/proprietarul proiectului);
evaluarea economică – examinarea rentabilităţii proiectului din punct de vedere al
colectivităţii locale;
evaluarea riscului şi incertitudini.
În fapt este vorba de o evaluare multicriterială şi multidieciplinare a eficienţei proiectului, bazată
pe o analiză critică pluridisciplinară din care nu sunt omise aspectele sociale, juridice sau de
mediu care, pe baza unui sistem de priorităţi pot fi ordonate diferit de la un proiect la altul.
Daca se evaluează proiectul din perspectiva unui agent economic prestator de servicii, utilizând
preţurile pieţei, criteriul principal de evaluare va fi cel financiar. De exemplu: un întreprinzător
care doreşte creşterea profitului firmei sale prin intermediul lansării/diversificării unui nou
serviciu, indiferent dacă se autofinanţează sau cere un împrumut, va fi interesat în a cunoaşte
rentabilitatea investiţiei bazându-se pe criterii profitabilităţii comerciale. Dacă exista un proiect
care are ca obiective, pe lângă cele strict financiare, altele de eficienţa sau eficacitatea economică
în ansamblul zonal sau naţional (de exemplu; contribuţia proiectului la creşterea produsului
intern brut (PIB) şi utilizând preţurile “umbră” accentul se va pune pe evaluarea economică.
Dacă, pe lângă obiective de eficienţa se solicită distribuţia funcţională şi teritorială a venitului,
crearea de posturi şi satisfacerea necesităţilor de bază ale populaţiei, evaluarea este subordonată
criteriilor de ordin social. De altfel, la proiectele finanţate din fonduri publice evaluarea va avea
un pronunţat caracter economic şi social. Tehnica ce introduce variabilele de mediu în luarea
deciziilor este evaluarea impactului de mediu. Este vorba despre o tehnică generalizată în toate
ţările industrializate pentru a proteja degradarea continua a mediului, fiind recomandată de
organisme internaţionale de notorietate şi, in special, de Uniunea Europeană. Din 1985 evaluarea
impactului ambiental (EIA) reglementată printr-o regulă specifică (Directiva 337/85 CEE)
recunoscută ca fiind instrumentul cel mai adecvat pentru prezervarea resurselor naturale şi pentru
apărarea mediului. Din această perspectivă, majoritatea proiectelor sunt obligate să se supună
acestui tip de evaluare. Sub incidenţa aceste directive cad proiectele din domeniul petrochimic
(rafinării de petrol), centrale termice, uzine siderurgice, instalaţii chimice, autostrăzi, căilor
ferate, porturi, instalaţii de eliminare a reziduurilor, marile construcţii hidrotehnice (baraje), şi
multe alte proiecte conform unor prevederi legislative autonome. În orice caz, proiectele trebuie
judecate dintr-o perspectiva multiplă, astfel ca întotdeauna să se realizeze o evaluare
multicriterială adecvată. Promotorul sau impresarul (sponsorul) vor fi cei care vor stabili ierarhia
priorităţilor punând accent pe unul sau altul dintre criteriile: financiar, economic, social,
ambiental – în funcţie de obiectivul sau obiectivele urmărite. In unele cazuri, şi mai ales în
proiectele publice, se întâmplă că, ierarhia criteriilor din faza de formulare a proiectului să difere
faţă de cea stabilită de promotor. In acest caz, se poate sugera modificarea sau ajustarea cu
ajutorul unui consens adecvat. În esenţă procesul de evaluare se desfăşoară în patru paşi: γ
Identificarea parametrilor; economici, sociali, de mediu etc.) în termen de costuri (investiţii
exploatare) sau beneficii indiferent de influenţa lor, negativă sau pozitivă, ai proiectului. Trebuie
să se identifice resursele utilizate sau consumate precum şi efectele aferente (bunurile şi
serviciile generate), adica avantajele sau inconvenientele proiectului. Efectele pozitive
(beneficiile) si cele negative (costurile) proiectului vor fi imputate, în timp, şi spaţiu pe diferiţi
actorii. Se va identifica astfel, cine beneficiază şi cine pierde ştiut fiid că în majoritatea cazurilor,
ceea ce este bun pentru unii prejudiciază pe alţii. a efectelor sociale şi ambientale ca de exemplu;
costul de mediu al contaminării, beneficiul social al unei reîmpăduriri sau bunăstarea ce derivă
din crearea de noi locuri de muncă) face ca deseori această etapă să nu fie tratată cu importanţa γ
Cuantificarea parametrilor înseamnă măsurare şi atribuire de unităţi de măsură adecvate. Dificila
cuantificare cuvenită, obţinându-se astfel informaţii economice incomplete. Pentru o riguroasă
evaluare, este important să se facă un efort în cuantificarea efectelor şi o tratare atentă a
informaţiilor. γ Analiza cantitativă şi calitativă a parametrilor. Efectele proiectului, estimate în
termeni de beneficii sau costuri cu ajutorul unui sistem adecvat de preţuri care permite
exprimarea în unităţi monetare comune vor fi supuse unei analize corelaţională cantiativă şi
calitativă. Dacă evaluarea financiară nu prezintă probleme tehnice deosebite, pentru că se
folosesc preţurile pieţei, în analiza economică, analistul se confruntă frecvent cu probleme de
mare complexitate deoarece costurile şi beneficiile sociale sau de mediu sunt dificil de exprimat
în unităţi fizice sau monetare. De aceia se apelează frecvent la analize calitative pe baza unui
sistem adecvat de indicatori de mediu şi sociali. La evaluarea din punct de vedere al economiei
naţionale (analiza economică/ analiza profitabilităţii naţionale) este nevoie să se determine
preţurile umbră (shadow prices) – care permit valorificarea a ceea ce proiectul reprezintă pentru
ansamblul tarii. Este posibil ca nu tot ce s-a identificat să poată fi cuantificat şi nici tot ce poate fi
cuantificat să se poată identifica. De exemplu, odată ce se identifică beneficiile şi costurile
proiectului de împădurire nu va fi nici o problemă în a cuantifica producţia de lemn,
îngrăşămintele necesare, apa pentru irigaţie etc. Dar, fără îndoială că va fi dificil să se cuantifice
terenul ce rămâne după repopulare în termeni economici, precum şi costurile şi beneficiile
sociale în planul educaţiei, culturii, sănătăţii etc. Comparatia efectelor se va realiza în mod
obligatoriu folosind tehnica de actualizare (teoria scontării). Rata de actualizare (tariful
scontului) ne indică ce valoare pierde un bun economic, când disponibilitatea sa întârzie/se
amână cu un an. Evident, acest procedeu de comparaţie este valid numai dacă efectele sau
cuantificat şi valorificat anterior. În cazul în care nu este posibilă finalizarea cantitativă, va
trebui sa se apeleze la alte procedee statistice mai sofisticate de comparaţie calitativa (analize
multivariabile, tehnici de calificare şi grupare etc.).
În urma acestor analize experţii întocmesc un raport de evaluare, document care stă la baza
continuării sau sistării următoarele faze ale proiectului, şi în primul rând la declanşarea
negocierilor pentru încheierea contractelor cu partenerii ce vor contribui la realizarea proiectului.
Raportul devine operaţional numai în urma analizei sale în cadrul negocierilor dintre experţii
Băncii şi cei ai promotorului proiectului (cel care solicită creditul).
3.2.3 Decizia asupra proiectului
Pe baza informaţiilor oferite de documentele întocmite în fazele anterioare factorul cu putere de
decizie; managerul firmei, o entitate publică, va formula decizia privind viitorul proiectului
studiat. In esenţă opinia sa poate să conducă la una din concluziile: ƒ Proiectul este insuficient
fundamentat, eficienţa sa nu este clar conturată şi ca urmare se impune refacerea, totală sau
parţială, a studiilor tehnice a analizelor economico-financiare. Eventual se recomandă includerea
în studiu şi a altor variante de proiect. ƒ Abandonarea proiectului, implementarea sa fiind fie
prematură, sau eficienţa să nu justifică cheltuielile de investiţii, folosirea resurselor rare în
oameni, materiale sau capital. ƒ Constatarea că una din variantele de proiect prezentate este
fezabilă din toate punctele de vedere şi surclasează celelalte variante. Aceasta va fi varianta care
va fi implementată, fiind supusă în continuare rigorilor parcursului fazelor ulterioare.
3.2.4 Implementarea proiectului
Decizia de realizare a proiectului declanşează simultan două direcţii de operaţii: de
finanţare, şi de realizare propriu-zisă a proiectului – realizarea fizică a lucrărilor
conform unui program calendaristic. În această fază are loc angajarea celui mai mare
volum de resurse investiţionale şi acţionează acei actori care au atribuţii şi competenţe
de execuţie. Are următoarele etape: a. Elaborarea documentaţiei tehnico-economice
detaliate în care, printr-un studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, se stabilesc
tehnologiile de lucru se alege amplasamentul, se elaborează graficele de execuţie a
diferitelor activităţi, etc Documentaţia tehnică de proiect poate fi definită ca “ ansamblu
de piese scrise şi desenate prin care ideea de proiect este adusă la stadiul de a fi
transpusă în practică. b. Negocierea si încheierea contractelor cu diverşi actori ce
concură la execuţia proiectului: finanţatori (în cazul finanţării din surse externe),
antreprenori - furnizori de echipamente, utilităţi, materiale, alţi prestatori de servicii etc.
Se creează astfel cadrul juridic de desfăşurare a activităţii de implementare. Aceasta
 etapă se poate întinde pe parcursul întregii faze de implementare - cu exceptia
proiectelor "la cheie".
Negocierea şi semnarea contractelor pentru obtinerea unui împrumut de la Banca
Mondială este etapa cea mai complexă a proiectului. Acordarea împrumutului necesită
proceduri preliminare materializate printr-un set de documente:
solicitarea de împrumut bazată pe un studiu de fezabilitate este întocmită de Guvernul
ţării solicitatoare şi înaintată bordului Băncii,
raportul misiuni de experţi,
negocierea Acordului de Imprumut (loan agreement) făcută de echipe de specialist ai
Băncii şi ai solicitantului de împrumut,
adoptarea şi semnarea Acordului de Imprumut de către Parlamentul ţării respective.
Odată încheiate aceste proceduri este numit un responsabil de proiect care va răspunde în
faţa Consiliului Guvernatorilor de derularea ulterioara a tuturor activităţilor legate de
proiect: implementare, licitaţii etc. Se întocmeşte graficul de execuţie cu jaloane
obligatorii cum ar fi: proiectare de detaliu, elaborarea caietelor de sarcini, organizarea
licitaţiilor cerute de proiect.
Licitaţiile organizate pentru aprovizionarea proiectului cu resurse şi echipamente se
înscriu de regulă în trei tipuri:
 Licitaţii tip ICB (International Competitive Bidding) unde, prin anunţuri în presa
internatională, sunt invitaţi toti potenţialii furnizori eligibili (pentru proiecte cu
finanţare BIRD sunt eligibil numai cei din ţările membre BIRD şi Elveţia),
 Licitaţii tip NCB (Naţional Competitive Bidding) unde sunt invitate, prin
anunţuri în presa nationala, numai firme din ţara organizatoare,
 Licitaţii tip LIB (Limited International Bidding) care se fac numai pentru servicii
strict specializate: cosultanţă, audit, echipamente speciale. Sunt lansate invitaţii
speciale numai pentru anumite firme specializate care sunt agreate de Bancă .
3.2.5. Exploatarea şi controlul
Este faza în care se confirmă sau se infirmă a şteptările promotorlilor proiectului dar şi celorlalţi
actori interesaţi, acţionari, finanţatori, etc.
Referitor la această etapă încă din studiul de fezabilitate trebuie să se facă analiza de impact;
organizaţie – mediu economic pe trei coordonate;
 definirea misiunii agentului economic(organizaţiei) – ce va face, pentru cine face şi în ce
scop,
 evaluarea agentului economic – structură si capabilitate,
 evaluarea mediului economic de afaceri; oportunităţi şi ameninţări. Specialiştii arată c ă,
o astfel de analiză poate să conducă la una din următoarele concluzii: organizaţie lipsită
de şanse; birocratic-stagnantă, înotând împotriva curentului, gigantic fără cap (timidă);
organizaţie cu şanse de succes; adaptabilă, gigantic sub foc, întreprinzător, dominantă,
inovatoare etc. Finanţatorul la rândul său este interesat să susţină financiar proiectul dacă
este convins de capacitatea sa de a genera un nivel de venituri care-i vor permite
rambursarea tuturor obligaţiilor financiare; rate de rambursare, dobânzi, comisioane. De
aceea finanţatorul este îndreptăţit să urmărească îndeaproape derularea tuturor fazelor
ciclului de viaţă a proiectului. În general controlul său se desfăşoară pe intervalul dintre
momentul intrării în vigoare a acordului de împrumut şi cel al stingerii obligaţiilor între
cele două părţi.
3.3 Principalele documente ce stau la baza realizării proiectelor de investiţii
3.3.1 Studiul de fezabilitate
Elaborarea studiilor de fezabilitate este o acţiune hotărâtoare în viaţă unui proiect deoarece
acestea sunt documente ce cuprind analiza complexă a condiţiilor în care proiectul va deveni
operaţional, se estimează şansele sale de succes din punct de vedere tehnic, economic, financiar,
organizaţional, social etc. Studiul se elaborează pe baza de ipoteze şi concluzii emise în studii
suport sau extrase din baza de date disponibilă şi se încheie cu propuneri de strategii sau
alternative de lucru, cu estimarea parametrilor de efect şi de efort şi a eficienţei proiectului.
Analiza de risc şi incertitudine constituie componentă indispensabilă în structura studiului de
fezabilitate, mai ale la proiecte cu ciclu lung de viaţă. În situaţii complexe studiul de fezabilitate
poate fi precedat de unul de prefezabilitate care printr-o analiză preliminară restrânge câmpul de
aplicaţie al studiului propriu-zis.
Modul de abordare a problemelor tratate în structura studiului depinde de scopul fiecărui proiect
şi în acest context putem aprecia că, studiile de fezabilitate se elaborează pentru:
• proiecte privind realizarea de noi unităţi de producţie bunuri sau prestări de servicii, se referă
la o activitate preponderent nouă şi de aceea rata mortalităţii lor crescută.
• proiecte de dezvoltare a firmelor existente care au deja un profil profesional, o piaţă de
desfacere, un sistem de relaţii de aprovizionare funcţional.
• proiecte de privatizare a unei societăţi comerciale sau a uneori elemente structurale ale sale, de
obicei cele care înregistrează pierderi.
• proiecte de restructurare a firmelor, departamentelor nerentabile sau fără perspectivă unde
concluziile trebuie să fie tranşante mergându-se până la propunerea de divizare sau lichidare.
Conţinutul studiile este influenţat şi de domeniul de activitate căruia îi aparţine proiectul;
industrie, agricultură, servicii, explorări geologice, ş.a. Indiferent de domeniu însă, orice studiu
trebuie să fie subordonat unor criterii de eficienţă şi eficacitate concretizate prin;
- economie de mijloace şi resurse cu consecinţe favorabile în planul eficienţei; - ameliorarea
performanţelor, a calităţii produselor/serviciilor, creşterea productivităţii muncii, reducerea
costurilor cu efect asupra situaţiei financiare; - conturare liniilor strategice de urmat pe durata
ciclului de viaţă a proiectului, cu evaluarea fluxurilor principalilor parametrilor economici.
Studiile de fezabilitate sunt instrumente de analiză şi fundamentare care servesc la pregătirea
deciziei cu privire la soarta proiectelor de investiţii. Prin elaborarea lor se urmăreşte relansarea şi
restructurarea activităţii firmei prin măsuri de modernizare şi reţehnologizare tehnologică,
schimbarea şi înnoirea gamei de produse/servicii ce fac obiectul activităţii profesionale,
schimbări de mentalităţi şi concepţii în plan managerial al strategiei de marketing. În majoritatea
cazurilor, atingerea acestor obiective este imposibilă fără alocarea de resurse investiţionale;
materiale, financiare, intelectuale, ş.a., dezvoltarea sistemelor informatice, valorificarea
rezultatelor cercetărilor ştiinţifice proprii sau achiziţionate.
Pentru a fi un document util managementului firmei, şi un instrument informaţional complet şi
concret, util specialiştilor, studiul de fezabilitate trebuie să fie elaborat în următoarea structură; a)
Introducere Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiţiei, costul total estimat în lei şi
în valuta, sursele de finanţare avute în vedere; proprii, subvenţii, împrumuturi şi volumul
acestora.
b) Prezentarea agentului economic Cuprinde informaţiile de identificare a firmei(societăţii
comerciale) promotoare a proiectului. Se vor include informaţii de genul: denumirea firmei,
adresa, telefon/fax, scurt istoric cu precizarea anului înfiinţării şi statutul juridic (SRL, SA,
Asociaţie familială, agricolă etc.), numărul şi data înregistrării în Registrul Comerţului, capitalul
social (subscris şi vărsat), banca şi nr. de cont, domeniul de activitate profesională şi alte domenii
de activitate, produsele/serviciile aferente activităţii profesionale de bază, segmentul de piaţă
deţinut, amplasament şi forma de proprietate asupra suprafeţelor (concesiune sau proprietate),
relaţiile cu alţi agenţi economici din ţară şi străinătate etc. Informaţiile financiare obţinute prin
analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilor financiare, stabilirea situaţiei financiare,
evaluată în conformitate cu indicatorii cheie privind lichiditătea, solvabilitatea, rentabilitatea,
profitul etc.
c) Piaţa produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea şi capacitatea actuală şi
previzionată a pieţei produselor/serviciilor, volumul pieţei interne în prezent şi viitor, pieţele
posibile pentru valorificarea produselor din proiect;
- informaţii despre concurenţă – avantaje competitive privind: aprovizionarea, producţia,
desfacerea, calitatea producţiei etc.
- preţurile – date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări privind preţul de
export, cu referire la preţurile mondiale şi preţurile specifice pieţei;
- comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unităţi comerciale, piaţa etc. şi la
export. Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din proiectul propus.
d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se evaluează şi se motivează toate
aspectele tehnice începând de la suprafeţe, lucrări de geniu civil până la definirea tehnologiilor şi
întocmirea listelor cu principalele utilaje şi instalaţii tehnologice.
Parte de geniu civil se referă la descrierea şi elaborarea de schiţe privind concepţia de realizarea
a construcţiilor de amenajare a incintelor. Structura cadru a capitolului este:
d. 1) descrierea proiectului, scopul proiectului; descrierea tehnica a produselor propuse şi a
procesului de producţie; surse de materii prime existente şi posibilităţi privind asigurarea
acestora în viitor; consideraţii privind mediul înconjurător; ¾ utilităţi (energie electrică şi
termică, combustibili, surse de apa, condiţiile de evacuare şi tratare a apelor uzate şi reziduurilor
solide etc.); aspecte juridice (licenţe, aprobări, legi); tehnologia propusă în proiect; stabilirea la
modul general a problemelor tehnice ale proiectului.
d. 2) implementarea proiectului: posibilităţile agentului economic pentru implementare; planuri
şi necesităţi (cerinţe) privind asistenta tehnica; modul de realizare sau procurare propus; program
de implementare-realizare, facilităţi.
e) Costuri şi plan de finanţare:
e.1) Costurile proiectului:
 rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc;
 date de baza şi calculaţii privind estimarea costului (date de la furnizori, estimări ale
investitorului, constructorului etc;
 necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare); 9 calculul pentru diverse şi
neprevăzute (preturi fizice şi preturi la diverse şi neprevăzute);
e.2) Plan de finanţare:
 plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe feluri şi plaţi);
 programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului; 9 condiţiile şi contribuţia
investitorilor la finanţarea costului proiectului ;
 termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare.
f) Analiza financiară şi economică:
• estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toata durata proiectului,
înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu” proiect);
• rata interna (financiara) sau de rentabilitate calculata pe baza costului financiar şi
beneficiului (profitului) obţinut înainte şi după aplicarea proiectului;
• analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra (depăşirea duratei de
realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor, depăşirea costurilor etc.);
• rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu şi analiza senzitivităţii, în funcţie
de factorii de risc ce pot să apară (depăşirea duratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor,
nerealizarea veniturilor etc.);
• riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea proiectului
propus şi masurile care se iau pentru a elimina sau minimaliza impactul potenţial al
acestora. g) Concluzii ce decurg din analizele făcute dublate de recomandării privind
criteriile de judecată a diverselor ipoteze şi variante în funcţie de specificul domeniului
sau al activităţii.
Agenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate au libertatea de a le
adapta conţinutul şi structura la specificul activităţii lor, prin introducerea altor elemente
relevante domeniului şi indispensabile fundamentări deciziei. In acest context deşi unele
concepţii metodologice includ devizele ca o componentă de bază a studiului de
fezabilitate – bază de fundamentarea a costului proiectului, considerăm că devizul în
forma sa dezvoltată (pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli şi devizul general)
constituie element al documentaţiei tehnice de proiect pe baza căruia se fundamentează
decizia de finanţare. Adesea în practică nu se face distincţie între studiul de fezabilitate şi
planul de afaceri. Între cele două documente există o mare asemănare din punct de vedere
al conţinutului şi al concepţiei metodologice de elaborare. Apreciem însă că între aceste
documente există o relaţie de la parte la întreg, planul de afaceri jucând rolul studiului de
prefezabilitate pentru un întreprinzător care doreşte să iniţieze un proiect de investiţii.
Planul de afaceri urmăreşte să convingă potenţialii parteneri (stakeholders) şi în
special pe finanţatori cu privire la avantajele afacerii, iar studiul de fezabilitate caută s ă
convingă acţionarii (shareholders) asupra modului cum trebuie acţionat pentru atingere
obiectivelor fixate în planul de afaceri. Pentru o întreprindere existentă planul de afaceri
serveşte la obţinerea de susţinere financiară pentru noi afaceri sau ca plan orientativ
pentru activitatea profesională curentă. Studiul de fezabilitate are un grad mai mare de
aplicabilitate fiind mai detaliat, iar ipotezele de lucru se bazează pe estimări mai precise.
De asemenea este mult mai amplă şi mai detaliată componenta tehnică în care se descriu
soluţiile tehnologice, necesarul de echipamente şi utilaje, infrastructura tehnică, impactul
tehnologiei asupra mediului etc. şi nu în ultimul rând, este obligatorie analiza de
sensibilitate care conduce la construcţia unor scenarii economice în funcţie de evoluţia
previzibilă a factorilor de influenţă. Sinteza studiilor suport, premergătoare referitoare
la prognoza produselor şi tehnologiilor, previziunea pieţei şi a canalelor de distribuţie,
etc. Pornind de la calitatea produselor/serviciilor ce se realizează de firmă şi de
concurenţă se va evalua perspectiva lor pe durata ciclului proiectului se vor stabili
măsurile necesare ce trebuie luate pentru menţinerea sau expansiunea acestora pe piaţă.
Evaluarea previzionată a tehnologiilor va fi strâns legată de strategia de produs sau de
piaţă adoptată. În ceea ce priveşte studiile de marketing, acestea se vor concentra pe
analiza preferinţelor consumatorilor pericolul substitutelor, niveluri de saturaţie, vârsta
produsului, servicii suplimentare oferite consumatorilor. Analiza diagnostic a situaţiei
economico-financiare a firmei trebuie să dezvăluie imaginea de piaţă a firmei, măsura în
care ea ocupă o poziţie favorabilă pe piaţă. Este important de relevat prin această analiză
starea canalelor de distribuţie existenţa unei reţele proprii de distribuţie o piaţă stabilă pe
termen lung caracterizată prin contracte pe termen lung cu clienţi din ţară sau străinătate,
producţia de piese de schimb şi reţea de service asigurată, gradul de flexibilitate al
 producţiei în raport cu solicitările pieţei. Alternative de dezvoltare/restructurare ce fac
obiectul proiectului. Evaluarea eficienţei variantelor analizate.
Analiza de risc şi incertitudine.
In general accesul la creditele externe este puternic influenţat de riscul de ţară. De aceea,
într-un studiu ONU, ţările sunt împărţite în patru grupe: A,B,C,D, iar dobânzile la creditele în
USD, sporesc cu cca % la ţările din clasa A şi cu până la 8% la cele din clasa D. În afară de
analiza de sensibilitate a proiectului la factorii perturbatori importanţi, este recomandabil să se
studieze şi aspecte privind creşterea capitalului social, nivelul lichidităţilor (acceptabil un nivel
de 10 – 25% din veniturile anuale) durata de maturizare a activităţii operaţionale şi atingere a
parametrilor proiectaţi, analiza potenţialului concurenţei. Interpretarea şi informaţiilor obţinute
din prelucrarea datelor şi formularea unei propuneri de opţiune strategică. Probleme adiacente ce
pot fi abordate în funcţie de necesităţi se pot referi la; estimarea patrimoniului firmei, a nevoii de
fond de rulment, selecţia surselor de finanţare prin evaluarea costurilor împrumuturilor şi a
condiţiilor de rambursare, înlocuirea importurilor.
3.3.2 Caietul de sarcini
Cu rare excepţii, conectarea diferiţilor actori la realizarea unui proiect este realizată prin
proceduri de licitaţii unde, într-un climat de transparenţă, competitivitate şi exigenţă, este aleasă
cea mai calificată ofertă de regulă cea mai scăzută ca preţ de ofertare. Însă, pentru a elabora
oferta de servicii, concurenţii trebuie să cunoască condiţiile şi contextul în care promotorul de
proiect înţelege să se desfăşoare activitatea. Condiţiile pe care acesta le doreşte a le respecta cu
scrupulozitate orice câştigător de oferte sunt fixate în Caietul de sarcini. Din acest motiv
apreciem că acest document este întâlnit frecvent în aproape toate fazele ciclului de viaţa a
proiectului, avem caiete de sarcini pentru probe teste, verificări şi puneri în funcţiune, pentru
recepţia lucrărilor, pentru execuţia sau urmărirea în timp a construcţiilor, pentru furnizorii de
echipamente, materiale, şi utilaje. Putem vorbi de caiete de sarcini cu caracter general şi caiete de
sarcini speciale. Indiferent de obiect sau de caracter caietul de sarcini fixează exigenţele
proprietarului şi le face cunoscut viitorilor parteneri (stakeholders) ales în spirit concurenţial în
condiţii de transparenţă şi competiţie prin mecanismele licitaţiei Dacă în circumstanţe specifice
se poate apela la diferite metode de acordare a licitaţiei, conţinutul general al caietului de sarcini
pentru licitaţiile competitive pentru investiţii este general valabil. Caietul de sarcini este, în fapt,
instrumentul prin care proprietarul/promotorul sau un agent mandatat cu implementarea solicită
de la participanţi la licitaţie oferte de preţ şi, după evaluare, oferă contractul celei mai joase şi
prompte oferte şi celui mai calificat ofertant, în schimbul unei plăţi într-una sau mai multe
monede. Scopul pentru care se întocmeşte caietului de sarcini este de a informa potenţialii
ofertanţi cu privire la: condiţiile de depunere a ofertelor, criteriile de evaluare a acestora,
condiţiile contractuale privind modul de plată, selectarea ofertantului celui mai experimentat şi
cu capacitatea profesională de a duce proiectul la bun sfârşit.
Formatul şi conţinutul caietului de sarcini variază în funcţie de domeniu, tipul de contract,
mărimea şi natura proiectului, dar conţinutul cuprinde să cuprindă următoarele aspecte:
a) Instrucţiuni către ofertanţi;
b) Condiţiile generale ale contractului;
c) Condiţiile specifice sau speciale ale contractului;
d) Fişa cantităţilor sau a programului derulării elementelor investiţiei;
e) Scheme;
f) Forma ofertei şi garanţiei;
g) Forma contractului şi a garanţiei de execuţie.
Instrucţiuni către participanţi (ITB) fixează regulile procesului de licitaţie propriu-zisă,
care culminează cu stabilirea câştigătorului şi încheierea contractului. Instrucţiunile vor conţine
următoarele informaţii esenţiale:
 ™ descrierea sumară a proiectului în perioada de implementare;
 criteriile de eligibilitate pentru participanţi;
 sursele de procurare a elementelor necesare investiţiei;
 condiţiile minime necesare privind capacitatea ofertanţilor de a realiza;
 investiţia;
 procedurile pentru; clasificarea şi/sau amendarea caietului de sarcini, pentru
modificarea sau retragerea ofertelor;
 limba în care se va face oferta; ™ prevederi referitoare la montajul financiar;
moneda de plată, garanţii necesare, prevederi pentru modificarea preţului etc.;
 prevederi referitoare la oferet; formatul, numărul copiilor, termenul limită de
depunere, perioada de validitate, ş.a.;
 procedurile pentru deschiderea licitaţiei, determinarea compatibilităţii ofertei,
criteriile de evaluare;
  procedurile pentru acordarea contractului.
Condiţiile Speciale/Generale ale Contractului (CSGC) descriu obligaţiile generale
ale părţilor; angajator şi contractor, termenii şi condiţiile de derulare a
contractului în perioada realizării, inclusiv de garanţie a lucrării. Prevederile
cuprinse în Condiţiile Generale se referă la:
 definirea implementării termenilor contractului;
 limba şi legislaţia cărora li se va supune contractul;
 drepturile şi obligaţiile părţilor; ƒ datoriile şi autoritatea oricărui mandatar
desemnat de către Angajator să supervizeze derularea contractului;
 garanţii şi asigurarea construcţiei, materialelor;
 reguli privind angajarea de forţă de muncă;
 prevederi generale cu privire la materialele de construcţii, forţă de muncă,
inclusiv acte de inspecţii şi testare;
 obiective de timp; date de început şi sfârşit, procedurile de predare către
Angajator, penalizări pentru întârziere, circumstanţe pentru prelungirea perioadei
de derulare;
 riscuri asumate de Angajator şi Contractor, riscuri speciale de forţă majoră,
imputaţiile pentru acoperirea daunelor imputabile.
Mai multe modele de CSCG s-au dezvoltat de-a lungul anilor şi sunt folosite în multe
ţări, pentru diferite tipuri de contracte. Federaţia Internaţională a Inginerilor (FIDIC) a realizat
două astfel de documente acceptate de către comunitatea internaţională. Primul este pentru
Construcţii civile şi al doilea pentru Construcţii electrice şi mecanice. Ambele documente au fost
pregătite pentru contractele în etape egale deci, pentru alte tipuri de contracte, ele trebuie
modificate. Folosirea unui CSGC standard pentru toate investiţiile civile dintr-o ţară va asigura;
acceptarea prevederilor, economii de bani şi timp în procesul de pregătire a ofertei. Pentru citirea
şi interpretarea corectă către participanţi la licitaţie şi pentru evaluarea unitară de către agenţii
textul standard al oricărui CSGC folosit indiferent de situaţie, trebuie să rămân intact. Orice
adăugări sau amendamente se vor face în capitolul “Condiţii speciale ale Contractului”.
c) Condiţiile specifice completează şi modifică CSGC prin introducerea unor cerinţe
contractuale specifice în anumite circumstanţe, ce depind de; ţară, sector, proiectul de
ansamblu angajator etc. Aceste cerinţe se realizează prin; detalierea prevederilor
tratate în termeni generali în CSGC, anularea prevederilor implacabile sau neadecvate
condiţiilor date, amendarea prevederilor din CSGC pentru adaptarea lor la cerinţele
contractului, adăugarea unor prevederi noi pentru realizarea satisfăcătoare a
contractului. Condiţiile speciale conţin prevederi referitoare la:
• definirea angajatorului, inginerului, limbii, legii;
• delimitarea autorităţii şefului de proiect şi definirea acţiunilor ce necesită aprobarea
Angajatorului;
• prevederi speciale cu privire la surse acceptabile, mărimea garanţiei, elemente
asiguratorii;
• norme reglementare locale privind angajarea, găzduirea personalului;
• prevederi referitoare la montajul financiar al contractului; procedura depunerii
cererilor periodice pentru decontare, condiţiile de plată, moneda, sume reţinute din
tranşele periodice, alte detalii privind plăţile în avans, planul de rambursare formula şi
indicii de ajustare a preţului în caz de nevoie;
• prevederi specifice cu privire la plata taxelor locale şi a altor impozite,
• proceduri de rezolvare a disputelor contractuale diferite de prevederile CSGC-
Multe din prevederile care reflectă procedurile contractuale specifice spaţiului
geografic al debitorului pot fi standardizate pentru toate contractele lăsând numai
câteva prevederi care pot fi adăugate în funcţie de agenţie sau de natura
proiectului/sectorului. d) Specificaţii tehnice sunt detalii ce trebuie sistematizate astfel
ca, participanţii să răspundă fără rezerve şi în condiţii de transparenţă şi competiţie
deschisă exigenţelor angajatorului. Numai aşa poate fi asigurată atractivitatea
ofertelor, poate fi uşurată evaluarea lor cu respectarea criteriilor de eficienţă şi
echitate. Specificaţiile tehnice trebuie să acopere toate categoriile resurse; de forţă de
muncă, materiale, echipamente, implicate în realizarea proiectului deşi nu se regăsesc
neapărat într-un contract. Nu există un standard de detalii tehnice disponibile pentru
toate proiectele indiferent de sector sau zonă, dar întocmirea lor trebuie să fie
conformă cu practica internaţională şi să respecte anumite principii. Majoritatea
specificaţiilor lor sunt elaborate de Angajator sau şeful de proiect şi sunt specifice
contractului respectiv. Exemple din proiecte anterioare similare din ţara Angajatorului
pot fi folosite doar ca orientare. Însă, trebuie avută grijă să ca acestea să nu devină
 restrictive. La definirea standardelor pentru bunuri, materiale, forţă de muncă, trebui
folosite cât mai mult standarde internaţionale recunoscute (ASTM, BSS, DIN, JSC).
Acolo unde nu este posibil, se va specifica faptul că bunurile, materialele, forţa de
muncă satisfac alte standarde care asigură niveluri de calitate egale sau mai bune
decât standardele menţionate. Există avantaje deosebite prin standardizarea
specificaţiilor tehnice pentru investiţii repetitive în sectorul public precum autostrăzi,
porturi, căi ferate, urbanizare, irigare, în regiuni sau ţări unde cu condiţii similare.
Caietul de sarcini trebuie să conţină şi prevederi pentru măsurarea cheltuielilor,
evaluarea stadiului de execuţie ca bază pentru efectuarea plăţilor periodice către
contractor. Divizarea cantitativă a lucrărilor pe elemente componente, se face în
funcţie de tipul contractului. În construcţii, pe plan internaţional, cel mai folosit
contract este contractul în etape egale. Pe baza schiţelor proiectului, Angajatorul/şeful
de proiect face o estimare provizorie a cantităţilor unitare ale diferitelor tipuri de
lucrări de executat: excavare, betonare, pavarea drumurilor etc. pe care o înscrie în
Fişa de Cantităţi (BOQ - parte a caietului de sarcini. Ofertanţii iau act de această
estimare şi face o propunere de preţ unitar pe fiecare cantitate care apoi prin cumulare
devine preţul licitaţiei. Preţul unitar include toate cheltuielile directe pentru acel tip de
lucrare, o cotă de indirecte şi de profit. Pe parcursul construcţiei, activităţile
terminate sunt măsurate periodic iar decontarea se face la preţul unitar oferit. Această
practică este foarte frecventă dar necesită ca de la început să fie specificată clar
metoda de măsurare a lucrărilor executate, iar Codul practicii internaţionale oferă
soluţii ce pot fi adoptate în documente prin referinţă. Există şi alte tipuri de contracte
în care decontarea parţială se face la terminarea unei activităţi specifice sau a unor
structuri ale proiectului. Important este să se specifice expres în Caietul de Sarcini
metoda va fi evaluată şi acceptată ca condiţie pentru decontări între părţi, realizarea
parţială a investiţiei e) Documente şi schiţe tehnice variază în funcţie de tipul de
contract. Desene detaliate pregătite de angajator sau şeful de proiect servesc la
evaluarea precisă a cantităţilor în cazul Contractului în etape egale. Schiţele generale
vor fi necesare pentru alte tipuri de contracte, de pildă pentru “Contractul la cheie”
unde proiectarea detaliată se face de către contractor. În toate tipurile de contract însă
este de preferat o analiză exactă a amplasamentului construcţiei, completată cu
analiza solului făcute de către Angajator şi incluse în caietul de sarcini pentru a evita
astfel repetarea acestora de către contractor. Formularul ofertei este instrumentul
legal prin care orice ofertant interesat îşi face cunoscute exigenţele în realizarea
proiectului. O anexă a formularului oferă detalii în legătură cu garanţiile, asigurarea,
termenele de execuţie formând o parte integrantă, cu contractului însuşi. Formularul
variază puţin, în funcţie de tipul contractului. Toate ofertele sunt însoţite de o garanţie
de participare, care este returnată, dacă ofertantul îşi retrage oferta, dacă nu încheie
contractul sau dacă nu depune garanţia de execuţie. Garanţia pentru licitaţie poate fi;
un depozit, un cec, o trată bancară, o scrisoare de credit sau de garanţie bancară. f)
Forme ale acordului de garanţie de execuţie. Un acord între părţi este semnat pentru
cea mai bună ofertă din punct de vedere al preţului, al eligibilităţii, etc. şi include
toate elementele Caietului de Sarcini, mai puţin Instrucţiunile către participanţi. Intr-
un anumit interval de timp de la anunţarea câştigătorului, acesta trebuie să prezinte o
garanţie de execuţie, în caz contrar oferta sa va fi respinsă şi garanţia de participare
returnată. Cea mai folosită formă de garanţie este garanţia bancară.
3.3.3 Proiectul tehnic
Proiectul tehnic este ansamblul de piese scrise şi desenate prin care se creează o imagine
coerentă asupra ansamblului obiectivului şi a părţilor sale componente, a soluţiilor tehnic-
constructive şi tehnologice, a programului de execuţie şi a volumului de lucrări. Deşi este realizat
de o entitate de profil el poate fi considerat ca operă comună a principalilor actori implicaţi în
proiect. Părţile scrise ale proiectului tehnic se referă la: descrierea generală a ansamblului
lucrărilor, a amplasamentului din punct de vedere al condiţiilor climatice, geo-seismice, topo şi
hidrografice, prezentarea organizării de şantier, căi de acces şi surse de alimentare cu utilităţi,
temporare sau definitive, grafice de lucru antemăsurători etc.; caiete de sarcini generale/speciale
pe lucrări sau obiecte de investiţii; liste de lucrări/utilaje şi echipamente; graficul general de
realizare; devizele proiectului. Părţile desenate sunt formate din; planurile generale de
amplasament a reperelor de nivelement şi planimetrie, de amplasament al obiectelor de
construcţie, de sistematizare pe verticală, planşe ale principalelor obiecte, elemente de
arhitectură; cote dimensiuni, distanţe finisaje, etc., schiţe de structură diferenţiat pe infra şi
suprastructură, planşe privind instalaţii şi amplasament utilaje şi alte dotări şi instalaţii
tehnologice, dotări cu mobilier şi inventar gospodăresc inclusiv echipamente de protecţia muncii
şi siguranţa împotriva incendiilor.
Detaliile de execuţie sunt corecţii pe care proiectantul are obligaţia să le execute, la comanda
antreprenorului/şefului de proiect şi care sunt determinate de nevoia de a adapta cât mai bine
proiectului la condiţiile reale ale amplasamentului.
3.3.4 Devizele proiectului
Devizele proiectului sunt elemente de calcul şi evaluare a costului de realizare a proiectului
având la bază operaţiuni de antemăsurare şi antecalculaţii. In forma lor dezvoltată devizele sunt
de trei feluri; deviz pe categorii de lucrări, deviz pe categorii de cheltuieli şi devizul general. Pe
baza rezultatelor antemăsurătorilor şi a preţurilor unitare şi a tarifelor se obţine devizul – ofertă
pe categorii de lucrări defalcat pe; - cheltuieli directe structurate pe materiale, manoperă, utilaje -
cheltuieli generale - profit

CAPITOLUL 4 CRITERIILE SI INDICATORI DE EVALUARE A EFICIENTEI

PROIECTELOR DE INVESTITII

4.1 Evaluarea - fundament al deciziei de realizare a proiectului

La început este ideia de proiect, entitate unică prin specificul sau, născută din întrebări de genul;
ce trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideia de proiect se naşte fie din nevoia de a
satisface o cerere curentă sau de perspectivă, fie din dorinţa de a exploata o oportunitate.
Reamintim că, mai ales în cazul marilor proiecte, ideia este viabilă dacă se referă la un domeniu
prioritar din punct de vedere al strategic, dacă este agreată de organele administraţiei publice
centrale sau locale, şi dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic. Decizia privind realizarea
proiectului este precedată de o serie de acţiuni de fundmentare complexă desfăşurate de
specialişti din diferite domenii de interes: economişti, sociologi, finanţişti, tehnicieni, ecologişti,
jurişti,s.a. Aceasta este faza serviciilor intelectuale, de ante-proiect (preinvestiţională pentru
proiectele industriale) ale cărei sarcini principale sunt de pregătire a deciziei prin; definirea
obiectivului/lor proiectului, evaluarea complexă a fezabilităţii, acceptabilităţii şi utilităţii sale,
elemente ce fac conţinutul documentelor; studiul de fezabilitate, raport de evaluare şi caietul de
sarcini. De asemenea, în această etapă de concepţie, în funcţie nevoi, se vor elabora diferite
studii suport: studii de marketing, de impact, de oportunitate, studii functionale amplasament,
capacitate optima. Definirea obiectivelor ce se urmăresc prin realizarea unui proiect, înseamnă s
ă se găsească raspunsul la întrebarea; Care este nevoia pe care o satisface rezultatul
concret/produsul final al proiectului?. Cel care are sarcina de a găsi acest raspuns este în mod
normal, beneficiarul proiectului, clientul. El devine astfel garantul realităţii acestei nevoi
exprimate. In cazul unui proiect extern el este relativ uşor de identificat, iar pentru un proiect
intern se procedează la desemnarea unui membru al direcţiei intreprinderii19). La stabilirea
obiectivului trebuie să fie antrenat şi şeful de proiect, sau cel puţin să-şi exprime acordul de
aderare fără rezerve, deoarece el este cel care va răspunde de realizarea lor şi va avea sarcina de a
obţine adeziunea celorlalţi actori intervenanţi.
În cazul proiectelor complexe, de amploare este posibil să existe mai multe obiective care
prezintă grade de importanţă diferite. Încă de la început, seful de proiect trebuie să aibă o
imagine clară asupra structurii arborescente a sistemului de obiective, construită pe baza unui
criteriu acceptat şi reprezentativ, astfel încât să nu existe confuzii de pildă, între obiectivele
principale si cele secundare. De asemenea, nu trebuie să se piardă din vedere că, deseori sunt
diferenţe între scopurile definite la apariţia ideii de proiect şi obiectivele care se urmăresc la
realizarea proiectului propriu-zis. De pildă, ideia de proiect într-o zona defavorizată este
fundamentată pe posibilitatea de a exploata oportunităţile locale în condiţii preferenţiale, dar
obiectivul proiectului (produsul) va consta în realizarea unei unităţi de producţie sau prestatoare
de servicii. Dacă în managementul tradiţional, evaluarea este faza ce închide ciclul, în
managemetul proiectelor este o activitate continuă ce debutează odata cu naşterea ideii de
proiect. Ea are un caracter pluridisciplinar şi presupune o continuă măsurare şi analiză a
parametrilor de urmărire şi control a proiectului. Scopul evaluării continue este de a stabili
cauzele generatoare de abateri, astfel încât, în faza imediat urmatoare, să se poate lua masurile
adecvate de corecţie, atunci când abaterile sunt nefavorabile pentru procesul monitorizat. In
terminologia actuală se impune şi conceptul de "pilotaj al proiectelor" care înglobează activităţile
de evaluare şi corecţie respectiv; cuantificarea şi analiza cantitativă şi calitativă a rezultatelor,
identificarea abaterilor (favorabile sau nefavorabile) şi a cauzelor ce le-au provocat şi stabilirea
măsurilor corective adecvate. În cadrul proiectelor putem vorbi de trei tipuri de evaluare:
antefactum, sincronă şi postfactum. Evaluarea antefactum serveşte la fundamentarea deciziei cu
privire la continuarea s-au respingerea proiectului, şi se face din mai multe puncte de vedere
Evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct de vedere al soluţiilor
tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil. Dintr-un inventar de soluţii tehnice admisibile
(din punct de vedere al obiectivului proiectului sau al şanselor de succes) se va reţine soluţia
pertinentă în condiţiile date. De obicei, la acest nivel de cunoaştere al proiectului, gradul de
detaliere este redus el crescând pe măsură ce creşte gradul de stapânire a tehnologiei. Aceasta
induce riscul ca, odată străpunse zonele de umbră să se constate nevoia de a aduce modificări
pentru a nu pune în discuţie fezabilitatea globală a proiectului. Evaluarea acceptabilităţii
proiectului are ca scop evidenţierea modului cum este privit/primit proiectul de mediul în care
are loc implantul; organele puterii publice locale sau centrale, colectivităţile teritoriale, partenerii
şi concureţa. Nu puţine sunt cazurile de proiecte primite, cel putin cu suspiciune, de către una sau
alta din entităţile enumerate. Drep urmare, proiectul poate intra în cercul vicios al conflictelor de
interese, mai mult sau mai putin legate direct de el. Promotorii se văd astfel obligaţi să facă un
adevarat loby în apararea proiectului. O abordare superficială a conflictului poate calma pe
moment spiritele, dar managerul trebuie să fie atent că există riscul ca acesta să se reactiveze mai
violent pe parcursul realizarii proiectului.
Evaluarea utilitaţii proiectului este problema de ordin economic care se rezolva pe baza unei
metodologii specifice în care primează calculele de eficienţă.
Evaluare economică este un act crucial în viaţa proiectului când, prin tehnici şi procedee
specifice, sunt tratate informaţiile tehnice, economico-financiare, sociale, proprii proiectului sau
care au relevanţă pentru mediul economic şi rafinarea acestora într-un sistem de criterii de
evaluare recomandat pentru fundamentarea deciziei privind soarta proiectului.
Evaluarea are ca fundament studiul de fezabilitate şi precede transpunerea în practică a
prevederilor acestuia .
Studiul de eficienţă se bazeaza pe analiza comparativă şi corelativă a parametrii de efort si de
efect respectiv; între costurile şi beneficiile proiectului (diversele categorii de efecte/avantaje
economice. Nu rare sunt cazurile când evaluatorul se confruntă cu greutăţi de cuantificare, şi mai
ales de comparabilitate în timp, a parametrilor de efort şi de efect. Relativ la importanţa şi rolul
evaluării economico-financiare a proiectului, în teoria şi practica cotidiană vom întâlni opinii
care minimalizează pâna la anulare importanţa criteriilor economice în această fază de pregătire
a deciziei de realizare a proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că;
“orice efect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu în efecte
economice”. Este posibil ca soluţia tehnică reţinută de către tehnicieni să prezinte performanţe
tehnice de excepţie însă, concomitent şi obligatoriu, trebuie să corespundă şi criteriilor
economice de eficienţă (corelaţie efort-efect) şi eficacitate (corelatie obiective - rezultate) pentru
fi acceptată, prin încadrarea în limitele admisibile impuse de promotorul sau finanţatorul
proiectului. Peste pragul de eficienţă economică impus se poate trece numai dacă proiectul este
de mare importanţă strategică dar, în acest caz, decizia aparţine managementului superior şi
poate să aibă un pronunţat caracter social sau politic. Evaluarea eficienţei proiectului este
necesară şi utila dacă cuprinde întreg sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale,
ecologice, tehnice, etc. Insă, importanţa unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulţi factori;
talia proiectului, domeniul în care se face, opţiunile strategice care au stat la baza idei de proiect.
Stiinţa şi tehnica este capabilă să ofere soluţii tehnice multiple pentru aceiaşi problemă, dar
evaluarea oprtunităţii, necesităţii şi eficienţei este singura bază motivaţionala a deciziei de;
amânare, respingere, sau continuare a proiectului. O componentă indispensabilă a evaluării
economice este analiza sensibilităţii criteriilor de eficienţă în raport cu variaţia ipotezelor de
bază, pentru că permite identificarea acelor ipoteze "problemă" şi a nivelului de la care acestea
pun în discuţie rentabilitatea sau existenţa proiectului. Evaluarea sincronă se face la punctele de
avans atunci când şeful de proiect prezintă stadiul execuţiei proiectului actorilor interesaţi. Are
un caracter preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de
pilotaj economic. Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza concluziilor trase în
urma realizarii proiectului, conform principiului "învaţare - eroare", nivelul de cunoştinţe şi
experienţa factorilor interesaţi, inclusiv a şefului de proiect, să se îmbogăţească, concluziile trase
devenind informaţii utile pentru viitoarele proiecte.
Concepţia metodologică generală are stă la baza evaluării ante-factum a eficienţei proiectelor
are la bază experienţa şi preocuparile specialiştilor Băncii Mondiale. In viziunea acestora, în
cadrul procesului de evaluare a oportunităţii şi eficienţei, orice proiect trebuie analizat sub dublu
aspect: ca subsistem al sistemului economic national (sau zonal), şi ca sistem economic autonom.
Viziunea bidimensională pune în evidenţă eficienţa şi profitabilitatea proiectului atât la nivel
macroeconomic (profitabilitatea naţională), cât şi la nivelul agentului economic declanşator
(profitabilitatea comercială).
Dar aplicarea fără discernământ a acestei concepţii nu este recomandabila din cel puţin doua
motive:
a) Într-o economie de piaţă, proiectele pot să aparţină sectorului public sau sectorului privat, din
motiv se nasc două întrebări; Il interesează pe agentul declanşator privat profitabilitatea naţională
a proiectului său? Ce relevanţă are profitabilitatea comercială (la nivel de agent economic) a unui
proiect din sectorul public? Răspunsul la cele două întrebări nuanţează analiza proiectului în
funcţie de sectorul (public sau particular) în care se face proeictul. Considerăm că agentul
economic privat este interesat să pună în evidenţă eficienţa la nivel naţional a proiectului său, în
măsura în care este interesat să acceadă la anumite oportunităţi oferite de puterea publică:
asistenţă financiară, sistemul de stimulente şi facilităţi fiscale, juridice etc. Deasemena, punerea
în evidenţă a profitabilităţii comerciale a unui proiect din sectorul public va releva eficenţa
intrinsecă a proiectului respectiv, preţul plătit pentru a rezolva anumite probleme de ordin social,
ecologic, etc în ultimă instanţă va preântîmpina riscul evaluărilor eronate a parametrilor de efort
şi/sau efect. Analiza la nivel microeconomic este mai detaliată permiţând managerilor să
cunoască şi să-şi formeze o părere mult mai completă despre proiect.
b) Relevanţa acestui mod de abordare a analizei proiectelor din domeniile “noneconomice” ale
sistemului economic naţional; sănătate, învăţământ, apărare şi ordine publică etc. In aceste
domenii, efectele implementării unor proiecte sunt predominant neeconomice, iar efectele
economice sunt dificil de identificat şi cuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe
criterii de costuri (care este cuantumul şi structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc). Se
impune însă şi o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar
pentru a depăşi barierele legate de locul, modul şi momentul unde se manifestă efectele
economice. În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a evaluării este aplicabilă în mod
special proiectelor publice cu caracter economic dar, datorită încărcăturii sale cognitive este
benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniul de aplicaţie. Dubla viziune
asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două tipuri de analiză; economică şi
financiară, care se bazează pe datele şi afirmaţiile cuprinse în studiul de fezabilitate cu care se
încheie dealtfel formularea proiectului.
4.1.1 Evaluarea profitabilităţii naţionale – analiza economică
Este o analiză de impact care studiază influienţele la nivel macro sau mezo- economic ale
proiectului respectiv, profitabilitatea sa naţională. Direcţiile de analiză principale se referă la:
misiunea agentului economic sau al obiectivului proiectului, ce va produce şi pentru cine,
punctele forte şi punctele slabe,caracterizarea mediului economico-social oportunităţi şi pericole
(analiză SWOT) Analiza economică sumară este recomandată pe tot parcursul pregătirii
proiectului, dar evaluarea economica de mare rafinament este analiza finală care încheie stadiul
de formulare a proiectului. Analiza economica este neutră faţă de sursele de finanţare a
proiectului precum şi de distribuţia veniturilor sale în societate. Drept consecinţă; taxele
impozitele, orice alte obligaţii faţă de stat sunt considerate părţi din beneficiul proiectului
transferate societăţii. La fel şi dobânzile, comisioanele etc aferente împrumuturilor pentru
proiect sunt privite ca părţi din veniturile proiectului care sunt cedate finanţatorului şi deci, nu se
scad din beneficiile proiectului. In schimb, subvenţiile de care beneficiază proiectul se consideră
costuri reprezentând cheltuială pe care o face societatea pentru proiect. Preţurile cu care se
operează în analiza economică sunt preţurile umbră (shadow price) cel mai adesea însă se
lucrează cu “preţuri corectate” numite de unii specialişti şi preţuri contabile, prin care se
urmareşte reflectarea cât mai reală a valorii parametrilor. La stabilrea acestor preţuri de referinţă
se au în vedere două elemente; gradul de raritate (abundentă sau penurie) al resurselor, de
pildă,existenţa şomajului sau lipsa de forţă de muncă calificată, opţiuni ale politicii
guvernamentale cu privire la stimularea sau inhibarea domeniului în care se face proiectul. În
practică, de cele mai multe ori se operează cu preţurile pieţei mondiale, însă nu sunt
recomandate în toate cazurile. Analiza economica trebuie să pună în evidenţă modul cum
proiectul răspunde unor obiective strategice din domeniul respectiv. Fiecare obiectiv vizat
trebuie să fie explicitat prin unul sau mai mulţi indicatori-criteriu la nivelul proiectului.
Ierarhizarea criteriilor în procesul de analiză trebuie să fie conformă cu ordinea de prioritate
macroeconomică a obiectivelor ce le cuantifică.
Proiecţia fluxului de numerar (cash flow, flux de trezorerie) în analiza economică cuprinde
componentele de recuperare şi recompensare a eforturilor facute care se confundă cu beneficiul
total al proiectului.
Venitul national sau produsul intern net (PIB = Vn + S + A; VN = PIB − A) este indicatorul al
prosperităţii naţionale care reflectă atât dotarea cu resurse a unei ţări, cât şi gradul în care sunt
satisfacute nevoile de bază ale colectivităţii.
La nivel de proiect se regăseşte ca valoare adaugata neta (VAB = P + S + A; VAN = VAB − A).
Valoarea adaugată netă are doua componente majore: salarii şi surplus social- format din
elemente de natura venirului net. Analiza proiectului trebuie să se facă prin prisma ambelor
componente şi nu numai a venitului net. Componenta salarii la nivel macroeconomic este foarte
importanta. Un volum mai mare de salarii presupune mai mulţi angajaţi şi/sau venituri mai mari
pe angajat. Aceasta înseamna o putere de cumparare mai mare, un grad de ocupare a forţei de
muncă sporit, în ultimă instanţă o bunastare naţionala mai mare. Deci, un volum al componentei
salarii mai mare constituie premisa unui consum prezent sporit. Surplusul social este acea parte a
valorii adăugate orientata spre dezvoltare, rezerve, ce conduc la bunastarea firmei. Este formată
din profit net, dividende, taxe, dobânzi, fonduri de chirii, alocaţii pentru dezvoltare (profit
reinvestit). Deci, prin canalele specifice de distribuţie şi redistribuire surplusul social este
orientat, o parte spre consumul prezent şi cea mai mare parte spre investiţii (economii). De aceea,
un surplus social mai mare este o condiţie de bază pentru o funcţionare normală a mecanismului
statului, o sursă pentru dezvoltarea economico-socială a ţării si chiar o premiza a unui consum
privat prezent mai mare. Analiza trebuie sa trateze cele doua componente cu aceiaşi atenţie, în
funcţie de priorităţile strategice se poate acţiona prin mecanisme specifice pentru stimularea sau
inhibarea uneia sau alteia din componente. In general însa, analiza economică nu ia în calcul
modul cum este distribuită sau redistribuită valoarea adugată generată. Avantajul incontestabil al
valorii adugate este acela că reflectă legatura directă cu obiectivul de creştere a venitului naţional
privit ca beneficiu national. Dezavantajul său ar fi că nu poate să reflecte întregul spectru al
obiectivelor politicii economice a unui stat şi de aceia se impune încadrarea sa într-un sistem de
indicatori – criteriu. In legatură cu valoarea adaugată netă trebuie să avem în vedere, mai ales în
cazul proiectelor cu participare străină, ca o parte uneori destul de importantă este expatriată în
afara graniţelor ţării. Astfel de plăţi repatriate sunt: salariile muncitorilor, specialiştilor straini,
dobânzi la împrumturi externe, dividende către acţionarii expatriaţi,etc. De multe ori un proiect
transnaţional se bucură de privilegii fiscale din parte guvernului ţării respective dar, în final este
posibil ca să contribuie nesemnificativ la bunastarea socială. Mai este proiectul respectiv
interesant pentru statul repsectiv?, sau valoarea adugată netă naţională nu este indicatorul cel mai
indicat? Considerăm că valoarea adaugată naţională netă trebuie să fie un indicator de bază în
analiza proiectelor de acest gen. Trebuie să se urmarească ceea ce proiectul aduce concret pentru
economia naţională deci, prin scăderea elementelor de valoare adaugată repatriate: salarii,
dobânzi, dividende, chirii, drepturi de autor, s.a. În schimb subvenţiile guvernamentale au regim
de costuri reprezentând cheltuielile pe care societatea le face pentru proiect. Utilizarea criteriului
valoare adaugată are in vedere valoare absolută – testul eficienţei absolute, cât şi forma relativă,
prin raportare la un parametru de efort: capital, devize, forta de munca, etc.
4.1.2 Evaluarea profitabilităţii comerciale - analiza financiară
Studiază avantajele economico-financiare oferite de proiect pentru agentul economic
declanşator. Analiza financiară sau analiza profitabilităţii comerciale se face din punct de vedere
al entităţii financiare, a agentului economic declanşator de acţiuni investiţionale sau la cererea
altei entităţi finaţatoare. Ca atare în analiza financiară se va ţine cont de sursa de provenienţă a
capitalului şi bineânţeles de distibuţia veniturilor proiectului. Prin analiza financiară se stabileşte
rentabilitatea financiară - câştigul, aferent la capitalul cu care agentul economic participă la
finanţarea proiectului. Implicicit deci, se evidenţiază structura stimulentelor asociate proiectului.
Fiind făcută prin prisma unei entităţi, de obicei beneficiarul de proiect, se consideră costuri tot ce
acesta plateşte pentru implementarea şi exploatarea proiectului: cheltuieli de investiţii, de
exploatare, inclusiv taxe, impozite catre stat, dobânzi bancare, chirii, dividende etc. Dimpotrivă,
subsidiile se trec la capitolul venituri. Atunci când se primesc creditele se trec la capitolul
venituri iar la rambursare ratele se trec la capitolul cheltuieli. Ca atare putem afirma ca analiza
profitabilităţii comerciale, spre deosebire de analiza economică, operează cu profitul net (câştigul
net) al beneficiarului de proiect, ceea ce practic îi rămâne lui la dispoziţie, dupa ce s-a achitat de
toate datoriile faţă de terţi. Ca atare, finalitatea acestei analize constă în proiecţia situaţiei
financiare a agentului economic, în urma implementării proiectului respectiv. Aplicarea practică
a acestei conceptii metodologice presupune lămurirea următoarelor probleme: Cu ce efecte se
operează în analiză? Este cunoscut faptul că, din punct de vedere al eforturilor nu se ridică
probleme deosebite în procesul de analiză deoarece acestea sunt directe şi imediate, deci relativ
uşor de cuantificat, din punct de vedere al efectelor, care au o paletă foarte largă de manifestare
(aşa cum s-a arătat anterior) analistul întâmpină dificultăţi uneori insurmontabile. Orice proiect
generează atât efecte directe, dar şi indirecte care, de regula nu sunt incluse în
criteriul de bază sau în indicatori adiţionali. Aceste efecte indirecte pot să se regăsească la nivelul
proiectului respectiv dar necuantificabile în mărimi economice (efecte ecologice, socio-
profesionale etc) sau să se manifeste în alte proiecte contingentate tehnic sau economic.
Stabilirea sferei de cuprindere a efectelor este o atribuţie a analistului şi depinde de o serie de
factori printre care şi competenţa sa profesională. Recomandarea este ca, pe cât posibil să se aibă
în vedere şi aceste aspecte, mai ales în ceea ce priveşte impactul proiectului asupra mediului
ambiant, a sănătăţii, demnităţii şi pregătirii profesionale a individului, justiţiei şi egalităţii
sociale,etc, într-un cuvânt tot ce înseamna schimbări în viaţa comunitaţii. Aplicarea tehnicii
complexului industrial este calea cea mai sigură de a lărgi sfera de cuprindere a efectelor
Încadrarea proiectului în coordonatele strategice la nivel macroeconomic este realizabilă prin
folosirea obligatorie a unor”parametrii naţionali”.Aceştia sunt mărimi limită ce trebuie
respectate, în condiţiile date de piaţă, în orice afacere. Ca atare mărimea lor nu depinde de voinţa
factorilor de decizie la nivel de proiect. Astfel de parametrii sunt: rata socială a discountului -
rata de actualizare, rata socială a investiţiei, salariul umbră, cursul umbră de schimb valutar,etc.
Determinarea, dar şi folosirea acestor parametrii este foarte dificilă mai ales în ţările
subdezvoltate. De aceea se recomandă în mod expres utilizarea cel puţin a ratei de actualizare
unice pe economie şi a ratei ajustate (nu a ratei umbra) de schimb valutar. Cu ce preţuri se
operează?. Pentru analiza financiară se folosesc preţurile curente de piaţă, iar pentru analiza
economică se recomandă preţurile “umbră”- preţuri curăţate de influienţe interne ,conjucturale de
natură fiscală, politică etc. Dacă problema stabilirii preţurilor curente este simplă, iarăşi în ţările
cu o economie subdezvoltată, instabilă, în formare, problema preţurilor umbră este dificilă, atât
din punct de vedere conceptual, cât şi practic-aplicativ. Conceptual - datorită caracterului
instabil, difuz al sistemului economic naţional cadru în care nu poate fi descris şi delimitat exact,
iar cunoştiinţele despre influienţa factorilor socio-economici ce intercondiţionează funcţionarea
sistemului sunt limitate. Din punct de vedere al aplicaţiei practice limitele sunt date de
imposibilitatea de a realiza un model logic de simulare care să conducă la rezultate credibile.
Preţurile umbră sunt fixate pentru a reflecta o realitate a sistemului economic, ţinând cont de
restricţii obiective specifice. Dacă condiţiile de evoluţie, restricţiile se schimbă intempestiv, chiar
într-un anumit domeniu, implicit se impune corecţia şi a preţurilor umbră din acel domeniu şi ca
o reacţie în lanţ şi în celelalte domenii. Devine nerealist să susţii doua sisteme de preţuri într-o
astfel de economie. De aceea se poate face un compromis prin folosirea unor preţuri de piaţă
corectate în loc de preţuri umbră. În fond preţurile de piaţă reflectă o realitate economică a
mediului economico-social în care evolueaza proiectul. Abaterile, în plus sau minus, de la o stare
normală au o motivaţie socio-economică, sau sunt efectul politicii guvernului care foloseste
preţul ca instrument de distribuire a veniturilor în societate sau de stimulare sau inhibare a
activitătii într-un domeniu sau altul de activitate. Totodată, utilizarea preţurilor curente reduce
riscul ”manipularii” eficienţei proiectului în funcţie de anumite interese obscure sau tendinţa
“pesimista” foarte des întâlnită în evaluarea unor parametrii ai proiectului.
4.1.3 Evaluarea riscului şi incertitudini
Analiza proiectelor în condiţii de incertitudine este o obligaţie pentru orice analist, independent
de evaluarea sa în condiţii deterministe. Analiza în condiţii deterministe înseamnă, stabilirea
unor mărimi unice pentru fiecare parametru de calcul şi anume, cele care se consideră c ă au
probabilitatea cea mai mare de apariţie. Pe baza acestor certitudini relative se desfăşoară întergul
proces decizional. Riscul într-o astfel de analiză derivă din faptul că se neglijează posibilitatea
apariţiei altor valori a parametrilor în funcţie de conjunctura economico-socială. Analiza în
condiţii probabilistice, de incertitudine, vine să înlăture acest neajuns, prin luarea în consideraţie
a unei game de valori probabile pentru fiecare parametru semnificativ. Problema, spinoasă în
acest caz, este de identifica corect parametrii semnificativi şi valorile lor probabile pe un interval
de variaţie bine delimitat. Odată stabilite valorile probabile li se ataşează probabilitatea de
apariţie, iar calculele în aceste condiţii au calitatea suplimentară ca, avertizează factorii de
decizie asupra unei realităţi economice schimbate sau schimbătoare. Evaluarea în condiţii de
incertitudine are trei componente distincte: analiză de punct critic, analiză de senzitivitate,
analiză de probabilitate. Analiză de senzitivitate are ca scop evidenţierea modificărilor pe care le
suferă criteriul sau criteriile de eficienţă adoptate (valoare adaugată, profit net, rata de
rentabilitate interna) ca urmare a modificărilor conjuncturale suferite de unii parametrii cheie ai
proiectului Se recomandă ca analiza să se facă în raport cu acele variabile cruciale pentru
agentul economic declanşator cum ar fi: rata inflaţiei, rata de schimb valutar, indicele preţurilor
la materii prime, produse ş.a., durata de execuţie etc.
Un proiect este riscant dacă se constată c ă eficienţa sa suferă modificari semnificative în raport
de modificarile previzionate la variabilele luate în calcul. În această situaţie se fac recomandări
de măsuri de contracarare a efectelor negative. Vom face o trecere în revistă succintă a unor
astfel de măsuri:
Atenuarea incertitudinii, în cazul cheltuielilor de investiţii, este posibilă prin corectarea fiecarui
capitol de cheluieli cu o cota de “neprevăzute”, care au ca destinaţie:
a) rezerve pentru modificari fizice (modificarea cantităţilor de resurse, apariţia de noi capitole de
cheltuieli, etc),
b) rezerve pentru modificări de preţuri care pot fi generate de: - fluctuaţia relativă a preţurilor în
perioada analizată, - efectul inflaţiei.
Existenţa acestor “neprevăzute” poate avea însa un efect demobilizator în procesul de evaluare a
costurilor proiectului de investiţii, prin reducerea interesului specialiştilor în stabilirea exactă a
mărimii fiecărei categorii de costuri. De aceea se impune ca, pentru fiecare capitol, să se dea
explicaţii clare cu privire la destinaţie şi modul de calcul a rezervei. Pentru perioada de viaţă a
proiectului, efectul inflaţiei poate fi luat în calcul prin includerea unei cote estimate în rata de
actualizare folosită la calculele de eficienţă. Daca proiectul aparţine unui domeniu dinamic, se
pot prevedea, pe durata sa de viaţă cheltuieli de înlocuire a unor componente tehnice, fapt ce se
va reflecta în proiecţia fluxului de trezorerie. Deasemenea, se recomandă evaluarea valorii
reziduale, ca venit în ultimul an de viaţă a proiectului. Stabilirea ei trebuie să se facă în funcţie de
specificul fiecărei categorii de cheltuieli: echipamente de lucru, clădiri, terenuri, ş.a. Analiza de
probabilitate studiază frecvenţa de apariţie a unui fenomen perturbator şi impactul sau asupra
eficienţei proiectului. Cum abordam un astfel de studiu de eficienţă? Specialiştii recomandă o
abordare integratoare în evaluare proiectului astfel ca, o singură baza de date să servească atât
analizei economice cât şi celei financiare, cu mici corectii bineânţeles. Să vedem daca este
posibil? Parametrii cantitativi ai proiectului (cosumurile exprimate în unităţi fizice; kwh, tone,
metri cubi/patrati, ore-om, ore-maşina, productie fizică,etc) sunt aceiaşi, indiferent de tipul
analizei. Deci, preţurile, tarifele cu care se va opera sunt cele care pot să facă diferenţierea între
tipurile de analiză. Aşa cum am arătat însă, preţurile pieţei, folosite în analiza profitabilităţii
comerciale, pot fi corectate relativ uşor pentru a fi folosite şi în analiza profitabilităţii naţionale.
Pentru profitabilitatea naţională, criteriul economic de baza este “valoarea adaugată”, iar pentru
profitabilitatea comercială “profitul net “al agentului economic. Dar el se poate obţine prin
eliminarea succesivă a componentelor care nu ţin de natura profitului net sau care sunt
deductibile din acesta: salarii, taxe, impozite, chirii ş.a. Este posibil ca prin această traslatare, un
proiect, atractiv din punct de vedere economic să devină ineficient din punct de vedere financiar.
Se pune în discuţie însăşi existenţa sa sau, se propune susţinerea lui prin subsidii
guvernamentale. Construirea bazei de date trebuie să ţină cont de numeroase constrângeri. De
aceea se poate utiliza un set de documente model, eventual asistate pe calculator, a căror
proiecţie să permită utilizarea lor pe cele doua tipuri de analiză. O informaţie astfel ordonata
poate rezista rigorilor specifice unei evaluari profesioniste. Prima întrebare pe care trebuie să şi-o
pună agentul economic declanşator se va referi la costul proiectului. Trebuie să se facă deosebire
între costul global al proiectului şi cele doua componente ale sale specifice: cheltuieli de
investiţii şi cheltuieli curente sau de exploatare. Structurarea costului proiectului şi a celor două
componente ale sale, trebuie făcută astfel încât să servească scopurilor analizei. De exemplu;
tabloul cheltuielilor de investiţii trebuie să permită evidenţierea pe baza criteriilor de structură
importante pentru agentul economic astfel: sursa de finanţare, destinaţia concretă, eşalonarea lor
în timp pe durata de execuţie proiectată. Cheluielile de exploatare trebuie sa fie eşalonate pe
durata de exploatare defalcate după; natură, destinaţie, legătură cu producţia, etc Amortizarile
(deprecierile) constituie capitol distinct cu un regim special de cheltuieli, fiind evaluate separat
concomitent cu estimarea valorii reziduale. Urmeaza apoi estimarea necesarului de forţă de
munca structurată pe criteriul legăturii cu activitatea de exploatare, pe nivel de calificare etc.
Veniturile din exploatare ale proiectului sunt detaliate conform nomenclatorului de productie,
alte venituri, cu specificarea desfacerii: la intern sau la export, incluzându-se şi subsidiile,
valoarea reziduală, venituri din alte operaţiuni. La evaluarea veniturilor se ţine cont de gradul de
încarcare a capacităţii proiectate, pe diferitele subperioade: rodaj, atingere a parametrilor
proiectaţi. Datele astfel obţinute permit tragerea unor concluzii pertinente asupra fezabilităţii
proiectului. Urmează apoi un set de date care servesc la fundamentarea surselor de finanţare a
proiectului (structura capitalului si obligatiile financiare).
Analiza financiară integrală şi analiza valorii adăugate sunt tablourile finale care arată eficenţa
proietului la nivel micro şi macro-economic Un astfel de tablou este specific analizei economice
punând în evidenţă cash-flow-ul respeciv, venitul net actualizat (VNA) generat de proiect şi
calculat ca diferenţă între venitruile brute şi costurile proiectului.
Costurile de producţie se subînţelege că nu includ amortizarea, precum şi obligaţiile faţă de stat,
bănci. Deci cash flow-ul apare diferenţă între veniturile brute şi contravaloarea bunurilor şi
serviciilor prestate de terţi, precum şi remunerarea forţei de munca, cuprinzând deci, elementele
de natura profitului, amortizarea, dobanzi, dividende, taxe impozite, câştiguri reinvestite,
producţia pentru consumul propriu al proprietarului. Deducem deci că, fluxul net de trezorerie
(cash flow-ul) nu este identic cu rezultatul contabil deoarece include amortismentele.Trebuie sa
fie privit ca un surplus monetar generat de proiect şi care trebuie să fie pozitiv şi cât mai mare.
4.2 Analiza conceptului de eficienţă; delimitări conceptuale şi metodologice
Societatea umană a trăit multă vreme cu sentimentul că posedă un adevărat “corn al abundenţei”
în ceea ce priveşte accesul la resursele naturale. Risipa de resurse şi grandomania nevoilor, chiar
dacă au fost deseori dezavuate de personalităţi raţionale, au caracterizat viaţa economico-socială
a lumii civilizate. Conflictul dintr om şi natură a devenit o realitate odată ce a început să prindă
contur mediul artificial industrializat în opoziţie cu mediul natural. A devenit tot mai evidentă
contradicţia dintre caracterul teoretic nelimitat al nevoilor (mai mult sau mai puţin obiective) şi
caracterul limitat al resurselor. Costurile repartiţiei inegale a resurselor,pe zone şi continente, au
devenit tot mai consistente. Putem spune că secolul XX este secolul conştientizării necesităţii de
a trata natura ca pe un partener şi nu ca pe un sclav. Socurile produse de crizele energetice şi de
materii prime, degradarea constantă a mediului natural prin exploatarea sa neraţională, au condus
la conturarea unei concepţii noi, realiste asupra corelaţiei resurse – nevoi. Pentru a evita un
colaps economic, inevitabil într-o abordare nerealistă a acestei corelaţii, deşi unii susţin că este
prea târziu (vezi problemele distrugerii stratului de ozon ,a deşertificării unor suprafeţe de
teren ,modificările climatice incontrolabile – fenomenul El Niño etc), trebuie să se acţioneze
neîntârziat, pluridisciplinar şi convergent pentru armonizarea nevoilor cu resursele. Cercetraea
ştiinţifică este chemată să ofere soluţii viabile de refacere şi protecţie a mediului natural. În
privinţa resurselor cercetarea poate acţiona pe două direcţii principale: a) Descoperirea de noi
rezerve şi/sau noi tipuri de resurse înlocuitoare(mase plastice, forme neconvenţionale de resurse
energetice – eoliană,de fisiune etc.); b) Protejarea rezervele disponibile de resurse care poate fi
abordată în două moduri: prin economisirea resurselor – reducerea consumurilor specifice şi prin
creşterea gradului de valorificare a resurselor consumate – creşterea cantităţii de efecte pe
unitatea de resursă consumată. Orice activitate umană este concomitent, consumatoare de resurse
şi generatoare de efecte. Criteriile de raţionalitate conduc la ideia de eficienţă în sensul că;
efectele unei acţiuni trebuie să fie, în sumă totală, superioare eforturilor depuse. Eficienţa se
defineşte ca “atribut al oricărei acţiuni umane de a produce efecte utile scontate care, în sumă
absolută sunt mai mari eforturilor depuse”. Expresia “efecte utile scontate” este necesară pentru
a scoate în evidenţă concordanţa între acţiuni şi nevoile sociale deoarece, nu rare sunt cazurile
când se înregistrează şi efecte care, în anumite condiţii, pot aduce pagube societăţii (de exemplu:
rezultatele cercetărilor biologice de clonare a ţesuturilor vii pot fi deturnate spre scopuri
imprevizibile pentru specia umană).
În substanţa sa eficienţa vizează protejarea resurselor sub cele două aspecte menţionate:
economia de resurse – formalizată matematic prin corelaţia de tip efort/efect care cuantifică
criteriul minimizării cantităţii de resurse ce revine pe unitatea de efect obţinut creşterea gradului
de valorificare a resurselor ocupate dată de corelaţia efect/efort care cuantifică criteriul
maximizării efectului pe unitatea de resursă consumată. Analiza conceptului de eficienţă este un
proces complex. Studiul corelaţiei dintre eforturi şi efecte trebuie completat cu o analiză
comparativă în raport cu o bază de comparaţie prestabilită.
În practică conceptul de eficienţa este întâlnit sub două accepţiuni: ca performanţă - rezultate
cât mai mari; ca efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate .
Prima accepţiune are o conotaţie mai restrânsă şi se defineşte ca eficacitate pe când cea de-a
două tratează o activitate prin prisma corelaţia între nivelul efectelor şi cel al eforturilor. De
pildă, să considerăm două proiecte P1 şi P2 care aduc venituri de 10 şi respectiv 5 mild. lei.
Pi Po
Oare este mai eficient primul proiect deoarece aduce un venit dublu? Nu este normal să stim şi
cu ce eforturi se realizează? Să spunem că primul proiect are nevoie de un efort de 25 mild, iar
cel de-al doilea de 10 mild lei. Calcule simple de eficenţă pe baza corelaţiei efec/efort arată că:
• Pentru proiectul P1 avem urmatoarele valori; 2,5 lei efort/leu efect sau, 0,4 lei efecte/leu efort.
• Pentru proiectul P2 avem următoarele valori; 2,0 lei efort/leu efect sau, 0,5 lei efect/leu efort
Primul proiect este mai eficace deorece aduce un volum de venituri dublu decât cel de-al doilea
proiect. Dar proiectul al doilea din punct de vedere al eficienţei este mai atractiv deoarece,
fiecare unitate de efect obţinut costa mai puţin decât în cazul primului proiect, respectiv cu 25%
mai puţin sau altfel spus, fiecare unitate de resursă consumată aduce un efect mai mare.
Necesitatea aplicării unor judecăţi de valoare, în spiritul contradicţiei “resurse limitate –
nevoi nelimitate” a condus la nevoia de a se elabora metodologii adecvate de analiză, adaptate
sau adaptabile la specificitatea fiecărui domeniu de activitate. Suntem pentru aplicarea lor, chiar
şi în domeniii nonproductive cum ar fi: sănătate, cultură, ecologie,ş.a. cu abordare specifică
direcţionată, în primul rând spre dimensionarea eforturilor (consumului de resurse) dar şi a
economisirii lor şi în al doilea rând spre evaluarea efectelor de natură diferită precum şi
conversia lor în efecte de natură economică. Evaluarea eficienţei economice impune o abordare
integratoare a parametrilor de efort şi de efect, în concordanţă cu sistemul de interese ce
guvernează decizia de investiţii.
4.2.1 Carateristicile eficienţei din punct de vedere a efectelor
Toate acţiunile umane, indiferent de domeniul de activitate în care se desfăşoară, trebuie să fie
supuse rigorilor criteriilor de eficienţă.Astfel putem vorbi de eficienţa activităţii de
producţie,eficienţa serviciilor,efcicienţa cercetăriiştiinţifice ş.a. Nu împărtăşim ideia că, dacă
analizăm o activitate din domeniul economic atunci vorbim de eficienţă economică,din domeniul
juridic - de eficienţa juridică etc. O activitate economică are conotaţii pozitive sau negative şi în
plan ecologic,social şi chiar juridic.Deci respectiva tipologie a eficienţei are la baza cu totul alte
criterii decât cel al domeniului în care se desfăşoară. Activitatea umană, indiferent de domeniul
sau sectorul în care se desfăşoară, produce o structură de efecte diferite ca natură: economice,
sociale, ecologice, juridice,etc Analiza completă şi complexă a eficienţei unui proiect impune
luarea în considerare a tuturor categoriilor de efecte generate. Apar însă probleme dificile de
evaluare,pornind de la; natura lor diferită, modul şi locul de manifestare etc. Ideal ar fi ca, la
îndemâna specialistilor-analişti să se afle o metodologie unitară, completă de evaluare care să
elimine aceste impedimente,astfel încât să se poată calcula un indicator”globalizator” de efecte.
Importanţa şi rolul criteriilor de eficienţă economică în studiul oricărei activiţăţi umane este
sintetizată în teza potrivit căreia “mai devreme sau mai târziu, orice efect, indiferent de natura sa,
se va transforma în efect economic”. Studiul de eficienţă economică trebuie să fie trăsătura
comună oricărui proces de fundamentare a unei decizii, adaptat la specificul domeniului şi care
trebuie completat cu studii în care se iau în calcul şi alte tipuri de efecte.Este posibil ca
rezultatele să fie contradictorii; efecte deosebit de favorabile de o anumită natură să fie însoţite
de efecte negative de altă natură. De exemplu; implicaţiile ecologice ale actualelor sisteme de
irigaţii sau a acţiunilor de despăduriri în scopul creşterii suprafeţelor arabile. De aici desprindem
necesitatea de a identifica toate tipurile de efecte ataşate unei acţivităţi umane, de a le cuantifica
şi studia pentru a obţine o imagine multidimensională a impactului actiunii respective în
societate şâ asupra mediului ambiant. Eficienţa economică este corolarul întregii activităţi de
fundamentare a deciziei de a investi într-o afacere, pragul ultim dar cel mai de seamă înaine de a
lua hotărârea de a admite sau a respinge un proiect, în urma căruia fluxurile de resurse; umane,
materiale, financiare, toate energiile, vor fi direcţionate spre atingerea ţelurilor propuse. Criteriile
de ordin economic sunt şi trebuie tratate ca ultim prag de selecţie în ierarhizarea temelor şi/sau
proiectelor . Deşi suntem adepţi studierii eficienţei economice (impactului economic) la orice
activitate umană, apreciem că poziţia sa în cadrul studiului de ansamblu se modifică în funcţie de
sectorul sau domeniul de activitate, şi de scopul declarat al analizei. Dacă se face un studiu
asupra degradării mediului ambiant într-o anumită zonă, este normal că primatul îl vor deţine
efectele ecologice – implicit eficienta ecologică. Dar analistul este obligat să studieze şi
implicaţiile economice, sociale ale acţiunilor de protecţie a mediului ambiant. Din punct de
vedere ecologic este foarte frumos să adopţi decizia de a închide definitiv o unitate economică
poluantă. Din punct de vedere economic poate să aibă o influienţă negativă asupra economiei
zonei, iar din punct de vedere social poate să fie un dezastru. Studiile de eficienţă trebuia să dea
răspuns şi la alte probleme legate de efecte cum ar fi: unde şi când se produc, cum se manifestă,
cit de mari sunt. In funcţie de locul unde se produc, efectele pot fi: -directe – identificabile la
locul unde se desfăşoară actiunea, - propagate – efecte de antrenare – identificabile în domenii
conexe .
Efectele de antrenare sunt specifice domeniilor de “service general“ pentru societate cum ar fi:
sănătatea ,cercetarea ştiinţifică, învăţmântul. În aceste domenii eficienţa acţiunilor este manifestă
în măsura în care generează efecte benefice în celelalte sectoare de activitate. De aceia şi
eficienţa lor economica trebuie tratată nuanţat mai ales prin prisma unor criterii de costuri, şi mai
puţin a criteriilor de rentabilitate economică. Prin specificul său, cercetarea ştiinţifică ca
promotor de progres tehnic ,generează efecte în domeniile conexe, în special domeniile aflate în
aval adică la producătorii şi la utilizatorii produsului ştiinţific. Se pune problema până la ce
nivel trebuie mers cu identificarea şi cuantificarea efectelor actului de cercetare ştiinţifică, pentru
a fi credibil şi acceptabil din punct de vedere economic. Ideal ar fi ,până la consumatorul final,
dar restricţiile de timp, de resurse, de competenţă fac de multe ori imposibil acest deziderat.
Rămâne la latitudinea specialistului, în lipsa altor jaloane, să adâncească studiul astfel încât să fie
cât mai relevant. După momentul la care se produc efectele pot fi: imediate şi viitoare .Sunt
activităti cum ar fi cele de investiţii sau de cercetare care au ca trăsătură specifică realizarea de
efecte cu precădere în viitor, deci există un decalaj între perioda de desfăşurare a actiunii
(implicit de cheltuire a resurselor) şi perioada de obţinere a efectelor scontate. Pe baza acestui
criteriu putem vorbi de : eficenţă antecalculată (antefactum) care precede desfăşurarea activităţii
supuse analizei, eficienţă sincronă (curentă) concomitentă cu desfăşurarea activitătii, eficenţă
postalculată (postfactum) studiată ulterior desfăşurării activităţii. Caracteristica activităţilor de
“tip proiect” cum ar fi, activităţille de cercetare ştiinţifică sau cele de investiţii, este analiza
antefactum care se face în faza de pregatire a deciziei de acceptare sau respingere a temei sau a
proiectului respectiv. Pentru o temă de cercetare momentele caracteristice ar fi: momentul
demarării fazei de cercetare, momentul trecerii la faza de implementare – asimilare în practică
(staţii pilot) şi momentul trecerii la producţia curentă de serie. In general însă, având în vedere
evoluţia în timp a unui proiect descoperim trei momente caracteristice: momentul apariţiei idei
(mo), încheierea fazei de implementare şi trecerea la exploatare (m1) şi momentul încheierii
duratei de viaţă a proiectului (m2).
 În funcţie de momentul la care se face analiza gradul de incertitudine al parametrilor de efort şi
de efecte diferă. La momentul “mo” atât parametrii de resurse cât şi cei de efecte au un caracter
estimativ şi ca atare şi eficienţa ar un caracter estimativ. La momentul “m1” resusele de cercetare
şi/sau de investiţii sunt certe marja lor de eroare este controlabilă, sunt cunoscute premisele
pentru ca acţiunea să aibă succesul scontat şi ca atare studiul de eficeinţa la acest moment are un
caracter potenţial. De aici în colo eficienţa are un caracter efectiv fiind sincronă din punct de
vedere al efectelor. O problemă dificilă este şi modul de manifestare şi de cuantificarea a
efectelor. În practică se întâlnesc cele mai variate forme de manifestare a efectelor şi de aici şi
varietatea formelor de cuantificare, a unităţilor de măsură. Aceste forme sunt determinate de
specificitatea domeniului, a caracteristicilor tehnicconstructive şi funcţionale a rezultatelor
acţiuniilor întreprinse. Rezolvarea acestor probleme cere abilitate şi experienţă din partea
analistului, şi un instrumentar metodologic adecvat de măsurare şi conversie.
4.2.2 Caracteristicile eficienţei din punct de vedere al resurselor
Din punct de vedere al resurselor studiul de eficienţă economică trebuie să răspundă la
întrebările: cât se consumă şi cum se folosesc, avându-se în vedere atât economisirea cât şi
gradul de valorificare. Este important să se ţină seama de raritatea dar şi de importanţa
economică a fiecărei resurse utilizate. Pentru aceasta trebuie să se cunoască criteriile de
clasificare ce prezinta importanţă în analiza. Prin prisma criteriului regenerării lor în timp acestea
se împart în: resurse regenerabile – resurse umane, materiale de natură organică, unele resurse
energetice cum ar fi; energia eoliană, energia mareelor, resurse neregenrabile – majoritatea
resurselor materiale de natură anorganică. După natura lor economică avem resurse: umane,
materiale, financiare, tehnice, valutare. Fiecare din aceste categorii au forme specifice de
prezentare, utilizare, cuantificare fapt ce trebuie avut în vedere în calculele de eficienţă. De
exempu: resursele umane pot fi grupate după criterii specifice; sex, vârstă, profesie, mediu
social,ş.a. In activitatea productivă forţa de muncă se grupează în: personal de execuţie, personal
de administraţie şi personal de marketing (comercial), dar în cercetare personalul se împarte în:
ştiinţifici (cercetători cu studii superioare) şi personal auxiliar. Si resursele materiale se grupează
după criterii specifice de pildă în: active fixe,active circulante sau în: imobilizări corporale,
necorporale şi financiare. După modul cum participă la circuitul economic resursele pot fi
grupate astfel: Resurse neintrate în circuitul economic – resurse potenţiale: Resurse atrase în
circuitul economic care, la rândul lor au un regim diferit astfel: - Resurse avansate – aflate la
dispoziţia agentului economic, chiar dacă nu sunt efectiv utilizate (resure investiţionale,capital
fix,circulant,etc). In general tot ce formează capitalul social al unei firme.- Resurse ocupate –
acea parte a resurselor avansate care contribuie la producerea efectelor utile aşteptate. Este acea
parte din resursele avansate ce rămâne dupa scăderea imobilizărilor în curs, a activelor fără
mişcare (stocuri fără mişcare mijloace fixe în conservare sau în rezervă). - Resurse consumate
reprezintă partea din resursele ocupate care au fost cheltuite efectiv în procesul de obţinere a
efectelor şi care se regăsesc în costuri sub formă de cheltuieli materiale, salariale şi asimilate,
amortizări. Importanţa acestei structuri a resurselor constă în primul rând în faptul că, permite
definirea şi ierarhizarea criteriilor de selecţie. În general, pentru resurse avansate sau ocupate
criteriul principal este de economisire a lor iar pentru resursele consumate criteriul de bază este
de creştere a gradului lor de valorificare respectiv, creşterea cantităţii de efecte pe unitatea de
resursă consumată. În acelaşi context, în funcţie de tipul de resursă luat în considerare se poate
spune că se evidenţiază o anumită faţetă a eficienţei activităţii studiate. Astfel putem vorbi de:
eficienţa investiţiilor, eficienţa resurselor materiale, eficienţă utilizării resurselor umane,etc.
Corelat şi cu natura efectelor avem imaginea completă şi complexă a studiului de eficienţă
putând vorbi de: eficienţa conomică/socială/ştiinţifică a investiţiilor, a mijloacelor fixe, a
utilizării forţei de muncă, ş.a.m.d. Dacă se introduce un sens de comparaţie (vezi săgeata)
fiecar cadran va conţine un anumit tip de corelaţie. Remarcăm că aceste corelaţii sunt de fapt de
două tipuri: corelaţii structurale (cadranele I şi IV), cum ar fi de exemplu: ponderea cheltuielilor
materiale în total costuri sau, ponderea veniturilor din export în total venituri ale proiectului şi
corelaţii de eficienţă (cadranele II şi III) de forma efort/efect sau efect/efort.
4.2.3 Delimitări categoriale privind eficienţa economică
Din cele afirmate până acum reţinem că studiile de eficienţă au un caracter complex,
interdisciplinar şi că, sunt absolut indispensabile indiferent de domeniul sau de complexitatea
activităţii analizate. O abordare unidirecţională dominată de interese imediate sau oculte scade
calitate studiului prin minimalizarea importanţei unor efecte prezente şi/sau viitoare, directe sau
conexe. De pildă este de notorietate avertismentul medicilor că, orice medicament de sinteză are
efecte conexe nefavorabile în timp asupra organismului uman (consumul exagerat de antibiotice,
în timp se spune că scade acuitatea auditivă). Teama de eşec prezentă mai ales în activităţi
antreprenoriale – activitatea de investiţii, de cercetare ştiinţifică şi mai ales în cercetările
fundamentale poate fi stăpânită numai printr-o cunoaştere cât mai completă a fluxurilor
eforturilor şi mai ales ale efectelor. Trebuie eliminată teama de nerealizare a efectelor propuse,
mai ales a celor economice,conştientizând caraterul eficienţei în raport cu timpul în care se
produc efectele. In faza de fundamentare această teamă poate duce la luarea unor măsuri
asiguratorii care să încalce principiile şi rigorile ştiinţei. Mai mult, considerăm că o temă de
cercetare, care a explorat o direcţie fără finalitate economică, tehnică, socială etc are propria-i
utilitate ştiinţifică concretizată în economie de resurse ştiinţifice. Acest lucru decurge din faptul
că lumea ştiinţifică este avertizată asupra inutilitătii sau inoportunităţii acelei direcţii de cercetare
în condiţiile date. Fundamentarea unui proiect sau temă trebuie cercetată tridimensional, din
punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi al eficienţei. Despre necesitate nu spunem decât că,
nevoia socială este agentul declanşator care incită la cercetare. Problema oportunităţii presupune
găsirea răspunsurilor la întrebări de genul: Când ? Acum sau mai târziu !? întrebări ce se pot
pune din diferite unghiuri ,al nevoilor, al posibilităţilor. Portofoliul de proiecte, teme va cuprinde
o ierarhizare a acestora în funcţie de aceste întrebări, cuprinzând teme de actualitate şi teme care
pot fi amânate. Alimentarea şi actualizarea portofoliului este o problemă de supravieţuire a
firmei într- o lume dominată de concurenţă Eficienţa este un corolar al întregii activităţi de
fundamentare a deciziei asupra admiterii sau respingerii proiectului,iar eficienţă economică
ultimul şi cel mai important prag de selecţie.
Eficienta economica poate fi confundata in practica cu unele aspecte particulare ale sale fapt ce
ar duce la ingustarea ariei sale de aplicatie. Astfel, nu de puţine ori categorii ca; rentabilitate,
productivitate, randament sunt substitute ale eficienţei. De aceea vom face cateva consideratii
asupra raportului intre eficienta ca intreg si componentele sale. Raportul eficienta –
rentabilitate. Studiul de eficienţă economică are un caracter sistemic luând in considerare toate
categoriile de efort şi de efecte specifice domeniului studiat inclusiv cele ce se regăsesc la
producatorii şi utilizatorii produsului cercetarii. Rentabilitatea este o forma de exprimare
sintetică a eficienţei economice cu ajutorul mărimior valorice. Ea exprimă capacitatea activităţii
respective de a produce efecte valorice respectiv, venituri care, în suma absolută trebuie sa fie
superioare resurselor consumate. Deci, rentabilitatea se referă numai la eficienţa resurselor
consumate pe cand eficienţa are in vedere totalitatea resurselor, uneori chiar şi cele neintrate in
circuitul economic. Rentabilitatea se evaluează prin indicatori valorici dispunând de potenţial
ridicat de sintetizare, pe când eficienţa se cuantifică şi cu ajutorul unor parametri exprimaţi prin
mărimi fizice - naturale sau natural-convenţionale. La nivel de sinteza macroeconomică este
posibilă o suprapunere între cele doua categorii. Profitabilitatea este o forma particulară a
rentabilităţii exprimand capacitatea de a produce de profit. Deasemenea şi randamentul economic
este privit ca formă specifică de manifestare a eficienţei exprimând capacitatea unei activitati de
a produce bunuri. Deseori el este asimilat noţiunii de productivitate. Raportul eficienţă –
productivitate. Prin definitie productivitatea este înteleasă ca eficienţa cu care este cheltuită
munca socială. În ultimă instanţă, orice consum de resurse se poate reduce la un numitor comun
şi anume; consum de muncă sociala care este un criteriu important de eficienta economica, dar
nu unicul. În acest context consider ca există cateva argumente plauzibile în favoarea tratării
diferenţiate a celor două categorii şi anume;
• productivitatea muncii este un criteriu specific producţiei de bunuri si servicii pe când eficienţa
trateaza întregul ciclu economic care cuprinde si circulaţia şi consumul,
• productivitatea muncii se refera la eficienţa resursei umane – forţa de munca, eficienţa cuprinde
însa ansamblul categoriilor de resurse indiferent de regimul sau de natura lor.
• eficienta economică înglobează şi efecte de alta natura; tehnice sociale, etc, prin convertirea lor
în efecte economice, care nu intra in calculul productivităţii muncii.

4.3 Definirea şi analiza câmpului de eficienţă: raportul optim - eficient

Optim, într-un context dat, înseamnă: cea mai favorabilă opţiune cu privire la raportul dinte
eforturi si efecte. În condiţii date privind mediul în care evoluează sistemul analizat (delimitare
spaţio-temporală), putem spune că optimul este unic şi absolut - este nivelul maxim de eficienţă
ce poate fi atins in conditiile respective. In realitate, optimul are un caracter relativ, dinamic, ca
şi eficienţa, determinat de ritmul progresului tehnico-stiintific. Este un ideal, o iluzie, ca şi linia
orizontului. Optimul absolut poate fi atins numai în condiţiile în care pragul de saturaţie
ştiinţifică a fost atins adică, atunci când cercetarea ştinţifică nu mai oferă idei, cunoştinţe noi care
să largească orizontul cunoaşterii umane. Este de fapt pragul pragul de colaps ştiinţific care,
teoretic poate fi atins dar, omenirea are resurse nebănuite şi necunoscutele ştiinţei sunt
nemărginite. Circumscris in timp şi spaţiu însă, optimul relativ este tangibil. De pildă, într-un
domeniu da activitate stare liderului este stare de optim în condiţiile date, spre care tind toţi
ceilalţi agenţi care activează în domeniul respectiv. Eliminând numai una din barierele de timp
sau de spaţiu, optimul se schimbă, iar principalul factor care determina dinamica sa este
cercetarea ştiinţifică Pe baza celor spuse mai sus apreciem că, în raport cu puterea de asimilare
şi valorificare creativă a cunoştiinţelor ştiinţifice, vom avea o multitudine de corelaţii favorabile
între eforturi si efecte. Cu alte cuvinte, în condiţii date ale mediului tehnico-economic şi
ştiinţificîn care evoluează un sistem economic, optimul este unic, iar raporturile avantajoase din
punct de vedere al corelaţiilor între eforturi şi efecte formează un câmp de eficienţă în care
optimul este un punct dar nu orice punct de eficienţă este şi optim. Câmpul de eficienţă poate fi
definit ca; “locul geometric al tuturor punctelor care exprimă o corelaţie avantajoasa între
eforturi şi efecte”. Cum arată acest câmp ?
4.4 Aplicaţii ale câmpului de eficienţă în fundamentarea proiectelor
4.4.1 Determinarea modulului optim de capacitate de producţie
Capacitatea optimă de producţie în faza de proiect se defineşte ca”acel nivel proiectat de
producţie care se poate obţine cu cheltuieli minime”. Studiul de capacitate este necesar în cadrul
proiectelor de creştere/dezvoltare a intreprinderii când printre altele trebuie să se stabilescă şi
capacitatea tehnică de producţie, nivelul de producţie ce poate fi realizat în condiţii ideale de
exploatare. In analiza sincronă, pe parcursul etapei de exploatare, se operează cu noţiunea de
capacitate de regim – acel nivel de producţie realizat în condiţiile specifice perioadei, tehnice şi
de piaţă. Criteriul de eficienţă economică adoptat este de minimizare a costului unitar global.
minim C* = F(q)
Analiza se va centra deci pe studiul funcţiei de costuri în raport cu volumul producţiei. Ca atare,
este necesar să definim parametrii de efort(cheltuieli) - variabila dependentă şi de efect
(producţia) - variabila independentă şi să analizăm corelaţia dintre ei, astfel încât să stabilim acel
nivel de producţie care se poate obţine cu cele mai mici costuri.
Elemente noi de fundamentare a decizieI se obţin daca analiza se prelungeşte şi la componenta
comercială adică, se compară modulul optim de capacitate, obţinut prin studiul tehnico-
economic, cu capacitatea de absorbţie a pieţei. În acest context evidenţiem trei situaţii
a) Capacitatea de absorbţie a pieţei este mult superioara modulului optim de producţie. Analistul
trebuie să stabilească dacă este eficentă şi oportună o capacitate de producţie mai mare precum şi
să ofere soluţia fezabilă din punct de vedere economic de a mări a segmentul de piaţă ocupat şi
căile acţiune. Există posibil ca, din motive de ordin financiar sau alte considerente, factorul de
decizie să nu fie interesat de creşterea ponderii sale pe piaţă şi în consecinţă o astfel de analiză nu
ar avea obiect. Cresterea capacităţii de producţie fără modificarea condiţiilor tehnicoeconomice
şi tehnologice care au stat la baza determinarii modulului optim este posibilă dar, graficul ne
arată ca se va produce mai scump (curba ks) ceea ce într-un sistem concurenţial de piaţă libera
poate avea efecte catastrofale în perioada următoare de exploatare. În aceleaşi condiţii de mediu
tehnic şi tehnolologic este recomandabil să se realizeze multiplu de module optime de capacitate
(fig.5.11.2). Calea cea mai avantajoasă este însă de a se proceda la marirea modulului de
capacitate optimă prin inovare adică, perfecţionari tehnologice şi tehnice care să permita
concomitent cu marirea producţiei şi reducerea costurilor proiectului (curba k’s
b) Capacitatea de absorbţie a pietei este superioară modulului optim de producţie dar
intersecteaza superior curba costurilor (fig.5.12). Această situaţie este întrucâtva asemănatoare
cu “a” numai ca aici condiţiile sunt mai dure în sensul că, puterea de absorbţie a pieţei obturează
câmpul de eficienţă, reprezentând limita maximă a acestuia.
c) Capacitatea de producţie este inferioară modulului optim de producţie (fig 5.13), este o
situaţie dezastruoasa deoarece piaţa este aşa de îngusta încât nu se poate realiza acel volum de
producţie care să asigure costuri minime decât cu riscul producţiei pe stoc sau chiar se anulează
complet câmpul de eficienţă (cererea este inferioara limitei minime a câmpului de eficienţă).
Măsurile de corecţie a acestei stări sunt de natură; financiară - creşterea preţului de vânzare;
comercială - descoperirea de noi debuşee pentru producţie, cel puţin la nivelul nivelului optim;
tehnico-ştiinţifică - reevaluarea soluţiilor tehnice şi tehnologice. Apreciem (după cum se observă
şi din graficul 5.13) că cea mai avantajoasă este soluţia tehnică care presupune largirea câmpului
de eficienţă prin inovare, transfer tehnologic etc.
4.4.2 Analiză de punct critic În procesul de fundamentare a proiectelor se admite o
realitate de necontestat şi anume că, există o diferenţă obiectivă între capacitatea teoretică
proiectată şi capacitatea de regim/de exploatare în condiţiile date ale unui exerciţiu.
Pentru factorul de decizie este important să cunoască marja de abatere a capacităţii de regim faţă
de capacitatea tehnică astfel încât să nu lucreze în pierdere, cu costuri de exploatare mai mari
decât valoarea producţiei obţinute. Răspunsul la această problemă este obţinut prin: analiza de
puct critic. Punctul critic este acel volum de producţie (qcrt) aferent unui exerciţiu pentru care
cheltuielile de exploatare (C) sunt egale cu veniturile din vânzări (Q) şi poate fi calculat în
unităţi fizice (volum de activitate) sau în unităţi valorice (prag de rentabilitate). Analiza de punct
critic este o analiză corelativă a funcţiilor de cheltuieli şi de venituri în raport cu volumul de
producţie.
a) Veniturile evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. Pe perioade scurte de timp
această evoluţie poate fi apreciată printr-o funcţie liniară fără ordonată la origine astfel:
Q = α q,
în care: Q = valoarea producţiei; α= preţ unitar de vânzare a produsului; q = volumul producţiei
exprimat în unităţi fizice sau natural-convenţionale.
b) Cheltuielile de exploatare tratate în raport cu volumul producţiei se descompun în: 9 Cf =
cheltuieli fixe = acele cheltuieli care, la nivelul unui exerciţiu, rămân constante în raport cu
volumului producţie, dar variază pe unitatea de produs; 9 Cv = cheltuieli variabile care se
modifică în raport cu volumul producţiei, dar rămân constante pe unitatea de produs:
C = Cf + vq ,
unde:
vq = Cv ,
în care: C = cheltuieli de producţie aferente perioadei; Cf = cheltuieli fixe; v = cheltuieli
variabile unitare-identificabile pe produs. Este necesar să relevăm o restricţie “tare” specifică la
nivelul unui exerciţiu dat şi anume; capacitatea de producţie de regim (Cp) calculatată de
tehnicieni pentru perioada respectivă ca limită maximă a potenţialului productiv, ce nu poate fi
nici neglijată şi nici depăşită în perioada respectivă decât cu modificări structurale ce ar conduce
la reformularea întregii probleme studiate (o alta bază de date pentru declanşarea analizei). În
contextul celor spuse mai sus facem reprezentarea grafică a celor duoă funcţii care exprimă
corelaţiile; costuri /venituri - volum producţie (fig.5.12). Constatăm ca punctul critic este graniţa
între eficient şi ineficient dar mai mult, putem spune acum că este limita inferioara a câmpului de
eficienţa,iar limita superioara la nivelul exerciţiului este data de capacitatea de regim (Cp) când
indicele de utilizare (încarcare) al acesteia este maxim posibil (iu=100%). Stabilirea relaţiei
matematice de determinare a valorii punctului critic pleacă de la constatarea că, în acest punct
cheltuielile sunt egale cu veniturile, respectiv:
Q = C sau
α qcrt = Cf + v qcrt ,
de unde: v Cq f crt − α = .
Caracteristicile punctului critic: Este un indicator de performanţă; diminuarea sa măreşte
capacitatea de câştig a proiectului. Este dependent de structura costului de exploatare, reducerea
costurilor fixe se reflectă în marja netă totală (beneficiul proiectului) fără a influienţa marja
costurilor variabile.

Marja netă (beneficiul real/net după impozitare) – beneficiul rămas intreprinderii după plata
impozitului aferent (profit – engl)
Este un indicator de evaluare a riscului economic, deoarece pune în gardă factorul de decizie
asupra unui nivel de activitate sub care dacă se coboară se vor înregistra pierderi. El ne dă
volumul de activitate cu profit zero, dar care uşor se poate transforma în pierdere, cu întregul
cortegiu de neajunsuri ce pot merge până la încetare de plăţi. In acelaşi timp, scăderea nivelului
critic de producţie (a punctului critic) ameliorază capacitatea de câştig, şi autonomia financiară a
proiectului. Punctul critic este un reper pentru activitatea de exploatare, faţă de care se caută o
poziţionare cât mai îndepărtată. Pentru aceasta managerul trebuie să urmărească evoluţia
raportului între cheltuielile fixe şi cele variabile şi ecartul între pragul de rentabilitate şi cifra de
afaceri a firmei. Fiind relativ independent de volumul de activitate analiza sa este completată cu
indicele de securitate care corelează punctul critic cu cifra de afaceri.
4.5 Indicatori atemporari de fundamentare a deciziilor de investiţii
Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităţilor investiţionale se sprijină pe un
sistem de indicatori de eficienţă. Fiecare indicator cuantifică o corelaţie între anumiţi parametrii
de efort şi efect caracterizând deci un aspect parţial al eficienţei proiectului. Sistemul de
indicatori trebuie să fie cât mai complet, adaptat şi/sau adaptabil la particulari- tăţile fiecărui
domeniu de activitate. El este construit pe baza criteriilor de eficienţă economică dar este
recomandabil să aibă în vedere şi criterii de altă natură: socială, ecologică, tehnică etc. Pentru o
corectă evaluare a eficienţei economice a unui proiect, luând ln cosiderare toate corelaţiile
comune şi specifice, este nevoie de o identificare completă şi corectă a tuturor parametrilor de
efort şi de effect. Apoi, în funcţie de condiţiile concrete, se construiesc acele corelaţii care au
relevanţă pentru factorii decizionali.
Principalii parametrii economici ai proiectelor de investiţii sunt:
1. Valoarea investiţiei (I) este expresia valorică a consumului de resurse alocate pentru
realizarea obiectivului propus sau altfel spus, preţul pe care un întreprinzător este dispus să-l
plătesacă pentru achiziţiona un bun sau un serviciu.
2. Capacitatea de producţie sau de folosinţă (Cp) este principalul parametru tehnico-economic
de efect. In mod uzual prin capacitate de producţie specialiştii înţeleg ”producţia maximă ce se
poate obţine,înt-un interval de timp dat, un exerciţiu financiar, pentru o anumită structură şi
calitate a producţiei, în condiţii tehnico-organizatorice de exploatare optimă a utilajelor şi
instalaţiilor de lucru”. Dacă proiectul admite perioadă iniţială de atingere a parametrilor
proiectaţi se calculează “capacitatea utilizabilă” în acea perioadă care reprezintă volumul de
producţie stabilit de tehnicieni pe baza graficului de atingere a parametrilor proiectaţi. În faza de
concepţie - proiectare prin studii funcţionale se stabileşte în primul rând “capacitatea tehnică de
producţie”adică; nivelul de producţie ce se poate realiza în condiţii ideale de exploatare a
echipamentelor, respectiv acel nivel de producţie ce se poate obţine cu costuri minime. In
practica curentă de exploatare se operează cu capacitatea de regim – producţia obţinută în
condiţii de exploatare la regimul de lucru specific fiecărui exerciţiu. Prin proiect capacitatea de
regim este previzionată pe baza estimărilor asupra gradului de încărcare a capcităţii de producţie
(Iu ) calculat ca raport procentual între producţia în regim normal de lucru şi capacitatea tehnică.
3. Veniturile proiectului – producţia (Q) prin care definim în mod generic toate încasările pe
durata de viaţă utilă a proiectului: venituri din vânzarea bunurilor şi/sau serviciilor din activitatea
de bază, venituri din alte activităţi, din valorificarea activelor la sfârşitul perioadei de exploatare
(valoare reziduală) etc. Pentru proiect tranşele de împrumut primite sunt considerate venituri în
momentul primeiri, urmând a se trece pe costuri în momentul plăţi ratelor scadente. Deasemenea
subvenţiile, în momentul primirii lor, constituie venituri pentru proiect. Este recomandabil să se
evidenţieze producţia şi în unităţi fizice precum şi pe destinaţii: export şi piaţă internă. În viziune
dinamică veniturile se prezintă conform eşalonării estimate pe durata de exploatare a proiectului.
4. Cheltuielile de exploatare (C ) sunt expresia valorică a consumului de resurse pe perioada
de exploatare sau pe un exerciţiu (Ch ).Ele trebuie prezentate eşalonat, ca şi veniturile, pe aceiaşi
perioadă de exploatare, bineânţeles structurate după anumite criterii nelipsind structura necesară
calculării punctului critic (fig…).
5. Profitul, beneficiul proiectului (Ph) este ceea ce am numi recomopensa care revine
întreprinzătorului după ce au fost achitate toate datoriile către terţi. Ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile aferente acestor venituri este profitul brut sau profitul impozabil din care, dacă se
scade impozitul pe profit obţinem profitul net profitul după impozitare. Cele două categorii de
profit sunt egale dacă proiectul beneficiază de scutiri de impozit, este vorba de măsuri de
stimulare a investiţiilor prin scutiri de imozite, de regulă în primii ani de exploatare. Profitul un
parametru economic important mai ales pentru proiectele productive dar el poate rămâne doar o
cifră fără relevanţă pentru întreprinzător dacă acesta nu dispune de lichidităţi.
6. Fluxul de trezorerie – surplusul monetar din exploatarea proiectului (cash flow-ul proiectului)
oferă cea mai pertinentă informaţie asupra solvabilităţii acestuia. Cash flow-ul proiectului
reprezintă “soldul fluxurilor de trezorerie generate de un proiect de investiţii la sfârşitul unei
perioade”. În analiză trebuie să se facă diferenţă între: flux de trezorerie brut (cash flow brut) -
înainte de impozitarea profitului, se obţine scăzând din cifra de afaceri costurile de producţie
(cheltuieli fixe şi variabile). El este aproximativ egal cu excedentul brut din exploatare (EBE) şi
este un surplus monetar brut; flux net de trezorerie (csh flow net) obţinut scăzând din fluxul de
trezorerie brut impozitul pe profit.
7. Valoarea adăugată (VA) exprimă valoarea nou creată în intreprindere,într-un exerciţiu
financiar sau altfel spus, bogăţia creată de activitaea firmei. Variaţia sa faţă de o perioadă trecută
va da rata de creştere a firmei, care are o influienţă amelioratiovă asupra ratei, de rentabilitate
financiară.
Iva = (VAn - VAn-1) / VAn-1
Este un indicator economic cu ajutorul căruia se poate caracteriza ,atât productivitatea globală a
muncii cât şi gradul de integrare a activităţii firmei.Dacă în activitatea sa firma face în mare
măsură apel la terţi (nu numai materii prime,utilităti ci şi subansamble,componente) atunci
gradul de integrare este scăzut. In literatura de specialitate calculul valorii adăugate se face într-o
dublă abordare20) . Sensul restrâns (approche soustractive) conform căruia:
VA = Q + Mc − Ct
unde:
Q = veniturile proiectului (producţia exerciţiului21) care cuprinde veniturile din valorificarea
producţiei, variaţia stocurilor de produse, producţia de imobilizări etc; Mc = marja comercială –
diferenţă dintre veniturile din vânzarea de mărfuri şi costul mărfurilor vândute; Ct =
Contravaloarea materialelor,utilităţilor,serviciilor primite de la terţi.
Valoarea adăugată brută este formată deci, din elemente de natura profitului, salarii şi alte
cheltuieli asimilate,amortizarea. Dacă din aceasta se scade amortizarea aferentă exerciţiului se
obţine valoarea adăugată netă. Calculată în acest mod, dacă V.A. este scăzută înseamnă c ă:
produsele sunt valorificate cu pierdere sau, se fac achiziţii de prisos sau prea scumpe
,intreprinderea fiind prinsă în jocul de interese al furnizorilor. O valoare adăugată ridicată
însemnă o corectă viziune asupra corelaţiei între politica de fabricaţie cea de achiziţie şi cea de
vânzare. Sensul mai larg (approche additive) înseamnă, cumularea contribuţiei fiecărui factor la
crearea bogăţiei intreprinderii, exprimată prin elementele de remunerare a lor: - munca
- cheltuieli salariale şi altele asimilate, - capitalul economic (imobilizări) - amortismente,
provizioane, rezerve, “ financiar propriu - dividende, “ “
străin - cheltuieli financiare, - statul - impozite şi taxe
Ponderea acestor elemente de structură a valorii adăugate oferă informaţii interesante asupra
activităţii firmei. Astfel o pondere mică a cheltuielior de personal înseamnă că se foloseşte o
tehnologi automatizată/mecanizată de lucru şi invers. Cu ajutorul valorii adăugate se poate
caracteriza atât productivitatea muncii salariaţilor cât şi randamentul investiţiilor sau a
instalaţiilor de lucru. Acest indicator face legătura cea mai plauzibilă între nivelele micro şi
macroeconomic.
8. Cheltuieli echivalente (K) - costul global al proiectului cuantifică valoarea totală a resurselor
alocate proiectului,atât pentru implementare cât şi pentru exploatare. K = I + Ch x De , în care: I
= valoarea investiţiei; Ch = cheltuieli de exploatare anuale (h = 1. De); De = durata de
exploatare economică, sau se pot folosi durate normate Dn. Este un indicator care cuantifică un
criteriu de costuri fiind utilizat cu precădere în evaluarea proiectelor pentru care sunt dificil de
calculat sau irelevante criteriile de profitabilitate, de exemplu; proiectele de cercetare, sănătate
sau chiar şi din sectoare economice cum ar fi energetica. Analiza comparativă a proiectelor sau
variantelor de proiect care se deosebesc prin durate de viată diferite nu este relevantă pe baza
indicatorului calculat sub forma de mai sus. Pentru a elimina influienţa duratelor diferite se poate
calcula: Cheltuiala echivalată anuală Ca = I/De + Ch , sau Ca = I en + Ch, unde: I/ De sau I
en = cota anuală de amortizare a investiţiei; en = 1/De = coeficient de eficienţă economică.
Deducm că amortizarea nu trebuie să fie luată în costul exploatării, Dacă se compară proiecte
sau variante de proiect de capacităţi diferite, pentru a se asigura comparabiltatea datelor se
foleseşte cheltuială echivalata specifică (ks)
ks = s en + c , unde: s = cheltuieli de investiţii pe unitatea de capacitate de producţie
(investiţie specifică); c = cheltuieli de exploatare pe unitatea de capacitate de producţie (cost
unitar).
9. Investiţia specifică (s) exprimă costul unei unităti de capacitate proiectată sau al unei unităţi de
producţie;
s = I/Cp sau s = I/Qh .
Este un criteriu atemporar de minimizare a cheltuielilor de investiţii folosit cu precădere în
selecţia variantelor tehnologice. In cazul în care se compară variante de proiect se calculează
“investiţia specifică suplimentară (s’)” care arată efortul investiţional ce trebuie făcut pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de capacitate.
s = ∆I/∆Cp în care: ∆I = Ii - Ij
iar
∆ Cp = Cpi - Cpj , unde: i şi j proiecte sau variante de proiect.
În cazul proiectelor de dezvoltare-extindere a capacitătilor de proucţie existente se ia în calculul
investiţiei specifie numai sporul de capacitate (∆Cp) sau de producţie (∆Qh):
s = I/ ∆Cp
10. Durata (termenul) de recuperare a investiţiei (T) arată intervalul de timp din durata de
funcţionare pe care efortul investiţional se recuperează pe seama profitului obţinut. Este un
criteriu de selecţie, unei variante care în raport cu altele are termenul de recuperare cel mai scurt
– risc diminuat, dar şi de respingere a acelor variante care au un termen de recuperare superior
unui nivel normat. Se ridică firesc întrebarea ce rost mai are acest indicator dacă din punct de
vedere contabil investiţia convertită în imobilizari se amortizează pe o durată cel mai adesea
normată. Cel puţin două ar fi motivele ce susţin acest indicator. În primul rînd, aşa cum am mai
spus, nu toate capitolele de cheltuieli sunt supuse amortizării (terenuri, fond de rulment) şi în al
doilea rând reglementările în domeniul amortizării nu au în vedere tot efortul investiţional, de
pildă nu se cuantifică pierderea din imobilizări sau pierderile pe perioada de atingere a
parametrilor proiectaţi Formula de calcul a termenului de recuperare este:
T = I / Ph în care: Ph - profit net anual.
Investiţia iniţială ce se ia în calculul amortismentului este :
I = In + Dt - Vr ± Is/Ei
unde:
In = investiţia nominală aferentă capitolelor de cheltuieli supuse amortizării Dt = dobânzi,taxe
aferente acestora, Vr = valoarea reziduală, Is/Ei = impozit suplimentar sau economie de impozit
Efortul total de recuperat trebuie sa cuprindă şi pierderea de venit net pe perioada de execuţie
cât fondurile stau imobilizate pe şantier (Pv), cât şi eventualele pierderi de profit pe perioada de
atingere a parametrilor proiectaţi (Pp),adică:
It = In + Dt - Vr ± Is/Ei + Pv + Pp
 Şi acest indicator are forma specifică pentru calcul a duratei de recuperare: investiţiei
suplimentare T’ = ∆I/∆Ph pentru proiecte de dezvoltare T = I/∆Ph
Tabelar, termenul de recuperare se calculează pe baza fluxului net de trezorerie cumulat sau a
fluxului net de trezorerie actualizat cumulat. Determinarea grafică a termenului de recuperare se
obţine prin reprezentarea fluxului net de trezorerie. Specialiştii susţin că această reprezentare este
o vizualizare indirectă a riscului investiţional în analiza comparativă a proiectelor, mai ale a
proiectelor care se fac în zone sau ţări cu instabilitate politică şi/sau socială. Unde orice
previziune pe termen mediu este nu numai nerealistă dar şi periculoasă.
11. Coeficientul de eficienţă economică (e) arată ce profit se obţine cu fiecare unitate monetară
investită în proiect:
e = Ph/I
După cum se observă, din relaţia de calcul este inversul termenului de recuperare cuantificând
criteriul maximizării efectelor nete obţinute cu fiecare unitate de efort investit. O formă
particulară de calcul ia în cosiderare valoarea adăugată ca parametru de efect:
e = VA/I
Este un indicator de clasament şi alegere folosit când se urmăreşte creşterea gradului de
valorificare a resurselor alocate proiectului.
12. Randamentul economic al investiţiei (R)22) exprimă venitul net total/profitul total pe
perioada de exploatare ce revine pe fiecare unitate monetară investită în proiect. Randamentul
brut Rb = Σ Ph / I , Randamentul net Rn = (ΣPh/I) – 1. Apreciem că randamentul net
exprimă cel mai bine criteriul considerat,deoarece ia în calcul profitul rămas după recuperarea
efortului investiţional: Rn = (Σ Ph/I ) – 1 = (ΣPh - I)/I
Dacă profitul net annual este constant pe durata de viaţă,relaţia devine:
Rn = Ph x De /I - Ph x T/I = Ph (De - T)/I,
unde: Ph x T = I din relaţia de calcul a termenului de recuperare; Ph (De - T) cuantifica
profitul ce se obţine pe perioada de exploatare rămasă până la scoaterea din funcţiune a
instalaţiei (De - T), după ce s-a amortizat investiţia pe perioada “T”. Deducem că profitul net
generat de proiect are menirea dublă, de a rambursa efortul investiţional făcut dar şi de a-l
recompensa. Pe agentul economic îl interesează sa-şi recupereze cheltuielile făcute dar proiectul
este mai atractiv dacă oferă o recompensă mai mare pentru efortul făcut. Ori tocmai această
recompensă este evidenţiată de acest indicator. În teoria şi practica investiţională forma sa brută
se întâlneşte uneori sub denumirea de “indice de rentabilitate” sau “indice de profitabilitate” şi cu
forme de calcul în viziune dinamică;
Ip = VNA/I sau Ip = VNA/Iact, în care: VNA = venit net actualizat(flux de trezorerie net
actualizat); Iact = investiţia actualizată.
Într-o viziune integratoare însa paremetrul de efort trebuie să cuprindă atât cheltuielile de
investiţii cât şi pe cele de exploatare,ca atare indicatorul ar avea următoarea formulă de calcul:
R* = Σ Ph / K,
unde : K – cheltuieli echivalente.
În practică se poate întâlni şi sub forma inversă adica, numărul de personl ce revine la un unitate
monetară investiţie (mil., mild lei investiţii). Deasemena cu aplicabilitate mai largă întâlnim
raportul dintre capitalul fix şi număr de personal denumit “grad de înzestare tehnică a muncii”
sau total active raportat la numărul de salariaţi”grad de dotare a muncii”. Un astfel de raport este
bifuncţional. Dacă economia sau zona în care se implementează proiectul prezintă un grad scăzut
de ocupare a forţei de muncă se va avea în vedere minimizarea acestui indicator. Un anumit
volum de investiţii să genereze număr cât mai mare de locuri de muncă deci, un grad cât mai
mare de ocupare a populaţiei locale. Invers, într-o economie puternică cu un şomaj scăzut,bazată
pe factori intensivi de creştere, criteriul urmărit este de economisire a resurselor de muncă
respectiv de valorificare cât mai înaltă a resurselor alocate. Ca atare, în această situaţie se
urmăreşte maximizarea raportului respectiv. Sistemul de indicatori utilizat în evaluarea
eficienţei unui proiect poate fi completat cu indicatori clasici specifici exploatării. Aceştia pot fi
grupaţi astfel23): indicatori de structură a patrimoniului intreprinderii, indcatori de analiză a
gestiunii şi indicatori de eficienţă a activităţii de exploatare.
4.6.1 Particularităţi ale evaluării proiectelor de investiţii în serviciile publice
Proiectul public – instrument de punere în practică a strategiei administraţiilor
publice/guvernelor, folosind resursele pe o perioadă limitată şi într-o strictă localizare la nivel
naţional, zonal sau local O corectă gestionare a proiectului, dacă nu asigură sucesul deplin în
atingerea obiectivelor urmărite, trebuie să asigure în majoritatea cazurilor rezultate similare,
acceptate pentru scopurilor propuse. Proiectul este “bine făcut” dacă, pe durata de exploatare îşi
manifestă eficienţa economică sau socială aşteptată. Este însă un proces de durată guvernat de
incertitudine, iar esenţa sa este de a face riscul acceptabil prin diminuarea efectelor nefaste.
Trăsăturile caracteristice proiectelor publice derivă ln esenţă din însăşi specificitatea domeniului,
a polilor de interes ce se manifestă în sfera serviciilor, a sferei de competenţă şi a obiectivele
finale ale edililor. Contradicţia între obiectivele economice şi alte categorii de obiective;
politice, sociale, ecologice. Datorită câmpului de aplicaţie al serviciilor publice, proectele din
acest sector sunt supuse jocurilor şi conflictelor născute între diferite poluri de interese. Astfel,
este unanim recunoscut că serviciili publice sunt o miză importantă în jocurile politice şi nu este
posibil ca proiectele să fie scoase din acest context. Soarta proiectului depinde de voinţă edililor,
iar şansele sale de succes cresc în funcţie de modul cum el se încadrează în sistemul de ambiţii
politice. Este posibil ca, sub masca unei griji sporite faţă de cetăţenii electori, eludând criterii
rezonabile din punct de vedere economic să se manifeste ingerinţe în implementarea proiectului
sub formă de iniţiative în folosul unui grup de interese şi păguboase în ultimă instanţă pentru
colectivitate. De pildă, este recunoscut faptul că, spre deosebire de sectorul privat supus direct
luptei concurenţiale, în sectorul serviciilor publice agentul prestator are o protecţie mărită şi în
plus i se deschide accesul la banul public. Corelând acest aspect particular cu accentele de
birocraţie, inerente administraţiei publice, manifestate prin tendinţa unor funcţionari publici de a
introduce reguli originale de conduită într-o logică proprie ln relaţiile cu partenerii ajungem la
originile fenomenelor de corupţie. Ori proiectele sunt cele mai expuse la a deveni găuri negre
pentru banul public, dacă nu este realizat un monitorizare permanentă din partea organelor
abilitate şi chiar a societăţii civile în general. În acest context judecăţile de valoare asupra
proiectului trebuie făcute în acord cu aspiraţiile cetăţenilor eletori având ca fundament un sistem
riguros de criterii. Este o practică în colectivităţile urbane moderne ca, proiectele, înainte de a fi
aprobate, să fie supuse dezbaterii publice din cel puţin două motive; a se verifica gradul de
acceptibilitate de către rezidenţi şi de a beneficia de iniţiativele creatoare ale cetăţenilor care se
pot însera în proiect.
Existenţa unor riscuri specifice la nivelul colectivităţilor teritoriale, care au un impact
semnificativ de natură socială sau ecologică, la nivel de colectivitate umană, este o sursă
obiectivă de influienţă asupra destinului unui proiect. Datoriă spontaneităţii manifestării lor,
factorii responsabili sunt puşâ în situaţia de a lua decizii la cald, prin acţiuni neprogramate. Ori
acest lucru este posibil de cele mai multe ori, şi mai ales în condiţiile unor bugete locale sărace
prin sistarea finanţării sau chiar amânarea unor proiecte înscrise în programele de finanţare.
Exemplu cel mai concludent, bazat pe realitatea zilelor noastre este “fenomenul Ocnele Mari”.
Măsurile luate de reducere a pagubelor şi de preîntâmpinarea unei catastrofe sociale şi ecologice
prin deversarea saramurii în Olt se finanţează în detrimentul altor acţiuni/proiecte cu motivaţie
economică şi/sau socială din zonă, acţiune înţeleasă şi acceptată, din spirit de solidaritate umană
de cetăteni Dacă în sectorul privat primează un singur obiectiv economic; maximizarea
beneficiilor, proiectele din domeniul serviilor publice, sunt în majoritatea cazurilor, subordonate
unui complex de obiective diferite ca natură şi chiar ca importanţă relativă. Evaluarea proiectului
trebuie făcută din perspectiva mai largă a obiectivelor sociale, ecologice sau de altă natură
specifice colectivităţii teritoriale. Percepţia obiectivelor sociale are două sensuri; obligaţii de
serviciu datorită faptului că proiectul/serviciul este sub controlul entităţii publice, şi obiective de
politică economică ale administraţiei pe care le urmăreste prin intervenţia asupra dezechilibrelor
macroeconomice. Existenţa mai multor obiective ce trebuie urmărite concomitent amplifică
complexitatea proiectelor publice ceea ce complică procesele manageriale. Nu sunt rare cazurile
când lipseşte o definire clară a obiectivelor, sau o delimitare între obiectivele principale şi cele
secundare. Această stare de suspans în domeniul obiectivelor urmărite are ca efect o stare de
confruntare între obiective concurente Ca urmare, evaluarea cantitativă a obiectivelor, a
tehnicilor de gestiune de gestiune, trebuie să fie adaptată. Un proiect public este destinat a crea
premizele satisfacerii întocmai şi la timp a unei nevoi sociale a colectivităţii teritoriale ce
formează electoratul, indiferent dacă este realizat de un agent public sau privat. Sectorul public
cuprinde trei domenii de activitate: administraţie publică propriu-zisă, intreprinderi publice şi
societăti comerciale autonome. În această accepţiune proiectele demarate pot fi grupate în
proiecte economice şi proiecte noneconomice care se particularizează în special prin
metodologia de formulare – evaluare cu accent pe două aspecte fundamentale: criteriile de
evaluare şi gradul de complexitate. Toate aceste aspecte particulare ce ţin de specificul
domeniului se sintetizează în faptul că decizia cu privire la soarta proiectului nu aparţine
agentului prestator de serviciu, nici beneficiarului – cetăteanul elector ci unei entităţi aparent
neutre – consiliul local (municipal, comunal). Este normal deoarece aceste structuri sunt cele
care sunt investite cu competenţa de a gestiona banul public. De asemenea, fiind formate din
reprezentanţi aleşi ai colectivităţii, trebuie să fie garanţia calitătii proiectelor de servicii care, în
ultimă instanţă înseamnă confort si satisfacţie pentru cetăteni.
Criterii de evaluare. În general în cazul proiectelor publice şi în special cele iniţiate de
administraţie, nu se urmăreasc neapărat criterii economice bazate pe maximizarea profitului
şi/sau minimizarea pierderilor. Evaluarea lor este subordonată unor criterii de natură socială sau
ambientală cum ar fi: corectarea dezechilibrelor regionale/zonale, crearea de noi locuri de
muncă, redistribuirea resurselor, protecţia şi/sau conservarea capitalului peisagistic, creşterea
surplusului social şi a produsului intern brut etc. În acest context, identificarea şi cuantificarea
câştigurilor sociale sau ambientale, precum şi a costurilor aferente este o problemă dificilă care
trebuie tratată cu atenţie de analişti în cadrul proiectelor publice. Eficienţa socială înseamnă,
evaluarea contribuţiei proiectului la maximizarea bunăstării sociale şi în acelaşi, timp evaluarea
externalitătilor sociale indirecte – efecte pozitive colaterale (side benefits). Aceste efecte,
împreună cu veniturile provenite din vânzarea serviciilor către beneficiari vor constituii
parametrii de efect opozabili parametrilor de efort (costurile proiectului). În concluzie, existenţa
unui sistem de obiective, a posibilelor efecte colaterale constituie particularităti ce nu trebuie
ignorate în evaluarea proiectului, maximizarea bunăstării sociale presupunând optimizarea
simultană a mai multor variabile. În cazul proiectelor private, guvernate de legile economei
pieţei libere, esenţial sunt beneficiile economice (profitul) iar aspectele sociale sau ambientale
sunt abordate în subsidiar. Cu toate acestea, în prezent se constată o schimbare de mentalitate
prin evaluarea complexă a proiectelor sub aspect economic, comercial, social, ambiental etc.
Motivaţia acestei noi concepţii constă în conştientizarea importanţei factorilor noneconomici în
viaţa unui proiect. Ca o consecinţă a obiectivelor multiple mai mult sau mai puţin definite şi
cunatificate proiectele din sectorul public se caracterizează printr-un nivel de complexitate mărit.
Marile proiecte de investiţii publice constituie detalieri ale strategiilor de dezvoltare regilnală sau
locală se realizează la un nivel scăzut de rentabilitate economică. Ca atare sunt neatratctive
pentru agenţii economici privaţi şi finanţarea lor se face din fonduri publice constituite din surse
locale, naţionale sau comunitare. Tratarea proiectelor de investiţii în domeniul serviciilor
publice din punct de vedere financiar, are ca principală caracteristică faptul că, spre deosebire de
cele din sectorul privat, finanţarea lor dispune de o sursă specifică; banul public sub forma
bugetului local/central, dar are acces restrâns la piaţa de capital. De multe ori penuria de surse
bugetare de finanţare poate elimina sau amâna un proiect chiar dacă sunt îndeplinite celelate
criterii. Este demn de semnalată preocuparea unor colectivităţi teritoriale de a accede la
oportunităţile de finanţare pe care le oferă piaţa de capital. De altfel, penuria de resurse şi
handicapul de competenţă tehnologică din partea administraţiei costituie premizele fundamentale
ale pătrunderii agenţilor economici privaţi în sfera serviciilor publice.
4.6.2 Particularităţi în evaluarea proiectelor de cercetare Cercetarea teoretică fundamentală
este în mod fals catalogată adeseori ca fiind numai devoratoare de resurse. De aceea este
considerată apanajul unităţilor de cercetare cu finaţtare preponderent guvernamentală, din
sponsorizari sau al centrelor de cercetare ce aparţin unor firme cu mare putere economică. Nu
trebuie să mai argumentăm rolul şi importanţa acestor activităţi teoretice. Dacă eforturile de
cercetare sunt uşor de identificat şi cuantificat(atât atât cât se poate afirma că efortul intelectual
este măsurabil şi deci poate fi cuantificat în unităţi fizice (ore de cercetare) sau valorice (valoarea
unei ore de cercetare), efectele benefice ale cercetării au in caracter difuz în toate segmentele
vieţii sociale şi identificarea lor este foarte dificilă. Iată de ce trebuie sa acceptăm ideia că
eficienţa globală a cercetării în general a celei fundamentale în special, se manifestă pe masura
ce creşte eficienţa activităţii în sectoarele beneficiare ale rezultatului cercetarii. Pentru aceasta
trebuie identificate locul şi tipul tuturor efectelor cerecetării. Problema pe care o abordăm aici se
referă la acele efecte noneconomice specifice, sesizabile şi măsurabile la nivel de unitate de
cercetare, colectiv etc. În opinia noastră aceste efecte pot fi grupate astfel; a) Efecte de imagine
care permit aprecierea vieţii stiintifice a unităţii sau a unei firme (prin departamentul său de
cercetrare) contribuind la formarea unei imagini pozitive în relaţiile cu partenerii de afaceri.
Acest deziderat se indeplineşte prin cel puţin două căi; ƒ vizite ale delegaţiilor sau beneficiarilor
în compartimentele şi laboratoarele de cercetare pentru a-i conştientiza asupra forţei ştiinţifice a
firmei, garanţie a calităţii şi fiabilităţii produselor, a eficienţei managementului firmei în general
în contextul sistemului concureţtial al pieţei; ƒ publicitatea si evidenţa titlurilor ştiinţifice, a
premiilor obţinute de personalul ştiinţific al firmei, in nume propriu sau în nume colectiv,
precum şi a lucrarilor stiintifice elaborate. Daca din punct de vedere economic, efectul acestor
acţiuni este insesizabil în planul vânzărilor sau al profitului, efectul asupra partenerilor de afaceri
asupra imaginii firmei pe piaţă este remarcabil, fapt de care sunt foarte conştiente marile firme ce
aspiră la poziţia de liderschip.
b) Efecte economice sunt de obicei nesemnificative şi constau din venituri obţinute din
valorificarea rezultatelor sub forma de brevete, licente sau din activităţi de asistenţă tehnico-
ştiinţifică de specialitate.
c) Efecte informaţional – ştiinţifice sunt cele mai reprezentative pentru acest tip de cercetare.
Importanţa lor majoră derivă nu prin valoare intrinsecă, ci prin efecte induse în celelalte sfere de
activitate. Cu alte cuvinte, eficienţa actvităţilor teoretice este mai mare, pe măsura ce creşte
eficienţa în domeniile consumatoare a produsului cercetării Cum se pot evidenţia şi evalua
efectele informaţional ştiinţifice proprii activi- tăţii de cercetare cu caracter teoretic? In plan
intramural se pot folosi date statistice privind rezultatetele cercetarilor de-alungul timpului, ca
bază de comparaţie cantiativă şi calitativă. In plan extramural bibliometria recomandă să se
folosească drept criterii de evaluare; informaţia mediatizată (furnizată şi publicată) şi informaţia
brevetată.
c. 1) Informaţia mediatizată se referă la toate formele de difuzare şi publicare a rezultatelor
muncii de cercetare; comunicări şi referate la reuniuni ştiinţifice interne şi internaţionale,
articole, monografii, carţi de specialitate, mese rotunde. Prima problemă care se pune în faţa
analistului se referă la selecţia lucrărilor care definesc şi delimiteaza efectul cercetarilor
teoretice. Cu alte cuvinte oare, toată producţia literară se va lua în considerare? tezele de
doctorat, materialele didactice universitare, lucrările de ştiinţă popularizată pot intra în fondul
informational? În aceasta analiză trebuie introdus un criteriu explicit şi anume “originalitatea”,
în funcţie de care se poate construi o scară de ierarhizare. Implicit în construcţia acestei scări
trebuie sa avem în vedere şi gradul de noutate. După cum ştim, din acest punct de vedere putem
vorbi de; invenţie, inovaţie şi diversificare (de ex: ideia transmiterii semnalului video la distanţă
- inventarea aparaturii de emisie-recepţie a semnalelor video; televizor alb/negru şi color -
diversificare pe diferiţi parametri; diagonală, sunet şi alte dotări adiacente).
Pornind de la acest criteriu vom avea: ƒ lucrari extrem de valoroase pentru ştiinţă, ce contin
informaţii absolut noi care lărgesc orizontul cunoaşterii; lucrari originale (de bricolaj) prin modul
de interpretare, compilare a unor informaţii cunoscute şi a căror valoarea informaţional-ştiinţifică
este apreciată în măsura în care conduc la noi ipoteze de lucru deschid noi drumuri de cercetare;
lucrări pseudo-ştiinţifice care se pot baza pe construcţii teoretice aparent logice dar conduc la
concluzii false, rupte de realitate, singura lor valoare constând în faptul că atrag atenţia asupra
unor ipoteze de lucru, direcţii de cercetare neoportune sau nerecomandabile de abordat.
În viziunea acestui criteriu analistul poate sa constate ce merită şi ce nu, care este valoarea
informaţional ştiinţifică a unei lucrari teoretice, indiferent dacă este curs universitar, teză de
doctorat sau referat la un simpozion internaţional. Nu este o raritate faptul că viaţa ştiinţifică a
unor teoreticieni se rezumă la a relua, cu mici variaţii, la nesfârşit aceleaşi idei de mult depreciate
moral. Deasemenea, un alt pericol este al preocupărilor multilateral diversificate dar care încă nu
au dus la nici o finalitate (teoria veşnicului perdant sau întârziat).
Conform acestei structurări a informaţiei ştiinţifice, managerul poate evalua profilul
cercetatorului conform urmatoarei tipologi
• tipul combinativ(bricoleur) care, rămânând în acelaşi univers, câmp de idei, are abilitatea de a
realiza o mare varietate de variante prin combinaţii originale;
• tipul experimental (experimentatorul) capabil să stabilească corelaţii originale între idei,
legături care, aprioric nu erau sesizabile;
• tipul vizionar (vizionarul) care are capacitatea de a trasa noi direcţii de cercetare, declanşând
proiecte de cercetare de anvergură;
• tipul explorativ (exploratorul) cel aflat mereu în cautarea de noi probleme care are deviza;
răspunsul genial este consecinţa unei întrebări geniale. Un alt criteriu de evaluare a eficienţei
proiectelor de cerectare este “gradul de difuzie” care reflecta gradul în care lumea ştiinţifică
receptează şi asimilează rezultatele publicate, acestea devenind un bun universal al lumii
ştiinţifice. Această apreciere se poate realiza după numărul de referiri bibliografice, citări în
diverse lucrări ştiinţifice pe plan naţional şi internaţional, număr de limbi în care s-au facut
traduceri ale lucrarilor respective şi nu în ultimul rând număr de brevete, licenţe acordate pe plan
mondial.
c. 2) Informaţia brevetată este expresie a rezultatului activităţii de cercetare –dezvoltare
căruia i se recunoaşte utilitatea practică. Suntem în zona cercetărilor fundamentale orientate, a
cercetărilor aplicative iar scopul este de a exploata valoarea practică a ideii ştiinţifice, în câmpul
său de aplicaţie. Valoarea ştiinţifică a informaţiei brevetate este dublată de valoarea sa tehnico-
economică, socială, ecologică. Informaţia brevetată este quintesenţa muncii cercetătorului
ştiinţific. Titlurile juridice de proprietate; brevete de invenţii, mărci de fabrică, de comerţ,
certificate de înregistare pentru desene, modele, copy-right, etc au, pe lângă funcţia de informare,
şi funcţia de protecţie a proprietăţii intelectuale (produse, servicii, tehnologii noi, creaţii literar-
artistice etc).
Brevetul este un instrument de protecţie a rezultatului actului de creaţie, care conferă un
drept exclusiv de exploatare a obiectului brevetat. In acelaşi timp documentele de brevet
publicate servesc drept sursă de informare pentru că inventatorul este obligat să dezvăluie
descoperirea sa, bucurându-se de protecţie şi de dreptul exclusiv de exploatare. Deci, în cadrul
strategiei firmei, funcţiile brevetului sunt de: protectie, informare, reputaţie (imagine), motivaţie
(stimulare), financiară ofensivă şi defensivă.
 Cum se poate valorificată economic o creaţie tehnico-ştiinţifică brevetată? prin cesiune
respectiv, cedarea drepturilor conferite de brevet (in totalitate, partial, sau prin ipotecare) contra
unei sume de bani, prin licenţiere adică un aranjament contractual de exploatare de către o terţă
persoană a drepturilor conferite de brevet, contra unei redevenţe, prin exploatare ân regie proprie
de către titularul de brevet.
Cesiunea parţială poate fi limitată teritorial (drepturile asupra brevetului se limiteaza numai la o
parte a teritoriului pe care este recunoscut brevetul), sau ca sferă de aplicaţie (transmiterea
drepturilor se referă numai la o numită zonă de aplicaţie din cele menţionate în descrierea
brevetului) dar şi din punct de vedere al conţinutul dreptului transmis; fabricare, comercializare
etc. Valorificarea prin licenţă este posibilă atunci când proprietarul (licenţiatorul) nu dispune de
mijloace tehnice şi/sau financiare pentru a exploata în regie proprie invenţia sau inovaţia proprie,
sau când licenţiatul (cumparatorul) este intersat să achizitioneze licenţa din următoarele motive:
™ produsele, tehnologiile sale au uzură morala avansată şi analizele îi relevă faptul ca este
oportun şi avantajos economic să achiziţioneze licenţe decât să-şi dezvolte o cercetare proprie
pentru a elimina aceste carenţe; ™ doreşte o tehnologie sau o producţie modernă care să conţină
elemente de protejare prin titluri de protectie; ™ doreşte să intre pe piată cu produse ale unei
firme recunoscute şi respectate fabricate pe bază de licenţă; ™ licenta reduce riscul de piata
(testări, aprobări, etc), având flexibilitate şi posibilitatea de diversificare rapidă.
La rândul său proprietarul de brevet poate recurge la procedeul de licenţiere din urmatoarele
motive: nu are experienţa managerială, puterea economică sau un segment de piaţă suficient de
mare care să-i permită o exploatare în condiţii de eficienţă; urmăreşte penetrarea unei pieţe greu
accesibile; urmăreşte efectul de imagine pentru creşterea prestigiului firmei în vederea unei
vâzări ulterioare în câştig; urmareşte schimb de licente.
Inconvenientele licenţei au caracter general, dar pot fi şi specifice cum ar fi:
elemente de incompatibilitate tehnică şi/sau tehnologică la licenţiat (linia de fabricaţie
inadecvată, nomenclatorul existent de produse nu este în concordanţă tehnică comercială cu noul
produs sau tehnologie, costurile implementarii noi tehnologii/produs, din punct de vedere al
fortei de muncă, al dotarii tehnice, al canalelor de distribuţie, etc sunt inhibitorii,
incompatibilitate între experienţa acumulată din punct de vedere tehnic economic sau de
marketing şi noile cerinţe ale implementării eficiente a licenţei, durată mare între momentul
declanşării procesului de negociere a licenţei şi începerea exploatării sale efective, apariţia unei
relaţii de dependenţă tehnică şi tehnologică faţă de licenţiator prin serviciile de asistenţă tehnică
necesară implementării şi dezvoltării produsului.

CAPITOLUL 5 FACTORUL TIMP IN CALCULELE DE EFICIENTA A

PROIECTELOR DE INVESTITII

5.1 Necesitatea şi mecanismul de cuantificare a influenţei factorului timp în calculele de

eficienţă economică
A şa cum am arătat anterior, una dintre trăsăturile caracteristice ale oricărui proces investiţional
definit ca “ansamblu de activităţi specifice de evaluare, implementare şi exploatare a proiectelor
de investiţii” constă în faptul că se întinde pe un intreval de timp mare, pe parcursul mai multor
exerciţii financiare. Etapizarea acestui interval de timp pune în evidenţă modul specific de
consum al resurselor alocate şi de generare a efectelor proiectului. În aceste condiţii se naşte
firesc întrebarea dacă; această evoluţie specifică a parametrilor economici în timp are influienţă
asupr eficienţei proiectului?. Răspunsul este incontestabil da. Ca atare, studiul intră sub incidenţa
rigorilor impuse de “factorul timp” în sensul că, trebuie să găsească răspuns la noi întrebări de
genul: este profitabil să implementezi proiectul acum sau mai târziu?, este de preferat obţinerea
unui oarecare profit acum sau peste câţiva ani? Problema nu este nouă deorece înţelepciunea
poporului britanic a sintetizat răspunsurile în expresia “ time is money”, iar zicala românească
spune “ nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard”. Într-un sistem concurenţial de piaţă,
caracterizat prin dinamism şi competenţă, promptitudinea cu care se finalizează afacerile este un
indiciu de performanţă, garanţie a eficienţei acţiunilor. Întreprinzătorul este interesat să aibă la
dispoziţie capitalul lucrativ necesar desfăşurării activităţii. Lipsa acestuia înseamnă o amânare
sau o pierdere de profit, şi de aceea el este forţat să apeleze la credite, adică mijloace financiare
disponibile pe piaţa capitalurilor care, în acel moment prisosesc posesorului - agent economic
sau persoană privată, şi la care va avea acces dacă consimte să plătească dobândă. Imobilizarea
mijloacelor întreprinzătorului în investiţii neterminate (imobilizări în curs), din punct de vedere
economic este asemănătoare cu situaţia când, disponibilitătile sale sunt împrumutate unui alt
agent economic de la care, pe lângă rambursarea sumei cedate, va primi şi o dobândă ca preţ al
gestului său de a se abţine de la utilizarea acesteia în scopuri personle. Deci agentul economic
declanşator de proiect este îndreptăţit, ca şi creditorul în cazul împrumutului, să primească o
recompensă pentru gestul său de a se abţine de la satisfacţii immediate şi a-şi investi mijloacele
sale disponibile în proiecte pentru viitor. Dar de ce este dispus debitorul (împrumutatul)
respectiv, de ce este obligat proiectul să suporte plata recompensei fondurilor avansate? Din
punct de vedere financiar răspunsul este de necontestat: capitalul utilizat în scopuri lucrative este
supus fenomenului de fructificare adică, este generator de efecte economice în speţă; profit.
Concluzionând, putem afirma că, între întreprinzător şi proiectul pe care-l finantează se naşte o
relaţie biunivocă în sensul că întreprinzătorul este îndreptăţit să aştepte o recompensă a gestului
său de implementare, iar proiectul trebuie să-şi fructifice oportunităţile pentru a plăti a ceastă
obligaţie. Dar să vedem cum se explică mecanismul de fructificare în timp a capitalului. Să
considerăm că un întreprinzător are, la un moment dat “m0”, un capital disponibil “xo”pe care-l
foloseşte în scopuri lucrative. După un exerciţiu financiar, la un moment “m1”, el va trebui să
dispună de capitalul iniţial şi în plus de un profit “P” care se obţine prin fructificarea capitalului
utilizat în scopuri lucrative cu o rată de fructificare “a” adică: la momentul mo - capital
disponibil xo , la momentul m1 - y1 = xo + P , dar P = a x0, unde a = rată de rentabilitate
(coeficent de fructificare/de actualizare) atunci y1 = xo + ax0 sau y1 = xo(1+a), în care 1 + a
este factor de fructificare. Dacă extindem raţionamentul la exerciţiul următor, plecând de la
premiza simplificatoare că, întregul capital disponibil la momentul “m1” se foloseşte în scopuri
lucrative (neglijând alocarea unei părţi din plusprodus pentru consum), la sfârşitul acestui
exerciţiu – momentul “m2” agentul economic va dispune de o sumă;
y2 = y1 + ay1 = xo + axo + a(xo + ax0) de unde: y2 = xo(1 + a)2 .
5.2 Influienţa factorului timp în perioada de implementare a proiectelor de investiţii
În perioada de implementare, mai ales în faza de execuţie a proiectelor, volume importanrte de
resurse sunt imobilizate în investiţii neterminate, fiind retrase din circuitul economic productiv.
Pentru întreprinzător aceasta înseamnă o pierdere de venit pe care o acceptă în mod conştient în
speranţa că, împreună cu capitalul investit, vor fi recuperate prin activitatea de exploatare a
proiectului. El este conştient de existenţă acestei pierderi dar nu are informaţii pertinente cu
privire la dimensiunea lor. De aceea consideră că este îndreptăţit la o recompensă pentru gestul
său de a investi (profit net obţinut după recuperarea capitalului investit), dar nu are certitudinea
că aceasta acoperă pierderile sale obiective, implicit veniturile nerealizate pe perioada de
implementare. Aşa cum am spus anterior, indicatorul “termen de recuperare” în forma sa
completă, se referă la recuperarea efortului integral al investitorului,inclusiv pierderea de venit
net pe durata de implementare, sau pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi. Pentru
aceasta este necesară o metodologie specifică de evaluare şi evidenţa, în special a pierderilor de
venit net pe perioada de implementare. Pe perioada de implementare distingem dauă categorii de
imobilizările de resurse: ™ Imobilizări în stocuri de materiale, utilaje pentru investiţii care sunt
resurse potenţiale pentru investiţii care pot să intre în operă sau, în anumite situaţii să-şi schimbe
destinaţia pe cale legală prin; sistări sau modificări de proiect,sau nelegală prin; degradare,
pierdere etc. Mărimea lor depinde direct mai puţin de stadiul cât de intensitatea lucrărilor şi de
aceea au frecvente variaţii de volum şi de structură. In general ele se află sub o strictă
supraveghere juridică şi financiară. ™ Imobilizări în investiţii neterminate formate din resurse
intrate în operă dar aflate în starea de investiţii neterminate - imobilizări în curs
(construcţii,instalaţii, utilaje nefinalizate şi/sau nepuse în funcţiune). O trăsătură specifică a
acestor resurse este că ele nu se mai găsesc sau nu se mai pot recupera sub forma lor iniţială
constituind în caz de sistare sau schimbare de proiect o pierdere reală pentru investitor (ex:
cimentul, varul, nisipul, elementele sudate etc). La obiectivele mari de investiţii, în cazul
implementării unor sisteme tehnice complexe(centrale nuclearo-electrice, hidro-electrice,
ş.a),diversitatea şi volumul mare de resurse angrenate pe durate mari de timp generează pierderi
prin imobilizări în investiţii neterminate semnificative, care trebuie să fie evidenţiate la efortul
investiţional total.
În literatura de specialitate, uneori şi în practica economică se întâlneşte următoarea formulă de
calcul a pierderilor de venit net din imobilizări25) (efectul timpului): Pimob = a [Σ Ih (d - h - ½)
+ In+1 2 nd − ] ,
în care:
a = coeficent de eficienţa normativ; d = durata efectivă de implementare a proiectului; n =
durata de implementare în ani întregi (n<d); Ih = investiţia imobilizată în anul “h” al duratei
de implementare (h = 1,n); In+1 = investiţia imobilizată în fracţiunea de timp “d – n”.
Semnalăm că formula ia în considerare imobilizarea resurselor la mijlocul perioadei de
imobilizare şi de aceea apare factorul “½”. Dezavantajul formulei derivă însă din faptul că se
bazează pe principiul dobânzii simple,irelevant în astfel de situaţii deoarece neglijează
fenomenul de anatocism (capitalizarea pierderilor). Ca atare pierderea este o funcţie liniară care
depinde direct proporţional de trei factori: durata imobilizărilor, volumul imobilizărilor şi
mărimea coeficientului de eficienţă economică
 Esalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influienţa majoră asupra eficienţei proiectului.
Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult de latura calitativă a procesului de
proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi. E şalonarea progresivă este cea mai eficientă
deoarece crează premiza obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este
în acelaşi timp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile cele
mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care se montează în partea
finală a execuţiei. Pentru ca premiza să devină realitate înca din faza de negocieri-contractări
trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente printr-o politică nefericită de aprovizionare.
Eşalonarea regresivă este tocmai rodul unei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de
prudenţă exagerată se face o aprovizionare în avans uneori justificată, dar de cele mai multe ori
dintr-o Formula generală de calcul a volumului imobilizărilor este: ¾ imobilizarea fondurilor la
începutul exerciţiulu Imob = Σ Ih (d – h + 1); ¾ imobilizare la mijlocul perioadei exerciţiului
Imob = Σ Ih (d – h + ½); ¾ imobilizare la sfârşitul exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h ).
În cele trei cazuri se păstrează principiul de calcul, al dobânzii simple, dar se schimbă momentul
imobilizării. Ca atare aplicarea oricărei formule este posibilă ân funcţie de context. Dacă
se analizează mai multe variante care au durate de execuţie diferite acest indicator devine
irelevant. Se foloseşte însă “media anuală a imobilizărilor” (MI = Imob /d). În practică aceşti
indicatori au o valoare informativă scăzută servind doar la evaluarea pierderilor de venit net din
imobilizări care se poate determina astfel:

Pimob = aΣ Ih (d – h + 1) ,

5. 3 Indicatori (dinamici) actualizaţi de eficienţă economică

Actualizarea este tehnica de lucru cu ajutorul căreia se asigură comparabilitaea în timp a
valorilor aparţinând unor perioade diferite de timp, prin echivalarea lor la acelaşi moment de
referinţă. In cazul proiectelor de investiţii, unde trăsătura specifică este tocmai decalajul în timp
între parametrii economici de efort (investiţii) şi efect, actualizare devine indispensabilă în
procesul de evaluare, corecţia nivelului indicatorilor de eficienţa cu influienţa factorului timp
fiind obligatorie. Momentul la care se face actualizarea este, de regulă momentul declanşării
procesului de implementare (faza de evaluare – întocmire a documentaţiei de fundamnetare). Dar
nu este exclus să se solicite reevaluarea eficienţei proiectului şi la alte momente. De aceea vom
prezenta aplicaţia principiilor de actualizare la cele trei momente specifice: ƒ mo = momentul
începerii implementării; ƒ m1 = momentul punerii în funcţiune; ƒ m2 = momentul scoaterii din
funcţiune. Orice alt moment ales la sugestia factorilor de decizie (de exemplu: momentul
terminării perioadei de rambursare a creditului pentru investiţie) preezintă,din punct de vedere al
calculeleor de actualizare, variante combinate a formuleleor caracteristice celor trei momente
alese. Deasemenea adoptăm ipoteza că imobilizarea resurselor avansate se face la sfârşitul
fiecărui exerciţiu, deşi se pot adopta şi alte ipoteze.
5.3.1 Actualizarea la momentul deciziei asupra proiectului (m0)
Suprapunând graficul ce explică evoluţia în timp a unei unităţi valorice (fig 6.5) pe graficul ce
redă evoluţia parametrilor economici pe durata de viaţă a proiectului obţinem o imagine
sugestivă cu privire la aplicabilitatea tehnicii de actualizare în procesul de valuare a proiectelor:
d = durata de implemetare a proiectului când are loc imobilizarea de resurse investiţionale (Ih)
(vom face aplicaţia ignorând situaţiile de excepţie când pe acest interval se pot realiza şi
activităţi de exploatare: punere parţială în funcţiune, proiecte silvice, hortiviticole ş.a); De =
durata de exploatare - de viaţă utilă, în urma cosumului resurselor exploatării – cheltuieli de
exploatare (Ch) se obţin efectele scontate: economii (Eh), încasări (Qh), profit (Ph), valoare
adăugată Vah) etc; n = durata de viaţă a proiectului (n = d + De).
5.3.2 Actualizarea la momentul punerii în funcţiune “m1”

ƒ veniturile actualizate la momentul “m1” Veniturile proiectului actualizate la momentul “m1”

se obţin prin demutiplicare cu ajutorul factorului de discontare. Principiul aplicat este identic ca
la momentul “mo” numai că, acum nu se mai face “saltul” peste durata de implementare cu
ajutorul factorului (1+a)-d.

Qm1 = ∑ = + De h hh a Q 1 ) 1( 1

Costurile de exploatare,profitul,valoarea adăugată şi alţi parametrii economici aferenţi perioadei

de exploatare se vor actualiza conform aceluiaşi procedeu aplicat în vazul veniturilor/încasărilor
actualizate astfel:

Cm1 = ∑ = + De h hh a C 1 ) 1( 1
ƒ indicatori de eficienţă economică actualizaţi la momentul “m1” cheltuieli totale actualizate

CTA = Im1 + Cm1,

cheltuieli actualizate specifice

™ Termenul/durata de recuperare actualizată

Im1 = Ph ' ' )1( 1)1( T T aa a + −+

5.4.3 Actualizarea la momentul dezinvestirii ”m2”
În cazul investiţiei,prin simplificare considerăm că, pe intervalul “De” nu se fac investiţii (în
realitate pot exista investiţii de înlocuire) ceea ce pentru mecanismul de calcul înseamnă un salt
de la momentul “m1” la momentul “m2” astfel:
Im2 = (1+a)De [I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2 +…+ Ih(1+a)d-h +…+ Id(1+a)d-d]
Im2 = h dDe d h h aI − + = +∑ ) 1( 1
,
pentru:
n = De + d → durata de viaţă a proiectului
ƒ veniturile actualizate la momentul “m2”.
6.5 Indicatori de eficienţă actualizaţi agreaţi de instituţiile financiare

1. Raportul “venituri – costuri” este raportul aritmetic dintre veniturile brute (Qact) şi costurile
totale (CTA) pe durata ciclului de viaţă al proiectului ambele actualizate la o anumită rată de
actualizare (a):

Rv/c = 1 R sau; 1 Qact CTA c/v < => CTA Q act mo

Este un criteriu rezonabil de tip “trece/nu trece” cu condiţia ca rata de actualizare să aibă o
mărime rezonabilă în raport cu rata internă de rentabilitate şi costul capitalului. De aici deducem
că alegerea numai după acest criteriu este discutabilă deoarece nivelul său depinde de mărimea
ratei de actualizare.
2. Venit net actualizat (VNA) este excedentul cumulat actualizat a fluxului net de trezorerie /
cash flow net (FNT/CF) pe durata de viaţă a proiectului.
VNA = h n h h a CF )1( 1 1 +∑ =
sau:
VNA = ∑ ∑ == + + − + d h hh De h hdh a I a FNTE 11 ) 1( 1 )1( 1
în care:
FNTEh = fluxul anual net de trezorerie.
Deseori, în lucrările de specialitate găsim denumirea sa prescurtată din literartura anglo-saxonă
“NPV – net present value” Determinarea venitului net actualizat se bazează pe cash flow-ul
proiectului făcându-se suma algebrică a următorelor mărimi valorice actualizate: investiţia
iniţială şi eventual cheltuielile ulterioare cu caracter de investiţie, fluxul net de trezorerie
aferent exploatării, valoarea reziduală a investiţiei. Un proiect este rentabil dacă VNA > 0 ceea
ce însemnă un surplus monetar pozitiv pentru agentul economic investitor. Venitul net actualizat
este un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect pentru care VNA < 0 se respinge, dar şi
de selecţie în sensul că, la o analiză comparativă a două proiecte sau variante de proiect se reţine
acel proiect/variantă pentru care VNA este maxim. Deşi se elimină dilema brut-net de la
indicatorul precedent totuşi, nici acest indicator nu este relevant în cazul analizelor comparative
deoarece, proiectele se pot diferenţia din mai multe puncte de vedere cum ar fi valoarea
investiţiei iniţiale, durata de viaţă etc. Exemplificarea determinării venitului net actualizat o vom
face reluând datele de la pag Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 Vr VNA Cash flow net -10 -14 4,45 7,0 10
10,05 7,7 5,5 1 Fact de actualiz (1+a)-h a= 15% 0.87 0.756 0.658 0.572 0.497 0.432 0.376
0.327 - Cash flow act. -8,7 -10,58 2,93 4,0 4,97 4,34 2,9 2,13 +1,99
3. Indicele de rentabilitate (Ir) suplineşte această limită a indicatorului de mai sus,calculându-se
ca raport între fluxul net de trezorerie actualizat din exploatare plus valoarea reziduală
actualizată şi investiţia actualizată, ceea ce în exemplul dat înseamnă:
Ir = 21,27 : 19,28 = 1,103
Trebuie să atragem atenţia că în multe lucrări se spune că raportarea se va face la investiţia
iniţială, ceea ce poate conduce la ideia greşită că investiţia nu trebuie actualizată. In realitate
autorii străini care fac recomandarea respectivă se referă la evaluarea unor proiecte “la cheie” sau
de tip “punct intrare”.
 4. Rata internă de rentabilitate (Rir) este acea rată de actualizare la care venitul net actualizat al
proiectului este egal cu zero respectiv, veniturile actualizate ale proiectului sunt egale cu
cheltuielile sale actualizate (investiţii + exploatare). Inseamnă că VNA al unui proiect evoluează
descrescător în raport cu mărimea ratei de actualizare – principiu ce stă la baza algoritmului de
calcul a ratei interne de rentabilitate. Calculul se desfăşoară prin tatonare pentru a găsi acele rate
de actualizare (minime şi maxime) pentru care VNA este pozitiv respectiv negativ. Se porneşte
cu o rata de actualizare aleasă arbitrar şi se calculează VNA. Dacă acesta este pozitiv (VNA +)
înseamnă că rata de actualizare aleasă este “amin”. Se alege o nouă rata de actualizare mai mare
(a > amin) cu ajutorul căreiea se calculează iarăşi VNA. Acum însă pot să apară două situaţii:
VNA este pozitiv şi în acest caz se ignoră prima evaluare considerându-se ultima rata de
actualizare ca “amin” şi se trece la o nouă evaluare a VNA cu o rata superioară acesteia. Se
procedează astfel până când se obţine situaţia următoare: VNA este negativ, caz în care rata de
actualizare folosită se consideră a fi ”amax. şi vom calcula o nouă valoare a VNA cu o rată de
actualizare inferioară (în limita a cinci puncte procentuale). În ambele cazuri urmărim să obţinem
două valori ale venitului net actualizat astfel: • pentru amin = venit net actualizat pozitiv (VNA
+), • pentru amax = venit net actualizat negativ (VNA -). Cu ajutorul acestora, prin interpolare
liniară aflăm rata internă de rentabilitate (Rir), folosind formula:
Rir = amin + (amax – amin)
−++ + VNAVNA VNA
Rata internă de rentabilitate este costul maxim al capitalului pe care-l suportă proiectul. Este
un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect care are “Rir” inferioară costului capitalului,
dobânzilor de pe piaţa capitalurilor sau orice rata prestabilită de decident va fi respins, dar şi de
selecţie conform căruia dintre două proiecte concurente se va alege cel care are rata cea mai
mare. Rata internă de rentabilitate este un indicator sinteză a parametrilor economici ai
proiectului, este unică pentru fiecare proiect în parte. Reflectă cel mai fidel capacitate internă a
unui proiect de a valorifica sumele investite şi ca atare poate fi luată drept nivel maxim al
dobânzii pe care o poate accepta proiectul. Cu alte cuvinte este privită ca nivelul maxim al costul
capitalului pe care proiectul îl poate suporta.
Folosirea acestor indicatori este recomandată îndeosebi de finanţatori, organisme internaţionale
sau instituţii financiare auohtone. Aceasta nu presupune însă eliminarea celorlaţi indicatori de
eficienţă citaţi, ci trebuie integraţi într-un sistem unitar şi coerent de evaluare, astfel încât să
răpundă cerinţelor diferitelor structuri ierarhice decizionale. Aşa cum am mai arătat, este posibil
ca mizele urmărite de promotorul proiectului să difere de cele ale finaţatorului, fapt reflectat în
structura criteriilor de fundamentare a deciziilor. Este nevoie însă de o armonizare a intereselor
celor doi actori principali, şi totul depinde de forţa de convingere în negocieri, astfel încât
proiectul să prindă viaţă. Alte criterii test suplimentare admise sunt; durata de recuperare
dinamică folosită mai ales când există pericolul obsolescenţei tehnologiei sau echipamentelor şi
capacitatea de rambursare/lichidare a împrumutului, şi costul de oportunitate a capitalului.

5. Durata de recuperare a capitalului – exprimă perioada de timp în care este recuperat capitalul
investit (indiferent de sursă) din beneficiile proiectului sau, altfel spus perioada de timp în care
capitalul investit este expus riscului de piedere
6. Capacitatea de rambursare a creditului este un criteriu folosit în cazul angajării de credite
pentru finanţarea proiectului. Rezultatele obţinute pot fi folosite ca bază de negociere a
condiţiilor de împrunut, sau la analiza nivelului de îndatorare, având în vedere profitul net
generat de proiect.
În situaţia în care comparaţia ratei de rambursare cu beneficiile nete ale proiectului arată c ă
proiectul este în imposibiltate să ramburseze creditul în condiţiile date, mangerii pot construi
ipoteze de lucru pentru tratativele lor cu finanţatorul, pentru ajustarea condiţiilor de împrumut în
raport cu posibilităţile concrete ale proiectului. Costul de oportunitate al capitalului (c.o.c) este
un criteriu de evaluare a realităţii ratei interne de rentabilitate şi poate servi ca rată de actualizare.

5.5 Influenţa momentului actualizării asupra nivelului indicatorilor actualizaţi de eficienţă

economică
Tehnica actualizării permite echivalarea nivelului parametrilor economici, dar şi cel al
indicatorilor de eficienţă economică, la diferite momente din viaţa proiectului. Este demonstrat
faptul că, nivelul unui indicator de eficienţă calculat atemporal-static este superior faţă de cel
obţinut prin calcule de actualizare. Se pune însă firesc întrebarea: schimbarea momentului de
actualizare are influienţă asupra nivelului indicatorilor de eficienţă econmică? Pentru că trebuie
să recunoaşte că un răspuns afirmativ ar pune la îndoială utilitatea practică a calculelor de
actualizare în cadrul studiilor de eficienţă.
S-a demonstrat deci că, tehnica actualizării parametrilor de efort şi de efecte economice, la
diferite momente, nu influienţează nivelul indicatorilor actualizaţi de eficienţă economică. Este
normal să avem valori diferite ale parametrilor actualizaţi de efort şi de efecte la diferite
momente deoarece, aşa cum am mai spus anterior, aceste valori sunt echivalenţe în timp. Este
deci incorect ca să se obţină valori diferite ale indicatorilor de eficienţă actualizaţi iar dacă se
produce acest lucru înseamnă eroare de calcul sau de greşeală de formalizare logică a problemei
– de pildă se schimbă (voluntar sau involu
ntar) momentul când se face imobilizarea fondurilor pe fiecare exerciţiu (începutul,mijlocul sau
sfârşitul anului).
(investiţie,profit etc).

CAPITOLUL 6 RISCUL IN VIATA PROIECTELOR DE INVESTITII

Riscul – o realitate a mediului economic contemporan

Riscul şi incertirudinea îşi au geneza în ignoranţă şi necunoscut. De-a lungul timpului

comunităţile umane au căutat protecţie în faţa necunoscutului într-o manieră mai mult sau mai
puţin conştientă, mergând de la jertfă, ca formă supremă de supunere şi adoraţie în faţa unor
simboluri spirituale sau materiale (totemuri), la măsurui practice de apărare în faţa pericolului
animalelor sălbatice sau al fenomenelor naturale; secetă, inundaţii etc. Hazardul, ca formă de
manifestare a imprevizibilului (evenimente neconforme cu derularea normală a unei acţiuni) a
avut de multe ori rol decisiv în derularea unor evenimente care au schimbat cursul istoriei, de
pildă; apariţia surpriză a corpului de armată prusac pe câmpul de bătălie de la Waterlo sau, şansa
avioanelor americane de a fi la locul şi în momentul cel mai nepotrivit pentru portavioanele
japoneze în bătălia de la Midway ş.a. După al doilea război mondial rapiditatea schimbărilor şi
turbulenţele mediului economico-social sunt trăsături definitorii ale noului context
economicsocial. O lume în continuă schimbare în care principiile de strategie şi tactică ale
războiului pătrund în birourile managerilor. Pentru a rezista în acest mediu incert, şi de multe ori
chiar ostil, managerii trebuie să conştientizeze pericolele, să dispună de mijloace şi tehnici
adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor.
Evoluţia postbelică a mediului economic a avut ca efect, printre altele, creşterea vulnerabilităţii
firmelor fenomen care poate fi pus pe seama următorilor factori:
a) Creşterea complexităţii proceselor de gestiune a activităţilor economice - efect al convergenţei
evoluţiei fenomenelor sociologice şi tehnologice ale intreprinderii. Trecerea de la procese
standardizate şi producţia de masă la tehnologii flexibile şi diversificare au generat dificultăţi de
adaptare şi înţelegere a noii logici a producţiei. Gestiunea devine mai riguroasă în condiţiile în
care factorii potenţiali de vulnerabilitatea exo/endogeni sunt tot mai numeroşi. Este de ajuns de
pildă ca, un mărunt subantreprenor sau furniozor să nu-şi respecte întocmai obligaţiile
contractuale şi întreaga muncă de planificare şi ordonanţare a proiectului să fie irosită.
Riscul proiectelor
Totodată, rapiditatea cu care se produc modificările tehnologice (viteza de reacţie a cercetării
ştiinţifice) în majoritatea sectoarelor de activitate reduc efectul de “experienţă” reduc câmpul de
aplicaţie al principiilor producţiei de masă.
b) Multiplicarea interdependenţelor tip “plasă” şi concurenţa. Logica diversificării relaţiilor de
afaceri, de colaborare plasează intreprinderea pe un teren variat şi greu de stăpânit. Gestionarii de
proiect se confruntată cu variate situaţii şi parteneri. Execuţia proiectului în sistem lotizat, în care
fiecare subcontractant este specializat şi răspunde pentru o anumită lucrare, dă naştere la situaţii
inedite pe care trebuie să le rezolve şeful de proiect. Această situaţie, voluntar acceptată, este
eficientă, dar obligă la vigilenţă şi măsuri asiguratorii deoarece se ştie că, activităţile variate au o
slabă sinergie şi ca atare cosecinţele sunt dificil de evaluat cu exactitate. Practica mondială arată
că, în cadrul unor proiecte de anvergură firme concurente conlucrează între ele, situaţie frecvent
agreată îndeosebi de întreprinderile japoneze. Adepţii unei astfel de strategii afirmă că, în acest
fel se evită confruntările inerente sistemului concurenţial al pieţéi libere şi colaborarea tehnico-
economică în astfel de situaţii are următoarele avantaje:
™ stabilitatea şi siguranţa afaceri;
™ facilităţi în circulaţia informaţiilor între parteneri;
™ posibilitatea de a promova stratergii agresive pe termen lung;
™ penetrarea unor segmente de piaţa greu accesibile.
Adversarii, aflaţi de obicei pe poziţia partenerului mai vulnerabil, spun că de fapt ne aflăm în faţa
unei forme subtile a luptei de concurenţă. Este o armă concurenţială în mâna celor puternici care
face ca destinul unei firme să depindă de poziţia şi/sau acţiunile partenerilor. Se postulează astfel
dezechilibrul de forţe şi diferenţele de intenţii chiar din startul relaţiei de parteneriat,
considerând-o o alianţă bazată pe dominaţia celui mai puternic (vezi teoria alinţelor în teoria
jocurilor). Din păcate poziţia lor se bazează pe numeroase exemple ca de pildă, manevra prin
care firma British Leyland a devenit o simplă anexă productivă europenă a concernului japonez
Honda.
c) Volatilitatea tehnologică crează vulnerabilitate prin imposibilitatea de a stăpâni şi de a asimila
în timp util toate schimbările tehnologice din domniul profesional al interprinderii. Sunt aşa
numitele “riscuri de noutate” care trebuie luate în evidenţă în cotextul mai larg al problemelor de
cercetare-dezvoltare. Materia primă a intreprinderii mileniului trei nu mai este, nici petrolul, nici
cărbunele ci materia cenuşie – inteligenţa umană. Departamentul de cercetare trebuie să fie tratat
ca un departament strategic pentru că riscurile industriale au, în majoritatea cazurilor, drept
principale cauze erorile de gestiune şi ignoranţa tehnologică.
d) Criza de legitimitate în intreprindere. În intreprinderea tradiţională produsul/serviciul realizat
a fost liantul organizaţional al firmei care asigura coeziunea sa internă şi externă. Diversitatea şi
flexibilitatea – caracteristici ale vieţii economice contemporane, rup aceste legături, zdrobind
fundamentele ataşamentului faţă de “specialitatea casei”. Această tendinţă este accentuată de
dezvoltarea produselor generice ce tind să impună imaginea distribuitorului şi nu pe cea a
producătorului. Nu de mult, reuşita comercială era suficientă să motiveze oamenii. Azi însă
delocalizarea intreprinderii poate provoaca crize socio-culturale greu de stăpânit ce se manifestă
prin dificultăţi de adaptare la noul mediu de lucru independent de produs. Obiectivele economce
nu mai sunt unanim accepptate de toţi şi adesea este hazardat să afirmi că “ce este bun pentru
intreprindere este bun şi pentru salariaţi”. Afacerile în lumea capitalistă urmăresc creşterea
satisfacţiei acţionarilor, şi dacă ele sunt prost gestionate, contravin interesului acţionarilor,
aceştia sunt în drept să intervină. Această vulnerabilitate face ca intreprinderea să aibă dificultăţi
în a face să evolueze sistemul spre o stare cât mai adaptată la mediu. Alături de riscul crizei
interne apare şi riscul legitimităţii externe. Se spune că economia este amorală. Ca atare, în
afaceri în universităţi se predau cursuri de etică, se vorbeşte de transparenţă, competitivitate şi
competenţă în afaceri, morala în afaceri este restabilită cu ocazia fiecărui scandal sau proces
antitrust, etc. Dar originea amoralităţii are cauze mai subtile ce derivă din mediul extern şi sunt
generate în principal de turbulenţele pieţei financiare, care nelinişteşte prin amploare şi
frecvenţă. Chiar şi pe cei mai optimişti analişti economici (vezi frecentele scandalurile tip FNI,
accidente ale unor instituţii financiare româneşti care zdruncină fragilul eşafodaj al economiei de
piaţă). Goana după succes, alte interese de natura celor enunţate mai înainte, împing tot mai mult
societătile comerciale spre activităţi tot mai îndepărtate de obiectul lor iniţial de activitate. Ele
pot desfăşura activităţi nonprofitabile, adesea chiar dezinteresate, de ordin social, cultural, în
beneficiul propriilor salariaţi al colectivităţii teritoriale sau a clienţilor, din nevoia de a evita
riscuri necomerciale în acest mediu imprevizibil. Externalizarea riscurilor datorate crizei de
identitate internă sau externă conduce la integrare. e) Investiţie financiară sau investiţie
industrială. Mulţi oameni sunt sceptici cu privire la efectele benefice ale dezvoltării pieţei
financiare, pe care o consideră anarhică şi periculaosă asupra activitătii producţiei de bunuri şi
servicii. Poziţiile mai radicale critică efectul malefic al economiei virtuale, consideră activităţile
productiveau devenit dependente de aceasta (industria este bolnava finanţelor28)) şi din păcate
argumentele nu le lipsesc. Industria este bolnava finaţélor pentru că, întotdeauna pieţele
financiare pariază pe industrie. Dezvoltarea burselor este determinată de faptul că milioane de
indivizi, şi mii de centre de decizie sunt stimulate să cumpere titluri la societăţile comerciale cu
scopul de obţine beneficii mari. Ele devin astfel dependente de starea de sănătate a sistemului
financiar. Dar, vulnerabilitatea unui sistemului financiar în faţa şocurilor destabilizatoare depinde
de aranjamentele instituţionale care guvernează funcţionarea pieţelor fnaciare.

6.2 Riscuri specifice în colectivităţile teritoriale

Vorbind despre riscuri în viaţa economico-socială, prin raportare la poziţia factorului de decizie,
vis a vis de acestea, specialiştii le împart în două mari categorii de mare importanţă pentru
serviciile de asigurări: a) Riscuri acceptate - au de regulă un caracter speculativ, şi decurg din
voinţă şi acţiunea factorului de decizie care, în mod conştient acceptă riscul, speculând o
conjunctură cu speranţă unui câştig de putere sau de bogăţie. Atfel de situaţii generatoare de risc
sunt:
 Decizii ale puterii publice de ordin fiscal sau legislativ,;
 Starea pieţei bunurilor şi serviciilor: concurenţă, conjuncturi etc;
 Modificări de ordin structural în activitate; externalizări, asocieri etc;
 Alte cauze cu motivaţii de ordin financiar sau socio-uman.
Deci, aceste riscuri nu sunt riscuri de activitate ci sunt rezultatul unor acţiuni deliberate ale
factorului de decizie (de aceea ele nu sunt asigurabile). Trasăturile lor caracteristice sunt:
 sunt acceptate ca o consecinţă a unor alegeri conştiente, voluntare;
 sunt delimitabile adică, se poate evalua angajarea bugetară pentru fiecare acţiune, produs,
serviciu supuse riscurilor;
 sunt controlabile şi cuantificabile deoarece se poate stabili cu o exactitate acceptabilă
efectele faste sau nefaste ale producerii lor;
 se realizează în timp cu semne prevestitoare.

b) Riscuri pure (riscuri nedorite) sunt consecinţa unor evenimente întâmplătoare sau a unor
accidente nedorite. Ele pot fi puse deci pe seama hazardului, fiind efectul acţiunii subite a
unor forţe exterioare şi independente de voinţa oamenilor. Astfel de cazuri sunt: evenimente
de forţă majoră cum ar fi: inundaţii, cutremure, furtuni, sau se datorează comportamentului
uman anormal ca de exemplu: acte de vandalism, violenţe colective, război. Nu sunt excluse
şi cauze interne care ţin de slăbiciunea fiinţei umane: erori de concepţie, neglijenţă în
serviciu, nerespecarea unor norme de securitate.
Trăsăturile lor specifice sunt următoarele:
• spontaneitatea - adică, sunt imprevizibile, vin pe neaşteptate fără nici un semn prevestitor
( nu excludem premoniţia);
• sunt dificil, dacă nu imposibil de controlat datorită caracterului aleator , independent de
voinţa şi acţiunea oamenilor;
• consecinţele sunt greu de estimat – de pildă, nimeni nu se poate pronunţa asupra
dimensiunii pierderilor în caz de dezastru natural.
Din păcate, consecinţele nu sunt numai în plan patrimonial, de multe ori se manifestă şi în
plan uman. Spontaneitatea şi dificultăţile de cuantificare a consecinţelor sunt două repere
principale pentru serviciile de asigurări. Pornind de la ideia că, riscurile ce decurg din dorinţa
de mărire şi/sau de îmbogăţire a conducătorilor sunt aceleaşi, fie că este vorba de sectorul
serviciilor, fie că este vorba de sectorul privat, vom face în continuare o scurtă prezentare a
acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităţilor teritoriale,
independente de dorinţa sau voinţa oamenilor.
Acestea se pot grupa în trei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice şi riscuri sociale.
a) Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel:
a.1 Riscuri de inundaţii sunt determiate de cauze naturale, independente de voinţa oamenilor,
cum ar fi: ƒ creşterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor evenimente
anormale care se desfăşoară în amonte de localitate; ploi torenţiale, topirea bruscă a zăpezii,
ruperea unui baraj sau dig etc; ƒ regim pluviometric excesiv în zona localităţii pe perioade
scurte de timp; ƒ creşteri ale nivelului pânzei de apă freatice; ƒ ruperea unui stăvilar, baraj; ƒ
invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă). a.2 Risc de avalanşe în
zonele expuse, a.3 Risc de furtuni, uragane etc, a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie
unor cauze naturale (trăsnete), fie unor cauze umane mai mult sau mai puţin voluntare, a.5
Riscuri datorate deplasărilor/prăbuşirilor de teren ce pot fi determinate de cauze;
independente de acţiunea oamenilor (prăbuşiri de teren în zonele carstice, alunecări de
terenuri în pantă) sau datorită acţiunii oamenlor: tasări de teren şi/sau formarea de cavităţi în
vechi zone miniere (situaţia critică din zona Ocnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în
pantă datorită unor defrişări necontrolate (situaţia din judeţul Botoşani) etc. a.6 Riscuri de
seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi parametrii: cantitatea de energie
eliberată – magnitudinea măsurată pe scara Richter şi efectul distructiv asupra bunurilor şi
populaţiei – intensitatea seismului măsurat pe scara Mercalli.
b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel: b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate
din accidente care se produc în unităţile economice din zona industrială sau comercială a
localităţii Se manifestă prin explozii, emanaţii de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele
rezidenţiale învecinate ( vezi exemplul exploziilor la fabricile de artificii din Enchede –
Olanda şi Valencia – Spania). b.2 Riscul nuclear – este o trăsătură a lumii contemporane care
devine tot mai evident odată cu înmulţirea site-urilor atomice şi a deţină- torilor de tehnologii
nucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl – Ukraina care
a arătat că aria de dispersie este uriaşă (s-au atins teritorii la mii de kilometrii în Franţa,
Norvegia) iar efectele nocive asupra fiinţelor este de lungă durată. b.3 Risc de transport de
materiale periculoase; radioactive, toxice, inflamabile, etc. Se manifestă prin
explozii,incendii şi/sau infestarea solului şi a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu
şi riscurile în zonele de coastă datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea
apei. Asistăm la o internaţionalizare a riscurilor tehnologice astfel că problemele ecologice
de protecţie a mediului nu se mai pot reduce la o banală monitorizare locală a generatorului
de noxe. Specialiştii au militează consecvent pentru conştientizarea tuturor că eliberarea de
noxe, otrăvirea mediului prin activităti industriale necontrolate au efecte devastatoare în ţimp
 pe arii mult mai extinse, şi de aceea toate ţările şi în special cele bogate (şi cele mai mari
genratoare de riscuri tehnologice) trebuie să-şi concerteze eforturile pentru o planetă mai
curată. Pentru România, şi în special pentru colectivităţile umane din aglomerările urbane,
moştenitoare a unor platforme industriale ce funcţionează în regim de “avarie” pe baza unor
tehnologii poluante, problema cea mai acută, din punct de vedere al riscurilor industriale este
problema emisiei de noxe peste nivelul admis prin CMA-urile (cantităţile maxim admisibile)
stipulate în normele de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei. Este vorba în special de
platformele chimice, metalurgica feroasă şi neferoasă, materiale de construcţii etc. Este
adevărat că unităţile care lucrează în situaţii de avarie sunt cunoscute, emisiunile lor
încadrându-se în categoria “emisii controlate”, dar nu puţine sunt cazurile când situaţia scapă
de sub control (Tunu Măgurele, Baia Mare,). Mult timp de aici în colo aceste surse de emisii
poluante vor constitui probleme speciale pentru protecţia mediului în graniţele naţionale dar
uneori şi în relaţiile cu vecinii. De aceea este necesar un sistem complex de monitorizare a
triadei: emisie – meteo – imisie pentru păstratea calităţii factorilor de mediu în limite
admisibile pentru sănătatea şi viaţa oamenilor, şi un cadru reglementar adecvat.
Managemnetul calităţii factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat pentru a face faţă
tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de la sursă la sursă. El se bazează
pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii (surse de poluare), factorilor
meteorologici locali, şi calităţii aerului (imisii), ţinta principală fiind de a pune sub control
sursele de poluare. Ca atare el trebuie să dispună de un sistem de supraveghere bazat pe
reţele locale, regionale şi o reţea naţională ( şi chiar transnaţională), metode de prelevare şi
analiză a probelor, a parametrilor meteo. Urmărirea calităţii aerului în reţea locală are ca
scop: Determinarea calităţii aerului în zonele rezidenţiale şi cele industriale cu accent pe;
aportul surselor semnificative, concentraţii reprezentative pe aria supravegheată, şi în special
în zonele de concentrare a populaţiei; Atestarea respectăèii standardelor
naţionale/internaţionale de calitate a aerului (emisii – imisii); Stabilirea şi evaluarea
eficienţei măsurilor de monitorizare a surselor; Procedurile de alertă în caz de stări
catastrofice; Studiul efectelor factorilor poluanţi asupra omului şi mediului- Monitorizarea
emisiilor presupune stabiliraea potenţialului de nocivitate şi dozările în zonă. Pentru a stabili
debitele şi concentraţiile diferiţilor agenţi poluanţi
trebuie să se cunoască toxicitatea lor,proprietăţile fizico-chimice, fluxul tehnologic ce îi
generează, condiţiile meteorologice în care acţionează etc. Monitorizarea factorilor
meteorologici înseamnă; cunoaşterea clasei de stabilitate atmosferică, studierea direcţiei şi
vitezei curenţilor de aer predominanţi în zonă, gradientul vertical de temperatură în raport cu
topografia locului. Monitorizarea imisiilor se bazează pe datele furnizate de primele două
direcţii de monitorizare şi de aceea în general nu ridică probleme deosebite. De pildă, direcţia
de transport a norului poluant ese dată de direcţia vântului, viteza şi modul de împrăştiere de
turbulenţa atmosferică, iar distanţa faţă de sursă de viteza curenţilor de aer la diferite
momente ale emisiei. In cazul unei emisii instantanee, aria de răspândire şi concentraţia
poluării va depinde direct de condiţiile meeorlogice ale momentului. Pe lângă acţiunea de
monitorizare oficialităţile locale trebuie să dispună de un plan de acţiune în caz de urgenţe
(depăsiri episodice sau de lungă durată) ale cantităţilor minim admisibile şi de un sistem de
avertizare a populaţiei.
Concentraţia principalilor agenţi industriali poluanţi (în medie pe unitatea de timp)
-Dioxid de sulf (SO2)
-Particule în suspensie
-Dioxid de sulf+ particule
-Oxid de carbon(CO)
-Oxidanţi fotochim
c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglări de natură
psihologică caracteristice societăţii contemporane, cu o frecvenţă mai mare în aglomerările
urbane. Intervenţia brutală a mediului artificial urbanizat dur şi lipsit de scrupule, are efecte
nu numai asupra cadrului natural ci şi asupra psihicului uman, producând labilitate psihică,
deviaţii comportamentale care conduc la reacţii neaştepta - te ce pot să meargă până la
pierderea facultăţilor mentale. Acestea constituie în fapt, geneza întregii dimensiuni a
fenomenului infracţional care înseamnă atentat la integritatea vieţii şi proprietăţii cetăţenilor.
Aria sa de cuprindere este extrem de vastă; de la mărunte acte de hoţie şi până la fraudă
informatică şi violenţă colectivă. În acest evantai de riscuri ale vieţii cotidiene din centrele
urbane mai ales, se înscriu: fenomene deviaţionale provocate de stres, accidente de circulaţie ,
accidente sanitare etc. Sunt riscuri previzibile, dar efectele lor sunt neaşteptate şi greu de
cuantificat, mai ales când este vorba de viaţa oamenilor (de exemplu; reacţiile neaşteptate ale
elevilor americani de a-şi rezolva cu arma în mână probleme specifice vârste şi nu numai).
Riscurile sociale se împart în două grupe: delicvenţa ordinară şi violenţa colectivă. c.1
Delicvenţa ordinară înglobează toate delictele individuale sau de grup, cu grade diferite de
periculozitate cum ar fi: spargeri, furturi, violuri, tâlharii, vandalism pe căile publice, crime
etc. dar şi forme grave cum ar fi: incendii, explozii provocate, acţiuni cu caracter mafiot.
Zonele predilecte de acţiune ale delicvenţilor sunt: ™ reţelele de transport urban – de
preferinţă nodurile de convergenţă; ™ spaţiile publice – riscul este sporit în zonele cu
luminozitate scăzută sau în orele de slabă frecvenţa a circulaţiei; ™ unităţi de utilitate publică
cum ar fi: gări, autogări, centre comeciale, centre de distracţie şi sport, unităţi de alimentaţie
publică; ™ cartierele cu disfuncţii (rău famate) marginalizate. Se apreciază că delicvenţa
aparentă este direct proporţională cu numărul de locuitori, cu nivelul de educaţie şi cultură dar
credem că este influienţat şi de rigoarea legislativă. c.2 Violenţa colectivă este un fenomen
sporadic dar extrem de periculos care depinde de o conjunctură nefastă în acţiunea şi
atitudinea mai multor factori. O influienţă malefică se exercită uneori de factori interesaţi prin
procedeul de inoculare a psihozei colective centrată pe acte de violenţă şi de
vandalism.Datorită gravităţii repercursiunilor în viaţa comunităţii este nevoie uneori ca
puterea publică centrală să se substituie autorităţilor locale pentru stingerea focarelor de
violenţă, salvarea veţii şi proprietăţii oamenilor păstrarea stabilităţii comunităţii. Aceste
riscuri cu caracter social degradează capitalul de imagine al localităţii scăzând gradul său de
atarctivitate pentru întreprinzători sau nerezidenţi.
6.3 Delimitări conceptuale privind riscurile proiectelor
Atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în mod firesc problema cu
privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există posibilitatea ca, din diverse
motive mai mult sau mai puţin cunoscute, să nu-şi atingă scopul propus. Conştientizarea
pericolului presupune şi asumarea responsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat
este, starea de risc şi incertitudine este o realitate a a mediului concurenţial, instabil,
caracteristic pieţei libere. El are însă posibilitatea sa-şi aleagă calea cea mai convenabilă de
actiune şi să acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influienţei factorilor de risc. De
obicei specialiştii se ocupă cel mai adesea de anticiparea consecinţelor şi mai puţin de
identificarea cauzelor care le generează. În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu
rezultatele/efectele este o cerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale
dintre efectele utile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane
etc alocate în acest scop. Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă
economică ne permite sa afirmăm că, în evaluarea proiectelor se opereaza cel mai adesea, cu
informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resursele investitionale şi cu
estimari/sperante în planul rezultatelor proiectului. Cu alte cuvinte, la evaluarea eficienţei
unui proiect, se cunosc cu suficientă claritate şi exactitate; obiectivele şi necesarul de resurse
investiţionale, dar exista îndoieli cu privire la rezultatele aşteptate şi implicit asupra eficienţei
sale. Intrucât obţinerea efectelor se face într-un viitor incert, este imperios necesar să se
dispună de instrumente adecvate de gestiune în condiţii de risc şi incertitudine, să se cunoască
riscurile la ce ameniţă viabilitatea proiectului în diferitele sale faze de evoluţie. Teoretic viaţa
unui proiect poate fi tratată în trei stări: stare de certitudine, de risc si de incertitudine, deşi în
practică este dificilă distincţia între risc şi incertitudine.
a) Starea de certitudine este atunci când estimările sunt suficient de bine definite într-un
cadru bine delimitat, lucrându-se deci in mediu determinist. Simplitatea şi stabilitatea sunt
ipotezele care determină certitudinea. Cu cât este mai simplu şi mai stabil procesul evoluează
în starea de certitudine. Este o stare ideală dar rar întâlnită, datorită instabilitătii mediului
economic şi social în care evoluează proiectul, a ritmului alert impus de progresul tehnico-
ştiinţific.
b) Starea de risc înseamnă evoluţie într-un mediu în care este posibilă apariţia şi evoluţia, cu
o probabilitate matematică (cuprinsă într zero şi unu), a unor fenomene nedorite, datorită unor
factori, incontrolabili şi/sau greu de identificat, şi suportarea eventualelor efecte nedorite dar
posibile. Riscul poate fi definit ca “posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se
producă
fiind perceput ca o probabilitate de pierdere ataşată unui efect scontat. Fiind asociat cu o
probabilitate riscul poate fi acceptat cu măsurile asiguratorii de rigoare.
c) Starea de incertitudine înseamnă îndoială cu privire apariţia unui fenomen ale cărui
coordonate sunt necuantificabile. În certitudinea este rodul unui complex de cauze
neidentificate, sau imprevizibile ca moment de apariţie sau formă de manifestare. Uneori
chiar dacă sunt identificabile sunt foarte instabile astfel că nu pot fi evaluate probabilistic şi
nu li se poate ataşa nici o probabilitate. Cauzele incertitudini sunt independente de agentul
economic, fiind imprevizibile şi de cele mai multe ori necunoscute acestuia. Lipsa de
informaţii privind probabilitatea de apariţie a fenomenelor nedorite face imposibilă luarea
unor măsuri asiguratorii împotriva incertitudinii. Întreprinzătorii au diferite atitudini fată de
risc (aversiune, indiferenţă sau preferinţă) dar îl acceptată sau nu în urma procesului de
analiză când pun în balanţă, posibilitatea de a atinge scopul propus şi mărimea câştigurilor.
Folosind o butadă, economistul american Sharpe W spunea30) “oamenii de afaceri americani
îşi etichetează prietenii drept ”investitori” iar pe duşmani drept “speculatori” (a nu se
confunda termenul de speculator cu cel de speculant). Deşi în esenţă nu este o diferenţă
evidentă între cele două noţiuni tipologice, trebuie să spunem ca, speculatorul este privit ca un
tip aparte, uneori în sens peiorativ, el având o atitudine diferită faţă de risc în raport cu
investitorul. Dacă investitorul mizează pe un profit normal, în raport cu riscul ce şi-l asumă,
speculatorul mizează pe un profit exagerat de mare în raport cu riscul asumat. Speculatorul
acţionează, de obicei. pe termen scurt, chiar în timpul unei zile el poate să vândă şi să
cumpere acieaşi acţiune de mai multe ori. Acţiunile pentru el sun o marfă care trebuie să
aducă profit. Investitorul obişnuit are un orizont de timp relativ mare, micii acţionari deţinând
acţiuni pe durata a zeci de ani (strategia buy and hold). Speculatorul face un “arbitraj de
informaţie” – adesea beneficiind de avantaj informaţional faţă de partenerii de afaceri ceea ce
îi permite să anticipeze evoluţii pe care ceilalţi nu le întrevăd. Investitorii consideră ca
informaţiile, semnalele pieţei sunt receptate şi corect/ortodox interpretate de toţi partenerii.
Investitorul caută sa deţină un portofoliu de acţiuni stabil care să-I permită obţinerea de
venituri din dividende sau din câştigul de capital. In schimb speculatorul este interesat de
maximizarea câştigului din dioferenţă de curs între momentul cumpărării şi cel al vânzării.
Contrar aparenţelor însă, speculatorii sunt un factor de echilibru al pieţei, preluând riscuri pe
care alţii le evită şi astfel se va evita o piată înceată cu blocaje,cu redistribuirea stimulentelor
legate de risc. Orice proiect privit ca “demers specific care urmăreşte o structurare metodică şi
progresivă a unei realităţi viitoare” are ca trăsătură specifică riscul, noţiune opusă celei de
certitudine. Specialiştii afirmă că, orice activitate de tip antreprenorial se afla intr-un context
de risc sau de incertitudine iar studiul riscului trebuie orientat pe două direcţii principale31):
Gestiunea riscului respectiv: planificarea,organizarea,controlul riscului şi analiza riscului
respectiv; analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, si de probabilitate având în vedere
atit latura calitativă cit si cea cantitativă. Atât în teoria cât şi in practica economcă de
specialitate atenţia se concentrează spre identificarea factorilor de risc, găsirea metodelor
adecvate de cuantificare a riscului precum, dar şi mijloacele de contracarare a factorilor de
risc. Contracararea efectelor nefaste datorate riscurilor (stăpânirea riscului) se poate face
astfel: a) Schimbarea concepţiei proiectului pentru a-i schimba probabilitatea de succes; b)
Reformularea necesarului de resurse (modificări de volum,structură, calitate) pentru
implementarea cu şanse mai mari de succes a concepţiei iniţiale; c) Intensificarea eforturilor
pe linia identificării şi stăpânirii cauzelor de incertitudine şi risc, astfel ca sa se poată lua cele
mai pertinente măsuri de contracarare a riscului. Identificarea şi analiza cauzelor de risc este
realmente o activitate ştiinţifică creativă datorită condiţiilor specifice şi imprevizibile de
mediu în care evoluează proiectul.

6.4 Tipologia riscului proiectelor

Aşa cum s-a mai arătat, evaluarea unui proiect are trei componente de bază: studiul de piaţă,
studiul de eficienţă şi evaluarea riscului şi incertitudinii. Studiul metodic al riscului s-e
dezvoltă şi în ţara noastră şi se bazează, în primul rând, pe o structurare riguroasă a acestora,
începând cu categoriile generale şi până la riscuri specifice pe domenii. Cel mai adesea însă
evaluarea se reduce la riscurile arhicunoscute (riscul financiar), general valabile pentru orice
structură economică societate comercială, instituţie financiară. Acest mod de abordare este
însă simplificator, în condiţiile în care analiza riscului trebuie să r ăspundă exigenţelor
specifice câmpului de aplicaţie al problemei supuse studiului. Altfel, neglijarea riscurilor
specifice proiectului în sine sau domeniului în care se implementează, în cadrul studiilor de
fundamentare, se va răsfânge nefavorabil asupra viabilităţii şi eficienţei proiectului. Este
posibil ca riscul de firmă să fie identic cu cel al proiectului şi ca primă consecinţă costul
capitalurilor acesteia poate fi considerat cost de oportunitate al capitalului alocat proiectului,
dar asta trebuie constatat şi argumentat. Riscurile specifice derivă din caracterul inedit al
condiţiilor de realizare a activităţilor, sau sunt determinate de domeniul de aplicaţie al
proiectului.
Riscurile specifice proiectelor înseamnă situaţia de neîndeplinire a unuia sau altuia din
obiectivele fixate sau, mai grav, punerea în discuţie a însăşi existenţei lor. Numai specialiştii
pot găsi răspunsul adecvat cu privire la identificarea riscurilor, definirea şi localizarea
cauzelor precum şi găsirea căilor potrivite de contracarare a efectelor negative. Dar nu trebuie
neglijat faptul că este nevoie de acceptul tuturor actorilor proietului deoarece, măsuri care pot
avea o motivaţie corectă din punct de vedere al promotorului/beneficiarului de proiect , în
practică pot să conducă la tensionarea relaţiilor cu partenerii, care, în final să compromită
însuşi scopul pentru care a fost iniţiat proiectul. 1.
După frecvenţa de apariţie avem:
1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariţie mare.
1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariţie minimă
Detectarea frecvenţei şi probabilităţii de apariţie necesită o bază de date privind istoricul
producerii acestor riscuri în proiecte anterioare. Dar, se pune şi problema caraterului repetitiv
sau nonrepetitiv al riscului, fapt dificil de verificat. De aceea este periculos să vorbim de
împrejurări similare de producere a riscurilor, având în vedere dinamica condiţiilor. Deci, este
hazardat să se facă estimări numai pe baze istorice, pornind de la ideia că lucrurile nu s-au
schimbat ître timp. Conceptul de probabilitate include o doză de subiectivism, deoarece
depinde de aprecierea experţilor chemaţi să se pronunţe asupra posibiltăţii de
realizare/neralizare a unui fenomen. Reducerea acestei doze nu se poate realiza cu certitudine
printr-o tehnică anume, ci depinde de numărul celor chemaţi să se pronunţe, de experienţa lor
anterioară, de cunoştinţele lor despre proiectul în cauză. De cele mai multe ori însă, riscurile
nu sunt probabilizabile, fixarea nivelurilor fiind deci o operaţiune aleatoare.
2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea:
2.1 Riscuri neglijabile - care nu prezint ă pericol pentru eficienţă sau existenţa proiectului,
2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degardări ale obiectivelor proiectului,
sau chiar pun în discuţie anumite obiective sau însuşi proiectul. De aceia este nevoie să se
introducă o scară a gradelor de periculozitate. Aceasta nu este o operaţie standardizată ci
specialiştii oferă numai nişte orientări. De pildă poate fi considerat risc catastrofic dacă
antreează o creştere de costuri mai mare cu x %. Pentru obiective de cost consecinţele vor fi
evaluate valoric iar pentru obiective de termen în unităţi de timp. Problema devine dificilă în
a aprecia consecinţele asupra obiectivelor/specificaţiilor tehnice. Specialiştii recomandă
folosirea uno tehnici de lucru specifice; diagrame de influienţă, analiză probabilistică,
estimări Monte Carlo ş,a. Trebuie să avem în vedere constatarea că, evaluarea nivelului de
gravitate este dificil de realizat cu exactitate, mai ales în evaluarea consecinţelor globale ale
Frecvenţa de apariţie - numărul de observaţii asupra producerii riscului n proiecte anterioare
Probabilitatea de apariţie - şansele rezonabile ca realizarea lor în derularea proiectului să se
materializeze în dificultăţi reale ansamblului riscurilor (logica globală) Faţă de logica
individuală acum pot să apară fenomene de compensare dând naştere la compromisuri (o
consecinţă puternică asupra unui obiectiv este compensată prin valori mai slabe la alte
obiective cee ce induce compromisul)
3. După gradul de controlabilitate avem:
3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinţei/dorinţéi factorilor responsabili cee ce presupune
un grad mărit de controlabilitate, 3.2 Riscuri subite - independente de voinţa factorilor
responasbili ceea ce le face greu de controlat Controlul are în vedere în primul rând,
conservarea totală sau parţială a riscului sau acoperirea faţa de risc prin externalizare/transfer
de risc sau partaj de resposabilităţi şi/sau a costurilor şi pagubelor cu partenerii. Managerul de
proiect poate să decidă păstrarea (conservarea) anumitor riscuri în răspuderea sa, cu luarea
unor măsuri de prevenire, partajarea cu alţi actori ai proiectului, sau acoperirea lor financiară:
tehnici de asigurare, contracte de garanţie, ş,a.
4. După gradul de detectabilitate/ percepere33) avem:
4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne prevestitoare specifice,
sau despre care se ştie, cum apar şi cum se manifestă, din experienţe anterioare. Nu este
exclus nici fenomenul de premoniţie în detectarea riscurilor.
4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariţie este necunoscut şi nu au semne
prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea proiectului. Această
structurare este necesară pentru a stabili atitudinea responsabililor şi tipurile de acţiuni de
prevenire şi stăpânire a riscului. In cazul riscurilor detectabile este necesară o atitudine
anticipativă şi dinamică care se traduce prin aplicarea de acţiui preventive de evitare a stărilor
de risc, de protecţie a obiectivelor pentru limitarea pagubelor în az de producere. În cazul
riscurilor nedetectabile este vorba de o atitudine statică, de asteptare care cnstă în acţiuni de
urmărire şi audit, folosirea de tehnici de simulare a stării de risc. Cu cât un risc este mai
nedetectabil problema trebuie rezolvată “la cald”, nefiind posibil de anticipat, în caz de
producere trebuie să se acţioneze rapid şi în regim de urgenţă (cazul cutremurelor,
inundaţiilor). Lipsa instrumentelor de detecţie poate să conducă la abateri de costuri sau
termene. Având experienţa proiectelorctrecute este obligatorie crearea de proceduri şi
instrumente de detecţie. Cu toate acestea uneori probabilitatea de detecţie este nulă sau
necesită sisteme costisitoare de detecţie care nu se justifică la nivel de proiect. Ca atare,
 costurile procedurilor de detecţie trebuie să se judece vis a vis de costurile de slăbiciue sau de
urmărire, fiind o problemă de optimizare sau de compromis. 5. După efectele produse
(consecinţé) se pot structura pe domenii sau zone afectate astfel că riscurile pot să coducă la:
Capacitatea actorilor proiectului de prevedea apariţia riscului în ciclul de viaţă al
proiectului, a sesiza şi reacţiona la semnele prevestitoare, înainte ca proiectul să fie afectat.
ƒ insatisfacţia beneficiarilor proiectului;
ƒ demotivarea intervenanţilor;
ƒ degradarea de bunuri;
ƒ degradarea imaginii de firmă;
ƒ degradarea sau chiar punerea în discuţie a obiectivelor proiectului;
ƒ întreruperea sau abandonarea proiectului.
De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care pot să pună, în
discuţie însăşi existenţa proiectului. Deasemenea ele sunt cel mai greu de prevăzut şi
stăpânit, având conseciţe şi asupra promotorului de proiect.
6. După originea lor - riscurile sunt determinate de:
6.1 Riscuri de ţară (pays – debuche) este consecinţa instabilităţii politice, gradului de
îdatorare, nivelul cotaţiilor (ratingul de ţară). Riscuri de ţară – sunt riscuri politice care depind
de coerenţa politicii guvernamentale, calitatea gestiunii macroeconomice, datoriile externe etc.
Evaluarea riscului de ţară se face de agenţii internaţionale specializate al căror cuvânt
cântăreşte greu în decizia investitorilor, străini mai ales, de a susţine sau nu un proiect.
6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract,
6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slăbiciuni, producţie/tehnologie
riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanţe juridice şi/sau reglementare – intervenţii
amestec administrativ, volatilitatea cadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce
obligă la modificări ale specificaţiilor iniţiale ale proiectului.
6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale, dificultăţi manageriale,
inadaptare la cultura organizaţiei etc.
7. După natura lor riscurile pot fi:
7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producţiei, a dificultăţilor de transfer
tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei,
6.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, de solvabilitate actorilor;
furnizori,antreprenori,clienţi etc.
Cauza principală este penuria de resurse sau de mijloace financiare. Dar lipsa de capital trebuie
tratată nuanţaţ deoarece putem avea una din următoarele situaţii:
a) Penurie generalizată respectiv, lipsă atât de resurse interne (proprii) cât şi de resurse
externe care să permită finanţarea proiectului, b) Penurie structurală care înseamnă o
repartizare neadecvată a resurselor pe capitole, pe destinaţii de cheltuieli.
b) Cazurile cele mai frecvente sunt:
supradimensionarea activelor fixe în detrimentul capitalului de lucru,
subdimensionarea unor capitole de cheltuieli considerate minore cum ar fi: alocarea de resurse
pentru contracarea influienţei negative a factorilor perturbatori în implementarea proiectului,
supradimensionarea unor capitole de cheltuieli cu altă destinaţie decât activitatea de bază
c) Lipsă de mijloace financiare necesare stingerii obligaţiilor faţă de finanţatorii proiectului care
este şi mai condamnabilă dacă este rezultatul unei politici financiare greşite cum ar fi.
Capitalizare neadecvată, supradimensionarea părţii alocată dividendelor din profitul proiectului
în detrimentul rezervelor pentru investiţii .
Riscurile financiare se bucură de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor datorită rolului pe
care componentan financiară îl are în viaţa proiectului. Angajarea oricărei afaceri este judecată
cu precădere prin viabilitatea sa financiară. Pentru finanţator cunoaşterea riscului financiar este
hotărâror în acceptarea sau respingerea unui proiect. Din punc de vedere al gravităţii sunt patru
categorii de risc financiar:
c.1 Riscul de scădere a rentabilităţii – risc de diluare care înseamnă o crestere a profitului
inferioară sporirii capitalului,
c.2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanţare necesară păstrării
poziţiei de piaţă,
c.3 Riscul de insolvabilitate,
c.4 Riscul de faliment Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităţilor economice.

6.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de disponibilitate la momentele

oportune, birocraţie, slabiciuni umane ce ţin de natura umană cum ar fi: lipsa de pregătire şi/sau
experienţă, lipsă de interes în pregătire şi/sau perfecţionare profesională, fluiditatea mişcării
personalului, birocraţia. Circulaţia mare a personalului, la nivelul unei firme denotă, în
majoritatea cazurilor, lipsa unor stimuli motivaţionali: materiali sau morali. În aceste condiţii,
personalul cu un nivel de pregătire ridicat – profesioniştii ataşaţi mai mult profesiei decât locului
de muncă sunt cel mai expuşi tentaţiei de a părăsi firma, dacă consideră că satisfacţiile lor morale
şi/sau materiale nu sunt pe măsura aşteptărilor. Birocraţia – ca formă de manifestare a unei
activităţi nesatisfăcătoare poate fi factor de risc în următoarele moduri: prin creearea de reguli de
conduită noi”originale” în relaţiile cu partenerii de proiect (furnizori, antreprenori etc), aplicarea
unor logici personale în cadrul relaţiilor de conlucrare cu partenerii. Trebuie să subliniem că
pentru proiectele de cercetare care sunt cele mai nesigure şi, în raport cu proiectele industriale
sau de amenajare teritorială sunt de talie mică şi relativ ezoterice pentru persoane din afara
sistemului, factorul uman este esenţial. Recunoaşterea calităţilor de cercetător, a experienţei
profesionale constituie cel mai adesea cheia succseului sau insuccesului unui proiect de cercetare
6.4 Riscuri organzaţionale – determinate de fluienţa procesului decizional sau a raporturilor
ierarhice,
a) Riscuri manageriale – incoerenţă în caietul de sarcini, inabilităţi sau lipsă de informare/cultura
managerială, indisponibilităţi de resurse,
b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricţii administrative probleme de întocmire şi
derulare a contractelor,
c) Riscuri comerciale – determinate de cerinţele pieţéi, de concurenţă dar şi de proasta gestiune a
stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică, insuficient argumentată,etc
8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea: ™ Riscuri latente, ™ Riscuri apărute - în curs,
™
Riscuri trecute 9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate
10. După puterea de acţiune: cu acţiune limitată, intremediare şi riscuri majore. Riscurile pot fi
structuirate şi în funcţie de capacitatea managementului proiectului de a le stăpâni care este la
rândul ei caracterizată de arsenalul de mijloace şi tehnici de care dispun managerii pentru a evita
apariţia riscurilor şi/sau de a limita consecinţele. Se mai pot judeca şi după capacitatea de a le
pilota respectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme de risc şi
incertirudine.
11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem:
a) Riscuri legate de investiţie – se referă la depăşiri de cheluieli de investiţii, efecte economice
nefaste datorate întârzierilor în execuţie, sau datorate unor riscuri tehnologice,
b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se referă la sursele externe,
c) Riscuri legate de exploatare - sunt legate de modul de stăpânire asupra costurilor de
producţie/funcţionare şi se evaluează prin analize de sensibilitate.Putem avea influienţe directe
(costuri de productivitate) sau indirecte (costuri induse). Stăpânirea costurilor depinde foarte
mult şi de gradulde flexibilitate a lor. O rigiditate a funcţiunii de cost poate compromite imaginea
de piată. Riscurile de exploatare a proietcului pot avea şi cauze externecunm ar fi de pildă;
influienţéle de mediu.
d) Riscul de inflaţie care sunt de două feluri: fără repercursiuni valutare în preţurile de vânzare
sau în costuri şi aceasta depinde de concurenţă (preţuri predeterminate) sau de tehnologia folosită
fluctuaţii de preţ care provoacă o mare diversitate de efecte de preţ în funcţie de impactul asupra
variabileleor de legătură.
e) Riscuri financiare şi de trezorerie sunt legate de finanţare şi îşi au oriignea în insuficienţa
fondurilor proprii
f) Riscuri de piaţă pot fi generate de variaţia volumului sau preţului de pe piaţă piaţă şi care pot
pune în dificultate proiectul fie ca execuţie fie ca exploatare,

6.5 Structura riscurilor specifice proiectelor

Practic toate riscurile cu impact economic la nivel de proiect pot fi grupate în trei grupe: riscuri
de ţară, riscuri de proiect (de exploatare, de trezorerie, de rentabiliatae) riscuri financiare – legat
de finanţare. Acestea însă se pot grupa în funcţie de periada afectată din ciclul de viată al
proiectului
6.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvestiţionale
Etapa de pregăţire a proiectului (preinvestiţională) se caracterizează prin specificul acţiunilor
derulate; se definesc activităţile ce compun proiectul, resursele necesare, actorii şi competenţele
lor în cadrul proiectului, se identifică factorii interni şi externi de influienţă. O analiză coerentă a
riscurilor specifice acestei etape conduce la următoarea proiecţie:
A. Riscuri a căror geneză se află în stabilirea specificaţiilor de proiect şi care pot avea cauze
interne sau externe,
1) Riscurile de natură internă ce pot influienţă procesul de definire a specificaţiilor de proiect
constau în:
Imprecizie în definirea activităţilor - este determinată, în special de faptul că, în această etapă se
operează cu informaţii nu foarte precise.
Cauzele pot fi multiple, ca de exemplu:
• din lipsă de timp, de informaţii analiza se bazează pe logica cutiei negre “studiul intrărilor şi
ieşirilor”;
• existenţa mai multor alternative tehnologice sau constructive conduc uneori la deruta
specialistului, la acţiuni şovăielnice;
• conţinutul exact al unor activităţi, durata lor sunt influienţate de desfăşurarea ulterioară a
procesului;
• lipsă de experienţă anterioară în proiectarea sau execuţia unor activităti, dorinţa de a finaliza
mai multe activităţi deodată;
• ambiguitate în definirea unor obiective de calitate, toleranţă, durabilitate, fiabilitate, mentenanţă
etc sau neînţelegerea lor de executatnt;
• modificări frecvente de specificaţii determniate de resursele disponibile ale momentului;
• modificări frecvente de competenţe şi responsabilităţi pe parcusul implementării determinate
de schimbări instituţionale. Lipsă de logică (incoerenţă) în caietul de sarcini al proiectului.
Aprioric nimeni nu poate garanta de la început coerenţa perfectă între obiectivele şi mijloacele
proiectului. Dar în acelaşi timp trebuie să fie făcută distincţie între competenţă, onestitate
profesională şi morală pe de-o parte şi lipsă de scrupule şi incompetenţă pe de-altă parte.
Comanditarii, abuzând de poziţia lor vis a vis de proiect, au tendinţa de a limita excesiv
mijloacele în raport cu obiectivele fixate, iar pe de altă parte rsponsabilii cu execuţia au tendinţa
de a-şi creea spaţiu de manevră pentru a fi protejaţi de eventualele dificultăţi ce pot să apară pe
parcursul îndeplinirii sarcinilor ce le revin şi după care sunt apreciaţi şi judecaţi.
În consecinţă, sunt şanse sporite ca schimbul de informaţii sa fie fals. Pokerul
transacţional ca efect pervers al “transparenţei uşilor deschise” încearcă să elimine blufurile şi
costurile supra - dimensionate.
Printre cauzele de incoerenţă amintim:
ƒ necorelarea bugetului cu obiectivele fixate;
ƒ optimism exagerat în fixarea termenelor;
ƒ prevederi de calitate prea ambiţioase în raport cu posibilităţile;
ƒ supraestimarea performanţelor resurselor angajate.
Riscuri tehnice şi de exploatare (d`industrilaization). În cazul riscurilor tehnice este vorba de
problema ca execuţia unui produs/lucrare să fie strict determinată de folosirea numai unei
anumite tehnologii sau a unor prescripţii tehnice. În ceea ce priveşte riscul de industrializare
este vorba de a fi în situaţia de a nu se putea trece la producţia de serie decât în urma unor
modificări de substanţă în proiect şi pentru care nu s-au prevăzut resursele necesare.
Cauzele apariţiei acestor situaţii nedorite ar fi:
o subestimarea complexităţi tehnice a produsului/lucrării;
o alegerea unor procedee noi de lucru care condiţionează obiectivele de performanţă;
o schimbarea “din mers” a unor soluţii tehnologice chiar parţial realizate, caurmare a
apariţiei pe parcursul implementării proiectului, a unor procedee noi de execuţie care pot
să conducă la modificarea costurilor sau fiabilităţii;
o combinarea soluţiilor tehnologice sau de excuţie ceea ce poate să conducă soluţii
originale ce pot creea executanţilor dificultăţi insurmontabile.
Nestăpânirea proceselor de evoluţie şi control a proiectelor. Calea cea mai simplă de
preântâmpinare a acestor situaţii este de a se angaja firme specializate în consultanţă (savoir-
faire).
Deasemenea, a alegerea procedurii adecavte de elaborare-implementare, schimbul corect de
informaţii, respectarea angajamentelor pot limita acest risc.
2. Riscuri externe la stabilrea specificaţiilor de proiect sunt generate în special de relaţiile cu
mediul, cu piaţa sau sunt reglementare. Riscurile de piaţă sunt generate în special de
îmbătrânirea comercială a produsului (obsolescenţă) care, la rândul său, poate fi determinată
de:
ƒ erori de apreciere asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţ
ƒ erori de apreciere a reacţiei concurenţei. Riscurile reglementare derivă din:
o necuoaşterea exactă a prevederilor legale în domeniu
o incertitudine asupra intrării în vigoare a unor reglementări în domeniu.

RISCURILE SPECIFICE FAZELOR PREINVESTITIONALE LA ESTIMAREA

RESURSELOR SI MIJLOACELOR LA ELABORAREA SPECIFICATIILOR
PROIECTULUI DE IDENTIFICARE SI DEFINIRE A RESURSELOR DE
DISPONIBILITATE A RESURSELOR NECESARE RISCURI INTERNE RISCURI
EXTERNE INCOERENTA INTRE CAIETUL DE SARCINI SI POSIBILITATI
DIFICULTATI IN ELABORAREA SI URMARIREA PROIECTULUI
Imprecizie in definirea activitatilor
Cauze: - cunoaştere imperfectă, negociere indirectă (poker tranzacţional); riscuri inevitabile
Cauze: lipsă de timp; nefixarea unor responsabilităţi; lipsă de experientă; ambiguităţi în
definirea obiectivelor interdependeţe ale unor activităţi cu alte activităţi ulterioare lor .
Forme de manifestare: Optimism exagerat; supraestimarea posibilităţi; ambiţii de performanţa,
necorelare într :resurse şi specificaţii
Forme de manifestare: analiza pe logica “cutiei negre”, şovăială/ derută în alegerea soluţiilor
tehnologice/constructive, neînţelegerea unor obiective, necunoaşterea exactă a conţinutului unor
activităti
- Riscuri ale contextului organizaţiei; nivelo scăzut de stăpânire a know how-ului; dificultăţi la
folosirea procedurilor de elaborare/urmărire şi în trensmiterea informaţiilor; pertinenţa
reactivitătii; schimbări frecvente de responsabilităţi; revizuiri frecvente
RISCURI TEHNICE SI DE INDUSTRIALIZARE
Forme de manifestare: Riscuri tehnice: condiţionarea realizării proiectului de o anumită
tehnologie/specificaţie sau de un anumit executant Riscur de industrializare: dificultăţi în
trecerea de la prototip/serie zero la producţia curentă (de masă)
Cauze; subestimarea complexităţii produsului; supraestimarea calitătii resurselor; nestăpânirea
tehnologiei sau obsolescenţa acesteia; bricolaj tehnologic defectuos; reviziuirea unor
ctivităţi/sarcini fărărespectareatuturorspecificaţiilor
PREVIZIUNI COMERCIALE ERONATE OBSOLESCENTA COMERCIALA A
PRODUSELOR Aprecierea greşită asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţei, sau a reacţiei
concuremţei; Schimbări rapide pe piaţă; apariţia de noi produse concurent/substitut;
Modificarea imprevizibilă a unor factori consideraţi stabili
RISCURI REGLEMETARE PRIVIND UNELE SPECIFICATII ALE PROIECTULUI
Riscul modificării nedorite ale unor specificaţii/resurse sau pieţe datorită unor modificări
neprevăzute ale legislaţiei;necunoaşterea exactă a conţinutului unor reglemtări; incertitudine în
legătură cu intrarea în
IDENTIFICARE SI DEFINIRE ERONATA A RESURSELOR NECESARE
Cunoştinţe imprecise şi/sau incomplete privind necesarul,structura, calitatea a noilor resurse
Incoerenţă între resurse; 0 tehnologie nouă necesită o logistică nouă, formarea personalului de
exploatare, etc
RISCURI REGLEMENTARE PRIVIND RESURSELE NECESARE
Resurse umane: legislaţia muncii, durata de activitate, reglementări interne privind munca
Echipamente: grad de periculozitate, securitate, etc.
DEFINIREA ERONATA A POTENTIALULUI PRODUCTIV PREVIZIONAT
Necunoaşterea sau ignorarea performanţelor de fiabilitate/disponibilitate a resurselor necesare
Interpretarea greşită a antrenamentului (kaizen, creştere în cadenţă) Coordonare defectuoasă,
subestimarea problemelor de organizare
GESTIUNEA ERONATA A CONFLICTELOR DE INTERESE
Dificultăţi în previzionarea resurselor disponibile, politici de prezervare, absenţa unor proceduri
de arbitraj. Elaborate de tip; capacitate infinită, subscriere la asigurare, gabegie, etc

B. Riscurile în procesul de stabilire a necesarului de resurse. pot fi grupate în două categorii:

3.1 riscuri în procesul de identificare şi definire a resurselor necesare, care pot fi cauzate de
restricţii interne şi/sau externe de ordin reglementar şi juridic, sau de o slabă sau incoerentă
cunoaştere a interdependenţei dintre anumite resurse.
3.2 riscuri referitoare la disponibilitatea resurselor prevăzute ce pot izvorî din probleme de
coordonare a resurselor pe şantier, supraestimarea procesului de învăţare mânuire a unor resurse
noi, intensitatea preocupărilor de ameliorare a calităţilor şi/sau consumurilor, necunoaşterea
curectă a calităţii şi/sau performanţelor unor resurse etc.

6.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare Analiza riscurilor în această etapă prcum şi a
metodelor de protecjare/ acoperire (Risk analysis and mitigation) porneste de la studiul
caracteristicilor tehnice ale proiectului, actorii execuţiei, parametrii exogeni,în principal
macroeconomici susceptibili sã afecteze sumele neceasre finanţãrii în aceastã etapã.
Practic trebuie sã se gãseascã rãspuns la trei întrebãri:
1. În ce constau aspectele tehnice ale unui proiect? tehnologiile de lucru aplicate; detalii privind
costurile de realizare; planificarea realizãrii. De aici se degajã trei riscuri specifice majore:
riscul tehnologic, riscul de depãşire a costurilor şi riscul de depãşire a termenelor (de întârziere).
1.1 Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de noutate tehnologicã.
Investitorii se simt mai în siguranţa dacã tehnologia a fost probatã în alte proiecte, folosirea unei
tehnologii probate fiind o condiţie de a se acorda un împrumut ne garantat (a recours limite)
deoarece defectele tehnologice au impact semnificativ asupra costurilor de investiţii şi nu existã
metode standard verificate de preîntâmpinarea unei asemenea situaţii. Chiar în cazul unor
tehnologii verificate existã un risc de incompatibilitate atunci când acestea sunt asamblate sau
bricolate arbitrar, plecându-se de la ideia cã, douã tehnologii verificate, prin combinare nu pot
conduce la o tehnologie nouã verificatã. Este nevoie de autoritatea experţilor pentru a certificarea
ansamblul tehnologic şi nu a fiecărui echipament component în parte.Protecţia de risc tehnologic
se asigurã în primul rând prin garanţii din partea constructorului şi dacã acestea sunt sau nu
acceptabile şi realizabile.
1.2 Riscul de depãsire a costurilor ( risque de sur cout/cost overruns risk) Construcţia proiectului
trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pe fiecare lucrare: fundaţii, terasament,
zidãrie, echipamente, ş.a. trebue sã se compare sumele avansate de constructor cu estimãrile
consilierilor experti. Originea depãşirilor de costuri poate fi: subestimarea costurilor cu
echipamentelor sau a lucrãrilor pe şantier modificãri ale specificaţiilor din proiect, fie pentru a
se corecta erori de concepţie, fie pentru a se îmbunãtãţi performanţele instalaţiilor.

RISCURI SPECIFICE FAZEI DE REALIZARE A PROIECTULUI

DESCOPERIREA TARDIVA A PROBLEMELOR
DIAGNOSTIC ERONATSOLUTII NEADECVATE
- Acceasul este determinat de natutra riscului; Informaţiile interne, de regulă sunt disponibile dar
nu excelează prion acurateţe, oportunitate, formă sau suport, informaţiile externe sunt
satsfăcătoat=re dar cel mai adesea sunt foarte scumpe, - Informarea în acest stadiu trebuie privită
ca o condiţie sine qua non a unei rectivităţi la risc eficace.
DIN PRELUCRAEA INFORMATIILOR
ACCES TARDIV LA INFORMATII
In procesu de tgrecere de la informaţia brută la informaţia rafinată, datorită sursei de informaţii,
analiza prin mandatari, contextul care incita, sau nu la o bună prelucrare a informaţiei
IMPORTANTA (supra/subestimare) ACORDATA PROBLEMELOR
Alegere greşită de model pentru explicare, raportul; cauze aparente – cauze profunde, efectul
conjugat al mai multor cauze conduc la efecte diferite în funcţie de conjunctură, mai multe cauze
pot conduce la acelaşi efect
LOGICA LOCALA
Reportarea problemelor asupra altor actori, luare de decizii în absenţa actorilor importanţi,
întârzierea soluţiilor adecvate pentru că ar da naştere la conflicte de muncă
LOGICA INDICATORILOR
Acţiuni dictate pe baza valorii indicatorilor primiţi
CREEAREA DE NOI REGULI (BIROCARTIE)
Pentru rezolvarea aceloraşi probleme ,in general, experienţa şi profesionalismul actorului
industrial (iniţiatorul) poate duce riscul datorat primei cauze la valori rezonabile ce nu pot depãşi
10% din valoarea investiţiei.. Consecinţele depãşirilor de cheltuieli sunt, pe de o suplimentarea
de fonduri, iar pe de altã parte creşterea dobânzilor generatã de aceastã suplimentare.
1.3 Riscul de întârziere (risque de retard/delay risk) conduce,pe de o parte prin cresterea nevoii
de finanţare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte prin întârzierea intrãrii în
exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelor fatã de furnizori şi de clienţi.
Întârzierile pot fi generate de o greşitã estimare a duratelor de execuţie sau din slãbiciuni ale
furnizorilor sau subcontractanţilor. Se poate acţiona prin misiuni de experţi pentru a se identifica
acei furnizori şi/sau subcontractanţi dubioşi judecându-se aptitudinile lor de a-şi îndeplini
misiunea în cadrul proiectului. Întârzierea în execuţie poate fi legatã şi de obţinerea autorizaţiilor
administrative cum ar fi autorizaţia de construcţie. Acoperirea riscului de întârziere este
simultanã cu cea de depãşire de costuri şi se fac prin alocaţii de risc fie de cãtre constructor, fie
de garant (acţionari). Pentru finanţator acoperirea cea mai radicalã este garanţia de credit din
perioada de construcţie. Existã şi posibilitatea de împãrţire a riscului între acţionari şi
împrumutãtor prin crearea unei linii speciale de credit pentru a finanta eventualele depãşiri sau
întârzieri pe durata execuţiei. Este vorba de linie stand-by (Stand-by Facility) unde modalitãţile
de finanţare sunt negociabile în funcţie de termenii şi condiţiile de finanţare (Term Seet) de
soliditatea financiarã a proiectului. De regulã se pune în joc o linie de stand-by pentru o sumã
predeterminatã (10% din costul proiectului) finaţatã fie de acţionari fie de acţionari şi bancã.
Partajul riscului între constructori şi împrumutãtor este de cea mai bunã tradiţie pentru proiecte,
constructorii fiind cei mai avizaţi sã-şi asume riscurile de depãsire de costuri sau de duratã.
Raportarea riscurilor la constructor trebuie fãcuta prin contractul de construcţii, tipic fiind
contractul ”cle en main” . In acest caz faza de recepţie este marcatã prin teste de performanţã
pentru a constata dacã instalaţiile rãspund specificaţiilor din proiect şi prezintã bunã funcţionare
pe termen mediu şi scurt. Prin asta trebuie sã înţelegem ca aceste teste nu se fac cinci minute ci
pot sã dureze uin an doi eliminând orice încercare de înselãciune. Pentru a se asigura respectarea
angajamentelor de cãtre constructor, finanţatorul sau actionarii neconstructori pot fixa penalitãţi
(Liquidated Domages) fie pentru întârzieri fie pentru nerespectarea performenţelor contractuale.
Plafonul penalitãţilor este destul de important, mergând pânã la 20-30% din valoarea lucrãrilor
(Europa) şi de 4045% (SUA).
2) Care este capacitatea antreprenorului de a-şi respecta obligaţiile? Încã din faza de
fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct de vedere tehnic cât şi financiar.
Nu este normal de pildã ca o societate cu o cifrã de afaceri de cca 10 mil.lei sã execute o lucrare
de câteva miliarde deoarece primul eveniment neprevãzut va conduce la încetare de platã.
Riscurile în acest caz sunt: 2.1 Risc de realizare. Construcţia unei instalaţii implicã concepţie şi
execuţie. Concepţia (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puţin cunoscut)este
legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuţie) depinde de profesionalismul
constructorului de tipul instalaţiei fiin foarte dificil de estimat. Ca metodã de acoperire se
recomandã studierea realizãrilor anterioare ale constructorului la acelaşi tip de instalaţii ceea ce
englezii denumesc “track record” al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine
în completarea riscului de concepţie, în sensul de tehnologie. 2.2 Risc de credit(credit risk)
înseamnã evaluarea capacitşãţii financiare a constructorului de a face faţã plãţilor eventualelor
penalizãri.Regula generala este de adossees (back to back) a clauzelor contractelor de execuţie
sau de furnizare. Pentru aceasta trebuie sã se cunoascã riscul de credit pe fiecare furnizor şi
constructor. Pentru acoperirea de astfel de riscuri, respectiv plata eventualelor penalitãţii,
finanţatorii pot impune Perfomance Bonds (titlu de performanţã) emise de bãnci acceptate cu un
rating acceptabil. 2.3 Risc de interfaţã (Project management Risk).este generat de
intercondiţionarea dintre diferiţi executanţi pe şantier, fiecare responsabil pentru partea lui de
lucrare şi ca atare pot fi într-un continuu conflict. Este un risc ce derivã din coordonarea
executanţilor sau din incoerenţa între clauzele diferitelor contracte de execuţie. Preântâmpinarea
se poate face prin analize antefactum pentru a identificã eventualele anomalii ce pot lua naştere.
Soluţia cea mai simplã este de a desemena un antreprenor drept coordonator de lucrãrii “le
maître d`ouvrage” care trebuie sã aibã capacitate financiarã şi experientã necesarã acestui rol,
respectiv de a-şi realiza partea de lucrare dar şi de a coordona munca celorlalţi. 2.4 Risc de
subcontratctanţi (risque de sous-traitance/sub-contratcing risk) este riscul luat de titularul de
contract când trateazã lucrãri în subantreprizã şi poate fi privit ca un risc de credit pentru
subcontratctant (vezi expunerea societãţii de proiect faţã de constructor(risc de credit). El nu
implicã direct pe promotorul proiectului.
3. Care sunt parametrii macroeconomici ce pot influienţa aranjamentul financiar al unui proiect.
Riscurile financiare în faza de construcţie poate avea drept cauze: indexarea costurilor de
construcţie, dobânzile şi ratele de schimb. 3.1 Riscul de indexare/actualizare a costurilor
proiectului. Pe parcursul fazei de construcţie, calendarul încasărilor în devize constante este
previzibil, fiecare încasare fiind actualizată după o formulă stabilită în contract. Riscul provine
din posibilitatea ca indicii de actualizare a costurilor construcţiei să crească mai repede faţă de
cei prevăzuţi şi mărească sumele de rambursat. Metoda cea mai simplă de acoperire a riscului de
actualizare este încheierea de contracte care să nu prevadă actualuizări. Altfel spus, prin acest tip
de contract, constructorii îşi asumă în totalitate riscurile inflaţiei. În general,
supracosturile legate de creşteri imprvizibile ale preţurilor datorate indicilor de actualizare sunt
acoperite prin liniile de finanţare “stand-by”.
3.2 Risc de variaţie a ratei de schimb valutar. Acest tip de risc apare în cazul când în contractele
de execuţie sunt prevăzute plăţi în devize diferite faţă de cele ale datoriei. Este cazul proiectelor
care necesită echipamente sau mâna de lucru ce nu sunt disponibile în ţara în care se realizează
investiţia. Acoperirea acestui tip de risc se poate realiza prin fixarea unei parităţi maxime. 3.3
Riscul de dobândă – se datorează posibilităţilor de modificare a dobânzilor pe perioada de
construcţie

6.5.3 Riscuri specifice fazei operaţionale

Cea mai frecventă problemă ce apare în peioada de exploatare este legată de capacitatea
beneficiarului investiţiei de a exploata în mod corespunzător instalaţia, adică dacă este capabil să
atingă nivelul de performanţă stabilit fără a depăşii costurile planificate. De cele mai multe ori
atingerea performanţelor este posibilă cu supracosturi, care îşi au originea fie într-o proastă
gestionare a bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creştere a preţurilor
materiilor prime.
1. Riscul de depăşire a costurilor: Investitorii trebuie să facă faţă la două tipuri de costuri: interne
şi externe. Riscul datorat proastei gestiuni a costurilor poate să provină din sumele datorate cu
titlu de difernţe contractuale de subantrepiză de exploatare. Există două metode de acopeire a
riscului de depăşire a costurilor: subordonarea acestora şi impicarea acţionarilor. Subordonarea
costurilor de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă să
finanţeze aceste costuri. Soluţia finanţării supracosturilor poate să nu convină tuturor
acţionarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredinţarea ansamblului de exploatare unei alte
societăţi în contrapartida unei remuneraţi fixate în avans. Cel care exploatează poate fi chiar unul
dintre acţionari, ceea ce lui îi permite, în conformitate cu angajamentul luat, să beneficieze
singur de eventualele creşteri ale productivităţii.
2. Riscul de aprovizionare: Noţiunea de aprovizionare variază de la un caz la altul. Astfel
proiectele de investiţii se pot clasifica în trei mari caategorii: ƒ proiecte care nu depind de una
sau mai multe materii prime şi proiecte de infrastructură (autostrăzi, transport în comun); ƒ
proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului); ƒ proiecte care necesită o
aprovizionare specifică. Riscul de aprovizionare se analizează în raport cu capacitatea
ansamblului de furnizori de a-şi respecta angajamentele. În special proiectele manufacturiere
sunt în totalitate dependente de furnizoriide materii prime. Practic nu există mijloace fiabile de
acoperire a acestui tip e risc cu excepţia unei practici din ce în ce mai întiâlnite în ultimul timp:
obţinerea de la acţionari a unui angajament de producţie minimă în momentul începerii
exploatării. Această metodă însă generează un risc de credit asupra acţionarilor garanţi. Pentru a
nu se ajunge la astfel de situaţii, băncile creditoare cer adesea să fie efectuate analize ale
potenţialului de producţie şi ale profilului de producţie pe care infrastructurile respective le pot
atinge. Totodată mai apare şi problema locului în care este amplasată instalaţia care necesită
folosirea unei anumie materii prime. Astfel, dacă există cazuri în care cel ce exploatează poate
să-şi aleagă furnizorul de materii prime, nu aceeaşi este şi situaţia în care dependenţa de un
anumit furnizor sau anumite materiale ar genera costuri suplientare de transport. De asemenea
poate exista riscul ca din diferite motive, furnizorul să nu poată livra materiile prime la timp. În
acest caz se pot încheia contracte de tipul “put or pay” adică “livrează sau plăteşte”, prin care
furniyorul este obligat să plătească o sumă înregistrată în avans dacă nu are posibilitatea să
livreze la timp materialele.
3. Riscul de frecvenţă: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructură, nu implică noţiunea de
producţie ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă eeste frecvenţa utilizatorilor şi
preţul plătit de aceştia. Analiza proiectelor de servicii se fundamentează în general pe studii de
elasticitate a frecvenţei în raport cu preţul serviciului. O metodă des întâlnită e aceea de a
mandata un grup de experţi să analizeze evoluţia frecvenţei utilizatorilor în funcţie de anumite
nivele de tarif şi de a furniza cele mai realiste previziuni. Metoda este riscantă deoarece, dacă e
vorba de un serviciu nou, introdus într-o anumită zonă, se poate ca noii utilizatorii să nu fie prea
receptivi şi frecvenţa anticipaată să nu se atingă în perioada studiată. O soluţie de acoperire a
acestui tip de risc ar fi să se ceară acţionarilor să garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă,
începând cu punerea în funcţiune.
4. Riscul de volum şi preţ (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivel satisfăcător de
activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze bunurile/serviciile la un astfel de
nivel al preţurilor încât să poată fi acoperite atât cheltuielile de exploatare ale liniei de fabricaţie
cât şi ratele ce trebuie plătite pentru rambursarea creditului. Sunt situaţii în care riscul de
comercialozare al produselor poate afecta proiectul dar şi situaţii când contractele de vânzare
sunt încheiate încă înainte de obţinerea producţiei. În ultimul caz, chiar dacă accesul pe diferite
pieţe este asigurat rămâne de analizat şi acoperit riscul de preţ.
5. Riscul de forţă majoră - este cauzat de evenimente neprevăzute şi ca atare este greu de
preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului. În categoria riscurilor de forţă
amjoră se includ şi acele situaţii în care furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar
anumiţi clienţii sunt absolviţi de obligaţiile lor contractuale în urma apariţiei unei situaţii
neprevăzute şi incontrolabile. O metodă de acoperire a acestui tip de risc constă în acordarea de
indemnizaţii suplimentare pentru proiectul respectiv. Situaţia ideală constă în adoptarea aceloraşi
clauze de forţă majoră în toate contractele. Astfel, furnizorii vor trebui să găsească o sursă
alternativă de aprovizionare a proiectului dacă în sursele lor de originare a intervenit un caz de
forţă majoră iar clienţii vor trebui să găsească o soluţie pentru acoperirea întregii cantităţi
stabilite în contract.
6. Riscul politic: Reticenţa investitorilor de a intervenii în ţări aparţinând aşa numitor zone de
risc are două principale argumente: instabilitatea economică generală a ţării şi posibilităţile
unilaterale de decizie ale autoriaăţilor locale. Atât riscul de aprovizionare cât şi cel de
comercializare sunt adesea strâns legate de situaţia macroeconoomică şi politică a ţării gazdă.
Într-o ţară instabilă din punct de vedere economic şi politic apar două tipuri de ric: de non-
convertibilitate a monedei locale şi de non-transfer. Non-convertibilitatea presupune
imposibilitatea de a trasforma moneda locală în devize stăine pentru a efectua plata datoriilor iar
non-transferul este cauzat de imposibilitatea de a scoate dintr-o ţară fondurile necesare pentru
rambursare băncilor străine.
7. Riscul legislativ: Cunoaşterea contextului juridic este o condiţie indispensabilă la demarare
unui proiect şi presupune o arie largă de întindere: legislaţie fiscală, drept bancar, dreptul
asigurărilor, legi şi reglementări specifice sectorului de activitate. Legislaţia fiscală reprezintă un
domeniu foarte vast iar instrumentele sale variază în funcţie de natura juridică a investitorului şi
a creditorilor, de naţionalitatea lor,de structura capitalului deţinut precum şi de acordurile
bilaterale încheiate între ţările de provenienţă. De aceea consultarea permanentă a unor jurişti cu
renume care să aparţină ţării în care a avut loc investiţia este de mare importanţă. Riscul de
evoluţie sau modificare a reglementărilor în vigoare este greu de evaluat sau de acoperit. O
situaţie ideală ar fi aceeea, ca în cazul unui proiect de mare anvergură să se obţină din partea
autorităţilor locale garanţii de menţinere în vigoare a legislaţiei. Pentru a analiza posibilitatea de
a investi, un om de afaceri va lua în calcul rata de amortizare, riscurile asociate cu realizarea
investiţiilor şi costul atenuării lor.În identificarea riscului, investitorul va acorda atenţie evaluării
gradului de stabilitate politică, socială şi economică şi a celor de natură financiară. Totuşi, există
posibilitatea ca investitorul să fie luat prin surprindere de riscurile de natura legislativă şi
normativă. Unul dintre principalele riscuri de sorginte legislativa este reprezentat de restricţiile
referitoare la dreptul de proprietate al străinilor, restricţie ce poate fi impusă de guvernele unor
state în dorinţa de a limita sau exclude investiţiile străine în anumite zone. Aceste restricţii sunt
frecvente în domenii strategice: producţia de armament, mass-media, transporturi şi utilităţi
publice. De asemenea, monedele care circulă în ţările ce formează noile pieţe sunt deseori
convertibile doar intern, fiind obiectul unor restricţii în privinţa parităţii. Astfel de restricţii vor
îngrijora investitorii străini din cauza limitării posibilităţii de a se retrage dintr-o afacere, sau de
a-şi retrage investiţia şi profitul la o rată de schimb ce nu reflectă realitatea, ea fiind stabilita de
către stat.
Exista şi situaţii când statul gazdă impune investitorului să solicite aprobări guvernamentale în
vederea repatrierii profitului, capitalului sau sumelor provenite din vânzări, sau, poate cere ca
investiţia să rămână în ţară pentru un anumit interval de timp, pentru a descuraja investiţiile pe
termen scurt, fapt ce ar putea conduce la sprijinirea investiţiilor pe termen lung, care ar asigura
creşterea economică. Orice astfel de restricţii referitoare la repatriere vor limita prezenta
investitorilor pe acea piaţă. O categorie defavorizată este reprezentată de deţinătorii minoritari de
acţiuni, cărora legislaţia le oferă protecţie limitată. Drept rezultat, concepte precum dreptul de
preemţiune nu sunt prezente totdeauna şi oamenii de afaceri pot risca situaţia ca societatea în
care au investit să desfăşoare afaceri care să-i defavorizeze pe acţionari. În plus, de cele mai
multe ori, legislaţia omite conceptul de “fraudă asupra minorităţii” care permite unui investitor
individual să solicite conducerii companiei altă decizie decât cea care l-ar prejudicia neloial.
Îndatoririle managerilor companiei sunt deseori insuficient de bine formulate cu privire la
persoanele faţă de care au obligaţii sau, de multe ori este imposibil să se demită un manager
înainte de expirarea mandatului. De aceea este foarte important ca investitorul să fie satisfăcut de
managementul companiei în care îşi propune să investească. Investitorul trebuie sa fie de
asemenea conştient că, într-un număr de ţări cu economie în tranziţie, legislaţia prevede
restituirea proprietăţilor către persoanele care le-au deţinut înainte de a fi naţionalizate. De
asemenea, este bine de ştiut dacă statul respectiv este în măsura să asigure compensaţii în cazul
restituirii unei proprietăţi. Riscurile referitoare la forţă de munca sunt şi ele o problema pentru
investitorii străini, deoarece legislaţia ţărilor în tranziţie este favorabilă personalului angajat,
comparativ cu reglementările din ţările industrializate. Aceste legi limitează dreptul de a
concedia angajaţii, stabileşte programul de lucru şi prevăd dreptul la greva. Aceste norme,
precum şi mişcările sindicale active, pot crea neplăceri serioase investitorilor. Incertitudinile de
natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în tranziţie ca rezultat al deselor modificări ale
actelor normative cauzate de nevoia de adaptare la economia de piaţă. Neplăcerile pot proveni şi
din partea oamenilor legii, neexperimentaţi sau cu o moralitate îndoielnică, care sunt puşi să
decidă uneori în condiţiile existentei unor reglementari neclare. De asemenea, investitorii pot fi
îngrijoraţi din cauza faptului c ă anumite avantaje oferite de noile reglementari pot fi anulate prin
apariţia altor acte normative.
6.6 Direcţii de prevenire a riscurilor proiectelor

Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice, strategiile de
prevenire şi combatere sun în general aceleaşi dar cu eficacitate diferită. De pildă în etapa de
construcţie organizarea reacţiei prompte la risc este prinipalul antidot de prevenire a efectelor
nefaste. Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune acţiuni de pregăţire şi
coordonare a viitoarelor activităţi, în ipoteza că sunt dezavantajate de şansă şi ca atare
fundamentarea lor se va face pe baza unor scenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de
elaborare a proiectului are la bază două direcţii principale de acţiune: îmbunătăţirea informării şi
externalizarea riscului. Pentru aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi de bani, şi nu
există certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă un compromis
între o bună dominare previzionară a riscului şi o bună organizării a reacţiei la apariţia efectelor
nefaste a riscului a) Îmbunătăţirea informării este problemă serioasă deoarece, în majoritatea
cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanşarea proiectului de toate informaţiile
necesare. Calitatea, volumul şi pertinenţa informaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se
îmbunătăţesc pe măsura avansării lucrărilor. De aceea lansarea proiectului este un proces bazat
pe ipoteze de lucru, mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea de a
determina expunerea la riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului de informare a
coordonatorilor. Dar acestă preocupare este dorită pe tot parcursul implementări, în special
atunci când se pregătesc dosarele tehnice necesare luării unor decizii importante pentru proiect
sau când se fac analize asupra pilotajului. Este posibilca să apară activităţi de căutare de noi
informaţii ceea ce ar conduce la modificarea structuii proiectului. Îmbunătătirea nivelului de
informare se poate realiza prin: descompunerea activităţilor în lucrări elementare, extinderea
consultării chiar la nivele inferioare, rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de
seamă scrise la reuniuni care să implice mai profund toţi actorii implicaţi,etc. b) Externalizarea
riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printro clară definire a riscurilor pe care şâ le
asumă promotorul/proprietarul proiectului şi a celor care se pot transfera altor actori; furnizori,
subcontractori, proiectanţi etc. Cu aceştia trebuie să se stabilescă regului precise altfel
răspunderea poate fi diluată iar asigurarea de risc iluzorie. De obicei anumite lucrări se execută
de către terţi pe bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini,
unde sunt net definite specificaţii privind calitatea, costul, termenele de execuţie, coerente din
punct de vedere tehnic şi economic. De reţinut că actorul coordonator (proprietarul sau persoana
fizică sau juridică investită special) are anumite obligaţii; punerea la dispoziţia executanţilor a
specificaţiilor de lucru, aproduselor, eliberarea resurselor,etc, care dacă nu sunt respectate sau
este exonerat prin cauze contractuale leonine asigurare în faţă riscurilor este incertă existând
condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea. Deci, nu este suficient să apelezi la parteneri
de înalt profesionalism, ci trebuie ca toţi contractanţii să-şi respecte obligaţiile contractuale.
Organizarea reacţiei la risc – înseamnă capacitatea managerului de a modifica rapid definiţia
proiectului, pentru a ţine cont de noile informaţii care pot să pună în discuţie ipotezele de lucru
ce au stat la baza programării curente. Aceste ipoteze vizează resursele disponibile, volumul
lucrărilor, legăturile dintre acestea, termenul de execuţie al proiectului sau al unor ansambluri de
proiect. Modificările pot duce la întârzieri fără consecinţe semnificative, în special dacă nu
vizează activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna execuţie a întregului proiect. De aceea
trebuie organizată reacţia promptă prin: implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de
prelucrare prin excepţie a informaţiilor, etc care să asigure o identificare rapidă a riscurilor,
implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor. Organizarea reacţiei trebuie să
dea răspuns la întrebări de genul: se poate riposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie
şi pot fi mobilizate, cum şi când trebuie reacţionat, ce obiective trebuie privilegiate etc.

REACTIVITATE PRIN MODIFICAREA DEFINITIILOR PROIECTULUI

REACTIE PRIN ANTICIPARE (LA RECE) - Actualizarea conţinutului lucrărilor - Actualizarea
rezervelor de resurse
REACTIE PRIN ADAPTARE (LA CALD) - modificăi de proiect -
Suprapunere/suprimare de activităţi - Modificare activităţi critice - Creare de noi activităţi -
Revizuire obiective - modificări de resurse - resurse de interne - resurse externe
ORGANIZAREA REACTIVITATII
REACTIVITATE ORGANIZATIONALA - Capitalizarea know how - Implementare
structura de proiect - “ proceduri circ.inforamţiilor, de planificare de
actualizare a informaţiiolr,etc

a) Reacţia prin modificări în definiţia proiectului. Proiectul poate fi modificat sub

presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţii disponibile. Responsabilii de proiect
pot aduce modificări corective pentru a da un răspuns satisfăcător mai puţin problemelor ce se
anticipeaza cât problemelor neaşteptate. Reacţia prin modificare a proiectului poate fi;
anticipativă (la rece) sau adaptivă (la cald), deşi această împărţire este oarecum arbitrară deoraec
anticipările de cele mai multe ori conduc la adaptare
 b) Reacţia prin anticipare (la rece) are în vedere că anumite lucrări îndepărtate pot fi
influienţate cu ocazia execuţiei unor lucrări mai recente. Noile informaţii disponibile pot pune în
discuţie alegerea de noi condiţionări cea ce ar conduce la o nouă programare a lucrărilor viitoare.
Pe de altă parte, programarea proiectului se bazează pe anumite ipoteze de disponiobilitate a
resurselor, a echipamentelor. Şeful de proiect are interes să asigure periodic prezervarea acestora,
mai ales că privit pe perioade mai lungi acestea pot fi împărţite între diferite proiecte.
Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie previzională, deoarece faţa de
momentul prezervării la data când trebuie utilizate şi disponibilităţile şi nevoile pot fi diferite.
Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile decizii nu mai au coerenţă
vis-à-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai mare latitudine în alegerea
răspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute.
c) Reacţie prin adaptare în funcţie de abaterile constatate înseamnă reajustarea -
obiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul datelor este acceptat de toţi factori; ™ datele
jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea duratei finale, ™ nivelele de calitate
admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate prin caietul de sarcini dar numai dacă sunt
acceptate de client, ™ costul proiectului poate fi revizuit în sensul creşterii. Dacă reviziurea de
obiective va conduce la eşec este de preferat să se modifice specificaţiile proiectului şi/sau de
resurse mobilizate. Acţiunea asupra specificaţiilor presupune modificări în lista de lucrări, a
legăturilor dintre ele, a conţinutului lucrărilor, suprapunerea mai multor lucrări critice permite
reducerea întârzierilor dar implică cel mai adesea ca lucrările-amonte să generează informaţii
pertinente, eliminarea unor lucrări “accesorii” în măsura în care nu pun în cauză finalitatea
proiectului, adăugarea anumitor lucrări suplimentare dacă astfel se asigură o mai bună
administrare a riscuilor majore identificate pe parcursul execuţiei, schimbarea conţinutului unor
lucrări de regulă se abandonează un procedeu, o tehnologie nouă în favoarea uneia cunoscute,
Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse suplimentare pentru a se respecta
obiectivele de termen, cost sau calitate: resurse interne (ore suplimentare, munca în zile
nelucrătoare legal, personal suplimentar de la alte servicii sau proiecte etc), sau resurse externe
(în măsura competenţelor primite se poate apela la subcontractări, interimari etc).
d) Reactivitate organizaţională – pentru a face faţă riscului nu este suficient să se pună la
punct proceduri de identificare şi limitare ci, în egală măsură trebuie luate măsuri de adaptare a
sistemului pentru a face faţă unor intervenţii rapide. Puterea de reacţie se bazează pe
următoarele: Formarea unei competenţe colective în materie de gestiune a riscului prin
implementarea de programe de formare a unei culturi comune (vocabular, principii
metodologice, documente stanbdard, sisteme informatice etc) şi o bună capitalizare a
cunoştiinţelor (savoir faire – know how). Implementarea unei adevărate structuri de gestiune de
proiect care să dispună de un grad de autonomie şi o liberatate de decizie, ceea ce ar permite
detectarea rapidă a problemelor şâ rezolvarea lor corectă f ără a fi nevoie de arbitrajul nivelelor
ierarshice superioare, detecţia şi urmărirea riscurilor face obiectul unor proceduri particulare.
Implementare unor procedee fiabile de circulaţie rapidă a informaţiilor prin combinarea reţelelor
clasice; ascendente descendente, transversale, şi folosirea de mijloace informatice performante.
Aceste informaţii pot fi brute sau prelucrate în optica diagnosticului sub formă de tablou de bord,
punând problema alegerii indicatorilor cei mai pertinenţi şi a modului de interpretare a lor.
Implementare unei dinamici de grup prin incitaţii diverse care să întărească coeziunea grupului,
astfel că interesul fiecăruia să coincidă cu interesul grupului iar acesta să corespundă interesului
general al intreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

Ionita, I., Vasilescu, I., Botezatu, M., Radu, V. Studiu de fezabilitate pentru fundamentarea
eficientei proiectelor de investitii, ASE, 1993.
Negoescu, G. Risc si incertitudine in economia de piata. Editura Alter ego Cristian, Galati,
1995. investitii, ASE, 1993.
Topala, E. Fezabilitate si restructurare. Editura Semne, Bucuresti, 2016.
Stoian, M., Ene N. Practica gestiunii investiţiilor Editura ASE, Bucureşti, 2012
Stoian, M. Pilotajul proiectelor de investiţii în administraţia publică, Editura Economică, col
Administraţie publică, Bucureşti, 2011.
Topala, E. Fezabilitate si restructurare. Editura Semne, Bucuresti, 2016.
CURS Gestiunea investitiilor Prof.univ.dr. Marian STOIAN 2019