Sunteți pe pagina 1din 90

Facultatea de Drept, Universitatea din București


2019-2020

Cursul cu steluțe

Drept roman. Teoria obligațiilor

– Anul I, semestrul II –

Prof. univ. dr. Emil Molcuț

Redactat și compilat de Octavian M.


Lucrarea de față este rezultatul compilării și editării prelegerilor susținute de dl
prof. univ. dr. Emil Molcuț (căruia îi revine întregul merit științific), fiind redactată în scop
pur educațional și necomercial. Este destinată viitoarelor generații de studenți ai Facultății,
indiferent de titularul cursului. Titlul I și primele două capitole ale Titlului II au fost reeditate
și completate dintr-o lucrare mai veche.

Legendă
Cu privire la regulile de redactare, ideea principală a paragrafului este bolduită, iar,
atunci când este cazul, ideea secundară este subliniată. Dacă există mai multe asemenea idei,
regula se va aplica în mod corespunzător. Termenii în latină, id est principia, actiones,
exceptiones et cetera (adică principii, acțiuni, excepțiuni și altele), sunt marcați prin scris
italic și traduși între paranteze (unde se găsesc și exemple ori explicații suplimentare predate
la curs). [Comentariile între paranteze pătrate aparțin redactorului, fie pe baza discuțiilor de la
curs, fie pentru alte conexiuni]

2
INDEX

Titlul I. Succesiuni

Capitolul I. Generalități

Capitolul II. Succesiunea ab intestat


§1. Categorii de moștenitori legali
§2. Reforma pretorului
I. Bonorum possesio unde liberi
II. Bonorum possesio unde legitimi
III. Bonorum possesio unde cognati
IV. Bonorum possesio unde vir et uxor
§3. Reformele imperiale

Capitolul III. Succesiunea testamentară


§1. Formele solemne de testament
I. Testamentul calatis comitiis
II. Testamentul in procinctu
III. Testamentul per aes et libram
A. Mancipatio familiae
B. Testamentul per aes et libram public
C. Testamentul per aes et libram secret
§2. Formele nesolemne de testament
I. Testamentul nuncupativ
II. Testamentul pretorian
III. Testamentul militar
§3. Testamenti factio
I. Testamenti factio activa
II. Testamenti factio pasiva
§4. Instituirea de moștenitori
I. Condiții de formă
II. Condiții de fond
§5. Substituirea de moștenitori
I. Substitutio vulgaris
II. Substitutio pupillaris
III. Substitutio quasi pupillaris

3
Capitolul IV. Succesiunea deferită contra testamentului
I. Dezmoștenirea
II. Officium

Capitolul V. Dobândirea moștenirii


§1. Categorii de moștenitori
I. Heredes sui et necesarii
II. Heredes necesarii
III. Heredes voluntarii (extranei)
§2. Acceptarea moștenirii
I. Formele acceptării moștenirii
A. Cretio
B. Pro herede gestio
C. Nuda voluntas
II. Condițiile acceptării moștenirii
III. Efectele acceptării moștenirii
A. Confuziunea patrimoniilor
B. Ius abstinendi
C. Beneficium inventarii
D. Separatio bonorum
E. Dobândirea dreptului de proprietate
F. Collatio bonorum
§3. Repudierea moștenirii

Capitolul VI. Sancțiunea moștenirii


I. Moștenirea civilă
II. Moștenirea pretoriană

Capitolul VII. Legate și fideicomise


§1. Legatele
I. Condițiile de formă
A. Legatul per vindicationem
B. Legatul per damnationem
C. Legatul per praeceptionem
D. Legatul sinendi modo
II. Condițiile de fond
§2. Fideicomisele
I. Fideicomisul obișnuit
II. Fideicomisul de familie
III. Fideicomisul de ereditate

4
Titlul II. Obligaţiuni. Partea generală

Capitolul I. Obligația
I. Originea și definiția obligației
II. Elementele obligației
A. Subiectele
B. Obiectul
1. Licit
2. Posibil
3. Determinat sau determinabil
4. Prestațiune a debitorului
5. Interes pentru creditor
C. Sancțiunea

Capitolul II. Clasificarea obligațiilor


§1. Clasificarea după izvoare
I. Obligații contractuale
A. Sancțiune
1. De drept strict
2. De buna-credință
B. Efecte
1. Unilaterale
2. Bilaterale
C. Modul de formare
1. Solemne
2. Nesolemne
II. Obligații quasicontractuale
III. Obligații delictuale
IV. Obligații quasidelictuale
§2. Clasificarea după sancțiune
I. Obligații civile
II. Obligații naturale
§3. Clasificarea după numărul participanților la raportul juridic obligațional
I. Obligații simple
II. Obligații complexe
A. Obligații conjuncte
B. Obligații coreale

5
Capitolul III. Elementele contractelor
§1. Elementele esențiale
I. Obiectul
II. Consimțământul
A. Inexistența consimțământului
1. Violența
2. Neseriozitatea
3. Eroarea
B. Vicierea consimțământului
1. Teama (metus)
2. Dolul (dotus)
III. Capacitatea
§2. Elementele accidentale
I. Termenul
II. Condiția

Capitolul IV. Efectele obligațiilor


§1. Executarea obligațiilor
I. Principiile născute din relativitate
1. Principiul nulității stipulațiunii pentru altul
2. Principiul nulității promisiunii pentru altul
3. Principiul nereprezentării în contracte
II. Acțiunile cu caracter alăturat
1. Actio quod iussu
2. Actio exercitoria
3. Actio institoria
4. Actio de peculio et de in rem verso
5. Actio tributoria
III. Reprezentarea în contracte
IV. Răspunderea lui filius familias
A. Sistemul noxalității
B. Sistemul acțiunilor noxale
§2. Neexecutarea obligațiilor
I. Cazul fortuit
II. Forța majoră
III. Culpa
IV. Dolul
V. Mora
VI. Custodia

6
Capitolul V. Stingerea obligațiilor
§1. Moduri voluntare
I. Plata
A. Plata de către debitor sau altă persoană
B. Primirea plății
C. Integralitatea plății
D. Locul plății
E. Imputația plății
F. Proba plății
G. Forma plății
II. Darea în plată
III. Novațiunea
A. Obligația veche
B. Obligația nouă
C. Aceeași datorie
D. Un element nou
E. Intenția de a nova
IV. Compensațiunea
V. Remiterea de datorie
A. Moduri civile
B. Moduri pretoriene
1. Pactul de non petendo
2. Contraris consensus
§2. Moduri nevoluntare
I. Imposibilitatea de executare
II. Confuziunea
III. Moartea
IV. Capitis deminutio
V. Prescripția extinctivă

Capitolul VI. Transferul obligațiilor


I. Novațiunea cu schimbare de creditor
II. Mandatul in rem suam
A. Sistemul cesiunii de acțiuni
B. Sistemul acțiunilor utile
C. Sistemul perfecționat introdus de Justinian

7
Capitolul VII. Garanții
§1. Garanțiile personale
I. In epoca veche
A. Sponsio
B. Fidepromissio
1. Legea Publilia
2. Legea Appuleia
3. Legea Cicereia
4. Legea Furia de sponsu
II. In dreptul clasic
A. Fideiussio
B. Beneficiile fideiusorului
1. Beneficiul de cesiune de acțiuni
2. Beneficiul de diviziune
3. Beneficiul de discuțiune
III. Garanții personale nesolemne
A. Pactul de constituit
B. Mandatul pecuniae credendae
C. Receptum argentarii
§2. Garanțiile reale
I. Fiducia
II. Gajul
III. Ipoteca
A. Procesul de formare
1. Dreptul de retenție
2. Interdictul salvian
3. Acțiunea serviană
4. Acțiunea quasiserviană
B. Felurile ipotecii
1. Ipoteca convențională
2. Ipoteca tacită
3. Ipoteca privilegiată
4. Ipoteca testamentară
5. Ipoteca autentică/publică
C. Caracterele ipotecii
1. Drept real
2. Convențională
3. Generală
4. Indivizibilă
5. Clandestină
a. Delictul de stelionat și ius offerendae pecuniae
b. Antedatarea ipotecii
6. Accesorie
D. Efectele ipotecii
1. Ius possidendi
2. Ius distrahendi
E. Stingerea ipotecii
8
Titlul III. Obligațiuni. Partea specială

Capitolul I. Generalități

Capitolul II. Contractele solemne


§1. Contractele solemne în formă religioasă
I. Sponsio religiosa
II. Iusiurandum liberti
§2. Contractele solemne în formă verbală
I. Sponsio laica
II. Stipulațiunea
A. Caracterele stipulațiunii
1. Contract oral
2. Contract solemn
3. Congruentia
4. Act continuu
5. Contract unilateral
6. Contract de drept strict
7. Unitate de timp și loc
8. Abstract
B. Transformările stipulațiunii
C. Proba stipulațiunii
III. Dotis dictio
§3. Contractele solemne în forma autentică
I. Nexum
§4. Contractele solemne în forma scrisă
I. Contractul litteris
A. Registrele bancherilor
B. Obligația litteris

9
Capitolul III. Contractele nesolemne
§1. Contractele reale
I. Mutuum
A. Caracterele lui mutuum
1. Contract real
2. Contract nesolemn
3. Contract unilateral
4. Contract de drept strict
5. Contract de drept al ginților
6. Contract cu titlu gratuit
B. Împrumutul cu dobândă
II. Comodatul
III. Depozitul
A. Caracterele depozitului
B. Formele excepționale de depozit
1. Depozitul necesar/mizerabil
2. Depozitul sechestru
3. Depozitul neobișnuit/neregulat
§2. Contracte consensuale – vânzarea
I. Primele forme ale vânzării
II. Contractul consensual de vânzare
III. Elementele vânzării
A. Consimțământul
B. Obiectul
C. Prețul
1. Sumă de bani (pecunia numerata)
2. Real (verum)
3. Determinat (certum)
4. Echitabil (iustum)
IV. Efectele vânzării
A. Obligațiile vânzătorului
1. Obligația de a păstra lucrul
2. Obligația de a preda lucrul
3. Obligația de a garanta pentru evicțiune
4. Obligația de a garanta pentru vicii
B. Obligația cumpărătorului de a plăti prețul
§3. Alte contracte consensuale – locațiunea, societatea, mandatul
I. Locațiunea*
II. Societatea*
III. Mandatul*
§4. Contracte nenumite

10
Titlul I. Succesiuni

Capitolul I. Generalități
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi.

În epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi


nu implica ideea de succesiune, deoarece vechii romani nu admiteau transmiterea drepturilor
patrimoniale nici între vii, nici pentru cauză de moarte și, de aceea, ei spuneau că moștenitorul
nu dobândește același drept, ci dobândește un nou drept prin luarea în stăpânire a bunurilor
succesorale. Această concepție este oglindită și pe plan terminologic, întrucât cel mai vechi
cuvânt care îl desemnează pe succesor este heres (de la herus = stăpân).

Cu timpul însă, pornind de la principiul continuității persoanei defunctului, romanii


au admis că drepturile patrimoniale pot fi transmise de la defunct la moștenitorii săi. Din acel
moment, în terminologia juridică romană au apărut termenii de succesiune și de succesor.

Romanii au creat trei sisteme succesorale:

1. succesiunea ab intestat – era deferită pe baza legii, fiind cea mai veche;
2. succesiunea testamentară – era deferită pe baza unui testament;
3. succesiunea deferită contra testamentului – este o variantă a succesiunii testamentare.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influența a două tendințe: tendința decăderii
formalismului și tendința ocrotirii rudeniei de sânge.

În legătură cu tendința decăderii formalismului reținem că, la origine, actele succesorale


presupuneau respectarea unor forme solemne, complicate. Spre exemplu, cel mai vechi
testament roman îmbrăca forma unei legi. Mai târziu însă, formalismul a decăzut, iar în epoca
clasică, testamentul se putea întocmi printr-o simplă manifestare de voință.

În legătură cu tendința ocrotirii rudeniei de sânge reținem că, vreme de aproape


5 secole, agnațiunea (rudenia civilă) a fost unicul fundament al succesiunii, astfel încât rudele
de sânge care nu erau în același timp și rude civile nu aveau vocație succesorală, nu se puteau
moștenii reciproc; de ex.: copiii și mama din căsătoria fără manus. Cu timpul însă, față de
transformările care au intervenit în organizarea familiei, pretorul a inițiat o serie de măsuri,
prin care au fost chemate la succesiune și rudele de sânge. Aceste reforme au fost dezvoltate
apoi prin reforme imperiale în dreptul clasic, iar în vremea lui Justinian, prin răsturnarea
străvechiului principiu, cognațiunea (rudenia de sânge) a devenit unicul fundament al
succesiunii.

11
Capitolul II. Succesiunea ab intestat

§1. Categorii de moștenitori legali

Moștenirea ab intestat este cea mai veche. Ea este denumită și moștenire legală/legitimă,
deoarece a fost reglementată prin dispozițiile Legii celor XII Table. Această moștenire, după
cum arată și denumirea, se deschidea atunci când nu exista un testament, fie pentru că
defunctul nu și-a făcut testamentul, fie pentru că testamentul n-a fost întocmit în mod valabil.

Potrivit Legii celor XII Table, existau trei categorii de moștenitori legali:

1. heredes sui sau sui heredes;


2. adgnatus proximus;
3. gentiles.

Din prima categorie de moștenitori legali (heredes sui) făceau parte toți aceia care, în
momentul morții lui pater familias, deveneau persoane sui iuris: fiii, fiicele, femeia căsătorită
cu manus în calitate de fiică, adoptatul și adrogatul. Nepoții din fii făceau parte din această
categorie de moștenitori numai dacă tatăl lor murise înaintea bunicului, dar acești nepoți
veneau la succesiune prin reprezentare, în sensul că ei urcau în rangul succesoral al tatălui lor
și dobândeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit. Spre
exemplu, dacă veneau la succesiune 2 fii și 2 nepoți de fiu, succesiunea se împărțea la 3, iar
cei 2 nepoți de fiu dobândeau împreună o treime, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui lor.

Dacă nu existau moștenitori din prima categorie, veneau la succesiune cei din categoria
a doua categorie (adgnatus proximus), adică cei mai apropiați agnați, cu înțelesul de
colaterali. Această categorie de moștenitori nu era fixă, ci era mobilă, deoarece în lipsa unor
agnați (colaterali) mai apropiați erau adgnatus proximus. În plus, dacă cel mai apropiat agnat
refuza succesiunea, aceasta nu trecea la agnatul următor, ci devenea vacantă (trecea în
proprietatea statului).

Dacă nu existau nici colaterali, atunci veneau la succesiune cei din categoria a treia –
membrii ginții (gentiles), care își împărțeau succesiunea în părți egale, ca o amintire a epocii
în care membrii ginții exercitau proprietatea colectivă asupra pământului.

12
§2. Reformele pretorului

Însă sistemul juridic consacrat prin Legea celor XII Table a devenit anacronic spre
sfârșitul republicii, în condițiile emancipării femeii și a fiilor de familie, având în vedere că se
practica pe scară largă și căsătoria fără manus, și emanciparea fiului de familie. Or, în cazul
căsătoriei fără manus, mama și copiii nu se moșteneau reciproc, potrivit Legii celor XII Table.
De asemenea, emancipatul nu venea la moștenire în familia de origine.

De aceea, pentru a soluționa contradicția dintre sistemul succesoral și organizarea


familiei, pretorul a inițiat o serie de reforme și a creat un nou sistem succesoral, denumit
bonorum possessio (moștenirea pretoriană). Potrivit sistemului pretorian, existau 4 categorii
de moștenitori:

I. Bonorum possessio unde liberi (în calitate de fii) – din aceasta făceau parte toți fiii
de familie, inclusiv fiii de familie emancipați, căci ei veneau la moștenire în calitate de fii, cu
condiția să facă raportul bunurilor, adică să adauge la masa succesorală toate bunurile pe care
le-au dobândit în calitate de persoane sui iuris;

II. Bonorum possessio unde legitimi (în calitate de rude legitime) – din aceasta făceau
parte agnații și gentilii, ceea ce înseamnă că, de data aceasta, pretorul a confirmat dispozițiile
din Legea celor XII Table și, totuși, pretorul a adus și de data aceasta o inovație, întrucât în
sistemul pretorian dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, aceasta nu devenea
vacantă, ci trecea asupra următoarei categorii de moștenitori – asupra cognaților;

III. Bonorum possessio unde cognati (în calitate de rude de sânge) – din aceasta
făceau parte rudele de sânge, adică mama și copiii rezultați din căsătoria fără manus, care se
moșteneau reciproc în calitate de rude de sânge;

IV. Bonorum possessio unde vir et uxor (în calitate de bărbat și femeie măritată) –
din aceasta făceau parte bărbatul și femeia căsătoriți fără manus, care se moșteneau reciproc
dacă nu existau rude de sânge.

13
§3. Reformele imperiale

Sistemul succesoral pretorian a fost dezvoltat prin reforme imperiale. Astfel, prin
senatusconsultul Tertullian, dat în vremea împăratului Hadrian, mama a fost chemată la
moștenirea copiilor rezultați din căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce
înseamnă că ea a fost ridicată din categoria a treia de moștenitori pretorieni în categoria a
doua. Iar prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, copiii rezultați din
căsătoria fără manus au fost chemați la succesiunea mamei lor în calitate de fii, adică ei au
fost ridicați din a treia categorie în prima categorie de moștenitori pretorieni.

Iar împăratul Justinian a dat o reformă prin care a unificat sistemul succesoral, în
care rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiunii. Potrivit reformei, existau
patru categorii de moștenitori:

1. descendenții – îi exclud pe toți ceilalți;


2. ascendenții, frații și surorile buni și copiii lor – în lipsa descendenților;
3. frații și surorile consangvini și uterini și copiii lor;
4. colateralii mai îndepărtați.

Capitolul III. Succesiunea testamentară


Moștenirea testamentară a apărut ceva mai târziu decât cea legală și era deferită pe
baza unui testament. Iar testamentul roman este actul solemn prin care o persoană denumită
testator instituie unul sau mai mulți moștenitori, pentru ca aceștia să-i execute ultima voință.

Din această definiție rezultă că trăsătura definitorie a testamentului este instituirea de


moștenitori. La origine, puteau fi instituiți moștenitori numai herezii. Apoi, au putut fi
instituiți și agnații mai îndepărtați și chiar străinii de familie. Moștenitorii instituiți erau
executori testamentari, care distribuiau bunurile succesorale în conformitate cu ultima dorință
a testatorului. Totodată, prin testament puteau fi favorizați unii moștenitori instituiți, ceea ce
în condițiile legii nu era posibil. De asemenea, prin testament, moștenitorul putea fi grevat cu
sarcina de a transmite anumite bunuri individual determinate cu titlu de legat unor persoane
străine de familie, după cum prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un
tutore. Iată că testamentul roman a îndeplinit multiple funcții și nu numai funcția perpetuării
cultului privat.

§1. Forme solemne de testament

În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:

1. testamentul calatis comitiis;


2. testamentul in procinctu;
3. testamentul per aes et libram.

14
I. Testamentul calatis comitiis

Testamentul calatis comitiis (în fața comitiei calata) este cel mai vechi și îmbrăca
forma unei legi votate de popor. Inițial, poporul a avut rolul de veritabil legiuitor, care aproba
ultima voință a testatorului, dar mai târziu, prin Legea celor XII Table a fost consacrat
principiul autonomiei de voință în materie succesorală, astfel încât poporul s-a transformat din
veritabil legiuitor în martor colectiv, care lua act de ultima voință a testatorului.

Însă acest străvechi testament prezintă anumite inconveniente. În primul rând, el era
accesibil numai patricienilor, întrucât testamentul era votat de comitia curiata (comitia
calata), la lucrările căreia participau numai patricienii. În al doilea rând, comitia curiata nu era
convocată în fiecare zi, ci numai de 2 ori pe an, probabil la 24 martie și 24 mai.

II. Testamentul in procinctu

De aceea, a fost creat testamentul in procinctu (în fața armatei gata de luptă). El
presupunea manifestarea ultimei voințe a soldatului în fața unității din care făcea parte, care
îndeplinea rolul de martor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetățenilor romani
(patricieni sau plebei), dar numai acelora care făceau parte din legiunile de juniori (legiunile
combatante) și aveau o vârstă între 17 și 46 de ani, pe când cei mai în vârstă făceau parte din
legiunile de seniori (legiunile necombatante) și nu-și puteau face testamentul în această formă.

III. Testamentul per aes et libram

De aceea, a fost creat testamentul per aes et libram (prin aramă și balanță), care a
evoluat în trei faze distincte:

A. Mancipatio familiae

Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipațiune


unui executor testamentar, denumit emptor familiae sau cumpărător al bunurilor succesorale,
cu precizarea că transmiterea bunurilor se realiza prin mancipațiunea fiduciară, ceea ce
înseamnă că emptor familiae nu plătea un preț real, ci un preț simulat, fictiv. După care, între
testator și emptor familiae se încheiau convenții de bună-credință denumite pacte fiduciare,
prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum să distribuie bunurile succesorale

Însă executarea acestui testament depindea de buna-credință a lui emptor familiae,


deoarece acesta devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar dacă era de rea-credință și nu
executa ultima voință a testatorului, moștenitorii nu dispuneau de mijloace juridice pentru a-l
chema în justiție și pentru a-l constrânge pe cale judiciară să execute ultima voință a
testatorului, deoarece acele convenții de bună-credință nu erau sancționate juridicește. De
aceea, s-a trecut la faza a doua.

15
B. Testamentul per aes et libram public

Testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de


detențiune, astfel încât emptor familiae devenea un simplu detentor, iar dacă era de rea-
credință și nu executa ultima voință a testatorului, moștenitorii îl puteau chema în justiție și îl
puteau constrânge prin proces să execute testamentul. Totuși, și în această fază, testamentul
prezintă dezavantajul că pactele fiduciare (convențiile de bună-credință) dintre testator și
emptor familiae erau încheiate în formă verbală, de față cu martorii, astfel încât numele
moștenitorilor erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului, ceea ce nu era
bine, întrucât unii moștenitori puteau fi interesați să grăbească moartea testatorului. De aceea,
s-a trecut la faza a treia.

C. Testamentul per aes et libram secret

Pactele fiduciare nu se mai încheiau în formă verbală, ci în formă scrisă, iar înscrisul
purta sigiliile martorilor și urma să fie deschis numai după moartea testatorului, când se aflau
și numele moștenitorilor.

§2. Forme nesolemne de testament

În dreptul clasic s-a aplicat și pe mai departe testamentul per aes et libram, dar, în
paralel, au apărut și forme nesolemne de testament:

I. Testamentul nuncupativ se întocmea în formă verbală, ceea ce înseamnă că ultima


voință a testatorului era exprimată în fața martorilor [în număr de 7].

II. Testamentul pretorian se întocmea în formă scrisă și purta sigiliile martorilor

III. Testamentul militar nu presupunea respectarea unor condiții de formă, ci numai


exprimarea clară a ultimei voințe a testatorului [chiar și cu sabia pe nisip].

16
§3. Testamenti factio

Pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil era necesar ca testatorul, martorii
și moștenitorii să aibă capacitate testamentară (testamenti factio), care era de două feluri:

I. Testamenti factio activa

Testamenti factio activa însemna aptitudinea persoanei de a-și întocmi testamentul


sau de a asista în calitate de martor la întocmirea unui testament. Regula era ca au
testamenti factio activa toți aceia care sunt capabili de fapt și de drept.

Totuși, au fost admise și unele excepții. Spre exemplu, fiul de familie care avea un
peculiu (bunuri proprii) în calitate de soldat putea dispune de acel peculiu prin testament. De
asemenea, servii publici (sclavii din proprietatea statului) puteau dispune prin testament de
jumătate din peculiul lor. Femeia nu-și putea face testamentul în epoca veche, dar, începând
din vremea lui Hadrian, i s-a recunoscut dreptul de a testa, însă numai cu auctoritatis tutoris.

II. Testamenti factio pasiva

Testamenti factio pasiva desemna aptitudinea persoanei de a veni la succesiune fie în


calitate de moștenitor, fie în calitate de legatar. În mod simetric, aveau testamenti factio
pasiva toți cei care erau capabili de fapt și de drept.

Și de la această regulă s-au admis excepții. Astfel, fiul de familie putea fi instituit
moștenitor chiar dacă era persoană alieni iuris, dar bunurile dobândite intrau în patrimoniul
lui pater familias. De asemenea, s-a admis instituirea sclavului (propriu sau al altuia) ca
moștenitor pentru realizarea pe căi ocolite a unor interese. Cât privește femeia, în anul 169,
prin legea Voconia s-a interzis femeii să vină la succesiunea unei averi în valoare mai mare de
100 000 de ași.

§4. Instituirea de moștenitori

De asemenea, pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil, era necesară


instituirea de moștenitori, despre care Gaius spunea că este caput et fundamentum totius
testamenti (adică începutul și fundamentul juridic al testamentului), iar instituirea de
moștenitori presupunea respectarea unor condiții de formă și de fond.

I. Condiții de formă

Instituirea de moștenitori trebuia să figureze în fruntea testamentului, instituirea


făcându-se în termeni imperativi și solemni. Spre exemplu, dacă era instituit moștenitor
Octavian, testatorul scria în fruntea testamentului Octavius heres est.

17
II. Condiții de fond

Condițiile de fond și-au găsit expresia în două principii fundamentale ale dreptului
succesoral roman. Potrivit primului principiu, nemo pro parte testatus pro parte intestatus
decedere potest (adică nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament),
de unde rezultă că moștenirea legală nu se poate deschide alături de moștenirea testamentară,
iar dacă testatorul va dispune prin testament numai de o parte din bunurile sale, cel instituit
pro parte va dobândi totuși întreaga succesiune, pentru că, altminteri, ar însemna să se
deschidă moștenirea legală alături de moștenirea testamentară, ceea ce nu este permis.

Potrivit celui de-al doilea principiu, semel heres, semper heres (adică odată
moștenitor, pentru totdeauna moștenitor), ceea ce înseamnă că nu era permisă instituirea cu
termen, ci se făcea pentru totdeauna, de vreme ce succesiunea era un mod de dobândire a
proprietății, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci perpetuu.

§5. Substituirea de moștenitori

Pe lângă instituirea de moștenitori, romanii au creat și substituirea de moștenitori,


care este tot o instituire, dar de gradul II sau condițională. Ea a fost creată întrucât, dacă
moștenitorul instituit repudia succesiunea, atunci se deschidea moștenirea legală. Pentru a nu
se deschide moștenirea legală, s-a recurs la substituire, care îmbracă trei forme:

I. Substitutio vulgaris este cea obișnuită și se făcea pentru ipoteza în care cel instituit
moștenitor nu voia sau nu putea să dobândească succesiunea. Ea se făcea în fruntea
testamentului, imediat după instituirea de moștenitori. Astfel, după clauza de instituire urma
clauza de substituire. Spre exemplu, dacă a fost instituit moștenitor Octavian, prin clauza de
substituire se menționa Dacă Octavian nu va dobândi succesiunea, să vină la moștenire
Iulian.

II. Substitutio pupillaris se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit moștenitor
ar fi murit înainte de a împlini 14 ani, deoarece impuberul era incapabil de fapt și, prin
urmare, nu-și putea face testamentul. În acest caz, în clauza de substituire se menționa
Dacă Octavian va muri înainte de a împlini 14 ani, să vină la succesiune Iulian.

III. Substitutio quasi pupillaris se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit ar fi
devenit alienat mintal. În clauza de substituire se menționa Dacă Octavian va deveni alienat
mintal, să vină la succesiune Iulian.

18
Capitolul IV. Succesiunea deferita contra testamentului

I. Dezmoștenirea

Alături de succesiunea legală și cea testamentară, romanii au cunoscut și succesiunea


deferită contra testamentului, care este o aplicațiune a principiului simetriei în materie
succesorală, deoarece, în concepția vechilor romani, așa cum testatorul își putea institui
descendenții ca moștenitori, în mod simetric, el putea să-i și dezmoștenească pe descendenți,
cu condiția să respecte anumite forme solemne.

Astfel, fiii de familie erau dezmoșteniți individual. Spre exemplu, dacă era
dezmoștenit Octavian, se utiliza formula Octavius filius meus exheres esto (adică
Octavian, fiul meu, să fie dezmoștenit). Dacă urma să fie dezmoștenit și Iulian, se menționa în
continuare Iulius filius meus exheres esto. Fiicele și nepoții erau dezmoșteniți în bloc, prin
formula solemnă ceteri omnes exheredes sunto (adică toți ceilalți să fie dezmoșteniți).

Dacă era dezmoștenit un fiu fără respectarea formelor solemne, testamentul era nul,
iar dacă erau dezmoșteniți fără respectarea formelor solemne fiicele și nepoții, testamentul nu
era nul, dar era rectificat, astfel încât cei dezmoșteniți fără respectarea formelor solemne să
dobândească totuși o parte din succesiune.

Aceleași efecte se produceau și în cazul omisiunii, iar omisiunea apărea atunci când
descendenții nu erau nici instituiți, nici dezmoșteniți.

II. Officium

Cu timpul însă, spre sfârșitul republicii, ideile romanilor în materie succesorală au


evoluat, încât s-a impus ideea de officium (iubire), în virtutea căreia testatorul avea obligația
de a-și iubi rudele apropiate, adică descendenții, ascendenții, frații și surorile.

În acest stadiu, chiar dacă testatorul își dezmoștenea rudele apropiate cu respectarea
formelor solemne, cei dezmoșteniți puteau ataca testamentul printr-o acțiune specială,
denumită querela inofficiosi testamenti (plângere pentru testamentul inoficios). Această
acțiune era intentată în fața tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul sub
pretext că testatorul a fost nebun atunci când și-a întocmit testamentul, întrucât numai un
nebun poate să dezmoștenească rudele apropiate.

Totuși, existau anumite cauze care justificau dezmoștenirea rudelor apropiate (ex:
tentativa de omor), însă acele cauze nu erau precizate în textele din legi, ci erau lăsate la
aprecierea tribunalului, iar de-a lungul timpului practica tribunalului s-a dovedit
contradictorie. Și de aceea, împăratul Justinian a întocmit o listă cu cauzele care
justifică dezmoștenirea rudelor apropiate și o altă listă cu cauzele care justifică intentarea lui
querela inofficiosi testamenti în vederea anulării testamentului.

19
Capitolul V. Dobândirea moștenirii

§1. Categorii de moștenitori

Alte texte din dreptul succesoral se referă la dobândirea moștenirii, iar în funcție de
dobândirea moștenirii, moștenitorii se clasificau în trei categorii:

I. Heredes sui et necesarii

Din aceasta făceau parte toți aceia care, în momentul morții lui pater familias,
deveneau persoane sui iuris (cei care făceau parte din prima categorie de moștenitori legali).
Ei erau denumiți moștenitori necesari întrucât succesiunea le revenea de drept, ceea ce
înseamnă că ei nu puteau repudia succesiunea, dar nici nu era necesar să o accepte. De aceea,
jurisconsulții spuneau că în cazul acestor moștenitori nu se pune nici problema repudierii, nici
problema acceptării moștenirii. Ei puteau veni și la succesiunea legală, și la succesiunea
testamentară.

II. Heredes necesarii

Din aceasta făceau parte sclavii proprii instituiți moștenitori și care erau dezrobiți
printr-o clauză inclusă în același testament, astfel încât la moartea testatorului, slavii instituiți
dobândeau succesiunea în calitate de oameni liberi. Și ei erau moștenitori necesari. Și lor le
revenea moștenirea de drept, întrucât nici ei n-o puteau repudia, dar nici nu trebuia să o
accepte. [Sclavii puteau veni numai la succesiunea testamentară]

III. Heredes voluntarii (extranei)

Din aceasta făceau parte cei străini de familie, cu precizarea că, în această materie,
colateralii erau considerați străini de familie. Acești moștenitori aveau posibilitatea fie să
accepte moștenirea, fie să o repudieze.

20
§2. Acceptarea moștenirii

I. Formele acceptării moștenirii

Acceptarea moștenirii se realiza prin formele acceptării, care erau în număr de trei:
cretio, pro herede gestio și nuda voluntas.

A. Cretio presupunea pronunțarea unor cuvinte solemne în prezența martorilor, iar


testatorul avea posibilitatea de a cere moștenitorului instituit să accepte succesiunea în această
formă.

B. Pro herede gestio însemna administrare în calitate de moștenitor, ceea înseamnă că


moștenitorul instituit făcea un act de administrare a bunurilor succesorale, act din care se
deducea că a înțeles să accepte moștenirea (ex: plătea impozitul pe succesiune).

C. Nuda voluntas era o formă a acceptării expresă, dar nu solemnă, de aceea, cu


timpul, ea s- a generalizat.

II. Condițiile acceptării moștenirii

Însă acceptarea moștenirii presupune respectarea anumitor condiții, pe care le


denumim condițiile acceptării moștenirii.

În primul rând, acela care accepta moștenirea trebuia să aibă capacitatea de a se


obliga, pentru că o moștenirea cuprindea, pe lângă lucruri corporale și drepturi de creanță, și o
serie de datorii, pe care trebuia să le plătească moștenitorul. Iată de ce sclavii și fiii de familie
instituiți moștenitori nu puteau accepta moștenirea fără aprobarea expresă a lui pater familias,
aprobare care era denumită iussu patris sive domini.

În al doilea rând, era necesar ca cel instituit moștenitor să aibă ius capiendi (dreptul
de a culege o moștenire). Acest drept a fost creat în vremea împăratului Augustus prin
legile Iulia și Papia Poppaea, cunoscute și sub denumirea de legi caducare.
Ele cuprind două categorii de dispoziții.

Potrivit pars nuptiaria, femeile între 20 și 50 de ani și bărbații între 25 și 60 de ani


trebuie să fie căsătoriți și să aibă copii.

Prin pars caducaria s-a prevăzut că celibatarii nu vor putea primi nimic din
succesiune, iar cei care erau căsătoriți, dar nu aveau copii, dobândeau numai jumătate din
succesiune, iar partea caducă (nedobândită) revenea celor care erau instituiți în același
testament și care întruneau condițiile legilor caducare, iar dacă nu existau asemenea
moștenitori, moștenirea trecea asupra statului.

21
III. Efectele acceptării moștenirii

Pe de altă parte, acceptarea moștenirii producea și anumite efecte juridice.

A. Confuziunea patrimoniilor

În virtutea acestuia, patrimoniul defunctului se contopește cu patrimoniul


moștenitorului [dobândire per universitatem]. Din această confuziune pot decurge consecințe
păgubitoare atât pentru moștenitori, cât și pentru creditorii defunctului.

Consecințele păgubitoare pentru moștenitori se produc atunci când moștenirea este


încărcată de datorii, de vreme ce moștenitorul trebuie să plătească datoriile succesorale
ultra vires hereditatis (dincolo de limitele activului succesoral), ceea ce înseamnă că plătea
datoriile succesorale din bunurile proprii. Firește, acest efect nu era păgubitor pentru
moștenitorii voluntari, căci puteau repudia moștenirea. O asemenea soluție i s-a părut
pretorului inechitabilă, astfel încât a venit în sprijinul moștenitorilor necesari și a creat ius
abstinendi (dreptul de a se abține).

B. Ius abstinendi

În virtutea acestuia, moștenitorul nu putea fi constrâns să plătească datoriile


succesiunii dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce înseamnă că el răspundea
intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral). Iar împăratul Justinian a creat
beneficium inventarii (beneficiul de inventar).

C. Beneficium inventarii

În virtutea acestuia, acela care făcea un inventar al bunurilor succesorale răspundea


pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.

Dar confuziunea patrimoniilor putea genera consecințe păgubitoare și pentru


creditorii defunctului. Spre exemplu, atunci când moștenitorul era insolvabil, întrucât, după
confuziunea patrimoniilor, creditorii defunctului veneau în concurs cu creditorii
moștenitorului și, întrucât moștenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu-și puteau
valorifica drepturile de creanță integral, ci numai în parte. Și de data aceasta pretorul a
intervenit printr-o reformă în sprijinul creditorilor defunctului și a creat separatio bonorum.

D. Separatio bonorum

În virtutea acesteia, creditorii defunctului puteau cere separarea bunurilor


defunctului de bunurile moștenitorului. Astfel, ei puteau să-și valorifice drepturile de creanță
integral pe seama bunurilor defunctului și numai după aceea se producea confuziunea
patrimoniilor.

22
E. Dobândirea dreptului de proprietate

Dacă erau mai mulți moștenitori, se punea problema definirii raporturilor dintre ei. Cât
privește creanțele și datoriile, acestea se împărțeau între comoștenitori de drept, pe când
lucrurile corporale erau dobândite în indiviziune, iar dacă acei moștenitori doreau să obțină
ieșirea din indiviziune, o puteau realiza fie pe baza unei înțelegeri, fie prin intentarea acțiunii
de ieșire din indiviziune, denumită actio familiae hercisundae.

F. Collatio bonorum (raportul bunurilor succesorale)

În virtutea acestuia, toți aceia care au obținut anumite bunuri de la pater familias în
timpul vieții acestuia și doreau să vină la succesiunea lui aveau obligația să adauge acele
bunuri la masa succesorală.

Un caz tipic de collatio bonorum este collatio dotis (raportul bunurilor dotale), căci
femeia căsătorită fără manus primea de la pater familias, în momentul căsătoriei, anumite
bunuri cu titlu de dotă. Dar o asemenea femeie, rămânând sub puterea lui pater familias din
familia de origine, avea dreptul să vină la succesiunea tatălui său, cu condiția să adauge la
masa succesorală bunurile dotale.

Un caz atipic este collatio emancipati, căci, prin reforma pretorului, emancipatul a
dobândit dreptul de a veni la succesiune în familia de origine în calitate de fiu, cu condiția să
adauge la masa succesorală bunurile pe care le-a dobândit în calitate de persoană sui iuris
[acest raport este atipic deoarece emancipatul adaugă la masa succesorală bunuri dobândite
prin muncă proprie].

§3. Repudierea moștenirii

Repudierea moștenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voință. Dacă


moștenitorul nu se pronunța într-un anumit termen, se interpreta că a repudiat succesiunea. Și
repudierea succesiunii genera anumite efecte juridice.

1. Dacă erau mai mulți moștenitori și nu existau substituiți, iar unul dintre ei repudia
succesiunea, atunci se producea acrescământul (ius adcrescendi), în sensul că partea repudiată
din succesiune se împărțea între cei care au acceptat-o. Acest efect se producea de drept.

2. Dacă însă exista un singur moștenitor instituit care repudia succesiunea, atunci
venea la moștenire substituitul, dacă exista unul.

3. Dacă nu exista substituit, se deschidea moștenirea legală.

4. Dacă nu existau nici moștenitori legali, succesiunea devenea vacantă și trecea


asupra statului.

23
Capitolul VI. Sancțiunea moștenirii

Alte texte din materia succesiunii se referă la sancțiunea moștenirii, iar în legătură cu
aceasta trebuie să facem distincția între moștenirea civilă și moștenirea pretoriană.

I. Moștenirea civilă

Moștenirea civilă era sancționată prin hereditatis petitio (petițiunea de hereditate).


Această acțiune era dată cu titlu universal, căci purta asupra unei mase de bunuri, spre
deosebire de acțiunea în revendicare, care purta asupra unor lucruri individual-determinate. Și
intentarea acestei acțiuni presupunea întrunirea anumitor condiții:

În primul rând, reclamantul trebuia să facă dovada calității sale de moștenitor civil.
Deci, în cazul petițiunii de ereditate, reclamantul nu trebuia să facă dovada că defunctul a fost
proprietar al bunurilor succesorale, ci doar dovada calității sale de moștenitor civil.

În al doilea rând, reclamantul să nu posede bunurile succesorale.

În al treilea rând, pârâtul trebuia să posede bunurile succesorale fie pro herede, fie
pro possessore. Pârâtul stăpânea bunurile succesorale pro herede atunci când avea
convingerea că el este moștenitorul civil (era de bună-credință). Le stăpânea pro possessore
atunci când știa că nu este moștenitorul civil, dar îi opunea reclamantului calitatea sa de
posesor, fiind de rea-credință.

Totodată, petițiunea de hereditate se putea intenta și împotriva posesorilor fictivi,


adică împotriva aceluia care se oferea procesului, simulând că este posesor pentru ca, între
timp, adevăratul posesor să devină proprietar prin uzucapiune, precum și împotriva aceluia
care distrugea bunurile succesorale cu intenție, căci, potrivit senatusconsultului Juventian,
reaua credință ține loc de posesiune.

Prin același senatusconsult au fost prevăzute condițiile în care răspund pârâtul de


bună-credință și pârâtul de rea credință: pârâtul de bună-credință răspundea numai în limitele
îmbogățirii sale, pe când pârâtul de rea credință răspundea pentru tot ce lipsește din
succesiune.

24
II. Moștenirea pretoriană

Moștenirea pretoriană era sancționată prin interdictul qorum bonorum. Acest


interdict presupunea o procedură care se desfășura în două faze, ambele în fața pretorului.

În prima fază, reclamantul afirma că este moștenitor pretorian, iar pretorul îi acorda
bonorum possessio, adică îi recunoștea calitatea de moștenitor pretorian fără a verifica dacă
întrunește sau nu condițiile necesare pentru a fi moștenitor pretorian.

În faza a doua, verifica dacă reclamantul întrunește cu adevărat condițiile necesare


pentru a fi moștenitor pretorian, iar dacă se convingea că le întrunește, abia atunci elibera
interdictul qorum bonorum, prin care reclamantul era pus în posesia bunurilor succesorale.

Însă sancțiunea moștenirii pretoriene este inferioară sancțiunii moștenirii civile,


deoarece prin interdictul qorum bonorum, reclamantul dobândea numai lucrurile corporale din
succesiune, nu și drepturile de creanță. De aceea, pretorul a mai inițiat o reformă, prin care i-a
dat posibilitatea reclamantului să intenteze toate acțiunile pe care defunctul le avusese
împotriva debitorilor săi, acțiuni în formula cărora figura ficțiunea că moștenitorul pretorian
este moștenitor civil.

Capitolul VII. Legate și fideicomise


§1. Legatele

Legatele sunt dispoziții formulate în termeni imperativi și solemni, grevând pe


moștenitorul instituit, prin care testatorul dispune de anumite bunuri individual-determinate în
profitul unei persoane, care este denumită legatar. Bunul în cauză era numit bun legat. Și
legatele presupun respectarea unor condiții de formă și de fond.

I. Condiții de formă

În ceea ce privește condițiile de formă, legatul trebuie să figureze în testament imediat


după instituirea de moștenitor. De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi și
solemni. Legatul trebuie să fie executat de moștenitorul instituit cu scopul de a gratifica o
anumită persoană, denumită legatar. În funcție de forma lor, legatele sunt de patru feluri:

A. Legatul per vindicationem

Prin acesta, testatorul transmitea un lucru individual determinat cu titlu de proprietate


direct legatarului, astfel încât în momentul acceptării moștenirii, legatarul devenea automat
proprietar al acelui bun, iar dacă moștenitorul îl împiedica să intre în posesia lucrului legat,
atunci legatarul, în calitatea sa de proprietar, intenta împotriva moștenitorului acțiunea în
revendicare și intra în posesia lucrului.

25
B. Legatul per damnationem

Prin acesta, testatorul îl obliga pe moștenitor să transmită un lucru individual-


determinat cu titlu de proprietate legatarului, iar dacă moștenitorul nu-și executa această
obligație, atunci legatarul intenta împotriva moștenitorului o acțiune personală denumită
actio ex testamento.

La începutul dreptului clasic, prin senatusconsultul Neronian s-a prevăzut că un legat


per vindicationem nul pentru nerespectarea unor condiții de formă sau de fond poate fi
considerat valabil ca legat per damnationem, iar jurisconsulții au afirmat că, de vreme ce un
legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem, cu atât mai
mult, un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil și ca legat
per damnationem.

Din această interpretare a jurisconsulților au decurs anumite consecințe pe planul


sancțiunii legatelor, căci beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera fie
legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem, în funcție de interesele sale. Astfel,
dacă beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se considera
legatar per vindicationem. Dacă însă beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de
bani, atunci se considera legatar per damnationem. [principiul condamnării pecuniare în
procedura formulară și efectul creator al lui litis contestatio]

C. Legatul per praeceptionem

Prin acesta, unul dintre moștenitorii instituiți avea în același timp și calitatea de
legatar. În acest caz, mai întâi se executa legatul, iar, după aceea, succesiunea se împărțea în
părți egale între toți moștenitorii instituiți, și astfel era favorizat unul dintre moștenitorii
instituiți. Acest legat era sancționat prin actio familiae hercisundae.

D. Legatul sinendi modo

Prin acesta, moștenitorul era obligat să nu-l împiedice pe legatar să intre în posesia
lucrului legat. Și acest legat era sancționat prin actio ex testamento.

26
II. Condiții de fond

Însă legatele presupuneau și respectarea unor condiții de fond. În primul rând, era
necesar ca legatarul să aibă testamenti factio pasiva, deoarece el urma să dobândească un bun
din succesiune.

În al doilea rând, executarea legatelor apăsa, de regulă, asupra moștenitorului


instituit. La origini, legatele erau incluse în testament în vederea favorizării unuia dintre
moștenitorii instituiți. Cu timpul însă, au început să fie incluse în testamente legate în
favoarea unor persoane străine de familie, iar unele testamente cuprindeau atât de multe legate
încât, după executarea lor, activul succesiunii se epuiza, iar moștenitorul trebuia să plătească
datoriile succesorale din bunurile proprii, astfel încât moștenitorii voluntari repudiau
succesiunile încărcate cu multe legate, în paguba creditorilor defunctului, care nu-și mai
puteau valorifica drepturile de creanță.

De aceea, spre sfârșitul republicii s-au dat trei legi succesive, prin care a fost îngrădită
libertatea de a dispune prin legat. Mai întâi s-a dat legea Furia testamentaria, prin care s-a
prevăzut că lucrul legat nu poate avea o valoare mai mare de 1000 de ași, iar prin
legea Voconia s-a prevăzut că legatarul nu poate primi mai mult decât moștenitorul instituit.
Însă cele două legi n-au fost eficiente, pentru că testatorul putea să introducă în testamentul
său foarte multe legate mici. Astfel, pe vremea lui Octavian Augustus (40 î.Hr.) s-a dat
legea Falcidia, prin care s-a prevăzut că moștenitorul trebuie să dobândească cel puțin un
sfert din succesiunea care i s-ar fi cuvenit potrivit moștenirii legale.

A treia condiție de fond și-a găsit expresia în regula catoniană potrivit căreia un legat
care este nul în momentul întocmirii testamentului va rămâne nul pentru totdeauna. Prin
efectul acestei reguli, judecătorul nu mai putea lua în considerare noile împrejurări care s-au
ivit între momentul întocmirii testamentului și momentul morții testatorului. Spre exemplu,
dacă testatorul dispunea prin legatul per vindicationem de un lucru care nu îi aparținea, acel
legat era nul. Ulterior însă, ar fi posibil ca testatorul să devină proprietar al acelui bun. În noua
situație, legatul ar putea fi executat teoretic, dar se opune regula catoniană, rămânând totuși
nul, pentru că a fost nul în momentul întocmirii testamentului.

27
§2. Fideicomisele

Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care o persoană, denumită disponent sau
dispunător, roagă o altă persoană, denumită fiduciar, să transmită un bun sau o parte din
succesiune altei persoane, denumită fideicomisar.

I. Fideicomisul obișnuit

Fideicomisul putea fi inclus în testament. Dacă era inclus in testament, calitatea de


fiduciar o avea chiar moștenitorul. Însă fideicomisul putea fi întocmit în mod valabil și
în afara testamentului, iar în acest caz puteau fi ocolite toate condițiile de formă și de fond
ale testamentului. Așadar, prin apariția fideicomisului s-a dat o gravă lovitură formalismului
în materie succesorală. Spre exemplu, o persoană care nu avea testamenti factio pasiva putea
fi chemată la succesiune prin fideicomis, dacă nu figura în testament.

Inițial, fideicomisul nu a fost sancționat pe plan juridic, ci numai pe plan moral și pe


plan religios, dar, începând din vremea lui Octavian Augustus, el a fost sancționat și pe plan
juridic.

II. Fideicomisul de familie

Pe lângă fideicomisul obișnuit, romanii au cunoscut și fideicomisul de familie. Prin


acesta, disponentul îi transmitea un bun fiduciarului cu condiția ca acesta să-l transmită la
rândul lui unei persoane din aceeași familie, care la rândul ei avea aceeași obligație. Așadar,
în cazul fideicomisului de familie, fideicomisarul se transformă în mod automat în fiduciar,
întrucât trebuie să transmită lucrul altei persoane din aceeași familie. Astfel, romanii au
asigurat păstrarea unor lucruri de valoare în sânul aceleiași familii.

III. Fideicomisul de ereditate

În fine, pe lângă fideicomisul particular, care purta asupra unor lucruri individual
determinate, romanii au cunoscut și fideicomisul de ereditate, care purta asupra unei mase de
bunuri, adică asupra unei părți din succesiune sau asupra întregii succesiuni.

Acest fideicomis a creat o serie de complicații atunci când fideicomisul era cuprins în
testament și când calitatea de fiduciar o avea chiar moștenitorul instituit, care transmitea toate
bunurile succesorale fideicomisarului, după care trebuia să plătească datoriile succesorale,
astfel încât moștenitorii voluntari repudiau succesiunile încărcate cu fideicomise de ereditate.
De aceea, s-au dat două senatusconsulte: Pagasian și Trebelian, prin care relațiile dintre
moștenitorul fiduciar și fideicomisar au fost reglementate de așa manieră încât moștenitorul să
primească totuși o parte din succesiune.

28
Titlul II. Obligațiuni. Partea generală

Capitolul I. Obligația
I. Originea și definiția obligației

Materia obligațiilor prezintă o importanță deosebită, în primul rând pentru că


terminologia, principiile și instituțiile din materia obligațiilor au fost preluate în dreptul
modern fără modificări substanțiale.

Această materie cuprinde două părți: partea generală (teoria generală a obligațiilor) și
partea specială (izvoarele obligațiilor). La partea generală vom cerceta acele reguli care sunt
comune, adică se aplică tuturor izvoarelor de obligații, iar la partea specială vom studia
fiecare izvor de obligații în parte.

Textele romane ne-au transmis două definiții ale obligației. Prima îi aparține lui Paul,
iar cea de-a doua lui Justinian. Întrucât definiția lui Justinian este mai apropiată de cea
modernă, ne oprim asupra ei. Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo
necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura (obligația este
o legătură de drept prin care suntem constrânși a plăti ceva potrivit dreptului cetății noastre).

Din această definiție rezultă că obligația este o legătură de drept, adică un raport
juridic, pe care noi îl denumim raport juridic obligațional, iar romanii îl denumeau vinculum
iuris, deși, la origini, relația dintre creditor și debitor era materială, adică era fizică, în sensul
că debitorul era ținut în lanțuri.

II. Elementele obligației

Obligația presupune întrunirea a trei elemente, pe care le denumim elementele obligației:


subiectele, obiectul și sancțiunea.

A. Subiectele sunt creditorul și debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligației,


întrucât el poate pretinde să i se facă o plată, iar debitorul este subiectul pasiv al obligației,
întrucât el poate fi constrâns să facă plata.

B. Obiectul este desemnat în definiția lui Justinian prin cuvântul plată, dar cuvântul plată
nu desemnează neapărat remiterea unei sume de bani, ci are un înțeles exprimat prin cuvintele
dare, facere și prestare.

Cuvântul dare desemnează obligația de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt


drept real. Cuvântul facere desemnează obligația de a face ceva pentru creditor. Cuvântul
prestare desemnează obligația de a procura folosința unui lucru fără a constitui un drept real.
În zilele noastre, cuvântul prestare/prestațiune desemnează orice obiect al obligației.

29
Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții:

1. să fie licit, adică în conformitate cu cerințele legilor și ale bunelor moravuri;

2. să fie posibil, iar imposibilitatea este de două feluri: imposibilitate fizică (apare
atunci când se promite ceea ce nu există în natură) și imposibilitate juridică (apare
atunci când se promite un lucru nepatrimonial);

3. să fie determinat sau cel puțin determinabil;

4. să constea într-o prestațiune pe care debitorul o face creditorului său, întrucât


materia obligațiilor este guvernată de principiul relativității, conform căruia
obligațiile produc efecte numai între părți, nu și față de terți;

5. să prezinte interes pentru creditor.

C. Cat privește sancțiunea, dacă debitorul nu-și execută obligația, adică nu face plata,
atunci creditorul îl poate chema în justiție printr-o acțiune personală (obligațiile sunt
sancționate prin acțiuni personale) de drept strict sau de bună-credință, prin care îl poate
constrânge pe cale judiciară să-și execute obligația.

Însă pe lângă sensul generic de raport juridic, cuvântul obligație este utilizat în textele
juridice și cu alte sensuri. Astfel, cuvântul obligație desemnează și datoria pe care trebuie să
o plătească debitorul, după cum se numește obligație și dreptul de creanță al creditorului.
Cuvântul obligație desemnează fie un raport juridic, fie o datorie, fie o creanță, iar sensul cu
care este utilizat cuvântul obligație rezultă din context.

Capitolul II. Clasificarea obligațiilor


În textele romane, obligațiile sunt clasificate după diverse criterii, însă cele mai
importante sunt: izvoarele, sancțiunea, numărul participanților la raportul juridic obligațional.

§1. Clasificarea obligațiilor după izvoare

Această clasificare a fost făcută de Gaius, potrivit căruia obligațiile izvorăsc fie din
contracte, fie din delicte. Mai târziu însă, Gaius și-a dat seama că există și alte izvoare de
obligații, care nu sunt nici contracte, nici delicte și pe care le-a denumit variae causarum
figurae (alte izvoare de obligații). Iar împăratul Justinian ne-a transmis o clasificare
cvadripartită a obligațiilor, potrivit căreia obligațiile izvorăsc din contracte, din
quasicontracte, din delicte și din quasidelicte. Nici această clasificare nu este completă, dar a
fost preluată în dreptul modern pentru că este simetrică.

30
I. Obligații contractuale

Obligațiile contractuale izvorăsc din contracte, iar contractul este o convenție generatoare
de obligații sau o convenție care generează drepturi de creanță și datorii, deși în vechiul drept
roman, simpla convenție nu era generatoare de obligații, ci era necesar să fie îmbrăcată în
forme solemne. La rândul lor, contractele se clasifică în funcție de:

A. Sancțiune – în funcție de aceasta, contractele se clasifică în:


1. de drept strict – erau interpretate de judecător ad litteram, adică fără a lua în
considerare intenția sau voința reală a părților;
2. de bună-credință – erau interpretate de judecător cu scopul de a stabili care a
fost intenția părților atunci când au încheiat contractul.

B. Efecte – în funcție de acestea, contractele sunt:


1. unilaterale – una dintre părți are numai calitatea de creditor, iar cealaltă parte
are numai calitatea de debitor (ex: contractul de împrumut);
2. bilaterale – ambele părți au în același timp și calitatea de creditor, și calitatea
de debitor (ex: contractul de vânzare).

C. Modul de formare – în funcție de acesta, contractele se clasifică în:


1. solemne – sunt convenții ale părților îmbrăcate în anumite forme solemne, în
funcție de care ele se clasifică la rândul lor în contracte solemne în formă
religioasă, în formă verbală, în formă autentică și în formă scrisă;
2. nesolemne – sunt convenții ale părților care nu presupun respectarea unor
forme solemne și la rândul lor se clasifică în contracte reale (se formează prin
convenția părților, însoțită de remiterea materială a lucrului), consensuale (se
formează prin simplul acord de voință al părților) și nenumite (se formează
printr-o convenție, însoțită de executarea obligației de către una dintre părți).

II. Obligații quasicontractuale

Obligațiile quasicontractuale izvorăsc din quasicontracte, iar quasicontractul este un fapt


licit ce generează efecte juridice similare celor ale contractului. Cuvântul quasicontract vine
de la expresia quasi ex contractu (ca și din contract). Spre exemplu, chestiunea de afaceri
constă în administrarea bunurilor unei persoane fără știrea ei. Aceste fapt licit generează
efecte similare cu cele ale contractului de mandat, deoarece se consideră că cel ce
administrează bunul real din proprie inițiativă procedează ca și când ar fi primit o
împuternicire.

31
III. Obligații delictuale

Obligațiile delictuale izvorăsc din delicte, iar delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de
prejudicii, care generează obligația de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.

IV. Obligații quasidelictuale

Obligațiile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte, iar quasidelictele sunt tot fapte
ilicite, cauzatoare de prejudicii, care generează aceleași efecte ca și delictele. Prin urmare, în
dreptul roman nu există criterii de formă sau de fond pentru a distinge între delicte și
quasidelicte, iar conceptul de quasidelict a apărut datorită mentalității conservatoare a
romanilor, întrucât romanii aveau obiceiul să întocmească anumite liste, pe care le închideau,
socotind că nu vor mai apărea alte fapte, astfel că au întocmit o listă a lucrurilor mancipii și,
de asemenea, o listă a delictelor, considerând că viața socială nu mai poate scoate la iveală și
alte fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, dar au apărut și alte fapte, fapte ce poartă denumirea
de quasidelicte.

§2. Clasificarea obligațiilor după sancțiune

I. Obligații civile

Obligațiile civile sunt sancționate printr-o acțiune personală fie de drept strict, fie de
bună-credință. Prin urmare, în cazul obligațiilor civile, dacă debitorul nu face plata la
scadență, creditorul îl poate chema în justiție, poate obține o sentință împotriva lui, astfel că îl
constrânge să execute plata.

II. Obligații naturale

Obligațiile naturale nu sunt sancționate pe cale de acțiune, ci pe cale de excepțiune, ceea


ce înseamnă că la obligațiile naturale, dacă debitorul nu plătește de bunăvoie, creditorul nu are
o acțiune împotriva lui și nu-l poate constrânge pe cale judiciară să-și execute obligația.

Dacă însă debitorul obligat natural face plata de bunăvoie, el nu poate repeta, adică nu
poate intenta cu succes acțiunea în repetire pentru a cere restituirea plății pe care a făcut-o de
bunăvoie. Și dacă totuși debitorul intentează acțiunea în repetire, creditorul se va apăra cu
succes, opunându-i debitorului excepțiunea lucrului datorat și plătit, prin care îi arăta
judecătorului că debitorul nu se află în situația aceluia care a făcut plata lucrului nedatorat, ci
se află în situația aceluia care a executat o obligație. De aceea, în textele juridice romane se
menționează: obligațiile naturale nu sunt sancționate pe cale de acțiune, ele sunt sancționate
totuși pe cale de excepțiune.

32
§3. Clasificarea obligațiilor după numărul de participanți
la raportul juridic obligațional

I. Obligații simple – sunt obligații cu un singur debitor și un singur creditor

II. Obligații complexe – sunt obligații cu pluritate de subiecte.

În definiția împăratului Justinian ni se înfățișează cea mai simplă obligație – un creditor și


un debitor. Dar, pe lângă cele simple, existau cele complexe, în cazul cărora existau fie mai
mulți creditori, fie mai mulți debitori.

Există obligații cu pluralitate de subiecte în care părțile sunt pe picior de egalitate și


obligații cu pluralitate de subiecte în care ele nu sunt pe picior de egalitate. La rândul lor,
obligațiile cu pluralitate de subiecte în cazul cărora părțile sunt pe picior de egalitate se
clasifică în:

A. Obligații conjuncte

Obligațiile conjuncte unt guvernate de principiul divizibilității creanțelor și


datoriilor. Astfel, dacă sunt mai mulți creditori, fiecare creditor va putea să valorifice numai
partea sa din creanță, iar dacă sunt mai mulți debitori, fiecare debitor va putea fi urmărit
numai pentru partea sa din datorie, de unde rezultă că la obligațiile conjuncte avem mai multe
obiecte și un singur raport juridic obligațional, raport care se va stinge numai după ce și
ultimul dintre creditori își va fi valorificat partea sa din creanță sau, simetric, numai după ce și
ultimul dintre debitori își va fi plătit partea sa din datorie.

La romani, regula era că obligațiile cu pluralitate de subiecte sunt divizibile, dar părțile
aveau posibilitatea să încheie o convenție specială prin care obligația cu pluralitate de subiecte
devenea coreală.

B. Obligații coreale

Dacă erau mai mulți creditori, oricare dintre ei putea să valorifice întregul drept de
creanță, iar dacă erau mai mulți debitori, oricare dintre ei putea fi ținut pentru întreaga datorie,
de unde rezultă că la obligațiile coreale avem un singur obiect și mai multe raporturi juridice
obligaționale, iar dacă unul dintre creditori își valorifică dreptul de creanță, toate celelalte
raporturi juridice obligaționale se vor stinge, pentru că nu au obiect.

În concluzie, obligațiile conjuncte se caracterizează prin pluralitate de obiecte și


unicitate de raport juridic, iar cele coreale se caracterizează prin unicitate de obiect și
pluralitate de raporturi juridice.

33
Capitolul III. Elementele contractelor
Pentru ca un contract sa ia nastere in mod valabil, este necesar sa fie intrunite anumite
elemente, pe care le denumim elementele contractelor. Unele elemente sunt denumite
esentiale, iar altele sunt denumite accidentale.

§1. Elementele esentiale

Elementele esentiale sunt denumite astfel deoarece, in absenta lor, contractual nu se


poate forma in mod valabil. Iar in dreptul roman, ele sunt in numar de trei: obiectul,
consimtamantul, capacitatea.

I. Obiectul

Conceptul de obiect al contractului este utilizat cu doua sensuri, la romani. Intr-un


prim sens, mai restrans, obiectul contractului se confunda cu efectele sale. Adica, se confunda
cu obligatia pe care o genereaza. Iar in al doilea sens, care este mai larg, obiectul contractului
se confunda cu obiectul obligatiei. Prin urmare, in acest sens, obiectul contractului poate
consta fie in dare, fie in facere, fie in praestare.

Dar, in legatura cu obiectul contractului, trebuie sa retinem ca, la romani, contractele


erau numai generatoare de obligatii. Ele nu erau si translative de proprietate. Astfel incat,
daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, el trebuia sa recurga la un
alt act, ulterior si distinct, pentru a-si executa acea obligatie. Pe cand, in dreptul modern,
contractul este translativ de proprietate.

Spre exemplu, la romani, daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra


unui lucru [asta fiindca, de regula, se obliga sa transmita numai posesiunea], trebuia sa
recurga la mancipatiune, la in iure cessio, etc. ca sa-si execute acea obligatie. Pe cand, in
dreptul modern, in momentul incheierii contractului de vanzare, cumparatorul devine automat
proprietar, ceea ce il avantajeaza. [fiindca are doua actiuni, una in calitate de debitor, alta in
calitate de propretar]. Asadar, in dreptul roman, contractele sunt numai generatoare de
obligatii, pe cand in dreptul modern, ele sunt translative de proprietate

II. Consimtamantul

Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta


parte. De altfel, cuvantul consensu vine de la cum sentire, adica a avea o parere identica cu a
celeilalte parti. Desi, in epoca veche, pe cand guverna principiul formalitatii, simplul
consimtamant nu ducea la formarea contractului, ci era necesar sa fie respectate si anumite
forme solemne. [Adica, el trebuia imbracat in forme solemne.]

34
A. Inexistenta consimtamantului

In dreptul roman, existau cauze care duceau la inexistenta sau la distrugerea


consimtamantului si cauze care duceau la vițierea/vicierea sa. Cauze care duceau la
inexistenta consimtamantului sunt: violenta fizica, neseriozitatea, eroarea.

1. Violenta fizica ducea la distrugerea/inexistenta consimtanatului deoarece victima


violentei fizice se afla in imposibilitatea de a-si exprima vointa. [Spre exemplu, semnarea
contractului prin fortarea mainii].

2. Neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in


imprejurari care exclud intentia partilor de a se obliga.

3. Eroarea este gresita reprezentare/intelegere a unor imprejurari. De regula, la


romani, eroarea nu afecta consimtamantul. Dar, in patru cazuri determinate, eroarea ducea la
inexisteanta consimtamantului. Este vorba despre: error in negotio, error in persona, error in
corpore, error in substantia.

Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului si apare atunci
cand o parte intentioneaza sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte crede ca este vorba
despre un alt contract. Spre exemplu, Primus intentioneaza sa vanda un lucru, iar Secundus
crede ca i se doneaza. In acest caz, nu exista consimtamant, prin urmare nici vanzare, nici
donatie.

Error in persona este eroarea cu privirea la identitatea uneia dintre parti. Spre exemplu,
Primus intentioneaza sa incheie contractul cu Secundus, care e un mare arhitect, si in realitate
in incheie cu Teritus. Nici in acest caz nu exista consimtamant si nici contract.

Error in corpore este eroarea cu privire la lucru, adica la obiectul material al contractului.
Spre exemplu, Primus intenionteaza sa cumpere un teren, iar Secundus crede ca este vorba de
o casa.

Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului. Sunt
denumite esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul. Spre
exemplu, Primus intentioneaza sa cumpere un candelabru, fiindca este confectionat din argint,
iar Secundus crede ca este un candelabru confectionat din alama.

35
B. Vicierea consimtamantului

Dar, asa cum spuneam, existau si cauze care duceau la vicierea consimtamantului, cauze
care sunt denumite viții/vicii de consimtamant. Iar in dreptul roman, ele erau doua:
teama (metus), dolul (dolus).

1. Teama (metus) era denumita in textele juridice romane si vis psihica (violenta psihica),
care consta in amenintarea cu un rau pentru a determina o anumita persoana sa incheie
contractul. In epoca veche, violenta psihica nu afecta consimtamantul, deoarece vechii romani
spuneau coapta voluntas sed tamen voluptas, adica o vointa constransa este totusi o vointa.
Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile formalismului rigid, incheierea contractelor
presupunea respectearea unor forme soleme (prezenta martorilor, pronuntarea unor juraminte,
formule solemne, gesturi ritualice), imprejurari care faceau imposibila violenta psihica.

Dar, spre sfarsitul republicii, au aparut contractele consensuale, care se formeaza prin
simpla manifestarea de vointa a partilor, astfel incat violenta psihica a devenit posibila si s-a
aplicat pe taram contractual. Si, de aceea, pretorul a intervenit in sprijinul victimei violentei
psihice prin doua mijloace procedurale, denumite: exceptio metus si actio metus.

Prin exceptio metus, victima violentei se apara cu succes fata de debitorul care ii cerea sa-
si execute obligatia contractata sub imperiul amenintarilor. [Castiga procesul]. Iar prin
actio metus, victima violentei psihice lua initiativa procesului pentru a obtine anularea
contractului incheiat sub imperul amenintarilor.

2. Dolul (dolus) inseamna inselaciune in contract. Consta in manoperele dolozive


(mijloacele viclene) prin care o persoana este determinata sa incheie contractul. In epoca
veche, inselaciunea in contract nu a fost sanctionata, deoarece vechii romani spuneau ca
dreptul nu e creat pentru prosti, asadar sa traga consecintele.

Cu timpul, insa, spre sfarsitul republicii, in conditiile revolutiei economice, a contactului


cu Orientul, mijloacele viclene au devenit extrem de subtile, care depaseau inteligenta
romana. Si, de aceea, Aquilius Gallus (prietenul lui Cicero) a creat actio de dolo, prin care a
fost sanctionata si inselaciunea in contract. De asemenea, s-a creat si exceptio doli, prin care
victima inselaciunii se apara cu succes atunci cand creditorul ii cerea sa execute obligatia
asumata sub imperiul inselaciunii.

III. Capacitatea

Iar al treilea element esential al contractelor este capacitatea. Prin capacitate intelegem
aptitudinea unei persoane de a contracta. La romani, avea deplina capacitate de a contracta
numai cetateanul roman care era sef de familie (pater familias). Toate celelalte categorii de
persoane aveau o capacitate restransa.

36
§2. Efectele accidentale

Pe langa elementele esentiale exista si elemente accidentale ale contractelor, care sunt
denumite astfel intrucat ele sunt introduse in contract numai la initiativa partilor, iar contractul
este incheiat in mod valabil chiar si in absenta lor. In dreptul roman, cele mai importante
astfel de elemente accidentale sunt termenul si conditia.

I. Termenul

Termenul este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui
drept. De unde rezulta ca termenul este de doua feluri, caci evenimentul viitor si sigur de care
depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv, iar evenimentul viitor si sigur
de care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv.

Prin urmare, termenul suspensiv nu afecteaza existenta dreptului de creanta, ci numai


exigibilitatea sa, ceea ce insemana ca dreptul de creanta ia nastere in momentul incheierii
contractului, dar el devine exigibil numai la indeplinirea termenului suspensiv. (Un drept este
exigibil atunci cand poate fi valorificat pe cale judiciara).

Spre exemplu, Primus ii promite lui Secundus ca ii va plati 100 de arsi la Calendele lui
Aprilie. In acest caz, dreptul de creanta se naste in momentul incheierii contractului, dar
devine exigibil la Calende. Si daca creditorul intenteaza actiunea inainte de indeplinirea
termenului suspensiv, actiunea sa fi respinsa, deoarece dreptul nu este exigibil. Iar daca, dupa
indeplinirea termenului suspensiv, creditorul va intenta o noua actiune, va fi respinsa si
aceasta, deoarece dreptul de creanta s-a stins prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, iar
actiunea nu mai are obiect.

Daca, insa, debitorul platea de bunavoie inainte de indeplinirea termenului suspensiv, nu


putea intenta cu succes actiunea in repetire si nu putea cere restituirea platii pe care a facut-o
de bunavoie, intrucat el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, ci se
afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.

II. Conditia

Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui
drept. Asadar, si conditia este de doua feluri, caci evenimentul viitor si nesigur de care
depinde nasterea unui drept se numeste conditie suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur
de care depinde stingerea unui drept se numeste conditie rezolutorie.

Prin urmare, conditia suspensiva afecteaza chiar existenta dreptului de creanta, fiindca, la
contractul incheiat sub conditie suspensiva, dreptul de creanta se va naste numai daca se
indeplineste conditia; nu se naste in momentul incheierii contractului.

37
Spre exemplu: Primus ii promite lui Secundus sa-i plateasca 100 de arsi daca se va
intoarece din Egipt corabia lui Tertius. Daca se intoarce, se naste creanta. Daca nu, nu.

In cazul contractului incheiat sub conditie suspensiva, daca creditorul intenteaza actiunea
inainte de indeplinirea conditiei, acea actiune va fi respinsa, pentru ca nu are obiect (dreptul
nu exista). Iar daca, dupa indeplinirea conditiei suspensive, creditorul va intenta o noua
actiune, noua actiune va fi admisa, fiindca prima actiune nu a avut obiect, iar efectul extinctiv
a lui litis contestatio nu a putut opera.

Capitolul IV. Efectele obligatiilor


In dreptul roman, ca si in cel modern, obligatiile genereaza efecte normale si efecte
accidentale. Efectul normal al obligatiei consta in executarea sa, astfel incat creditorul sa-si
poata valorifica dreptul de creanta.

§1. Executarea obligatiilor

Dar, in legatura cu executarea obligatiilor, trebuie sa facem distinctie intre obligatiile


contractuale (izvorate din contracte) si obligatiile delictuale (izvorate din delicte).

Deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii efectelor


contractelor, conform caruia res inter alios acta allis neque nocere neque prodesse potest,
adica contractele incheiate intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora. Cu alte cuvinte,
contractele produc efecte numai fata de parti, nu si fata de terti.

Dar, prin notiunea de parti [contractante] trebuie sa intelegem persoanele care au


incheiat contractul, mostenitorii acelor persoane, precum si creditorii lor chirografari. Se
numesc chirografari creditorii care sunt titularii unor creante izvorate din contracte in forma
scrisa, pe care grecii le numeau chirografe.

I. Principiile nascute din relativitate

Din principiul general al relativitatii s-au nascut alte trei principii consacrate in
dreptul roman, si anume: principiul nulitatii stipulatiunii pentru altut, principiul nulitatii
promisiunii pentru altul, principiul nereprezentarii in contracte.

A. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul a fost consacrat in legatura cu


utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea in dreptul roman. Caci, asa cum am mai spus,
stipulatiunea este un contract solemn, in forma verbala, incheiat prin intrebare si raspuns, si
este de doua feluri: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru altul.

38
Potrivit lui Gaius, in cazul stipulatiunii obisnuite, Primus il intreaba pe Secundus:
promiti sa-mi dai 100? Iar Secundus raspunde promit. Aceasta stipulatiune este valabila,
intrucat urmeaza sa-si produca efectele intre parti.

Pe cand, la stipulatiunea pentru altul, spune Gaius, Primus il intreba pe Secundus


promiti sa-i dai 100 lui Tertius? Aceasta stipulatiune nu este valabila, ci nula, potrivit
principiului nemo potest stipulari alteri (nimeni nu poate stipula pentru altul, cu sensul ca
nimeni nu poate contracta). Aceasta stipulatiune este nula si fata de Primus, si fata de Tertius.
Fata de Primus este nula fiindca nu are interes in contract, or stim ca obiectul obligatiei
trebuie sa prezinte interes pentru creditor, ceea ce nu este cazul aici. Ea este nula si fata de
Tertius, fiindca el nu este parte in contract, n-a participat la incheierea lui.

Dar, stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic. Spre exemplu, daca Primus are
o creanta de 100 fata de Secundus si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de
Secundus lui Tertius se vor stinge doua datorii. Adica, si datoria lui Secundus fata de Primus,
si datoria lui Primus fata de Tertius. Si, de aceea, romanii au creat un procedeu juridic prin
care stipulatiunea pentru altul, desi ramane nevalabila, devine totusi executorie. Procedeul a
fost denumit stipulatio poena (stipulatia unei penalitati).

Caci, potrivit lui Gaius, dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se mai incheie o
stipulatiune denumite stipulatia penalitatii, ocazie cu care Primus il intreaba pe Secundus daca
nu ii vei plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500? Iar Secundus raspunde promit.
Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, fiindca urmeaza sa-si produca efectele intre
parti. Si, de aceea, Secundus va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila si sa plateasca 100,
pentru ca altminteri va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca, in exemplu, 500. Pe
aceasta cale, desi stipulatiunea pentru altul ramane nevalabila, ea devine totusi executorie (in
practica, fiindca este interesul lui Secundus).

B. Cat priveste nulitatea promisiunii pentru altul, romanii spuneau ca nemo alienum
factum promittere potest, adica nimeni nu poate promite fapta altuia. In acest caz, Primus ii
promite lui Secundus ca Tertius ii va da 100. Aceasta promisiune este nula si fata e Primus, si
fata de Tertius. Este nula fata de Primus intrucat el nu a promis fapta sa (or, stim ca obiectul
obligatiei trebuie sa consta intr-o prestatiune pe care debitorul o face catre creditor, conditie
are nu este indeplinita). Ea este nula si fata de Tertius, intrucat el, neparticipand la inceheirea
actului, n-a promis nimic.

Dar, si promisiunea pentru altul prezinta interes practic. Si, de aceea, romanii i-au
modificat forma sau modul de formare, astfel incat promisiunea pentru altul sa devina
valabila, intrucat, potrivit formei modificate, Primus ii promite lui Secundus ca va proceda de
asa maniera incat sa il determine pe Tertius sa-i plateasca 100. Aceasta promisiune este
valabila, deoarece Primus promite fapta sa. Iar daca Tertius nu ii plateste lui Secundus ceea ce
i-a promis Primus, atunci Secundus va avea actiune impotriva lui Primus, care a promis fapta
sa.

39
C. Tot din principiul relativitatii decurge si principiul nereprezentarii in contracte.
Reprezentarea in contracte este procedeul juridic prin care o persoane denumita reprezentat se
obliga prin contractul incheiat de alta persoana, denumita reprezentant. In dreptul roman, in
functie de efectele sale, reprezentarea in contracte putea fi perfecta sau imperfecta.

In cazul reprezentarii perfecte in contracte, efectele contractului se produc direct


asupra reprezentatului, desi contractul a fost incheiat de reprezentant, in sensul ca
reprezentatul este acela care devine creditor sa debitor, iar persoana reprezentantului dispare
(sub aspectul efectelor).

In cazul reprezentarii imperfecte, reprezentatul se obiliga alaturi de reprezentant, ceea


ce inseamna ca, aici, creditor are doi debitori – atat pe reprezentant, cat si pe rerezentat. Daca
intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant, creditorul va intenta impotriva lui
actiunea directa, izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu reprezentantul. Iar daca
intentioneaza sa-l urmareasca pe reprezentat, atunci va intenta impotriva lui o actiune utila,
care va avea formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio este scris numele
reprezentantului, iar in condemantio e scris numele reprezentatului, caci el va sta in justitie.

Iar in functie de calitatea reprezentatului, reprezenatrea in contracte este activa si


pasiva. Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea se numeste activa,
iar atunci cand are calitatea de debitor, reprezentarea se numeste pasiva. Prin urmare,
reprezentarea imperfecta in contracte este mereu pasiva, de vreme ce reprezentantul este
debitor.

Multa vreme, romanii nu au admis reprezentarea in contracte, fiindca se opunea


principiul relativitatii. Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei primitive,
contractele se incheiau foarte rar, erau adevarate evenimente in viata cetateanului roman
[cateva intr-o viata]. Deci, in practica nu se punea problema reprezentarii; nu era o necesitate
juridica.

Dar, catre sfarsitul republicii, odata cu inflorirea afacerilor, a economeii de schimb,


romanii erau interesati in mod frecvent sa incheie contracte in acelasi moment, in locuri
diferite, ca si astazi. De aceea, reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica, iar
consecinta a fost ca romanii au adoptat reforme succesive prin care s-a admis mai intai
reprezentarea imperfecta in contracte, iar mai tarziu, in anumite cazuri, s-a admis si
reprezentarea perfecta in contracte [astazi, reprezentarea perfecta se aplica pe cale generala].

II. Actiunile cu caracter alaturat

Primul pas in directa reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu
caracter alaturat, pe care romanii le numeau adiecticiae qualitatis. Aceste actiuni au fost
create in legatura cu sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie (ca si a sclavului),
deoarece, asa cum am spus, in epoca veche, fiul de familie nu putea incheia contracte in nume
propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul
acelor contracte pater familias sa devina creditor.

40
Dar un asemenea sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost
unilaterale, caci numai la ele o parte este doar debitor si cealalta doar creditor. Catre sfarsitul
republicii, insa, au aparut contractele bilaterale, in cazul carora ambele parti aveau, in
acelasi timp, si calitatea de creditor, si calitatea de debitor. Astfel incat, fiul de familie nu-i
putea face mai buna situatia lui pater fara sa i-o faca si mai rea, adica nu-l putea face creditor
fara sa-l faca in acealsi timp si debitor. Si, astfel, romanii se aflau in situatia de a nu mai putea
apela la serviciile fiilor de familie, chiar daca erau oameni de afaceri talentati.

Si de aceea, din ratiuni de ordin pactic, pretorul a admis ca in cinci cazuri determinate
fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp, cu caracter
alaturat, si pe pater familias. Astfel incat, creditorul avea doi debitori – si pe filius, si pe pater.

Daca intentiona sa-l urmeareaca in justitie pe fillius familias, creditorul intenta


impotriva lui actiunea directa, izvorata din contractul pe care il incheiase cu el; iar daca
intentiona sa-l urmeareasca in justitie pe pater familias, intenta impotriva lui actiunea cu
caracter alaturat, care avea o formula redactata cu transpozitiune. Adica, in intentio se
mentiune numele fiului, fiindca el incheiase contractul, iar in condamantio, numele lui pater,
fiindca le participa la proces.

Aceste actiuni sunt denumite actio quod iussu, actio exercitoria, actio institoria, actio
de peculio et de in rem verso, actio tributoria.

1. Actio quod iussu era data de pretor impotriva acelui pater familias care l-a
imputernicit pe fiul de familie sa incheie un anumit contract [de ex: de vanzare].

2. Actio exercitoria era data impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe
filius sa exercite un comert maritime [il numea capitan de vas].

3. Actio institoria se dadea impotriva acelui pater familias care il imputernicise pe fiu
sa exercite un comert pe uscat [de ex: sa tina o pravalie].

4. Actio de peculio et de in rem verso (actiune cu privire la peculiu si la castig) se


dadea impotiva lui pater familias atunci cand fiul de familie exercita acte de comert cu
bunurile din peculiul sau fara stirea si, fireste, fara aprobarea lui pater familias.

5. Actio tributoria (actiune in repartizare) se dadea impotriva lui pater atunci cand
fiul de familie exercitase acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a
lui pater familias, cu toate ca pater familias a cunoscut si a tolerat acele acte de comert.

Din fizionomia actiunilor cu caracter alaturat rezulta ca ele intrunesc unele din
conditiile necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce pater familias se obliga printr-un
contract pe care nu l-a incheiat el insusi, ci fiul de familie, alta persoana. Si, totusi, acest
sistem nu intruneste toate conditiile necesare reprezetnarii in contracte, deoarece acest sistem
nu functioneaza in relatiile dintre doi paters familiae (doi sefi de familie), ci numai in relatiile
dintre pater si fillius.

41
III. Reprezentarea în contracte

De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a acordat actio exercitoria si actio
institoria impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa
exercite un comert pe mare sau pe uscat. In acest stadiu, reprezentarea in contracte este
gata constituita, de vreme ce un pater familias se obliga prin contractul incheiat de un alt
pater familias.

Dar, sfera sa de aplicare este restransa, in sensul ca reprezentarea in contracte nu se


aplica pe scara generala (adica nu se aplica la toate contractele), ci numai la contractele
incheiate in legatura cu comert pe mare sau pe uscat.

Urmatorul pas a fost facut de jurisprudenta, caci jurisconsultii au creat pe cale de


interpretare actio quasi institoria, actiune care era acordata impotriva acelui pater familias
care l-a imputernicit pe alt pater familias sa incheie un contract in orice domeniu. Ceea ce
inseamna ca, in acest stadiu, reprezentarea in contracte se aplica la scara generala, la toate
contractele.

Dar, numai in forma imperfecta, deoarece si reprezentantul si reprezentatul sunt


debitori. Iar daca creditorul intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant, va
intenta impotriva lui actiunea directa, izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu
reprezentantul, iar daca intentiona sa-l urmareasca pe reprezentat, intenta impotriva lui actio
quasi institoria, care avea o formula redactata cu transpozitiune, deoarece in intentio a
formulei se mentiona numele reprezentantului, deoarece el incheiase contractul, iar in
condamnatio se mentiona numele reprezentatului, caci el participa la proces.

Cu timpul, insa, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis (cu titlu de
exceptie) si trei cazuri de reprezentare perfecta in contracte. [Astazi, reprezentarea perfecta
se aplica pe scara generala]

Intre acele cazuri figureaza si un caz de reprezentare perfecta activa. Este vorba despre
cazul reprezentantului insolvabil, pentru ca, in sistemul nereprezentarii, acel reprezentant care
valorifica un drept de creanta din imputernicirea reprezentatului avea obligatia ca prin acte
ulterioare si distincte sa transmita valoarea acelei creante asupra reprezentatului. Daca, insa,
reprezentantul devenea insolvabil, ele era supus executarii silie asupra bunurilor de catre
creditorii sai, intre care si reprezentatul, care venea in concurs cu ceilalti creditori ai
reprezentantului si, prin urmare, nu-si putea valorifica dreptul de creanta integral, ci numai in
parte [proportional cu valoarea creantei sale].

De aceea, s-a admis, cu titlu de exceptie, ca atunci cand reprezentantul devine


insolvabil, dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci sa treaca direct in
patrimoniul reprezentatului. Si, astfel, reprezentatul nu mai venea in concurs cu creditorii
reprezentantului devenit insolvabil.

42
IV. Raspunderea fiului de familie

Asa cum s-a vazut, in materie contractuala, fiul de familie avea o capacitate limitata
de a se obliga. Pe taram delictual, insa, fiul de familie avea o deplina capacitate de a se
obliga in nume propriu, in sensul ca fiul de familie raspundea in nume propriu pentru delictul
comis.

Insa, raspunderea sa, desi proprie, avea loc in conditii speciale, intrucat fillius nu avea
bunuri proprii/patrimoniu propriu. Iar aceasta raspundere cu caracter special a fost
reglementata prin doua sisteme, denumite sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale
[noxa inseamna delict].

A. Sistemul noxalitatii

In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea
doua posibilitati: ori sa-l abandoneze pe fiu in mainile victimei delictului, pentru ca victima
sa-si poata exercita dreptul de razbunare asupra delicventului [dovada ca raspundea in nume
propriu], ori sa-i plateasca victimei o suma de bani cu scopul de a rascumpara dreptul de
razbunare al victimei, ipoteza in care fiul ramanea sub puterea lui pater familias [fiindca
dreptul de razbunarea fusese rascumparat].

Cu timpul, insa, romanii si-au dat seama ca pater familias are si o a treia posibilitate,
aceea de a face dovada nevinovatiei presupusului delicvent. Si, de aceea, au fost create
actiunile noxale.

B. Sistemul actiunilor noxale

Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva
lui pater familias al presupusului delicvent cu scopul de a verifica daca pater familias
intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei presupusului delicvent, caci pater nu era
obligat sa se judece.

Daca nu accepta sa se judece, se aplica sistemul noxalitatii cu cele doua variante ale
sale. Daca pater familias accepta sa se judece cu victima si pierdea procesul, in sensul ca nu
putea face dovada nevinovatiei presupusului delicvent, iarasa se aplica sistemul noxalitatii.
Daca, insa, pater familias accepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada
nevinovatiei presupusului delicvent, fiul de familie era exonerat de raspundere si ramanea sub
puterea lui pater familias.

43
In vederea intentarii actiunilor noxale, erau necesare anumite conditii.

In primul rand, era necesar sa fie vorba despre un delict privat, intrucat numai
delictele private puteau fi rascumparate prin plata unor sume de bani [nu si cele publice].

In al doilea rand, actiunea noxala era intentata cu succes numai impotriva acelui
pater familias care l-a avut sub puterea sa pe presupusul delicvent intregul interval de timp
cuprins intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio, caci daca in acel
interval de timp fiul de familie trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia sa
intenteze o noua actiune impotriva noului pater familias, deoarece raspunderea apasa asupra
fiului, iar pater era chemat in justitie pentru ca fillius nu avea patrimoniu. De aceea, pentru a
sublinia aceasta idee, romanii au formulat adagiul noxa caput sequitur (adica delictul il
urmeaza pe delicvent).

In al treilea rand, era necesar ca victima sa nu-l fi avut sub puterea sa niciun moment
pe presupus delicvent in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si
momentul intentarii actiunii in justitie, intrucat, daca l-ar fi avut sub puterea sa pe presupusul
delicvent un singur moment in acel interval de timp, si-ar fi putut exercita dreptul de
razbunare [fiindca avea supunera sa]. Iar daca nu si-a exercitat dreptul de razbunare, insemna
ca a renuntat la acel drept. Iar daca a renuntat la dreptul de razbunare, inseamna ca a renuntat
si la actiunea noxala, caci actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al
dreptului de razbunare.

§2. Neexecutarea obligațiilor

Pe langa efectele normale, despre care am vorbit, obligatiile genereaza si efecte


accidentale, constand in neexecutarea lor. La romani, neexecutarea obligatiilor genera
anumite efecte juridice. Astfel, in unele cazuri, debitorul care nu-si executa obligatia trebuia
sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei, denumite daune-interese. Iar in alte
cazuri, debitorul care nu-si executa obligatia era exonerat de raspundere [adica nu platea
despagubiri]. Iar in legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat sase figuri
juridice: cazul fortuit, forta majora, culpa, dolul, mora si custodia.

I. Cazul fortuit

Cazul fortuit (casus minor) este evenimentul neprevazut care face imposibila
executarea obligatiei, cu toate ca debitorul a luat masurile obisnuite de paza. De unde rezulta
ca, in practica, cazul fortuit poate fi prevenit daca se iau masuri exceptionale de paza, masuri
la care debitorul, de regula, nu este obligat. Si, de aceea, tot de regula, debitorul va fi exonerat
de raspundere pentru interventia cazului fortuit. Spre exemplu: furtul lucrului/sclavului pe
care il datoreaza [daca debitorul ar pune 10 paznici, ar putea preveni furtul, dar nu are aceasta
obligatie de regula]

44
II. Forta majora

Forta majora (casus major) este evenimentul neprevazut si de nestavilit (de


neprevenit) care face imposibila executarea obligatiei. De exemplu: cutremure, inundatii si
incendii de mari proportii, etc. De aceea, debitorul va fi intotdeauna exonerat de raspundere,
fara exceptie, pentru interventia fortei majore.

Insa, cazul fortuit si forta majora duc la exonerarea de raspundere a debitorului numai
daca el datoreaza un lucru individual-determinat, nu si daca datoreaza un lucru de gen,
intrucat genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).

III. Culpa - la romani, imbraca doua forme: culpa delictuala si culpa contractuala.

Culpa delictuala era denumita si culpa aquiliana, deoarece ea a fost reglementata


prin Legea Aquilia [plebiscit adoptat la sfarsitul republicii]. Potrivit acelei legi, culpa
delictuala presupune comiterea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, fapt care genereaza
obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin acea actiune sau de a plati o amenda. Aceeasi lege
mai spune ca la culpa delictuala vinovatia delicventului se poate manifesta fie sub forma
intentiei, fie sub forma neglijentei sau a neindemanarii (denumita greseala in acea Lege),
caci, spune Legea, judecatorul va trebui sa tina seama si de cea mai mica greseala [culpa
levissima].

Culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract, vinovatie care se
manifesta in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in
care obligatia trebuia sa fie executata. In cazul culpei contractuale, vinovatia debitorului se
poate manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii. Prin urmare, la culpa
contractuala, vinovatia nu se manifesta sub forma intentiei.

In vreme lui Justinian, s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa levis. Culpa lata era
o neglijenta grosolana, grava, pe care n-ar fi comis-o nici cel mai neglijent administrator.
Culpa levis este o neglijenta mai putin grava, mai usoara.

La randul ei, culpa levis putea fi apreciata de judecator fie in abstracto, fie in
concreto, apreciere care se facea prin comparatie. Astfel, la aprecierea in abstracto a culpei
levis, comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata cu comportarea unui bonus
vir (bun administrator, bun pater familias), pe cand la aprecierea in concreto, comportarea
debitorului fata de bunul datorat era comparata cu felul in care debitorul isi administra
bunurile proprii.

Asadar, pentru deibtor era mai grava aprecerea in abstracto, [fiindca un bun
administrator nu era neglijent, pe cand, la aprecierea in concreto, daca debitorul este neglijent
si fata de bunul datorat, si fata de bunurile proprii, nu mai este in culpa; el este un om
neglijent din firea lui. Debitorul este vinovat la aprecierea in concreto cand este diligent cu
bunurile proprii, dar neglijent cu bunul datorat.] Judecatorul facea o apreciere in abstracto sau
in concreto a culpei levis pe baza dispozitiilor din legi, nu din propria initiativa.

45
IV. Dolul

Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma
intentiei, ceea ce inseamna ca debitorul distruge bunul datorat cu buna stiinta. De aceea, la
romani, ca si la noi, raspunderea pentru dol era mai grava decat raspunderea pentru culpa, in
sensul ca debitorul raspundea pentru dol si la contractele in care avea un interes, si la
contractele in care nu avea un interes.

Spre exemplu: la imprumutul in vederea folosintei, debitorul are interes in contract, de


vreme ce foloseste lucrul; pe cand, la contractul de depozit, depozitarul nu are dreptul sa
foloseasca lucrul dat in pastrare, caci ar comite furtul folosintei [furtus usus], astfel incat
depozitarul nu are interes in contract, si, totusi, va raspunde pentru dol, dar nu mai raspunde si
pentru culpa. Prin urmare, la contractele in care debitorul nu are interes, raspunde numai
dol, nu raspunde si pentru culpa.

V. Mora

Mora in sens juridic inseamna intarziere vinovata si este de doua feluri: mora
debitoris si mora creditoris.

Mora debitoris este intarzierea vinovata a debitorului. Pentru ca debitorul sa fie pus in
intarziere, era necesar ca datoria sa fie scadenta [ajunsa la termen] si sa nu fie platita din vina
debitorului. Imparatul Justinian a mai cerut si o interpelatio (interpelare), adica o somatie de
plata din partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis,
adica perpetuarea obligatiilor, ceea ce inseamna ca din momentul punerii sale in intarziere,
debitorul raspunde in mod obiectiv. Asta inseamna ca el nu mai poate sa invoce interventia
cazului fortuit, ci trebuia sa ia masuri exceptionale de paza.

Mora creditoris este intarzierea vinovata a creditorului, care refuza sa primeasca plata,
cu toate ca ii este oferita potrivit conditiilor stabilite prin contract. Iar daca debitorul constata
cu martori refuzul creditorului de a primi plata, putea abandona lucrul datorat intr-un loc
public [de fata cu martorii], cu efectul stingerii datoriei.

VI. Custodia

Custodia este o forma a raspunderii obiective, in sensul ca debitorul care se obliga sa


raspunda pentru custodia trebuie sa ia masuri exceptionale de paza, neputand sa invoce
interventia cazului fortuit. La romani, raspundeau pentru custodia – adica in mod obiectiv –
corabierii, hangiii, care nu puteau spune ca s-au furat bagajele calatorului, fiind obligati sa ia
masuri exceptionale de paza.

46
Capitolul V. Stingerea obligatiilor
Asa cum am vazut la materia bunurilor, drepturile reale sunt in principiu perpetue, in
sensul ca ele nu se sting prin exercitare, ci, dimpotriva, se consolideaza (cum este cazul
dreptului de proprietate, cel mai important drept real). Pe cand drepturile de creanta sunt
prin excelenta temporare, deoarece ele se sting prin exercitare. Cu alte cuvinte, in momentul
exercitarii sale, dreptul de creanta se stinge. Spre exemplu, dreptul vanzatorului asupra
pretului se stinge in momentul in care il incaseaza.

§1. Moduri voluntare

Textele juridice romane mentioneaza moduri voluntare si moduri nevoluntare de


stingere a obligatiilor. Modurile voluntare sunt denumite astfel intrucat ele presupun
manifestarea de vointa a partilor si sunt in numar de cinci: plata, darea in plata, novatiunea,
compensatiunea si remiterea de datorie.

I. Plata

Plata (solutio) este modul firesc/obisnuit/normal de stingere a obligatiei. Prin urmare,


de regula, obligatiile se sting prin plata, caci plata consta in executarea oricarui obiect al
obligatiei. Asadar, plata poate consta fie in dare, fie in facere, fie in praestare. Pentru ca plata
sa fie efectuata in mod valabil, erau necesare anumite conditii:

A. Plata de catre debitor sau de alta persoana

Plata putea fi facuta de debitor sau de alta persoana, deoarece pe creditor nu-l
intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa-si valorifice dreptul de crenta. Totusi, numai in
doua cazuri, plata putea fi facuta exclusiv de debitor. In primul caz, atunci cand debitorul se
obliga sa trasmita proprietatea asupra unui lucru, numai el putea face plata, intrucat numai el
era proprietar. In al doilea caz, atunci cand obligatia era contractata intuitu personae, adica in
considerarea calitatilor exceptionale ale debitorului [mare pictor, etc]. Fireste, cel ce facea
plata trebuia sa aiba capacitate juridica.

B. Primirea platii

Plata putea fi primita de creditor sau de reprezentantul sau, care putea fi legal sau
conventional. Reprezentant legal era tutorele, iar conventional era mandatarul. Iar daca plata
era primita de un pupil fara auctoritatis tutoris, plata era valabila, dar nu era si liberatorie,
astfel incat debitorul putea fi constrans pe cale judiciara sa mai plateasca o data.

47
C. Integralitatea platii

Plata trebuia sa fie integrala, astfel incat debitorul nu putea face plata in rate fara
consimtamantul creditorului.

D. Locul platii

Locul platii se stabilea, de regula, prin contract. Daca nu se stabilea prin contract, locul
platii era dedus din natura obligatiei. Si daca nu se putea deduce nici din natura obligatiei,
plata putea fi facuta oriunde, cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit [de ex.: pe alt continent].

Daca debitorul datora un lucru individual-determinat, plata se facea la domiciliul


debitorului, iar daca debitorul nu-si executa obligatia la scadenta, creditorul intenta actiunea la
domiciliul debitorului. Prin domiciliu, in acest context, intelegem (ca si astazi) instanta
compenenta din unitatea administrativ-teritoriala (cartierul) in care locuieste debitorul.

E. Imputatia platii

Daca debitorul avea mai multe datorii fata de acelasi creditor si facea o singura plata,
se punea problema imputatiei platii. Adica, se punea intrebarea care dintre datorii s-a stins
prin plata facuta. Daca debitorul preciza ce datorie intentioneaza sa stinga prin plata, atunci,
fireste, se stingea acea datorie. Iar daca nu preciza, se stingea datoria cea mai oneroasa. Era
considerata cea mai oneroasa datoria care producea cele mai mari dobanzi.

F. Proba platii

Proba platii se facea in epoca veche cu martori si prin juraminte, iar, incepand din
epoca clasica, s-a facut si prin inscrisuri/acte scrise, denumite chitante. Acele chitante erau
redactate fie in mod obiectiv, fie in mod subiectiv.

Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor [erau scrise de el], care
utiliza cuvintele solemne in forma scrisa: a spus ca are (adica creditorul a spus ca a primit
plata). Insa aceste chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor
[de regula, 7], deoarece, in cazul unui litigiu, martorii se prezentau in fata judecatorului si
confirmau ca, intr-adevar, in prezenta lor, creditorul a spus ca a primit plata [in cazul in care
nega]. Pe cand chitantele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor [erau scrise de
el], care utiliza formula am scris ca am primit. Asemenea chitante erau opozabile creditorului
chiar daca nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce ele erau scrise chiar de mana
creditorului.

48
G. Forma platii

Forma platii, in epoca veche, era guvernata de principiul simetriei sau principiul
corespondentei formelor. Potrivit acestul principiu, o obligatie se stinge prin utilizarea unor
forme identice cu cele care au creat-o, dar intrebuintate in sens invers. Spre exemplu: o
obligatie nascuta din contractul verbal incheiat prin intrebare si raspuns se stingea tot prin
intrebare si raspuns, dar in sens invers. Daca principiul simetriei era respectat [adica
respectate formele solemne], datoria se stingea chiar daca nu se facea plata efectiva. Iar daca
se facea plata efectiva, dar nu era respectat principiul simetriei, obligatia nu se stingea. Dar, in
epoca clasica, in conditiile decaderii formalismului pe cale contractuala, plata efectiva a
devenit liberatorie fara a mai fi necesara respectarea unor forme solemne.

II. Darea in plata

Darea in plata (datio in solutum) este, cum spuneau romanii, tot o plata, dar cu
schimbare de obiect, in sensul ca era necesar sa fie respectate conditiile platii cu deosebirea
ca se schimba obiectul obligatiei. Spre exemplu: debitorul care datora o suma de bani facea
plata prin transmiterea proprietatii asupra unui lucru [fie un teren, fie o casa, fie un sclav; de
regul un teren – pe aceasta calea au fost ruinati micii proprietari, care luau imprumuturi de la
bancheri si nu mai puteau plati].

La origine, darea in plata se putea face numai prin conventia partilor si era denumita
darea in plata voluntara (datio in solutum voluntaria). Mai tarziu, ea s-a facut pe baza textelor
din legi si a fost denumita darea in plata necesara (datio in solutum necessaria).

III. Novatiunea

Novatiunea (novatio) este un mod voluntar de stingere a obligatiilor constand in


inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua. Aceasta operatiune juridica este novare
sau novarea unei obligatii. Jurisconsultii romani spuneau ca novarea obligatiei nu are o forma
proprie, in sensul ca novatiunea se realiza numai prin stipulatiune sau prin contractul litteris.

Insa stipulatiunile si contractul litteris nu au fost create in vederea novarii unei


obligatii, ci in alte scopuri. Dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pentru
realizarea novatiunii. De aceea, romanii spuneau ca nu exista novatiune consensuala, in sensul
ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu putea fi inlocuita prin alt contract
consensual, ci numai prin stipuatiune sau prin contractul litteris.

Si novatiunea presupunea intrunirea anumitor conditii: o obligatie veche, o obligatie


noua, aceeasi datorie, un element nou si intentia de a nova.

49
A. Obligatia veche

Obligatia veche nu presupunea conditii speciale. Ea putea fi civila, pretoriana, de drept


strict sau de buna-credinta, etc. Putea fi oricum.

B. Obligatia noua

Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, intrucat ea izvora fie din
stipulatiune, fie din contractul literis, ce erau contracte de drept strict [riguroasa interpretare].

C. Aceeasi datorie

Novatiunea presupunea idem debitum, aceeasi datorie, in sensul ca noua obligatie trebuia
sa aiba acelasi obiect cu vechea obligatie. Iar daca noua obligatie nu avea acelasi obiect, ci
altul, nu se realiza o novatiune, ci se crea o noua obligatie, alaturi de cea veche, si nu in locul
ei. Si, de aceea, jurisconsultii spuneau ca, prin novatiune, obiectul vechii obligatii este
transmis in noua obligatie.

Totusi, din ratiuni de ordin practic, pretorul a creat anumite mijloace procedurale prin care
s-a putut realiza novatiunea cu schimbare de obiect, iar Imparatul Justinian a admis
novatiunea cu schimbare de obiect, cu condita ca partile sa-si exprima expres vointa in acest
sens.

D. Un element nou

Novatiunea presupune si un element nou, aliqui novi, pentru a se putea face distinge intre
obligatia veche si obligatia noua. In legatura cu elementul nou, trebuie sa distingem intre
novatiunea care se realiza intre aceleasi parti si novatiunea cu schimbare de creditor sau cu
schimbare de debitor.

Daca novatiune se realiza intre aceleasi parti, elementul nou putea consta in introducerea
unui termen, a unei conditii sau suprimarea lor. Iar daca se realiza o novatiune inter novas
personas, adica intre persoane noi, cu schimbare de creditor sau debitor, elementul nou consta
in schimbarea debitorului sau a creditorului.

La novatiunea cu schimbare de debitor nu era necesar si consimtamantul vechiului


debitor, ci era suficient sa se incheie stipulatiunea sau contractul litteris intre noul debitor si
creditor. [asta, fiindca pe creditor nu il interesa cine face plata; in practica, se putea ca noul
debitor sa plateasca fara stirea vechiului debitor]. Pe cand novatiunea cu schimbare de
creditor nu se putea face fara consimtamantul vechiului creditor, deoarece in spatele
novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta, o transmitere a dreptului
de creanta de la vechiul creditor la noul creditor, transmitere care nu se poate face fara
consimtamantul vechiului creditor [in carte e o greseala de tipar].

50
E. Intentia de a nova

Prin urmare, novatiunea presupunea si intentia de a nova, animus novandi. In epoca


veche, intentia partilor de a nova obligatia rezulta din forma contractelor, intrucat, ori de cate
ori stipulatiunea si contractul litteris se utilizau in vederea novarii unei obligatii, ele aveau o
forma aparte, din care rezulta intentia partilor de a nova.

Dar, spre sfarsitul dreptului clasic, in conditiile decaderii formalismului in materie


contractuala, intentia partilor de a nova era prezumata, dedusa din prezumtii, in sensul ca,
daca erau intrunite primele patru conditii ale novatiunii, se prezuma ca este indeplinita si a
cincea. Insa sistemul prezumtiilor este echivoc si, de aceea, Imparatul Justinian a cerut
partilor sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.

IV. Compensatiunea

Compensatiunea (compensatio) este un alt mod volutar de stingere a obligatiilor, care


consta in cumpanirea unor creante si datorii reciproce, astfel incat executarea sa poarte
numai asupra diferentei. Astfel incat, prin plata diferentei se stingeau doua obligatii. Spre
exemplu: daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus, iar Secundus are o creanta de 50
fata de Primus, prin efectuarea compensatiunii Secundus va plati 50 si va stinge obligatiile.
De aceea, Modestin spunea ca compensatio est debiti et crediti inter se contributio (adica
compensatiunea este scaderea unor datorii si creante reciproce unele din altele)

Compensatiunea se putea face, inca de la origine, prin conventia partilor. Daca, insa,
partile nu se intelegeau si nu faceau o compensatiune conventionala, atunci se recurgea la
compensatiunea judiciara, pe care o facea judecatorul cu ocazia judecarii procesului.

Dar, in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor, compensatiunea


judiciara nu a fost posibila, deoarece in procedura legisatiunilor se aplica principiul unitatii de
chestiune, conform caruia, in acelasi proces numai reclamantul isi poate valorifica pretentiile,
iar, daca paratul are si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuie sa declanseze
un alt proces, pentru ca, asa cum se stie, in procedura legisactiunilor nu existau exceptiuni.

Asa se face ca la inceputul epocii clasice s-a admis compensatiunea judiciara in cazul
creantelor si datoriilor deciproce care izvorau din acelasi contract de buna-credinta. Iar, mai
tarziu, Imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care s-a admis compensatiunea
judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite,
unilaterale si de drept strict.

Actionand in spiritul echitatii, Imparatul a formulat regula potrivit careia acela care
pretinde ceea ce trebuie sa restituie comite un dol. Spre exemplu: daca Primus are o creanta
de 100 fata de Secundus, iar Secundus la randul lui are o creanta de 50 fata de Primus si
Primus pretinde 100 in fata pretorului, Secundus ii va cere pretorului sa introduca in formula
o exceptiune de dol, intrucat Primus vrea sa-l insele – pretinde ceea ce trebuie sa restuite –, iar
pretorul introduce exceptiunea in formula.

51
In faza a doua a procesului, judecatorul, potrivit rolului sau de sclav al formulei, verifica
daca exceptiunea de dol este intemeiata si, fata de datele spetei, este intemeiata, astfel incat el
pronunta sentinta de absolvire, de vreme ce in procedura formulara exceptiunile au un
caracter absolutoriu. Si, astfel, Primus pierde procesul si totodata pierde si dreptul de creanta
in intregime. El pierde procesul prin efectul exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta in
intregime prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Si, de aceea, Primus, ca reclamat, are tot
interesul sa efectueze compesatiunea din proprie initativa si sa ceara numai diferenta, pentru
ca altfel risca sa piarda intregul drept de creanta.

Ceva mai tarziu, dar tot in dreptul clasic, s-a admis compensatiunea judiciara in cazul
creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte de buna-credinta diferite. Iar
Imparatul Justinian a admis compensatiunea judiciara pe scara generala, in sensul ca, pe
vremea sa, toate creantele si datoriile reciproce se puteau compensa daca erau intrunite
anumite conditii:

1. Creanta adusa in compensare trebuia sa fie exigibila


2. Creanta adusa in compensare trebuia sa fie lichida (sa constea intr-o suma de bani sau
in bunuri usor evaluabile in bani);
3. Creanta adusa in compensare sa fie reciproca, adica sa apartina celui care o opune si
nu altei persoane, de unde rezulta ca nu era permisa compensarea judiciara prin
reprezentare.

V. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie inseamna iertarea de datorie si se realiza prin moduri civile si prin
moduri pretoriene.

A. Moduri civile

Modurile civile sunt aplicatiuni ale principiului simetriei [despre care s-a vorbit], ceea ce
inseamna ca o obligatie nascuta prin arama si balanta se stingea tot prin arama si balanta, in
sensul ca se respectau toate conditiile necesare mancipatiunii, dar nu se platea pretul real, ci
unul fictiv, constand intr-un singur ban/sesterț, ceea ce echivaleaza cu iertarea de datorie, de
vreme ce obligatia s-a stins fara ca debiorul sa faca plata efectiva, ci doar o simulare de plata.

In cazul obligatiilor izvorate din contracte incheiate prin intrebare si raspuns, obligatia
se stingea tot prin intrebare si raspuns, cu toate ca nu se facea plata efectiva.

In sfarsit, obligatiile izvorate dintr-un contract incheiat in forma scrisa – si care era
denumit litteris – se stingeau tot prin utilizarea formei scrise, desi, iarasi, nu se facea plata
efectiva.

52
B. Moduri pretoriene

Modurile pretoriene prin care se realiza iertarea de datorie sunt in numar de doua: pactum
de non petendo (pactul pentru ca sa nu ceara) si contrarius consensus.

1. Pactum de non petendo (pactul pentru ca sa nu ceara) este o simpla conventie prin
care creditorul declara ca renunta la dreptul sau de creanta. Iar daca, dupa incheierea pactului,
creditorul il cheama in justitie pe debitor cerandu-i sa-si execute obligatia, acesta se apara cu
succes opunandu-i creditorului exceptio pacti sau exceptio pacti de non petendo.

Si, de aceea, unii jurisconsulti clasici spuneau ca, prin pactul de non petendo, obligatia se
stinge de drept, ipso jure. Iar altii spuneau ca se stinge exceptionis ope (adica pe cale de
exceptie, ceea ce este adevarat).

2. Contrarius consensus inseamna acord in sens contrar si este o aplicatiune a


principiului simetriei [corespondenta formelor] la obligatiile care izvorasc din simpla
conventie a partilor, intrucat obligatia izvorata din simpla conventie se stinge tot prin simpla
conventie.

§2. Moduri nevoluntare

Pe langa modurile voluntare, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare de stingere a


obligatiilor. Modurile nevoluntare sunt denumite astfel intrucat ele nu presupun manifestare
de vointa a partilor si sunt in numar de cinci: imposibilitatea de executare, confuziunea,
moartea, capitis deminutio si prescriptia extinctiva.

I. Imposibilitatea de executare

Imposibilitatea de executare apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru cert


(individual-determinat), care piere fara vina sa. Daca, insa, debitorul era gasit in culpa, daca
a comis un dol, daca a fost pus in intarziere sau daca s-a obligat sa raspunda pentru custodia,
el trebuia sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei, denumite daune-interese.
Cu precizarea ca problema imposibilitatii de executare nu se pune atunci cand debitorul
datoreaza un lucru de gen, deoarece genera non perunt.

53
II. Confuziunea

Confuziunea (confusio) se realizeaza prin intrunirea calitatilor de creditor si de debitor


asupra uneia dintre parti. Spre exemplu, prin mostenirea debitorului de catre creditor se
realizeaza confuziunea.

Dar in cazul obligatiilor cu pluralitate de subiecte sunt necesare unele precizari. Astfel,
daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se stinge si datoria garantului. Daca, insa,
creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.

Iar daca partile se afla pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre obligatiile
conjuncte si obligatiile coreale. La obligatiile conjuncte, care sunt divizibile, daca creditorul il
mosteneste pe unul dintre debitori, se va stinge datoria acelui debitor, iar codebitorii (adica
ceilalti debitori) vor ramane si pe mai departe obligati pentru partea lor de datorie. La
obligatiile coreale, care sunt solidare, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori,
ceilalti debitori vor ramane si pe mai departe obligati pentru tot, adica pentru intreaga datorie.

III. Moartea

Si moartea a fost la origine un mod nevoluntar de stingere a obligatiilor, deoarece, asa


cum se stie, vechii romani nu au adus ideea de transmitere a obligatiilor nici intre vii, nici
pentru cauza de moarte.

Cu timpul, insa, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au


admis ca datoriile si creantele, adica obligatiile, trec asupra mostenitorilor. Si astfel, in dreptul
clasic, transmiterea obligatiilor pentru cauza de moarte a devenit regula.

Totusi, urme ale vechii conceptii s-au pastrat si in dreptul clasic. Spre exemplu: creantele
si datoriile care izvorau din delicte de vatamare corporala nu treceau asupra mostenitorilor,
intrucat, spuneau jurisconsultii clasici, aceste delicte respira razbunare, adica sunt intim legate
de persoana creditorului si a debitorului, nu se transmit la urmasi, fiindca dreptul de razbunare
nu e transmisibil.

De asemenea, nu se transmiteau la mostenitori obligatiile unor garanti, precum si obligatia


dezrobitului de a presta operae fabriles pentru patronul sau (adica servicii care necesitau o
anumita calificare).

54
IV. Capitis deminutio

Capitis deminutio se refera numai la cazul adrogatiunii. Adrogatiunea, dupa cum se stie,
este actul prin care o persoana sui iuris, denumita adrogat, trece sub puterea altei persoane sui
iuris, denumita adrogant. Prin efectele adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar
bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului. Ceea ce insemna ca adrogantul prelua creantele
adrogatului, dar nu-i prelua si datoriile.

Si, de aceea, creditorii adrogatului nu-si puteau valorifica drepturile de creanta nici pe
seama adrogatului, nici pe seama adrogantului. Ei nu-si puteau valorifica drepturile de creanta
pe seama adrogatului, deoarece adrogantul nu preluase datoriile adrogatului. Dar ei nu-si
puteau valorifica drepturile de creanta nici pe seama adrogatului, fiindca el nu avea bunuri
proprii.

Fireste, pretorul a considerat ca nu este echitabil ca adrogantul sa preia creantele


adrogatului fara sa-i preia si datoriile. [Prin urmare, dreptul privat roman a evoluat sub semnul
echitatii, pe care a promovat-o pretorul.] Si, de aceea, pretorul a creat un nou procedeu
juridic, denumit restitutio in integrum ob capitis deminutionem, prin care actul adrogatiunii
era desfiintat numai in relatiile dintre adrogat si creditorii sai. Astfel incat, creditorii
adrogatului puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si numai
dupa aceea, daca mai ramaneau, bunurile adrogatului treceau in patrimoniul adrogantului.

V. Prescriptia extinctiva

Cuvantul prescriptie desemneaza efectele pe care trecerea timpului le produce asupra


drepturilor si datoriilor. Atunci cand prin trecere timpului se dobandeste un drept, prescriptia
este denumita achizitiva. Iar atunci cand, prin trecerea timpului, se stinge un drept, prescritpia
este denumita extinctiva.

Insa, vechii romani nu au putut admite ideea de prescriptie extinctiva, deoarece vechiul
drept roman a fost guvernat de principiul formalismului. Iar obligatiile se stingeau numai prin
respectarea unor forme solemne, in virtutea principiului simetriei, si nu pe alte cai.

Dar, spre sfarsitul republicii, au aparut obligatiile pretoriene, sanctionate prin actiuni
care figurau in edictul pretorului si care era valabil pe termen de 1 an. Astfel incat, obligatiile
pretoriene se stingeau daca nu erau valorificate in termen de 1 an. De aceea, ele erau denumite
temporales.

Iar in dreptul postclasic (424) s-a admis prescriptia extinctiva generala de 30 de ani.
Astfel incat, dreptul de creanta care nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta se stingea
prin efectul prescriptiei extinctive.

55
Capitolul VI. Transferul obligatiilor

Asa cum spuneam, vechii romani nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor, de


vreme ce ele erau concepute ca expresie a ideii de razbunare, care nu se putea transmite. Pe de
alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale/inchise, creantele si datoriile
ocupau un loc nesemnificativ in patrimoniul cetateanului. Si, de aceea, in practica nu se punea
problema transmiterii obligatiilor [nu era o necesitate juridica].

Dar, spre sfarsitul republicii, in conditiie revolutiei economice, creantele si datoriile


ocupau locul central in patrimoniul cetateanului, ca si astazi. Astfel incat, in noile conditii,
transmiterea obligatiilor, a creantelor si datoriilor, a devenit o necesitate, a fost impusa de
practica. Si astfel, romanii au creat procedee juridice indirecte prin care s-a putut realiza si
transmiterea drepturilor de creanta, si transmiterea datoriilor.

Transferul sau transmiterea creantelor este denumit/a cesiune de creante si consta in


transmiterea dreptului de creanta de la vechiul creditor la noul creditor. Vechiul creditor este
denumit cedant sau cedent. Noul creditor este denumit cesionar. Iar debitorul este denumit
debitor cedat.

I. Novatiunea cu schimbare de creditor

Initial, cesiunea de creante s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor. Cu


toate ca, atunci cand se recurgea la novatiune, nu se realiza propriu-zis o cesiune de creanta,
intrucat cesionarul nu dobandea acelasi drept de creanta, ci un drept nou, izvorat din noua
obligatie, care o inlocuia pe cea veche.

In al doilea rand, prin novatiune, accesoriile vechii creante se stingeau. Adica se


stingeau si garantiile, si exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandea o creanta mai putin
sigura. In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se poate realiza fara
consimtamantul debitorului, care trebuie sa se oblige prin stipulatiune sau prin contractul
litteris fata de noul creditor.

II. Mandatul in rem suam

Fata de aceste inconveniente, s-a trecut la realizarea cesiunii de crenta prin mandatul
in rem suam, sau mandatul in propriu interes, care este o aplicatiune a mandatului judiciar.

Caci, la mandatul judiciar obisnuit, mandantul il imputernicea pe mandatar sa


valorifice un anumit drept de creanta [adica sa intenteze actiune in justitie si sa valorifice o
creanta]. Dupa care, mandatarul avea obligatia de a transmite valoare acelei creante asupra
mandantului. Si, de aceea, romanii spuneau ca mandatul judiciar obisnuit se incheie in
interesul mandantului, de vreme ce valoarea creantei trecea in patrimoniul lui, in final.

56
Pe cand, la mandatul in rem suam, mandantul il imputernicea pe mandatar sa
valorifice o creanta, dupa care valoarea acelei creante ramanea in patrimoniul mandatarului,
care nu mai avea obligatia de a transmite acea valoare in patrimoniul mandantului. Si de aceea
se numeste in propriu interes. In acest caz, in realitate, se face o cesiune de creanta,
mandantul fiind cedant, iar mandatarul fiind cesionar. Acest mandat a evoluat in trei faze:
sistemul cesiunii de actiuni, sistemul actiunilor utile si sistemul perfectionat al lui Justinian.

A. Sistemul cesiunii de actiuni

In prima faza, mandantul (cedantul) il imputernicea pe mandatar sa intenteze actiune


impotriva debitorului (care, de fapt, era debitor cedat). Prin urmare, in aceasta faza,
mandantul nu-i transmitea mandatarului chiar dreptul de creanta, ci numai dreptul de a intenta
actiunea in justitie, caci dreptul de creanta ramanea in patrimoniul mandantului, mandatarul
avand dreptul doar de a actiona in justitie, drept care izvora din contractul de mandat si care
este, prin excelenta, un contract revocabil.

Iar daca mandantul revoca mandatul [o putea face oricand], mandatarul nu-l mai
putea urmari in justitie pe debitor. Pe de alta parte, in calitatea sa de titular al dreptului de
creanta, mandantul putea intenta actiunea directa impotriva debitorului si putea valorifica
dreptul de creanta. Astfel incat, actiunea mandatarului ramanea fara obiect. Si, de aceea,
situatia mandatarului se consolida abia in momentul lui litis contestatio, cand, prin efectul
extinctiv, dreptul dedus in justitie se stingea. Iar, in virtutea efectului creator, se nastea un
drept nou, al carui titular era mandatarul, fiindca el participa la dezbaterile procesului.

B. Sistemul actiunilor utile

Fata de aceste inconveniente, s-a trecut la faza a doua, in care, din momentul incheierii
contractului de mandat, mandatarul devenea titular al unor actiuni proprii, care nu mai
depindeau de soarta mandatului. Astfel incat, chiar daca mandantul revoca mandatul,
mandatarul ramanea titular al actiunii utile. Totusi, si in aceasta faza persista inconvenientul
ca mandantul ramanea titular al dreptului de creanta, iar in aceasta calitate putea intenta
actiunea directa impotriva debitorului, situatie in care, iarasi, actiunea utila a mandatarului
ramanea fara obiect.

C. Sistemul perfectionat introdus de Justinian

De aceea, Imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a precizat ca din momentul
in care mandatarul il someaza [denuntiato] pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se
stingea numai daca ii platea mandatarului. Din acel moment, mandatul in rem suam a devenit
un procedeu juridic perfect adaptat cerintelor cesiunii de creanta. [Justinian a modificat o
constitutiune a lui Cordian, prin interpolare]

57
Capitolul VII. Garantii
Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat cu scopul de-al pune la
adapost pe creditor, fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului. Ele sunt de
doua feluri: garantii personale si garantii reale.

§1. Garantii personale

Garantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor, denumit
garant, se alatura debitorului prinicpal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si
debitorul principal. Iar daca debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul isi valorifica
dreptul de creanta pe seama garantului.

I. In epoca veche – romanii au cunoscut sponsio si fidepromissio.

A. Sponsio

Sponsio este cea mai veche garantie personala si se forma prin intrebare si raspuns,
caci, dupa ce se incheia contractul intre creditor si debitorul principal, se mai incheia un
contract, intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul intreba: idem dari spondes?
(promiti acelasi lucru?), iar garantul raspundea: spondeo (promit). Si, intrucat garantul se
obliga prin pronuntarea verbului spondeo, era denumit sponsor.

Insa, in conceptia vechiilor romani, verbul spondeo avea vocatia de a atrage


favoarea/gratia zeilor Romei, si, de aceea, el putea fi pronuntat numai de cetatenii romani.
[fiindca peregrinii aveau alti zei]. Astfel incat, la origine, peregrinii nu puteau deveni
garanti, ci numai cetatenii Romei.

B. Fidepromissio

Cu timpul, insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb si extinderea imperiului,


peregrinii au devenit partenerii de comert ai romanilor. De aceea, au creat o noua garantie
personala, la care au dobandit accesul si peregrinii, deoarece, la intrebarea creditorului,
garantul nu mai raspundea prin verbul spondeo, ci prin verbul fidepromitto (promit cu
lealitate), verb care era accesibil si peregrinilor, incat si ei au putut deveni garanti.

Insa, situatia sponsorilor si a fidepromisorilor era ingrata. In primul rand, deoarece


creditorul il putea urmari in justitie mai intai pe garant. Iar daca garantul platea datoria, nu se
putea intoarce impotriva debitorului principal si nu se putea despagubi pentru plata facuta. In
al doilea rand, daca erau mai multi garanti [si de regula erau mai multi], oricare dintre ei putea
fi urmarit pentru intreaga datorie. Iar daca platea, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor
si nu le putea cere partea contributiva din datorie.

58
Fata de acest regim ingrat, garantii au protestat vehement si repetat. Si, de aceea,
catre sfarsitul republicii, romanii au adoptat patru legi favorabile garantilor. Este vorba despre
legea Publilia, legea Appuleia, legea Cicereia si legea Furia de sponsu.

1. Prin legea Publilia s-a prevazut ca garantul care a platit datoria se putea intoarce
impotriva debitorului principal spre a se despagubi pentru plata facuta.

2. Potrivit legii Appuleia, daca erau mai multi garanti si unul dintre ei platea datoria,
se putea intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere partea contributiva din datorie.

3. Prin legea Cicereia li s-a impus creditorilor sa faca o declaratie cu privire la


valoarea creantei si cu privire la numarul garantilor, pentru a se putea aplica regimul introdus
prin primele doua legi.

4. Iar legea Furia de sponsu cuprinde doua dispozitii. Potrivit primei dispozitii, daca
erau mai multi garanti, datoria se impartea de drept (automat) in momentul scadentei, intre
toti garantii, indiferent daca erau sau nu erau solvabili. Spre exemplu: daca existau trei
garanti, dintre care doi erau solvabili si unul insolvabil, datoria se impartea la 3, astfel incat
creditorul valorifica numai doua treimi din creanta, ceea ce insemna ca, potrivit legii Furia de
sponsu, consecintele insolvabilitatii unor garanti nu erau suportate de garantii solvabili, ci de
creditor.

Iar potrivit celei de-a doua dispozitii, datoriile asumate de garanti in Italia se stingeau
daca nu erau valorificate in termen de 2 ani de la scadenta. Si aceasta dispozitie era favorabila
garantilor, deoarece se prevenea acumularea de dobanzi prin trecerea timpului.

II. In dreptul clasic

A. Fideiussio

Fata de aceste dispozitii, favorabile cu adevarat garantilor, a venit randul creditorilor


sa protesteze. S-au gasit in nesiguranta. De aceea, in dreptul clasic, a fost creata o noua
garantie personala, denumita fideiussio, intrucat, la intrebarea creditorului, garantul raspundea
prin verbul fideiubeo (consimt pe cuvantul meu). Iar garantii obligati prin pronuntarea acestui
verb se numesc fideiusori.

Intre regimul primelor doua garantii si cel al lui fideiussio existau unele deosebiri. In
primul rand, prin primele doua garantii se puteau asigura numai datoriile izvorate din
contracte incheiate in forma verbala, pe cand prin fideiussio se putea garanta orice obligatie.
In al doilea rand, datoriile sponsorilor si fidepromissorilor nu treceau la mostenitori, pe cand
datoriile fideiusorilor erau transmisibile, treaceau asupra mostenitorilor. In al treilea rand,
ceea ce este mai important, fata de faptul ca aceasta garantie a fost creata dupa adoptarea celor
patru legi, dispozitiile acelor legi se aplicau numai sponsorilor si fidepromisorilor, fiindca
situatia lor nu fusese avuta in vedere la momentul adoptarii legilor. Deci, fideiuorii se aflau in
situatia pe care au avut-o sponsorii si fidepromisorii inainte de adoptarea celor patru legi.

59
B. Beneficiile fideiusorului

Prin urmare, protesteaza fideiusorii. Si, de aceea, de-a lungul timpului, au fost create
trei beneficii pentru fideiusori (beneficiile sunt drepturi acordate in mod exceptional). Ele
sunt: beneficiul de cesiune de actiune, beneficiul de diviziune, beneficiul de discutiune.

1. Potrivit beneficiului de cesiune de actiune, garantul care declara in fata pretorului


ca este dispus sa faca plata datoriei avea dreptul de a-i cere creditorului sa-i transmita toate
actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal pentru ca, intentand acele actiuni
impotriva debitorului principal, sa se poata despagubi pentru plata facuta.

Daca creditorul ii ceda/transmitea acele actiuni, garantul platea datoria, urmand sa se


despagubeasca pe seama debitorului principal. Daca, insa, creditorul refuza sa-i transmita
acele actiuni, garantul ii cerea pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol, intrucat
creditorul incearca sa-l insele, iar pretorul introducea acea exceptiune in formula. In faza a
doua a procesului, fata de aceasta redactare a formulei, judecatorul verifica daca exceptiunea
este intemeiata si constata ca este intemeiata. Astfel incat, el pronunta sentinta de absolvire,
avand in vedere caracterul absolutoriu al exceptiunii.

Astfel incat creditorul pierdea si procesul, si dreptul de creanta in intregime. El pierdea


procesul prin efectul exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio. De aceea, creditorul avea tot interesul sa-i transmita garantului actiunile pe care le
avea impotriva debitorului principal, fiindca altfel pierdea tot.

Unele complicatii puteau sa apara atunci cand creditorul isi garanta dreptul de creanta
si printr-o garantie personala (prin fideiussio), si printr-o garantie reala (de ex: ipoteca).
Intr-o asemena situatie, creditorul isi putea valorifica garantia personala, chemandu-l in
justitie pe garant/fideiusor, care ii cerea creditorului sa-i transmita actiunea ipotecara ca sa-si
poata scoate despagubirile pentru plata facuta, intentand actiunea impotriva debitorului
principal. Dar, ipoteca este un drept accesoriu, care se stinge odata cu creanta pe care o
garanteaza. Si de aceea, in asemenea situatii se considera ca garantul nu face o plata, ci
cumpara dreptul de ipoteca, astfel ca ipoteca nu se stingea.

2. In virtutea beneficiului de diviziune, daca erau mai multi garanti, garantul urmarit
in justitie avea dreptul de a-i cere creditorului sa imparta datoria intre garantii solvabili in
momentul lui litis contestatio. De unde rezulta ca, intre sistemul introdus prin legea Furia de
sponsu si beneficiul de diviziune exista mai multe deosebiri.

O prima deosebire: potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre garanti
de drept (automat), pe cand, la beneficiul de diviziune, ea se impartea numai la
cererea expresa a garantului. Iar daca garantul omitea sa ceara diviziunea datoriei, putea fi
urmarit pentru intreaga datorie si nu se putea intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere
partea din datorie.

60
O a doua deosebire: potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre toti
garantii, indiferent daca erau sau nu solvabili. Astfel incat, consecintele insolvabilitatii unor
garanti erau suportate de creditor. Pe cand, la beneficiul de diviziune, datoria se impartea intre
garantii solvabili, iar consecintele insolvabilitati unor garanti nu erau suportate de creditor, ci
de garantii solvabili.

O a treia deosebire: potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre garanti in
momentul scandentei, pe cand, la beneficiul de diviziune, datoria se impartea in momentul
lui litis contestatio. Or, intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio puteau
deveni insolvabili si alti garanti, in paguba celor care ramaneau solvabili.

3. Potrivit beneficiului de discutiune, garantul care era urmarit in justitie avea dreptul
de a-i cere creditorului sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal [cum e in dreptul
modern] si numai daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, abia atunci sa-l cheme in
justitie pe garant. Dar, acest beneficiu n-a putut fi valorificat practic, deoarece se opunea
efectul extinctiv al lui litis contestatio, fiindca se stingea dreptul cand il urmarea pe debitorul
principal.

Si, de aceea, partile incheiau o conventie de buna-credinta prin care garantul ii


promitea creditorului ca, in ipoteza in care debitorul principal se va dovedi insolvabil, el nu se
va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Insa, aceasta conventie de buna-credinta
nu era sancitonata juridiceste, astfel incat respectarea ei depindea de buna-credina a
garantului. Si ,de aceea, Imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a desfiintat in mod
expres efectul extinctiv al lui litis contestatio, incat, din acel moment, creditorul putea foarte
bine sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal.

III. Garantii personale nesolemne

Cele trei garantii despre care s-a vorbit(sponseo, fidepromisiso, fideiusso) se


constituiau prin contracte solemne, incheiate in forma verbala. Si, de aceea, in texte, ele sunt
denumite garantii formale sau garantii solemne. Insa, pe langa garantiile solemne, romanii au
cunoscut si garantii persoanale nesolemne, care se formau in principiu prin simpla
conventie, nu printr-un contract solemn. Ele sunt: pactul de constitut, mandatul pecuniae
credendae, receptum argentarii.

A. Pactul de constitut era o conventie sanctionata de pretor prin care se puteau


constitui garantii personale. Iar cea mai importanta aplicatiune a acestui pact este
constitutuum debiti alieni (adica, pactul pentru plata datoriei altuia la un nou termen). In
acest caz, bancherul ii promitea clientului sau sa-i plateasca datoria la un nou termen. Avem
in vedere situatia in care clientul unui bancher nu-si putea plati datoria la termen (n-avea
bani). In acest caz, el se intelegea cu bancherul său ca bancherul sa-i plateasca datoria la un
nou termen. Astfel incat, bancherul devine garantul primului sau.

61
B. La mandatul pecuniae credendae, mandantul il imputerniceste pe mandatar sa dea
cu imprumut o suma de bani unei terte persoane. In acest caz, mandatarul devine creditorul
sumei de bani pe care a dat-o cu imprumut, din imputernicirea mandantului. Iar mandantul
devine garant, intrucat, daca debitorul nu-i plateste la termen mandatarului, mandatarul se va
intoarce imptoriva mandantului, care are calitatea de garant.

C. Prin receptum argentarii, bancherul promite/se obliga sa plateasca datoriile


eventuale ale clientului sau. In acest caz, in mod ciudat, garantia se naste inaintea datoriei.

§2. Garantii reale

Garantiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru
creditorului sau, fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma
constituirii unei ipoteci cu efectul ca, daca la scandeta debitorul nu-si plateste datoria,
creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit, cu preferinta fata de
creditorii chilografari [cei fara garantii]. Textele romane mentioneaza trei garantii reale:
fiducia, gajul si ipoteca.

I. Fiducia

Fiducia sau fiducia cum creditore se formeaza prin transmiterea unui lucru
cu titlu de proprietate prin mancipatio sau prin in iure cessio de catre debitor creditorului
sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita proprietatea
asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la scadenta. De unde rezulta ca fiducia este o
conventie grefata fie de mancipatiune, fie de in iure cessio.

Si mai rezulta ca, prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat in
garantie si totodata el devine debitor conditional. Deoarece, dupa plata datoriei, se
transforma in debitor, avand obligatia sa retransmita proprietatea lucrului. Asa se face ca
fiducia prezinta unele inconvenienturi.

In primul rand, debitorul transmite lucrul dat in garantie cu titlu de proprietate, iar
dupa plata datoriei el se transforma in creditor si are la dispozitie in aceasta calitate o actiune
personala. Or, titularii unor actiuni persoanle, spre deosebire de titularii unor actiuni reale, nu
se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire.

Astfel incat, daca fostul creditor devine insolvabil, fostul debitor va veni in concurs
ceilalti creditori ai debitorului sau si nu va obtine intreaga valoare a lucrului dat in garantie, ci
numai o parte din acea valoare, fiindca n-are drept de preferinta. Iar daca lucrul dat in garantie
ajungea in mana unor terte persoane, fostul debitor nu-l putea urmari, deoarece nu a avea
drept de urmarire.

62
Alt inconvenient decurgea din faptul ca debitorul nu putea garanta si alte datorii cu
acelasi lucru, cu toate ca, de regula, lucrul dat in garantie avea o valoare mai mare decat
creanta garantata.

In al treilea rand, fiind o conventie grefata de mancipatio sau de in iure cessio, care
sunt acte de drept civil, fiducia nu era accesibila si peregrinilor, ci numai cetatenilor romani.
Si de aceea, romanii au creat o noua garantie reala, mai evoluata, pe care noi o denumim gaj,
iar romanii o denumeau pignus.

II. Gajul

Gajul (pignus) se formeaza prin transmierea unui lucru cu titlu de posesiune prin
traditiune, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita
posesiunea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la termen. Prin urmare, gajul este
o conventie grefata pe traditiune, care este act de drept al gintilor, prin urmare accesibil si
peregrnilor.

Pentru debitor, gajul prezinta avantajul ca lucrul dat in garantie este transmis cu titlu
de posesiune, astfel incat debitorul ramane proprietar al lucrului, iar la scandenta, dupa ce-si
plateste datoria, in calitate de proprietar, el are la dispozite o actiune reala (rei vindicatio).
Astfel incat, el se bucura si de dreptul de preferinta, si de dreptul de urmarire. Prin urmare, nu
va veni in concurs cu creditorii fostului sau creditor, in ipoteza in care acesta din urma va
deveni insolvabil, fiindca are preferinta. Iar daca lucrul ajunge in mainile teritlor dobanditor,
debitorul il poate urmari.

Dar si gajul prezinta dezavantaje. Debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi
lucru, fiindca lucrul se afla in mainile creditorului. Iar pentru creditor, prezinta dezavantajul
ca nu poate instraina lucrul dat in garantie, nefiind proprietar. De asememenea, creditorul nu il
poate folosi.

Pe langa gajul format prin conventia partilor si remiterea lucrului, romanii au cunoscut
si gajul tacit, care nu presupunea o conventie, ci curgea din lege (de ex: gajul exercitat de
proprietarul imobilului asupra bunurilor mobile ale chiriasului).

Fata de dezavantajele pe care le prezinta si gajul, romanii au creat o noua garantie


reala, perfect adaptata cerintelor unei economii care se intemeiaza pe marfa si pe credit –
ipoteca.

63
III. Ipoteca

In cazul ipotecii, lucrul grevat cu ipoteaca ramane in stapanirea debitorului pana la


scadenta, iar numai daca la scadenta debitorul nu-si plateste datoria, creditorul are dreptul de a
intra in posesia lucrului ipotecat si de a-l vinde pentru a-si valorifica dreptul de creanta.

A. Procesul de formare

Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala, ci ea ar fi


fost preluata de la greci [care cunoasteau iptoeca cu 6 secole inaintea romanilor, de pe vremea
lui Solomon], deoarece, spuneau acei autori, cuvantul ipoteca vine de la ipotiki, care este
cuvant de origine greaca.

Insa, acest argument nu rezista criticii, deoarece, vreme de trei secole, romanii au
desemnat ipoteca prin cuvantul pignus, care era utilizat si pentru desemnarea gajului. In al
doilea rand, textele juridice romane ne ofera prilejiul sa reconstituim procesul formarii
ipotecii romane, intrucat ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a evoluat in
patru faze succesive, care s-au putut reconsitui: dreptul de retentie, interdictul salvian,
actiunea serviana si actiunea quasiserviana.

1. Dreptul de retentie s-a nascut in relatiile dintre latifundiari si arendasi. Caci,


incepand din vremea lui Octavian Augustus, unii cetateni romani luau in arenda terenul de la
marii proprietari funciari, in schimbul unor sume de bani sau a unei parti din recolta. Si daca,
la scadenta, arendasul nu-si platea datoria, latifundiarul avea dreptul de a-i tine inventarul
agricol (invecta et illata), cu care arendasul se instala pe mosie.

Dar dreptul de a retine inventarul agricol se putea exercita numai cata vreme
inventarul se afla pe mosie, caci, daca arendasul transporta inventarul in afara mosiei,
dreptul de retentie nu mai era operant, astfel incat s-a trecut la interdictul salvian.

2. In faza a doua (interdictul salvian), daca arendasul nu-si platea datoria la termen,
mosierul putea sa retina inventarul agricol, chiar daca era transportat in afara mosiei, ceea ce
inseamna ca il putea urmari oriunde s-ar fi aflat. Insa, nu si in mainile oricui. Incat, daca
inventarul agricol ajungea in mainile unui tert, mosierul nu-l putea chema in justitie pe tertul
dobanditor [n-avea actiune]. S-a trecut astfel la faza a treia.

64
3. In faza a treia (actiunea serviană), daca arendasul nu-si platea datoria la scadenta,
mosierul putea sa retina inventarul agricol oriunde si in mainile oricui, cu preferinta fata de
alti creditori. Din acel moment, latifundiarul a devenit titularul unui veritabil drept real, de
vreme ce putea exercita si dreptul de urmarire, si dreptul de preferinta. Cu precizarea ca acest
drept real se putea naste numai intre relatiile dintre mosier si arendas. De aceea s-a trecut la
faza a patra

4. In faza a patra (actiunea quasiserviana), acest drept real se putea constitui in


relatiile dintre orice creditor si orice debitor, daca incheiau o conventie speciala in acest sens.

Cele patru faze s-au succedat in prima jumatate a sec. I d.Chr., caci jurisconsultul
Labeo, care a trait pe vremea lui Octavian, cunostea numai dreptul de retentie. Pe cand Gaius
Cassius Longinus, care a trait pe la jumatatea sec. I d.Chr., cunostea chiar si actiunea
quasiserviana, care, dupa ce romanii au asimilat cuvantul ipoteca, s-a numit actiunea
hipotecaria.

B. Felurile ipotecii

Textele romane mentioneaza mai multe feluri de ipoteci: ipoteca conventionala,


ipoteca tacita, ipoteca privilegiata, ipoteca testamentara, ipoteca autentica sau publica.

1. Ipoteca conventionala se constituia prin simpla conventie a partilor, prin incalcarea


stravechiului principiu conform caruia drepturile reale nu se izvorasc din simple conventii, ci
din acte speciale, cum ar fi manicpatiunea, in iure cessio, etc.

2. Ipoteca tacita se constituia pe baza dispozitiilor din legi sau pe baza obiceiurilor
juridice. Nu presupunea o conventie a partilor.

3. Ipoteca privilegiata avea prioritate fata de celelalte ipoteci. O asemenea ipoteca


exercita fiscul roman asupra bunurilor impozabile ale cetatenilor.

4. Ipoteca testamentara se constituia prin anumite clauze incluse in testament, in


favoarea unor legatari sau fideicomisari. Cu alte cuvinte, prin ipoteca testamentara se asigura
executarea legatelor si a fideicomiselor [de ex: daca mostenitorul nu executa un legat,
legatarul valorifica dreptul de ipoteca]

5. Ipoteca autentica sau publica a fost creata de Imparatul Leon. Aceasta ipoteca a
aparut in legatura cu caracterul conventional al ipotecii romane, deoarece, asa cum am vazut,
ipoteca se constituia la origine prin simpla conventie a partilor, ea nu presupunea forme de
publicitate, astfel incat tertele persoane nu aveau de unde sa stie ca un lucru a mai fost
ipotecat. Si, de aceea, romanii ipotecau de mai multe ori acelasi lucru.

65
Astfel s-a pus intrebarea: daca un lucru este ipotecat de mai multe ori, care dintre
ipoteci are prioritate? La aceasta intrebare, romanii au raspuns prin principiul prior tempore
potior iure, adica mai intai in timp, mai tare in drept. Ceea ce inseamna ca ipoteca cu
o data mai veche, avea prioritatea fata de ipotecile mai recente.

Dar, fata de faptul ca ipoteca nu presupunea forme de publicitate, era posibila


antedatarea ipotecii pentru a se infrange exigentele acestui principiu. Atunci, Imparatul Leo,
pentru a combate aceasta posibilitatea de frauda, a creat ipoteca autentica/publica.

Aceasta ipoteca se consituia printr-un act public sau printr-un act privat
subscris/contrasemnat de cel putin 3 martori. O asemenea ipoteca nu mai putea fi antedatata,
fiindca presupunea forme de publicitate, si trecea inaintea ipotecilor conventionale indiferent
de data constituirii lor.

C. Caracterele ipotecii

Ipoteca romana prezinta anumite caractere, pe care le denumim caracterele ipotecii:

1. Ipoteca este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar (titularul dreptului de


ipoteca) avea si dreptul de urmarire, si dreptul de preferinta.

2. Ipoteca a fost la origine conventionala, de vreme ce se constituia prin simpla


conventie a partilor.

3. Ipoteca putea fi generala. La origine, ipoteca romana a fost speciala, in sensul ca ea


putea purta numai asupra unor lucruri individual-determinate, certe. Cu timpul, insa, romanii
au admis ca poatea fi ipotecata si o masa de bunuri, o universalitate, iar unii jurisconsulti
spuneau ca tot ce se poate vinde se poate si ipoteca. Astfel incat, se putea ipoteca nuda
proprietate, dreptul de servitute, o recolta viitoare sau chiar drepturile de creanta.

4. Ipoteca prezinta un caracter indivizibil, in sensul ca ea apasa in intregime asupra


fiecarei parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al
caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat se imparte intre mostenitori.
Cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, oricare dintre ei
poatea fi urmarit pentru intreaga datorie. Iar al doilea aspect al caracterului indivizibil se
invedereaza atunci cand debitorul plateste doar o parte din datorie. Dar daca la scadenta
debitorul n-a platit intrega datorie, creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat.

66
5. Ipoteca prezinta un carcter clandestin/ocult. Acest caracter al ipotecii decurgea din
caracterul ei conventional, caci, asa cum am vazut, ipoteca se constituia prin simpla conventie
a partilor si nu presupunea respectarea unor forme de publicitate. Astfel incat, tertele persoane
nu aveau de unde sa stie ca un lucru a mai fost ipotecat.

a. Delictul de stelionat si ius offerendae pecuniae

Profitand de acest caracter al ipotecii, unii debitori ipotecau acelasi lucru de mai multe
ori fara sa declare ipotecile anterioare (daca le declarau, nu era frauda). Aceasta posibilitate de
frauda genera anumite consecinte.

In primul rand, daca erau mai multi creditori ipotecari, potrivit principiului prior
tempore potior iure, creditorul ipotecar anterior in rang avea prioritate si putea valorifica
primul dreptul de ipoteca. Astfel incat, ipotecile creditorilor ipotecari posterior in rang se
stingeau din lipsa de obiect. Iar acei creditori posteriori in rang deveneau simpli creditori
chilografari.

In al doilea rand, era posibil ca creditorul ipotecar posterior in rang sa se grabeasca si


sa valorifice dreptul de ipoteca. In acest caz, el era evins, adica era deposedat de lucru pe cale
judiciara, prin proces, de catre creditorul ipotecar anterior in rang, potrivit aceluiasi principiu.

Pentru a contra aceasta posibilitate de frauda, romanii au luat anumite masuri:

In primul rand, acela care ipoteca un lucru de mai multe ori fara sa declare ipotecile
anterioare era pedepsit cu plata unei amenzi pentru comiterea delictului de stelionat.

In al doilea rand, s-a creat ius oferende pecuniae sau dreptul de a oferi o suma de
bani. In virtutea acestui drept, daca existau, spre exemplu, doi creditori ipotecari cu ranguri
diferite, creditorul ipotecar posterior in rang ii putea plati creanta (il putea dezinteresa)
creditorului ipotecar anterior in rang. Si astfel, ipoteca anterioara se stingea, iar creditorul
ipotecar posterior urca in rang, in locul creditorului ipotecar anterior in rang.

Insa, exercitand ius oferende pecuniae, creditorul ipotecat posterior in rang isi
marea creanta, in sensul ca el trebuia sa-si valorifice propria creanta si totodata sa se
despagubeasca pentru plata facuta creditorului ipotecar anterior in rang. Si, de aceea,
creditorul ipotecar posterior in rang se prevala de ius oferende pecuniae numai daca lucrul
ipotecat avea o valoarea suficient de mare pentru a acoperi ambele creante.

Iar daca lucrul ipotecat avea o valoarea suficient de mare, creditorul ipotecar
posterior in rang se grabea sa exercite ius oferende pecuniae, de teama ca nu cumva creditorul
anterior in rang sa vanda lucrul la un pret oarecare, dar suficient de mare pentru a-i acoperi
valoarea creantei [fiindca diferenta o dadea oricum debitorului]. Pe cand, creditorul ipotecar
posterior in rang avea tot interesul sa astepte un moment potrivit, sa caute un loc potrivit, cu
un cumparator potrivit, astfel incat sa vanda lucrul ipotecat la un pret cat mai mare.

67
b. Antedatarea ipotecii

Iar a doua posibilitate de frauda decurgand din caracterul clandestin consta in


antedatarea ipotecii. Prin datarea in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea unei
ipoteci mai vechi. Pentru a combate aceasta posibilitate de frauda, in dreptul postclasic,
Imparatul Leon a creat ipoteca publica/autentica.

Aceasta ipoteca presupunea respectarea unor forme de publicitate, intrucat ipoteca se


constituia printr-un act public sau printr-un act privat subscris de cel putin trei martori. Iar
aceasta ipoteca avea prioritate fata de ipotecile conventionale indiferent de data constituirii
lor. Din acel moment, ipoteca nu s-a mai antedatat, deoarece ipoteca autentica trecea oricum
inaintea ipotecii conventionale. Iar ipoteca publica nu putea fi antedatata.

6. Ipoteca prezinta si un caracter accesor (este un drept real accesor), deoarece se


stinge odata cu creanta pe care o garanteaza. Insa, caracterul accesor al ipotecii nu se verifica
atunci cand dreptul de creanta se stinge prin efectul prescriptiei generale de 30 de ani,
deoarece termenul de prescriptie al ipotecii era de 40 de ani. Astfel incat, daca dreptul de
creanta se stingea prin efectul prescriptiei extinctive, ipoteca ii supravietuia 10 ani, ceea ce ar
insemna sa admite ca exista ipoteca fara obiect [ceea ce nu putem face].

Iata de ce, pentru a demonstra ca totusi ipoteca este un drept accesor, jurisconsultul
Paul a afirmat ca dupa trecerea termenului de 30 de ani, dreptul de creanta nu se stinge
integral, ci supravietuieste in cadrul unei obligatii naturale, astfel incat vreme de 10 ani
ipoteca va garanta o obligatie naturala (prin urmare, are obiect). Dar acest text este in mod
sigur interpolat (modificat de comisarii lui Justinian; nu putea sa apartina lui Paul, fiindca el a
trait in dreptul clasic, iar prescritpia generala a aparut in dreptul postclasic).

D. Efectele ipotecii

Pe de alta parte, ipoteca genera si anumite efecte juridice, care sunt doua: ius
possidendi si ius distrahendi. Ius possidendi inseamna dreptul de a intra in posesia lucrului
ipotecat, iar ius distrahendi este dreptul de a vinde lucrul ipotecat.

1. In virtutea lui ius possidendi, daca debitorul nu-si platea datoria la termen,
creditorul avea dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat, drept sanctionat prin actio
hipotecaria (initial quasi-serviana, apoi ipoteca dupa receptarea cuvantului de la greci].

Actio hipotecaria putea fi intentata nu numai impotriva debitorului, ci si impotriva


tertilor dobanditori, de vreme ce creditorul ipotecar era titularul unui drept real si avea si
dreptul de urmarire. Totodata, actio ipotecaria putea fi intantata si impotriva posesorilor
fictivi (ficti possessores) [cel care se ofera procesului simuland ca este posesor, pentru ca intre
timp adevaratul posesor sa poata deveni proprietar prin uzucapiune], precum si aceluia care
distrugea lucrul cu intentie pentru a nu fi posesor [reaua-credinta tine loc de posesiune].

68
2. Multa vreme, ius possidendi a fost unicul efect al ipotecii. Totusi, partile aveau
posibilitatea sa incheie o conventie speciala, alaturata conventiei de ipoteca, conventie prin
care creditorul dobandea dreptul de a vinde lucrul ipotcat (ius distrahendi). Iar incepand din
sec. III, aceste conventii speciale au devenit presupuse [adica se considera ca s-au incheiat],
astfel ca din acel moment dreptul de vinde se naste direct din conventia de ipoteca.

Dar dreptul de a vinde lucrul ipotecat nu a fost niciodata un efect esential al ipotecii,
deoarece partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care
creditorul renunta la dreptul de a vinde lucrul ipotecat. Or, efectele esentiale ale unor acte
juridice nu pot fi desfiintate prin conventia partilor.

Pe de alta parte, prin exercitarea dreptului de a vinde lucrul ipotecat, se incalca un


principiu fundamental al dreptului roman, conform caruia nemo plus iuris ad alium
transfere pottest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el
insusi). Or, in cazul ipotecii, creditorul ipotecar dobandeste lucru cu titlu de posesiune, dar il
poate transmite cu titlu de proprietate, ceea ce inseamna ca transmite mai mult decat are.

E. Stingerea ipotecii

Pe de alta parte, ipoteca se stingea, in primul rand, prin plata datoriei sau prin
valorificarea dreptului de creanta, intrucat este un drept accesor si ramanea fara obiect [cu
precizarea privind prescriptia]. De asemenea, se stingea prin pieirea in intregime a lucrului
ipotecat [caracterul indivizibil al ipotecii], prin valorificarea dreptului de ipoteca de catre
creditorul ipotecar anterior in rang, prin confuziune si prin renuntare, intrucat dreptul izvorat
din simpla conventie a partilor sa stinge tot prin simpla convetie [principiul simetriei juridice].

69
Titlul III. Obligatiuni. Partea speciala

Capitolul I. Generalitati
Asa cum am vazut de la partea generala, obligatiile izvorasc din contracte,
quasicontracte, delicte si quasidelicte. Mai spuneam ca cele mai importante izvoare de
obligatii sunt contractele. Contractul este conventia care genereaza obligatii sau conventia
care genereaza creante si datorii.

Dar, in vechiul drept roman, simpla conventie a partilor nu era generatoare de


obligatii, ci era necesar ca acea conventie sa fie imbracata in forme solemne, deoarece vechiul
drept roman a fost dominat de principiul formalismului. Fata de faptul ca orice contract
presupunea, in epoca veche, respectarea unor conditii de forma (forme solemne), acele
contracte erau clasificate in functie de specificul formei lor, caci, asa cum spuneam, in functie
de forma lor, ele se clasifica in solemne si nesolemne (formale/neformale).

Capitolul II. Contractele solemne


Contractele solemne prezinta trei caractere. Toate sunt unilaterale, toate sunt de
drept strict, toate sunt coreale (cu o singura exceptie). La randul lor, contractele solemne se
impart in contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma autentica si in forma scrisa.

§1. Contracte solemne in forma religioasa

Contractele solemne in forma religioasa sunt cele mai vechi si au fost sanctionate inca
din epoca regalitatii in forma statala, pe cand romanii nu faceau distinctie (ca si alte popore)
intre normele juridice si normele religioase. Aceste contracte sunt in numar de doua:
sponsio religiosa si iusiurandum liberti.

I. Sponsio religiosa

Despre sponsio religiosa stim ca era un contract format prin intrebare si raspuns, iar,
la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin verbul spondeo (promit), dupa care partile
pronuntau un juramant religios, deoarece, in conceptia vechilor romani, aceia care isi
respectau juramantul se bucurau de favoarea zeilor, iar aceia care isi incalcau juramantul erau
loviti de mania zeilor Romei.

70
II. Iusiurandum liberti

Iusiurandum liberti inseamna juramantul dezrobitului si este contractul prin care


dezrobitul isi asuma obligatia de a presta servicii care presupuneau o anumita calificare pentru
patron, fostul său stapan. Incheierea acestui contract presupunea pronuntarea a doua juraminte
succesive. Primul juramant era pronuntat inainte de actul dezrobirii si nu producea efecte pe
plan juridic, ci numai pe plan religios, intrucat sclavul nu avea capacitate juridica. Al doilea
juramant era depus dupa actul dezrobitii si producea efecte pe plan juridic, intrucat dezrobitul
era persoana si se putea obliga in nume propriu. Acest contract a supravietuit pana in epoca
clasica [il precizeaza Gaius in Institute, dar il incadreaza gresit la contracte in forma verbala].

§2. Contractele solemne in forma verbala

I. Sponsio laica

Sponsio laica se forma tot prin intrebare si raspuns, iar, la intrebarea creditorului,
debitorul raspundea tot prin verbul spondeo, dar, spre deosebire de sponsio religioasa,
nu presupunea si pronuntarea unui juramanat. Totusi, sponsio laica prezenta unele urme ale
caracterului religios, intrucat vechii romani considerau ca verbul spondeo atrage favoarea
zeilor Romei. Si, de accea, el putea fi pronuntat numai de cetatenii romani. Ceea ce inseamna
ca sponsio laico nu era un contract accesibil si peregrinilor.

II. Stipulatiunea

Dar, odata cu dezvoltarea comertului, romanii erau interesati ca si peregrinii –


partenerii lor de comert – sa poata contracta. Si, de aceea, a fost sanctionat un nou contract
care se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca debitorul nu mai raspundea prin
verbul spondeo, ci prin alt verb cu inteles similar. Acest nou contract a fost denumit
stipulatiune.

Prin urmare, stipulatiunea este contractul solemn, in forma verbala, incheiat prin
intrebare si raspuns, care era accesibil si peregrinilor. Acela care formula intrebarea era
denumit stipulant, iar acela care dadea raspunsul era denumit promitent. Dupa aparitia
stipulatiunii, sponsio laica nu a iesit din uz (s-a utilziat in continuare), dar numai in relatiile
dintre cetateni.

Catre sfarsitul Republicii, jurisconsultii spuneau, in mod eronat, ca sponsio laica este
o aplicatiune a stipulatiunii, de unde au tras concluzia eronata ca stipulatiunea este
cel mai vechi contract roman, cu toate ca, in realitate, sponsio este contractul dupa care s-a
creat stipulatiunea.

71
Totodata, jurisconsultii romani spuneau ca stipulatiunea este cel mai important
contract roman, ceea ce este adevarat pentru ca jurisconsultii romani au elaborat teoria
generala a contractelor atunci cand au studiat stipulatiunea. Si, de aceea, in limbajul lor,
cuvantul contract este sinonim cu stipulatiunea, iar a stipula era echivalent cu a contracta.

Pe de alta parte, Paul spune ca termenul stipulatiune vine de la stipulus (puternic,


tare), etimologie care ne arata ca in conceptia romanilor stipulatiunea este forma care da tarie
juridica vointei persoanelor. [Dreptul roman era un drept al puterii, al fortei].

Totodata, stipulatiunea indeplinea o functie generala, in sensul ca, prin intermediul


stipulatiunii, se puteau realiza numeroase operatiuni juridice. Spre exemplu, inainte de
aparitia contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii se putea realiza
prin doua stipulatiuni [erau necesare doua fiindca stipulatiunea era unilaterala]. Printr-o
stipualtiune, cumparatorul promitea sa plateasca pretul, iar printr-o alta, vanzatorul promitea
sa predea lucrul. Tot prin stipulatiuni se puteau constitui garantiile personale, se putea realiza
o novatiune si, de asemenea, se puteau crea obligatiile coreale/solidare.

Cu timpul, insa, spre sfarsitul Republicii, au aparut contractele nesolemne, care nu


indeplineau o functie generala, ca stipulatiunea, ci aveau o functie concreta (adica prin fiecare
contract nesolem se realiza numai o anumita operatiune juridica). De exemplu: prin contractul
consensual de vanzare se realiza numai operatiunea juridica de vanzare, etc. In decursul
timpului, au preluat functiile originale are stipulatiunii.

Cu toate acestea, stipulatiunea nu a iesit din uz, ci s-a utizilat pe mai departe, astfel
incat aceeasi operatiune juridica se putea realiza si prin stipulatiune, si printr-un contract cu
functie concreta. Spre exemplu: operatiunea juridica a vanzarii se putea face si prin doua
stipulatiuni, si prin contractul consensual de vanzare.

A. Caracterele stipulatiunii

1. Stipulatiunea este un contract oral (se formeaza prin intrebare si raspuns);

2. Este un contract solemn, caci partile pronuntau anumite cuvinte solemne intr-o
anumita ordine;

3. Presupunea congruentia (adica o potrivire intre intrebare si raspuns), caci, daca


stipulatiunea purta asupra unei sume de bani, suma de bani din intrebare trebuia sa corespunda
cu cea din raspuns. Prin urmare: daca stipulantul intreba Promiti sa-mi dai 100?, promitentul
trebuia sa raspunda cu Promit sau Promit sa-ti dau 100.

72
4. Stipulatiunea este un act continuu, intrucat raspunsul trebuie sa urmeze intrebarii.
Intre intrebare si raspuns nu trebuia sa se interpuna alta operatiune juridica.

5. Este un contract unilateral, caci stipulantul avea numai calitatea de creditor, iar
promitentul numai calitatea de debitor.

6. Este un contract de drept strict, adica de riguroasa interpretare, ceea ce insemana


ca judecatorul verifica daca au avut loc intrebarea si raspunsul. Iar daca se convingea ca
intrebarea si raspunsul au avut loc, ii dadea castig de cauza stipulantului fara sa verifice daca
promitentul a primit efectiv suma de bani pe care a promis-o.

7. Stipulatiunea presupunea unitate de timp si de loc, intrucat era necesar ca la un


moment dat partile sa se afle in acelasi loc [insemnand aceeasi localitate], fiindca, altminteri,
nu era posibil sa se puna intrebarea si sa se dea raspunsul. Iar daca promitentul dovedea ca a
lipsit din localitate un singur moment in ziua in care stipulantul afirma ca ar fi avut loc
intrebarea si raspunsul, actul era nul

8. Stipulatiunea avea un caracter abstract, intrucat, din modul de formare (prin


intrebare si raspuns) nu rezulta motivul pentru care promitentul se obliga.

Deci, jurisconsultii clasici spuneau ca la stipulatiune nu exista o unitate organica


intre forma actului si scopul urmarit de parti. Pe cand, la contractele cu functie concreta,
exista o asemenea unitate organica. Spre exemplu: din forma contractului de vanzare
(conventia partilor) rezulta ca vanzatorul promite sa transmita un lucru pentru ca urmeaza sa
primeasca in schimb pretul. Pe cand, la stipulatiuni, promitentul promite o suma de bani, dar
din forma actului nu rezulta de ce o face. Astfel incat, acea suma de bani putea sa reprezinte
pretul unei vanzari, pretul unei inchirieri, obiectul unei donatii, etc..

Profitand de acest caracter al stipulatiunii, bancherii au putut practica imprumutul cu


dobanzi camataresti. Caci, in practica, clientul se adresa bancherului solicitandu-i o suma de
bani cu imprumut. Iar bancherul ii spunea: Iti ofer cu imprumut acea suma de bani cu conditia
sa te obligi prin stipulatiune sa-mi platesti o suma de bani mai mare decat cea pe care ai
primit-o efectiv. Spre exemplu: bancherul ii oferea clientului spre imprumut 100 de arsi, dupa
care se incheia stipulatiunea, ocazie cu care bancherul il intreba pe client: Promiti sa-mi dai
150?, iar clientul raspundea Promit, 150.

Astfel, diferenta dintre suma primita efectiv si suma promisa reprezenta dobanda
deghizata. Tacit spunea ca la romani imprumutul cu dobanda deghizata, care se realiza prin
stipulatiuni, a devenit un adevarat flagel.

73
B. Transformarile stipulatiunii

In epoca clasica si postclasica, stipulatiunea a suferit o serie de transformari. In primul


rand, s-a admis ca stipulatiunea sa fie mentionata prin inscrisuri [chiar prin scrisoare], incat,
daca intr-un act scris se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era
considerata valabila.

Apoi, s-a renuntat la congruentia (potrivire). Daca suma de bani din intrebare nu se
potrivea cu suma de bani din raspuns, stipulatiunea era totusi valabila, dar pentru suma cea
mai mica. De ex: daca stipulantul intreba promit sa-ti dau 100?, iar promitentul promitea 50,
stipulatiunea era valabila pentru 50.

In al treilea rand, s-a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat cea
latina; de exemplu, in limba greaca.

Dar, s-a mentinut conditia unitatii de timp si de loc, care putea genera complicatii.
Astfel, daca promitentul dovedea ca una dintre parti a lipsit din localitate un singur moment in
ziua in care inscrisul mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era
considerata nula.

Pentru a atenua consecintele acestei conditii, Imparatul Justinian a dat o


constitutiune imperiala in 531 prin care a prevazut ca promitentul poate obtine anularea
stipulatiunii numai daca face dovada ca una dintre parti a lipsit din localitate intrega zi, in ziua
in care inscrisul mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.

C. Proba stipulatiunii

In epoca veche, proba stipulatiunii se facea cu martori [fiind un contract verbal].


Incepand din epoca clasica, se putea face si prin inscrisuri. Intrucat stipulatiunea era un
contract de drept strict, de riguroasa interpretare, era suficient ca stipulantul sa faca dovada ca
au avut loc intrebarea si raspunsul pentru a castiga procesul, caci judecatorul nu verifica daca
promitentul a primit efectiv suma de bani promisa.

Pe de alta parte, profitand te caracterul abstract al stipulatiunii, bancherii practicau pe


scara larga imprumutul cu dobanda deghizata, de natura sa-i ruineze pe debitori. [vezi mai
sus]. Si de data aceasta, actionand in spiritul legii, pretorul a venit in sprijinul debitorilor
prin doua procedee juridice/mijloace procedurale: o exceptiune de dol si o actiune in justitie.

Prin exceptiunea de dol, promitentul putea afirma ca a primit o suma de bani mai
mica decat cea pe care a promis-o. Facand aceasta afirmatie, pe cale de exceptie, debitorul se
transforma din parat in reclamant si trebuie sa faca proba celor afirmate.

Prin actiunea in justitie, promitentul ii cerea stipulantului sa-i remita inscrisul prin
care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, pentru ca stipulantul sa nu mai poata
face proba.

74
Dar, promitentul avea calitatea de reclamant si atunci cand opunea exceptiunea de dol,
si atunci cand intenta actiunea in justitie. Or, sarcina probei apasa asupra reclamantului. Iar
promitentul, in calitatea sa de reclamant, avea de facut o proba negativa, care este quasi-
imposibila, deoarece debitorul trebuia sa faca dovada ca a fost imposibil sa primeasca efectiv
suma pe care a promis-o in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii [ceea e nu se
poate].

Si de aceea, Imparatul Caracala a dat o constitutiune imperiala, in 215, prin care a


rasturnat sarcina probei, caci, prin reforma lui Caracala, indiferent de calitatea procesuala
pe care o avea, creditorul era acela care trebuia sa faca proba, chiar daca era parat. In acest
scop, el a creat doua mijloace procedurale, denumite querela non numeratae pecuniae si
exceptio non numeratae pecuniae.

Prin querela non numeratae pecuniae, debitorul lua initiativa procesului si, prin
urmare, avea calitatea procesuala de reclamant. Iar prin exceptio non numeratae pecuniae,
debitorul afirma ca n-a primit efectiv suma promisa si se transforma iarasi in reclamant. Si, cu
toate acestea, proba trebuia sa fie facuta de creditor, care era parat.

Prin aceasta reforma, s-a adus o grava atingere principiului care guverneaza sarcina
probei. Insa, comentatorii au afirmat ca aceasta reforma se justifica pe plan moral, fiindca a
venit in sprijinul debitorilor, celor saraci. Si mai spuneau ca ea se justifica macar partial si pe
plan juridic, deoarece creditorul avea de facut o proba pozitiva, care nu prezinta vreo
dificultate [fiindca el trebuia sa faca dovada ca la un moment dat a remis acea suma de bani
debitorului].

III. Dotis dictio

Un alt contract solemn in forma verbala este dotis dictio (constituire de dota),
deoarece, prin acest contract se constituia dota/zestrea viitoarei sotii. Acest contract prezinta
un caracter anormal, fiindca el lua nastere printr-o declaratie unilaterala (nu prin conventie)
din partea constituantului dotei.

Iar dota putea fi constituita de viitoarea sotie, daca era persoana sui iuris. De
asemenea, de debitorul viitoarei sotii, numai daca ea era persoana sui iuris. Sau, de catre
ascendentii pe linie paterna ai viitoarei sotii, atunci cand ea era persoana alieni iuris.

Dar, intrucat aceast contract presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne, in epoca
postclasica, pe fondul decaderii formalismului in materie contractuala, dotis dictio a iesit din
uz, iar functiile sale au fost preluate de o simpla conventie a partilor, denumita pactul de dota.

75
§3. Contractele solemne in forma autentica

I. Nexum

Pe langa contractele solemne in forma religioasa si in forma verbala, despre care s-a
vorbit, romanii au sanctionat si un contract in forma autentica, denumit nexum.

Nexum a fost creat de romani in vederea aservirii muncii debitorului insolvabil, caci,
asa cum se stie, in procedura legisactiunilor, debitorul insolvabil era supus executarii silite
asupra persoanei, ceea ce inseamna ca era tinut in inchisoarea persoana a creditorului si, daca
nu platea datoria, era vandut ca sclav trans Tiberim [după Tibru; în afara solului roman].

Pentru ca debitorul insolvabil sa nu mai fie vandul trans Tiberim (aveau nevoie de
forta de munca), s-a creat nexum, prin care debitorul insolvabil se obliga sa munceasca un
numar de zile pentru creditor in contul datoriei pe care n-o putea plati.

Natura juridica a acestui contract a fost controversata intre autorii moderni, pana cand,
in 1966, profesorul Constantin Tomulescu, prin lucrarea Nexum bei Cicero, publicata la
Napoli, a aratat ca nexum se forma printr-un proces fictiv, prin aplicarea lui in iure cessio,
opinie ce a fost insusita si de alti autori.

Potrivit acestei opinii, pe baza unei intelegeri prealabile, creditorul si debitorul


insolvabil se prezentau in fata pretorului si participau la un proces simulat/fictiv. In cadrul
acestui proces, creditorul avea calitatea de asa-zis reclamant, iar debitorul insolvabil avea
calitatea de asa-zis parat. In acest cadru, creditorul pronunta anumite cuvinte solemne: Afirm
ca munca acestui om imi este aservita pentru suma de …, pana la data de …, iar debitorul
tacea, nu-l contrazicea. Astfel incat, fata de afirmatiile creditorului si fata de tacerea
debitorului, pretorul ratifica declaratia creditorului prin cuvantul addico, si astfel debitorul
insolvabil devenea nexus. Adica, om liber cu o conditie juridica speciala, in sensul ca, din
punct de vedere juridic, el era om liber, dar, in fapt, el era tratat ca si cand ar fi fost sclav.

Iar tratamentul nexilor a fost atat de rau incat s-au rasculat in repetate randuri. Spre
exemplu: magistratura tribunatului plebei a fost creata in urma unei rascoale a nexilor – spune
Titus Livius –, iar Aullu Gelliu spune ca, la un moment dat, nexii au afirmat ca nu vor mai
lucra impotriva dusmanilor Romei, intrucat prefera sa fie sclavi in strainatate, decat in propria
cetate.

Fata de aceste framantari sociale, in anul 326 i.Chr., s-a dat legea Poetelia Papiria,
prin care s-a interzis transformarea nexi a debitorilor insolvabili, cu exceptia acelora care
datorau in baza unui delict.

76
§4. Contracte solemne in forma scrisa

I. Contractul litteris

A. Registrele bancherilor

In fine, contractul litteris este contractul incheiat in forma scrisa. A aparut in legatura
cu obiceiul bancherilor romani de a tine anumite registre [pe care le puteau tine si alte
persoane, dar nu erau obligate, spre deosebire de bancheri], registre care avea doua coloane:
coloana sumelor incasate si coloana platilor facute de bancher. Coloana sumelor incasate era
denumita accepta, iar coloana sumelor platite era denumita expensa. Si, de aceea, registrul
bancherului era denumit codex accepti et expensi, adica registrul sumelor primite si platite.

De regula, aceste registre aveau o functie probatorie, adica prin mentiunile facute in
registru se facea dovada ca prin diverse acte s-au primit ori s-au platit anume sume de bani.
Dar, numai in doua cazuri determinate, mentiunile facute in registrul bancherului aveau o
functie creatoare, adica generatoare de obligatii. Mentiunile functie probatorie era denumite
nomia argalia, iar mentiunile cu functie creatoare erau denumite nomia transcripticia. La
randul lor, cele doua mentiuni care erau generatoare de obligatii erau denumite transcriptio a
persona in personam si transcriptio a re in personam.

Transcriptio a persona in personam se utiliza in vederea schimbarii unui debitor cu


alt debitor. Spre ex.: bancherul avea interesul sa-l inlocuiasca pe debitorul Primus cu
Secundus. In acest scop, la coloana incasarilor, bancherul scria ca a primit de la Primus suma
de bani pe care i-o datora, desi in realitate nu primise nimic. Dar, prin efectul mentiunii,
datoria lui Primus se stingea. Iar la coloana platilor mentiona ca a platit aceeasi suma de bani
lui Secundus, desi nu-i platise nimic in realitate. Dar, prin efectul mentiunii, Secundus
devenea debitor in locul lui Primus. Si astfel se realiza novatiunea cu schimbare de debitor.

La transcriptio a re in personam, bancherul avea interesul sa schimbe cauza/temeiul


juridic al unei obligatii. Spre exemplu, debitorul ii datoria o suma de bani bancherului prin
efectul contractului de vanzare. Iar bancherul avea interesul ca debitorul sa nu-i mai datoreze
in baza vanzarii, ci in baza contractului litteris. In acest scop, la coloana incasarilor se
mentiona ca debitorul i-a platit bancherului suma de bani pe care o datora in baza vanzarii, cu
toate ca debitorul nu platise nimic. Dar, prin efectul mentiunii, datoria izvorata din vanzare se
stingea. Iar la coloana platilor, bancherul scria ca i-a platit debitorului aceeasi suma de bani,
cu toate ca nu-i platise nimic. Dar, din acel moment, debitorul datora in baza contractului
litteris, care era foarte usor de probat.

77
B. Obligatia litteris

In dreptul postclasic, in conditiile decaderii formalismului pe taram contractual,


contractul litteris a iesit din uz. Totusi, in legislatia lui Justinian este mentionata de mai multe
ori obligatia literis. Insa, obligatia litteris din vremea lui Justinian nu se confunda cu obligatia
izvorata din contractul litteris. Avem in vedere faptul ca, in dreptul postclasic, diversele
operatii juridice si contracte erau mentionate prin acte scrise care indeplineau o functie
probatorie. Aceste acte puteau fi atacate in justitie intr-un anumit termen, termen care a fost
fixat de Justinian la 2 ani. Actul cu functie probatorie care nu era atacat in justitie in termen de
doi ani devenea inatacabil, iar obligatia mentionata printr-un act scris devenit inatacabil era
denumita obligatie litteris. Prin urmare, in vremea lui Justinian era denumita litteris obligatia
mentionata printr-un inscris care a devenit inatacabil.

Capitolul III. Contractele nesolemne

Contractele nesolemne sunt conventii ce nu presupun respectarea unor conditii de


forma. Ele, la randul lor, se clasifica in contracte reale, contracte consensuale si contracte
nenumite.

§1. Contractele reale

Contractele reale se formeaza re, adica prin conventia partilor insotita de remiterea
materiala a lucrului si sunt in numar de cinci: mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

I. Mutuum

Mutuum este contractul prin care se realiza operatiunea juridica a imprumutului in


vederea consumatiunii. Prin mutuum, debitorul se obliga sa restituie lucruri de acelasi fel, de
aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii [de
regula, prin mutuum se realiza imprumutul banesc].

Intrucat debitorul dispunea de lucrurile luate cu imprumut, era necesar ca lucrurile sa


fie transmise cu titlu de proprietate. Dar, lucrurile consumtibile fac parte din categoria
lucrurilor nec mancipii, iar proprietatea asupra lor se transmitea prin traditiune. Si, de aceea,
comentatorii spuneau ca mutuum este o conventie grefata pe traditiune.

78
A. Caracterele lui mutuum

1. Este un contract real, de vreme ce presupune o conventie insotita de remiterea lucrului.

2. Este un contract nesolemn, fiindca nu presupunea respectarea unor conditii de forma.

3. Este un contract unilateral, caci una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar
cealalta are numai calitatea de debitor, spre deosebire de celelalte contracte reale, care sunt
bilaterale imperfecte.

4. Este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, spre deosebire de celelalte


contracte reale, care sunt de buna-credinta.

5. Este un act de drept al gintilor, accesibil si peregrinilor. De vreme ce conventia


partilor este grefata pe traditiune, este prin excelenta act de drept al gintilor.

6. Este un contract cu titlu gratuit, care nu permitea perceperea de dobanzi. Cu toate


acestea, asa cum am vazut, imprumutul cu dobanda devenise un adevarat flagel la romani.
Acesta s-a practicat si inainte de aparitia lui mutuum, si dupa aparitia sa. Inainte de aparitia lui
mutuum (pe la sfarsitul republicii), imprumutul se realiza prin stipulatiune.

B. Imprumutul cu dobanda

Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda se putea realiza fie prin
stipulatiune, fie prin mutuum, insotit de o stipulatiune. Daca imprumutul se facea prin
stipulatiune, ea era denumita stipulatio sortis et usurarum, adica stipulatiunea capitalului si
a dobanzilor, fiindca prin acelasi act debitorul se obliga sa plateasca si capitalul, si dobanda.

Daca imprumutul se realiza prin mutuum, care era contract gratuit, debitorul se obliga
sa restituie suma pe care a primit-o, adica sa restituie capitalul. Dupa care, se incheia o
stipulatiune, ocazie cu care debitorul promitea sa plateasca o suma de bani, desi in realitate nu
primise nimic. Acea suma de bani reprezenta dobanda. De aceea, stipulatiunea alaturata lui
mutuum era denumita stipulatio usurarum, adica stipulatiunea dobanzilor.

Fata de faptul ca imprumutul cu dobanda ameninta sa ruineze pe debitori, s-au luat o


serie de masuri in vedere combaterii imprumutului cu dobanda. Astfel, prin Legea celor XII
table s-a prevazut ca dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a parte din capital [adica
8,33%]. Apoi, prin legile Licinia Sextia s-a prevazut ca dobanda platita trebuie sa fie scazuta
din capital. Iar la sfaristul sec. IV i.Chr s-a dat legea Genucia, prin care imprumutul cu
dobanda a fost interzis. Cu toate acestea, romanii au creat anumite procedee juridice prin care
interdictia legii Genucia putea fi eludata.

79
In primul rand, prin sanctiunea lui mutuum (care era contract cu titlu gratuit), caci,
potrivit acelei sanctiuni, daca debitorul nu-si platea datoria la termen si era chemat in justitie
de creditor, acesta din urma ii putea impune debitorului [prin pretor] sa incheie o stipulatiune
prin care promitea ca, in ipoteza pierderii procesului, debitorul isi va plati datoria si va mai
plati in plus o treime din acea datorie, care reprezinta in fapt o dobanda deghizata.

De asemenea, romanii au recurs la substituirea unui latin, care era omul de paie al
bancherului, intrucat interdictia legii Genucia nu se aplica si latinilor. Astfel, latinii puteau
practica imprumutul cu dobanda. Ulterior, spre sfarsitul republicii, interdictia legii Genucia s-
a extins si asupra latinilor.

Dar vechii autori ne spun ca, de fapt, in sec. I i.Chr., legea Genucia cazuse in
desuetudine si nu se mai aplica, dovada ca, potrivit lui Cicero (care a trait atunci), se putea
practica imprumutul cu dobanda de 1% pe luna. Iar in epoca clasica, bancherii puteau percepe
dobanzi pe baza unor simple conventii, dar numai in trei cazuri: in cazul imprumutului unor
lucruri care au un pret prin excelenta variabil, in cazul imprumutului acordat de o cetate si in
cazul imprumutului maritim [pentru efectuarea unui comert pe mare].

Unele complicatii au aparut in legatura cu imprumuturile contractate de fiii de familie,


caci, asa cum spuneam, dupa aparitia actiunilor cu caracter alaturat, fiul de familie se putea
imprumuta daca primea o aprobare de la pater familias sa incheie un anumit contract. In acest
caz, creditorul avea doi debitori – si pe fillius, si pe pater. Daca intentiona sa-l urmareasca pe
fiu, creditorul intenta impotriva lui actiunea directa. Daca intentiona sa-l urmareasca pe pater
familias, intenta impotriva actiunea cu caracter alaturat. Daca, insa, fiul de familie contracta
imprumutul fara aprobarea lui pater familias si nu avea bunuri proprii, bancherul trebuia sa
astepte pana la moartea lui pater familias, pentru ca fillius sa vina la mostenire, sa
dobandeasca bunuri proprii si sa-si poata plati datoriile.

In aceste conditii, un fiu de familie, pe nume Macedo, care era ingropat in datorii si nu
avea bunuri proprii si nici aprobare din partea tatalui, n-a mai primit imprumuturi de la
bancheri. Or, Macedo era lacom de petreceri. Si, de aceea, fiind insolvabil si nemaiprimind
bani, si-a ucis tatal ca sa vina la succesiune, sa dobandeasca bunuri proprii si sa-si plateasca
datoriile, eventual sa contracteze alte imprumuturi. Din acel moment, romanii s-au vazut
amenintati in propria familie.

Astfel, Senatul a dezbatut cazul Macedo si a adoptat o hotarare denumita


Senatusconsultul macedonian, prin care s-a prevazut ca fiul de familie care nu poate fi
urmarit in justitie cat timp traieste pater familias, fiindca n-are bunuri proprii, sa nu poate fi
urmarit in justitie nici dupa moartea lui pater familias. Fata de aceste dispoziti, bancherii nu
mai dadeau cu imprumut bani fiilor de familie fara bunuri. Nemaifiind debitori, fiii de familie
nu mai aveau motiv sa-si ucida tatal.

80
II. Comodatul

Comodatul este contractul prin care se realiza operatia juridica a imprumutului in


vederea folosintei unui lucru. El lua nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune
prin traditiune de catre o parte, denumita comodant, celeilalte parti, denumita comodatar, in
vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promitea sa
restituie lucrul la termenul stabilit (la scadenta).

Prin urmare, comodatul este o convetie grefata pe traditiune, iar lucrul este transmis cu
titlu de detentiune, ceea ce inseamna ca cel ce dobandeste lucrul (comodatarul) este un simplu
detentor. Fiind in aceasta ipostaza, comodatarul nu are mijloace proprii de aparare, iar daca
este chemat in justitie de o terta persoana, comodatarul trebuia sa se adreseze comodatului
pentru ca acesta, in calitatea sa de proprietar, sa ii asigure protectia juridica.

Fiind un imprumut destinat folosintei, comodatul purta asupra unor lucruri


neconsumptibile. Totusi, s-a admis ca acest contract sa poarte si asura unor lucruri
concumptibile (exemplu: prin comodat, bancherii imprumutau monede rare). De asemenea, la
origine, comodatul purta asupra unor lucruri mobile. Cu timpul, s-a admis sa poarte si asupra
unor lucuri imobile.

Comodatul este un contract cu titlu gratuit. Totusi, in cazul acestui contract, comodatarul
are interes in contract de vreme ce foloseste lucrul, deci el va raspunde si pentru dol, si
pentru culpa. Mai mult decat atat, el raspunde pentru culpa levis in abstracto, ceea ce
inseamna ca trebuie sa se comporte fata de lucrul luat cu imprumut ca un bun administrator.
Gaius spunea ca in anumite cazuri el raspundea in mod obiectiv, ceea ce inseamna ca nu putea
sa evoce interventia cazului fortuit.

Este un contract bilateral, imperfect, fiind sanctionat prin doua actiuni. Actio comodatu
directa era pusa la dispozitia comodantului pentru a cere restituirea lucrului la termenul
stabilit, iar actio comodatu contraria era pusa la dispozitia comodatarului pentru a cere
despagubiri in ipoteza in care a facut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de conservarea
lucrului luat cu imprumut.

III. Depozitul
A. Caracterele depozitului

Depozitul este contractul care se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de
detentiune prin traditiune de catre o parte, denumita deponent, celelilate parti, denumite
depozitar, in vederea pastrarii, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul
promitea sa restituie lucrul la cererea deponentului.

Este o conventie grefata pe traditiune. Si in cazul său, ca la comodat, lucrul se transmite


cu titlu de detentiune, incat depozitarul, ca simplu detentor, nu are mijloace procedurale.
Totusi, spre deosebire de comodatar, care trebuie sa restituie lucrul la termen, detentorul,
adica depozitarul, trebuie sa il restituie la cerere.

81
Putea purta doar asupra bunurilor mobile. Depozitarul nu putea folosi lucrul dat in
pastrare intrucat daca l-ar fi folosit ar fi comis furtum usus si ar fi fost pedepsit pe taram
delictual. Este un contract cu titlu gratuit.

Asa cum rezulta din defintie, operatia juridica a pastarii unui lucru se realiza prin
contractul real de depozit, dar aceasta operatie s-a practicat la romani si inainte de
sanctionarea contractului real de depozit. Astfel, potrivit Legii celor XII table, era admis sa se
incheie conventii de depozit (adica in vederea pastrarii unui lucru), dar acele conventii nu
erau sanctionate pe taram contractual (nu erau contracte), ci erau sanctionate pe taram
delictual, astfel incat cel ce refuza sa restituie lucurul dat in pastrare la cerere era pedepsit la
dublul valorii acelui lucru. Mai tarziu, aceasta operatiune juridica s-a realizat prin fiducia, iar
incepand cu vremea lui Octavian ea se realiza prin contractul de depozit.

B. Formele exceptionale de depozit

Pe langa depozitul obisnuit, romanii au sanctionat si alte trei forme exceptionale de


depozit: depozitul necesar/mizerabil, depozitul sechestru si depozitul neobisnuit sau neregulat.

1. Depozitul necesar sau mizerabil avea loc in imprejurari exceptionale in care


deponentul nu mai avea timpul necesar pentru a alege o persoana de incredere. De aceea,
acest depozit era sanctionat mai grav (dublul valorii lucrului dat in pastrare).

2. Depozitul sechestru a fost sanctionat in legatura cu anumite exigente ale procedurii


civile, deoarece, atunci cand doua persoane se aflau in proces cu privire la proprietatea asupra
unui lucru, ele aveau posibilitatea sa incheie o conventie pe baza careia remiteau/transmiteau
lucrul litigios in mainile unui tert/depozitar pentru ca acela sa il pastreze pana la solutionarea
procesului, urmand sa il remita aceluia care a castigat procesul.

Aceasta forma a depozitului prezinta caractere speciale. In primul rand, lucrul dat in
pastrare era transmis cu titlu de posesiune, astfel incat depozitarul devenea posesor. El trebuia
sa aiba aceasta calitate de posesor pentru a se putea apara prin mijloace proprii de aparare,
cum ar fi interdictele posesorii. In al doilea rand, depozitul sechestru purta si asupra
imobilelor. In al treilea rand, lucrul dat in pastrare trebuia remis aceluia care castiga procesul.

3. Depozitul neobisnuit sau neregulat a aparut in legatura cu operatiunile bancare.


Prin acest contract, deponentul transmitea o suma de bani cu titlu de proprietate in mainile
depozitarului, care de regula era un bancher, transmitere insotita de o conventie prin care
bancherul promitea sa restituie acea suma de bani la cererea deponentului si sa plateasca si o
dobanda. La randul lui, bancherul dadea acea suma de bani cu imprumut unor terti, percepand
o dobanda substantiala, iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezenta castigul bancherului.

82
Natura juridica a acestui contract a fost controverstata intre juristconsulti. Astfel,
Papinian spunea ca acest contract este un depozit. Dar Paul spunea ca acest contract este un
mutuum, de vreme ce poarta asupra unor lucruri consumptibile si de vreme ce lucrurile sunt
transmise cu titul de proprietate.

In final s-a impus opinia lui Papinian, din ratiuni de ordin practic, aratand ca este util
din punct de vedere practic sa se vada acest contract ca un depozit, si nu un mutuum,
deoarece mutuum este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, deci bancherul isi
putea asuma obligatia de a plati o dobanda numai printr-o stipulatiune alaturata lui mutuum, or
stipulatiunea este un contract solemn cu caracter abstract care ar fi creat complicatii in
practica bancherului. De aceea s-a admis ca aceasta operatiune sa se faca prin depozit, care
este un contract de buna-credinta, astfel incat bancherul isi putea asuma obligatia de a plati
dobanda printr-o conventie de buna-credinta, iar nu prin stipulatiune.

§2. Contractele consensuale. Vanzarea

Contractele consensuale se formeaza solo consensu, adica prin simpla conventie a


partilor. Ele au fost la romani in numar de patru: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

Vanzarea este conventia prin care o parte denumita vanzator se obliga sa transmita
posesiunea linistita a unui lucru in schimbul pretului pe care cealalta parte, denumita
cumparator, se obliga a-l plati. Prin acest contract se realiza operatiunea juridica a vanzarii.
Dar aceasta operatiune juridica nu s-a realizat de la inceput prin contractul consensual de
vanzare, ci prin alte forme juridice.

I. Primele forme ale vanzarii

La origine, in epoca foarte veche, operatia juridica a vanzarii s-a realizat prin
mancipatiune, deoarece, asa cum se stie, in cazul mancipatiunii, mancipantul ii transmitea lui
accipiens proprietatea asupra unui lucru, iar accipiens ii transmitea mancipatului proprietatea
asupra unei sume de bani. Totusi, mancipatiunea prezinta inconvenientul ca formarea actului
se confunda cu executarea sa, in sensul ca transmiterea lucrului si transmiterea banilor erau
conditii de forma ale mancipatiunii, fara de care actul nu se putea forma in mod valabil. Prin
urmare, si transmiterea lucrului, si transmiterea banilor erau conditii de forma.

Odata cu dezvoltarea comertului, romanii erau interesati sa se realizeze o disociere.


Astfel ei au recurs la vanzarea stipulatiunii, adica la vanzarea realizata prin doua
stipulatiuni. Prin cea dintai stipulatiune, vanzatorul isi asuma obligatia de a preda lucrul, iar
prin a doua, cumparatorul isi asuma obligatia de a plati un pret.

Prin aceste acte distincte se realiza o operatie juridica unica si totodata se disocia
formarea vanzarii de executarea sa, in sensul ca cele doua stipulatiuni erau numai generatoare
de obligatii, excutandu-se prin acte ulterioare si distincte. De ex., daca vanzatorul se obliga
prin stipulatiune sa transmita proprietatea unui lucru, trebuia sa recurga la mancipatiune
pentru lucrurile mancipi si la traditiune pentru lucrurile nec mancipi ca sa-si execute obligatia.

83
Totusi, si vanzarea prin stipulatiuni prezenta inconveniente. De aceea, spre sfarsitul
republicii, romanii au sanctionat contractul consensual de vanzare.

II. Contractul consensual de vanzare

Vanzarea consensuala desemneaza operatia juridica a vanzarii care se realizeaza prin


conventia partilor sau prin contractul consensual de vanzare.

Acest contract a fost sanctionat catre sfarsitul republicii, mai intai in


domeniul public, avand in vedere ca, spre sfarsitul republicii, expansionismul roman a ajuns
la apogeu, iar in acele conditii pe pietile romane se vindeau zilnic zeci de mii de sclavi,
prizonieri de razboi. Or, vanzarea sclavilor prin mancipatiune sau prin stipulatiune, care erau
acte solemne, frana ritmul afacerii. Si, de aceea, romanii au admis ca sclavii, prizonieri de
razboi, sa poata fi vanduti prin simpla conventie, care se incheia intre questori, ca reprezentati
ai statului, si cumparatori.

Cu timpul, acest sistem a fost preluat si in domeniul privat, mai intai in relatiile dintre
cetateni si pelegrini, iar mai apoi si in relatiile dintre cetatenii romani. Cert este ca acest
contract era sanctionat la inceputul secolului I i.Chr., deoarece Cicero spunea ca profesorul
sau, Quintus Mucius Scaevola, a cunoscut lista actiunilor de buna-credinta, lista pe care
figurau si actiunile prin care era sanctionat contractul consensual de vanzare (actio empti si
actio venditi).

III. Elementele contractului de vanzare

Pentru incheierea contractului de vanzare era necesar sa fie intrunite anumite


elemente, pe care le denumim elementele contractului de vanzare si care sunt in numar de
trei. Deoarece, asa cum spunea Gaius, contractul de vanzare este conventia partilor cu privire
la obiect si la pret. Prin urmare, elementele vanzarii sunt: consimtamantul, obiectul si pretul.

A. Consimtamantul

Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de


cumparator. Iar contractul devenea valabil in momentul in care partile isi dadeau
consimtamantul. Daca partile conditionau formarea contractului de respectarea unor forme,
atunci contractul devenea valabil in momentul intrunirii acelor forme. Iar pentru precizarea
momentului in care avea loc consimtamantul, una dintre parti ii remitea celeilalte o suma
simbolica de bani sau un lucru de mica valoare.

Iar in vremea lui Justinian a aparut vendictio cum scriptura, adica o vanzare
mentionata prin act scris (inscris). Daca partile se intelegeau sa incheie un asemenea act scris,
contractul devenea valabil numai in momentul intocmirii inscrisului.

84
B. Obiectul

Obiectul consta, de regula, in lucruri corporale, mobile sau imobile, existente in


momentul incheierii contractului. Dar s-a admis ca vanzarea se poarte si asupra unor drepturi
reale, drepturi de creanta, asupra exercitiului dreptului de uzufruct, asupra emfiteozei sau
asupra unei mase de bunuri. Totodata, s-a admis si vanzarea unor lucruri viitoare, care era
denumita emptio rei speratae. Spre exemplu, vanzarea unei recolte viitoare, cu conditia ca ea
sa apara.

Mai mult, s-a admis chiar si vanzarea sperantei, denumita emptio spei, adica
vanzarea sperantei ca vanzatorul va dobandi un atribut. In acest sens, Cicero relateaza ca un
nobil din Roma, pe cand se afla pe malul marii, pe langa Pompei, s-a inteles cu un pescar sa-i
cumpere pestele pe care-l va scoate cu navodul ce tocmai il aruncase in mare. Pescarul n-a
scos niciun peste, dar a platit pretul, fiindca nobilul platise speranta.

C. Pretul (pretio) – trebuia sa intruneasca anumite conditii.

1. Pretul trebuia sa fie in pecunia numerata, adica trebuia sa constea intr-o suma de
bani. Caci daca n-ar fi constat intr-o suma de bani, ci intr-un lucru, atunci vanzarea s-ar fi
confundat cu schimbul (permutatio rei).

2. Pretul trebuia sa fie verum, adica sa fie real, nu fictiv/simulat, fiindca atunci
vanzarea s-ar fi confundat cu donatia.

3. Pretul trebuia sa fie certum, adica sa fie determinat sau cel putin determinabil (sa
existe criterii pentru fixarea lui). In dreptul postclasic, s-a admis ca pretul sa fie fixat de o terta
persoana. Iar daca tertul nu fixa pretul vanzarii, contractul nu era valabil.

4. Pretul trebuia sa fie iustum, adica echitabil. Desi, la origine, romanii nu au cunoscut
ideea de leziune, astfel incat lucrul putea fi vandut la orice pret, fie in paguba vanzatorului, fie
in paguba cumparatorului.

Dar, se pare ca in vremea lui Diocletian s-a stabilit ca, in cazul imobilelor, pretul nu
poate sa scada sub anumite limite. Iar Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care a
stabilit ca pretul trebuie sa reprezinte cel putin jumatate din valoarea comerciala a lucrului.
Daca nu reprezenta jumatate, atunci contractul putea fi desfiintat cu restituirea reciproca a
prestatiilor. Totusi, cumparatorul avea posibilitatea sa plateasca diferenta pentru a nu se
ajunge la desfiintarea contractului.

85
IV. Efectele vanzarii

Contractul de vanzare genereaza si anumite efecte, adica obligatiile pe care le


genereaza. Asadar, in cazul contractului de vanzare, vanzatorul are obligatia de a pastra
lucrul, obligatia de a preda lucrul, obligatia de a garanta pentru evictiune si obligatia de a
garanta pentru vicii. Iar cumparatorul avea obligatia de a plati pretul.

A. Obligatiile vanzatorului

1. Vanzatorul avea obligatia de a pastra lucrul deoarece, in intervalul de timp


cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului, acel lucru se afla
in stapanirea vanzatorului, care trebuia sa se comporte fata de lucru ca un bonus vir – ca un
bun administrator/pater – si raspundea pentru culpa levis in abstracto.

Daca, insa, lucrul vandut pierea fara vina vanzatorului (adica prin interventia cazului
fortuit), atunci riscurile erau pentru cumparator, potrivit adagiului emptores est periculum
(riscurile sunt pentru cumparator), in sensul ca el trebuia sa plateasca pretul cu toate ca nu
primea nimic in schimb.

Fireste, aceasta solutie a fost considerata inechitabila, deoarece corect ar fi fost ca


riscurile din contract sa fie suportate de vanzator, fiindca, potrivit unui principiu general al
dreptului roman (si al dreptului modern), res perit domino, adica lucrul piere pentru
proprietar. Si normal ar fi fost ca vanzatorul, in calitatea lui de proprietar al lucrului, sa
suporte riscurile. Pe de alta parte, este in contradictie cu normele care guverneaza materia
contractelor ca numai una dintre parti sa-si execute obligatia, regula fiind ca ambele parti
trebuie sa-si execute obligatia. [Explicatia este ca, la inceput, contractul de vanzare era
incheiat intre questori si cumparatori pentru vanzarea de sclavi. Deci, primul vanzator a fost
chiar statul, asa ca reglementarea a fost facuta de stat in favoarea sa.]

Totusi, aceste consecinte inechitabile au fost oarecum atenuate prin anumite exceptii
de la regula care s-au admis. In primul rand, la vanzarea incheiata sub conditie suspensiva,
daca lucrul pierea inainte de indeplinirea conditiei, riscurile erau pentru vanzator [Obligatiile
nu s-au declansat insa, urmand sa se declanseze odata cu indeplinirea conditiei].

In al doilea rand, atunci cand vanzarea purta asupra unor lucruri care se cantaresc, se
numara sau se masoara, contractul se forma numai in momentul remiterii lucrurilor. Or, prin
ipoteza, lucrurile pierind, contractul nu se putea forma, deci tot vanzatorul raspunde.

In al treilea rand, daca vanzatorul era pus in intarziere, urma sa suporte riscurile in
contract, deoarece punerea in intarziere are ca efect perpetuatio obligationis, perpetuarea
obligatiilor, si nu se poate invoca interventia cazului fortuit. Prin urmare, vanzatorul pus in
intarziere trebuie sa ia masuri exceptionale de paza.

In fine, partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala, alaturata


contractului de vanzare, prin care vanzatorul isi asuma riscurile in contract.

86
2. Asa cum spuneam, vanzatorul avea si obligatia de a preda lucrul. Asa cum rezulta
din definitia contractului de vanzare, vanzatorul avea obligatia de a transmite posesiunea
lucrului, astfel incat cumparatorul devenea posesor al lucrului cumparat, urmand sa devina
proprietar numai dupa ce se indeplinea termenul necesar uzucapiunii, iar contractul de
vanzare era just titlu pentru uzucapiune.

Totusi, vanzatorul nu transmitea orice posesiune, ci trebuia sa transmita o posesiune


linistita, denumita vacuam possessionem tradere, adica o posesiune care asigura toate
avantajele proprietatii si care nu putea fi retrasa prin interdictele posesorii.

Iar Paul spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea asupra lucrului si sa se


abtina de la orice dol. Aceasta afirmatie a lui Paul a fost interpretata in sensul ca acela care
este proprietar al lucrului trebuie sa transmita chiar proprietatea, pentru ca altminteri ar
comite un dol. Si astfel, pe baza acestei interpretari, s-a impus regula conform careia
vanzatorul care este proprietar quiritar trebuie sa transmita chiar proprietatea. Asa s-a impus
practica conform careia vanzatorul care era proprietar trebuia sa transmita proprietatea, iar
vanzatorul care era posesor avea obligatia sa transmita posesiunea.

Prin urmare, cetatenii romani care exercitau dreptul de proprietate quiritara erau
obligati sa transmita proprietatea, pe cand peregrinii, care n-aveau acces la proprietatea
quiritara si erau numai posesori, aveau obligatia sa transmita posesiunea.

Fireste, daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi,
trebuia sa recurga la mancipatiune ca sa-si execute obligatia. Iar daca lucrul vandut era nec
mancipi, vanzatorul trebuia sa recurga la traditiune, fiindca vanzarea nu era o operatiune
translativa de proprietate.

3. Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru evictiune. Prin evictiune intelegem


deposedarea de lucru pe cale judiciara. Iar obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune
a evoluat in functie de formele prin care s-a realizat operatia juridica a vanzarii.

Astfel, in cazul vanzarii mancipatiunii (prin mancipatiune), daca accipiens era evins,
putea intenta impotriva mancipantului actio auctoritatis, prin care cerea dublul pretului pe
care l-a platit. Aceasta actiunea avea un fundament delictual, de aceea plata era mai mare,
intrucat se considera ca acela care transmite ceea ce nu are comite un delict.

In cazul vanzarii care se realiza prin stipulatiuni, vanzatorul isi asuma obligatia de a
garanta pentru evictiune printr-o stipulatiune speciala pentru evictiune. Daca vanzarea avea ca
obiect un lucru mancipi, atunci vanzatorul se obliga sa plateasca dublul pretului pe care l-a
primit, iar stipulatiunea era aici denumita stipulatio duple. Daca obiectul vanzarii era un lucru
nec mancipi, vanzatorul se obliga sa plateasca pretul pe care l-a primit. Si, de aceea,
stipulatiunea speciala pentru evictiune era aici denumita stipulatio simple.

87
In cazul vanzarii prin contractul consensual de vanzare, era necesar ca partile sa
incheie o stipulatiune pentru evictiune alaturata contractului consensual de vanzare. Acea
stipulatiune era obligatorie pentru vanzator, fiind incheiata direct. De aceea, cu timpul, acea
stipulatiune speciala pentru evictiune a devenit presupusa, iar din acel moment obligatia de
garantie pentru evictiune izvora chiar din contractul de vanzare.

4. Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vicii. Prin vicii intelegem acele
defecte ale lucrului care il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii
micsoreaza valoarea (ex: boala unui sclav). Aceasta obligatie a evoluat in doua faze. De
aceea, trebuie facuta distinctie intre reglemnetarea obligatiei de a garanta pentru vicii inainte
de aparitia vanzarii consensuale si reglementarea obligatiei de a garanta pentru viici dupa
aparitia vanzarii consensuale.

Inainte de aparitia vanzarii consensuale, daca vanzarea se realiza prin mancipatiune,


mancipantul avea obligatia de a garanta pentru vicii numai daca mancipatiunea avea ca obiect
un teren si numai in doua astfel de cazuri: atunci cand mancipantul transmitea o suprafata de
termen mai mica decat cea declarata si atunci cand mancipantul declara ca terenul este liber
de orice sarcina (ut optimus maximus), iar in realitate terenul era grevat cu servituti sau
ipoteci.

In primul caz, accipiens avea la dispozitie actio de modo agri, prin care cerea dublul
valorii suprafetei de teren data in minus. In al doilea caz, accipiens avea la dispozitie
actio auctoritatis, prin care cerea dublul pretului pe care l-a platit.

Daca operatia juridica a vanzarii se realiza prin mancipatiune, dar nu avea ca obiect
un teren, ci alt lucru, atunci era necesar ca partile sa incheie o stipulatiune pentru vicii
alaturata mancipatiunii, din care izvora obligatia vanzatorului de a garanta.

Iar daca operatia vanzarii se realiza prin stipulatiuni, atunci era necesar ca partile sa
incheie o stipulatiune speciala pentru vicii, alaturata stipulatiunii speciale pentru evictiune. In
mod ciudat, daca stipulatiunea speciala pentru vicii era alaturata unei stipulatii duble pentru
evictiune, ambele stipulatiuni, luate impreuna, erau denumite stipulatio duple. Iar daca
stipulatiunea speciala pentru vicii se alatura unei stipulatiuni simple pentru evicitune, ambele
stipulatiuni erau denumite stipulatio simple.

Dupa aparitia vanzarii consensuale, trebuie sa distingem iarasi intre sistemul


dreptului civil si sistemul introdus de edili. In sistemul dreptului civil, vanzatorul raspundea
pentru vicii numai daca atribuia lucrului calitati pe care nu le avea si daca era de rea-credinta,
adica stia ca lucrul are defecte, dar nu le declara. Daca, insa, vanzatorul era de buna-credinta
si nu stia ca acel lucru e defect, el nu raspundea pentru vicii. Totodata, daca cumparatorul
cunostea defectele lucrului sau defectele erau aparente (ex.: sclavul n-avea un picior), atunci
nu putea cere despagubiri pentru vicii.

88
In sistemul edililor, insa, s-a introdus raspunderea obiectiva pentru viciile lucrului.
Dar, numai in cazul vanzarilor care aveau loc in targuri si numai daca se vindeau sclavi sau
animale. Raspundere este obiectiva in sensul ca vanzatorul raspundea pentru vicii chiar daca
nu le cunostea si era de buna-credinta. Aceasta raspundere a fost sanctionata prin doua
actiuni, denumite actio redhibitoria si actio quantiminoris.

Actio redhibitoria era pusa la dispozitia cumparatorului pentru a cere desfiintarea


contractului cu restituirea reciproca a prestatiunilor. Dar, in unele cazuri, atunci cand lucrul
n-avea defecte grave, iar cumparatorul avea nevoie de acel lucru, el prefera sa pastreze lucrul
asa cum era. De aceea, s-a creat actio quanti minoris (la/cu cat mai putin). Prin aceasta
actiune, cumparatorul ii cerea vanzatorului sa-i plateasca diferenta dintre pretul pe care l-a
platit efectiv si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca lucrul prezinta acele defecte.
Astfel, ramanea in stapanirea lucrului, dar la un pret mai mic.

B. Obligatia cumparatorului de a plăti prețul

Cumparatorul avea obligatia de a plati pretul. Potrivit textelor juridice romane,


cumparatorul avea obligatia de a transmite proprietatea asupra unei cantitati de metal
denumita pret, desi vanzatorul are obligatia de a transmite de regula numai posesiunea. Daca
insa vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra lucrului, atunci cumparatorul
dobandeste dreptul de proprietate asupra lucrului vandut numai dupa plata efectiva a pretului.

In legatura cu momentul platii, facem distinctie intre contractul de vanzare incheiat


cu termen si contractul de vanzare incheiat fara termen. Daca vanzarea cu e cu termen, plata
se facea la termenul stabilit. Iar daca nu se stabilea un termen, se aplica principiul
simultaneitatii, prin efectul caruia vanzatorul nu putea cere plata pretului inainte de predarea
lucrului. Si daca totusi vanzatorul il chema in justitie pe cumparator inainte de a-i preda
lucrul, cumparatorul se apara cu succes pe cale de exceptiune.

Iar daca lucrul vandut pierea fara vina vanzatorului, cumparatorul trebuia sa
primeasca pretul cu toate ca nu primea nimic, potrivit adagiului periculum este emptoris.
Avem in vedere faptul ca, in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului
si momentul in care lucrul trebuie predat, acel lucru se afla in stapanirea vanzatorului.

De asemenea, daca cumparatorul nu platea pretul la termenul stabilit, trebuia sa


plateasca si dobanzi, cu toate ca el nu fusese pus in intarziere.

Daca cumparatorul nu intra in stapanirea lucrului la termenul fixat din vina lui, trebuia
sa-i plateascca vanzatorului despagubirile pentru cheltuielile necesare de conservare a
lucrului vandut.

89
§3. Alte contracte consensuale

I. Locatiunea*

II. Societatea*

III. Mandatul*

§4. Contracte nenumite

* (Pentru examenul susținut cu prof. Oancea și prof. Andrei, este necesară studierea acestor
contracte din carte)

90

S-ar putea să vă placă și