Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
spre lumină, spre frumos îşi pretinde drepturile ei. Nu există om care să nu-şi întoarcă cu
emoţie gândurile spre anii copilăriei.
Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor şi trăirilor intense de
unde ne extragem esenţa continuităţii pentru a putea supravieţui obstacolelor vieţii.
Poate cea mai puternică armă împotriva răutăţilor adânc înrădăcinate în inimile
oamenilor este copilăria. Inocenţa care însoţeşte această vârstă surprinde mereu prin surâs
şi candoare. În sufletul unui copil este atât de multă speranţă şi dragoste încât rănindu-l i-
am omorâ surâsul.
Jocul oricât de ciudat ar părea este indispensabil, fiind asemănător cu mâncarea şi
apa fără de care oamenii nu ar putea trăi.
“Omul nu este întreg decât atunci cand se joacă” 1, spunea Schiller, iar pentru un
copil sănătos jocul este tot atat de necesar dezvoltării lui multilaterale, ca şi lumina
soarelui.
Pornind de la caracterizarea făcută de Edouard Claparede copilului, putem spune
că acesta este” o fiinţă a cărei principală trebuinţă este jocul(…)
Această trebuinţă spre joc este ceva esenţial naturii sale.”2
Potrivit definiţiei, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală, fără finalitate
practică şi căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei el are
importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului. Psihologia şi pedagogia
secolului trecut a recunoscut faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci şi
modul prin care adulţii îşi manifestă liber “copilul din ei”. Jocurile pe calculator, filmele
de desene animate sau povestirile fantastice nu reprezină altceva decât aspectul de
marketing al reîntoarcerii jocului în atenţia tuturor.
În psihologie jocul este folosit ca mijloc de investigaţie, dar şi ca procedeu
terapeutic, atât pentru copii şi adolescenţi, cât şi pentru adulţi. Psihodrama şi ludoterapia
1
Chircev, A. - “Psihologia copilului preşcolar” Editura
Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1966
2
U. Schiopu: - “Psihologia Copilului”, Editura Didactică şi pedagogică 1967, pag 96
sunt doar două direcţii de succes, fundamentate pe importanţa jocului în viaţa oamenilor
şi pe valenţele pozitive ale practicării acestuia.
Jocul copilului trebuie îndrumat de către adult, fără ca spontaneitatea copilului să
fie stingherită.
Pentru copil, jocul este distracţie, este învăţătură, este muncă, mijloc prin care se
educă, mijloc eficient de cunoaştere a lumii înconjurătoare, a înţelegerii matematicii , a
educării limbajului, etc.
Jocul este mişcare , explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,
exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales plăcere. Esenţa jocului este reflectarea şi
transformarea , pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare.
Jocul nu este numai o simplă distracţie, ci, prin joc, copilul descoperă şi lumea şi
viaţa, într-un mod accesibil şi atractiv, o cercetează , o prelucrează şi o transformă în
învăţare, în experienţă personală. De aceea, în timpul jocului , copilul desfăşoară o
variată activitate de cunoaştere.
1.3.2 Jocuri traditionale
Copilul este o fiinţă a cărui trebuinţă fundamentală este jocul. Această tendinţă
spre joc este ceva esenţial naturii sale. Orice acţiune ludică este pentru copil generatoare
de plăcere şi oferă un izvor inepuizabil de impresii care contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor sale despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă caractere, deprinderi,
înclinaţii, aspiraţii.
Jocul este o anticipare şi pregătire în vederea depăşirii dificultăţilor pe care le
ridică viaţa, iar copilăria ne este dată pentru a face exerciţii de adaptare la problematica
vieţii. Copilul trăieşte concomitent în lumea dorinţelor, a capriciilor şi a jocurilor sale şi
în lumea adulţilor care este una a obiectivităţii şi a limbajului logic.
Iată câteva jocuri tradiţionale:
Plăcerea de a umbla desculţ, după o iarnă lungă, era irezistibilă, aşa încât
copiii îşi lepădau încălţămintea cu mult înainte ca părinţii să le-o încuviinţeze. Atunci
când vremea se încălzea şanţurile se zvântau, lăsând pe fundul lor un strat de tină, şi
începeau jocurile cu tină ale băieţilor.
Unul dintre cele mai îndrăgite jocuri de acest gen erau popinteul.
Popinteul se confecţionează cu grijă, din tină cât mai moale. El are forma unui cuib, cu
fundul foarte subţire şi bine netezit cu apă, se face cruce peste el, se ridică cu ambele
mâini şi se zice
„Popinteu de la Ineu
Dacă nu-i tuna
Dracu te-o lua!”
Popinteul se aruncă cu putere, cu gura în jos, pe o cărare netedă şi suficient de
lată. Discuţiile sunt întotdeauna destul de aprinse până să se stabilească „a cui popinteu o
tunat mai tare”. Jocul se completează adesea cu operaţiunea de confecţionare a unor
figuri zoomorfe de tină, din cele mai diverse ca înfăţişare, dar preferându-se aproape
întotdeauna modelarea boilor deoarece aceştia (prin coarnele lungi) pot fi mai uşor
recunoscuţi. In duminicile din postul Paştilor nu se organiza horă, cu toate acestea tinerii
îşi petreceau timpul împreună, organizând diverse jocuri în gospodăria unuia dintre ei. Se
alegea de regulă o gospodărie cu mai multe clăi (jirezi) de paie unde pe vreme bună se
juca mingea la paie. Mingea se confecţiona din păr de animale provenit în timpul iernii
de la ţesălat, umezit şi apoi presat în mâini, dându-i-se forma rotundă. Se formau două
echipe, una la aruncatul mingii, cealaltă sta ca ţintă la şira de paie. În faţa clăii de paie un
băiat din echipa „se stat” se ferea spre a nu fi lovit cu mingea de un altul din schipa
adversă, care arunca de la o anumită distanţă. Cel nimerit ieşea din joc, cel care a nimerit
continua. Echipa care arunca trecea la stat dacă din echipa adversă rămânea vre-un
membru neatins de minge.
Un alt joc se numea cu mingea pe lungu, cu reguli asemănătoare, în general,
jocul de oină, care antrena un număr mai mare de tineri. Fetele mici jucau mingea la
perete. Pe un perete se bătea mingea, potrivit unor figuri impuse de anumite reguli, fără a
o lăsa să atingă pământul. Tot fetele, mai ales de vârstă şcolară, jucau o variantă de şotron
numită aici de-a şcoala. Pe o suprafaţă plană şi bătătorită din curte sau din uliţă se trasau
şapte pătrate dispuse în cruce, având latura în jur de 50 - 80 cm fiecare şi denumirea a-
ntâia, a doau, a treia, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. Un ciob de ceramică, cel mai
adesea provenit dintr-o ţiglă sau oală apartă trebuia aruncat pe rând cu mâna, după
anumite reguli în fiecare dintre pătratele „şcolii”, apoi scos afară prin loviri cu piciorul,
de regulă jucătoarea deplasându-se într-un picior. Dacă o jucătoare greşea lăsa locul
alteia care relua executarea figurilor din momentul în care ea însăşi a greşit. Câştiga fetiţa
care termina cel mai repede executarea tuturor figurilor impuse de regulile jocului.
În timpul iernii se practicau în familie şi în şezătoare jocuri de cameră
organizate de copii, sau la care participau cu plăcere şi părinţii. Unul dintre acestea era
pipăşitul, un joc instructiv care dezvoltă simţul de observaţie şi contribuie la cunoaşterea
de către copii a tuturor familiilor din sat.
Consta dintr-un dialog-ghicitoare de felul:
„- Pipaş, pipaş
- Unde-l mânaşi?
- La celălalt capăt de oraş!
- Ce-ţi căpătaşi?
- Un pipăşoi, o pipăşoaie, un pipăşuţ şi două pipăşiţe (adică un bărbat, o
femeie, un băiat şi două fete).
- În care parte de oraş? (întrebare ajutătoare)
- În Gureţ! (sau o altă uliţă a satului).”
Până la urmă se ghicea familia respectivă. În felul acesta copii cunoşteau foarte de
timpuriu pe toţi locuitorii satului cu atât mai mult cu cât o bună parte din comentariile
despre cele întâmplate în viaţa satului se desfăşurau în prezenţa lor. În zilele când se
sfărâma porumb (se îndepărtau boabele de pe ştiuleţi) copii mici se jucau cu cocenii,
construindu-şi din ei colibe, fântâni, ţarcuri, în timp ce asultau poveştile bătrânilor ce se
îndeletniceau de obicei cu aceste treburi. Tot pentru distracţia copiilor mici, bunicii sau
părinţii jucau cu ei gaia sau moara. La gaie jucătorii îşi aşezau mâinile una deasupra
celeilalte, cea de sus prinzând între degete pielea celei de jos. Coloana de mâini trebuia
balansată ritmic, pe verticală, fără ca vreuna să se desprindă, în timp ce se spunea:
„Piţigaie, gaie
Ce duci în copaie?
Un picior de oaie
Cine ţi l-a dat?
Popa din alt sat!”
Câştigau jucătorii care reuşeau să rămână ultimii în joc. La moară participau
doi jucători, foarte adesea un adult şi un copil. Unul dintre jucători ţinea moara,
suprapune în cruce două degete alăturate (de obicei arătătorul şi degetul mare) de la o
mână peste aceleaşi degete de la cealaltă mână astfel ca să lase între ele o deschidere care
se poate mări sau micşora. Morarul deschide moara îndepărtând degetele, jucătorul al
doilea introduce repede degetul mare în moară şi îl scoate înainte ca morarul să-l prindă.
În timpul acesta se poartă următorul dialog:
„- Deschisă-i moara?
- Deschisă.
- Căţeluşa-i acasă?
- Nu-i acasă.”
Dacă morarul îl prinde pe cel care vine la moară se schimbă rolurile şi jocul continuă
până ce participanţii se plictisesc.
A, e ,i, o, u,
Chitulă-te tu!
Eu m’am chitulatu,
În coamăru su’ patu,
Mama m’o aflatu,
Tata m’o ‘mpuscatu.
Ana, bana
Totonia,
Sia via,
Cumpania,
Siva, naca,
Tica, taca,
Aer, vaer…vum!
Plângi, plângi,
Balegă de mânzu
Iapa fuge,
Mânzu suge.
Când plânsul copilului se termină cu râs:
Râs cu plânsu
Balegă de mânzu.
La ramăşaguri
Hai pe la rămasu,
Pi unu câne grasu:
Nie - chelea de vânzare,
Ţie – carnea de mâncare.
Apucand unul mâna altuia, înainte de a-l lovi cu ea peste gură, o scutură zicând:
Măi Ioane,
Cacaboane!
Ce-ai mâncatu
De te-i umflatu?...
Şepte chite ş’-unu chitoiu,
Ş’-un c….de pitâgoiu.
Colindareţilor
Colindă, colindă,
Bagă iapa ‘n tindă
Ş’o leaga de grinda!
Lunei nouă, când se iveste pe cer:
Ploauă, ploauă,
Mâţălea oauă:
Oauăle ’s clocite,
Mâţăle ’s belite.
sau
Luni
Oameni-s nebuni,
Marţ’
Oamenii-s sparţ’,
Miercuri
Oamenii fac cercuri,
Joi oamenii-s moi,
Vineri
Oamenii-s tineri,
Sâmbătă
Bagă pe mânecă,
Duminecă
Scotu de pe mânecă.
Gâstelor
Şolimindriţă frumoasă,
Învaţă-m’-a coasă!
3
Johan Huizinga, Homo ludens, Ed. Humaitas, Bucureşti, 2007, p. 12
4
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 2, Ed. Artemis, Bucureşti 1995, p. 179
5
Herbert Spencer, Principes de psychologie, Paris, 1875, p. 665 apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de
copii
6
Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii, Ed. Excelsior, Timişoara, 1994, p. 11
bătrânului. Autorul sintetizează viaţa omului ca pe o combinaţie a trei factori, de
egală importanţă: Iubirea, Jocul şi Înţelepciunea.
7
Johan Huizinga, op.cit., p. 17
8
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p 251 apud Ivan Evseev,
Jocurile tradiţionale de copii
9
Ivan Evseev, op.cit., p. 13
Prin cântec, joc, mimică şi gesturi, copilul ia contact cu mediul înconjurător,
străduindu-se să-l cunoască, să şi-l apropie sau să-l domine. Dorinţele, bucuriile,
supărările, impresiile, toate şi le exprimă prin intermediul acestui folclor cu funcţii
multiple.
În psihopedagogia modernă, jocul este asimilat ca o evidenţă în procesul de
formare şi dezvoltare a personalităţii umane. Comparat la un moment dat cu
activitatea onirică, prin infinitatea de elemente de simbolice cu care operează,
dar şi prin beneficiile care decurg din funcţia hedonică ce trasează una din
punţile de legătură între cele două activităţi ale psihicului uman, jocul, ca şi visul,
creează universuri în care se descriu, se conturează, se afirmă tendinţe şi valori,
se exprimă şi se satisfac trebuinţe şi nevoi. Diferenţa majoră între activitatea
ludică şi cea onirică ar consta în aspectul conştient al jocului, faţă de cel
inconştient al visului. Altfel, complexitatea imaginilor mentale, percepţiile reale
sau deformate, saturaţia senzitivă (cu ritmuri şi tempouri care nu se supun legilor
realităţii), frecvenţa lipsă a scopului, lipsa cenzurii şi respingerea a tot ceea ce
este neconform cu unele norme pe care copilul nu le-a asimilat, relevă faptul că
un „copil este o fiinţă care se joacă şi nimic altceva” 10, jocul fiind o emanaţie, o
modalitate de expresie a unui psihic normal, asemeni visului.
Pentru copil, aproape orice activitate este un joc, care pune în practică
funcţii, pe care mediul social în care evoluează, prin solicitudinea adultului care îl
fereşte de contactele prea dure cu realitatea, le-ar fi lăsat neutilizate. Marele
psiholog şi pedagog Edouard Claparède consideră că prin joc, copilul ghiceşte şi
anticipează conduitele superioare; pentru copil, jocul este muncă, este binele,
este datoria, este idealul vieţii. Prin joc fiinţa sa psihologică poate să respire şi
poate să acţioneze. Jocul declanşează în copil potenţe latente, virtuale, asimilate
dar neconştientizate, pe care le dezvoltă şi le combină, într-o activitate care se
structurează şi pe care o coordonează în consens cu aspectele particulare ale
personalităţii sale.
Limbajul ludic
1. denumirile jocurilor;
2. numele personajelor din scenariul ludic;
3. numărul, vârsta şi sexul jucătorilor;
4. configuraţia terenului de joc;
5. formaţia (dispunerea) jucătorilor;
6. timpul, anotimpul jocului;
7. locurile de joacă;
8. ritmul jocului;
9. textul rostit sau cântat în timpul jocului cu elementele sale
componente;
10. acţiunile (mişcările, gesturile) ludice;
11. jucăriile (obiectele ludice, ludemele);
12. destinatarul real sau ireal al acţiunilor ludice.
Paparuda
Caloianul
20
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p. 122
21
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2002, p. 251
22
Mihai Pop, op.cit., p. 125
23
Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 155
După spusele lui Mihai Pop, că „datele reale ale cercetătorilor nemijlocite ne
arată că, de fapt, nu avem de-a face cu simple jocuri de copii rămase din
obiceiurile părăsite de cei maturi, ci cu obiceiuri ale căror practicare întreaga
colectivitate este vital interesată, dar pe care din motive rituale precise, le
practică tinerii şi copiii”24, nu se poate afirma că aceste obiceiuri erau jocuri, dar
din punctul de vedere al copiilor erau simple jocuri, însă practicate cu seriozitate,
pentru că era o onoare pentru ei ca adulţii să le supravegheze jocul cu o aşa
mare atenţie şi să acorde aşa o importanţă acestora. Maturii colectivităţii
vegheau cu grijă la transmiterea obiceiului de la o generaţie la alta, copiii fiind
principalele personaje cărora li se încredinţa această tradiţie. Copiii ştiau că este
un ritual sacru care trebuia îndeplinit, însă tot ca pe un joc îl luau, cu toate că
respectau anumite reguli şi norme care, evident, le făcea plăcere.
Prin aceste rituri agrare, considerate de copii jocuri, aceştia au posibilitatea
să experimenteze cu adevărat trăirile şi sentimentele din viaţa adulţilor; „primind
să facă parte dintr-un grup de joc, copilul a acceptat un anumit cod ludic ca
într-un contact social”25.
Atât în jocurile tradiţionale de copii, cât şi în riturile şi în ceremoniile religioase ale
celor mari, abundă simbolurile elementelor naturii şi spiritelor tutelare ale stihiilor, ceea
ce face ca acestea să aibă o rădăcină mitică comună.
Concluzii
24
Mihai Pop, op.cit., p. 127
25
Jean Chateau, op.cit. p. 193, apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii
d) jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare
pe care şi-o creează;
e) scopul jocului este acţiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă imediat
jucătorului dorinţele sau aspiraţiile proprii;
f) prin atingerea unui asemenea scop, se restabileşte echilibrul vieţii
psihice şi se stimulează funcţionalitatea de ansamblu a acesteia.
BIBLIOGRAFIE