Universitatea Babeș Bolyai

Facultatea de Psihologie și Științe ale educației

Masterat Consiliere și asistență psihopedagogică

Idei și doctrine
fundamentale în
pedagogie

Suci Ancuța Lavinia

Anul de studiu: 2
Tema 3: Realizați o comparație între concepția lui Pierre Bourdieu
privind educația familială și abordarea acesteia în pedagogia
actuală

Pierre Bourdieu a trăit între anii 1930 și 2002. El este considerat unul dintre cei mai
importanţi şi mai influenţi sociologi francezi de la Émile Durkheim încoace. A absolvit École
normale supérieure din Paris, mai apoi fiind "agregat" în filosofie.. A fost director de studii la
École pratique des hautes études (1964), i-a succedat lui Raymond Aron, în 1985, la catedra de la
Coll ge de France. A fost directorul Centrului de Sociologie Europeană şi al revistei Actes de la
recherche en sciences sociales, pe care a înfiinţat-o în 1975. Opera sa, tradusă în zeci de limbi în
toată lumea, a exercitat o influenţă considerabilă asupra ştiinţelor sociale contemporane. Dintre
cele mai importante lucrări ale sale amintim: La Distinction, Critique sociale du jugement, 1979,
Le sens pratique, 1980 (Simţul practic, 2000), Homo academicus (1984), L'ontologie politique
de Martin Heidegger, 1988, Langage et pouvoir symbolique, 1991, Raisons pratiques, 1994
(Raţiuni practice, 1999), Méditations pascaliennes, 1997 (Meditaţii pascaliene, 2001). S-a făcut
cunoscut fondând revista „Fapte de cercetare în științele sociale”.

De-a lungul timpului, în bogata sa activitate de analiză a diverselor domenii ale societății,
folosește concepte precum: câmpul - spațiul social cu luptele sale pentru însușirea bunurilor sau
dominației; habitusul, capital - indiferent dacă este economic, cultural, social sau simbolic;
legitimitate.

Conceptul de habitus, foarte întâlnit în scrierile lui Pierre Bourdieu, provine din latinescul
,,hexis,, folosit de Aristotel pentru a desemna dispozițiile dobândite ale corpului și sufletului.
Conceptul de habitus a fost introdus în sociologie de către Émile Durkheim si Marcel Mauss,
aceștia utilizând-ul pentru a explica caracterul sistematic, coerent, continuu al acțiunilor
individului. Pierre Bourdieu defineste conceptul de „habitus” pornind de la notele de continut
sesizate de Émile Durkheim si Marcel Mauss: „habitus” indica structuri subiective profunde,
durabile, inconstiente, cu caracter dobandit si care au un rol generator si unificator in raport cu
viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalității.
 Pierre Bourdieu e de părere că habitusul se află în strânsă legătură cu diversele formațiuni
sociale în care individul se regăsește, dintre acestea, una dintre cele mai importante fiind familia.
Familia reprezinta agentul unei actiuni pedagogice primare care "fixeaza" în individ habitusul
primar de clasa, primele scheme de perceptie , de gândire si de actiune care vor functiona ca
fundament si principiu de selectie în procesul încorporarii tuturor experientelor ulterioare , astfel
încât experientele diferite traite de un individ "se integreaza în unitatea unei biog6rafii
sistematice care se organizeaza pornind de la situatia originara de clasa , experimentata într-un
tip determinat de structura familiala."[Bourdieu,1972:188].

P. Bourdieu vede în familie un grup particular care construieşte o identitate particulară

individului. Autorul subliniază importanţa fără egal a achiziţiilor dobândite în familie şi
imposibilitatea de a neutraliza printr-o muncă pedagogică secundară „clasamentele“ care rezultă
din munca pedagogică familială. Conţinuturile pe care le inculcă educaţia familială sunt deosebit
de durabile şi se constituie în bază de pornire pentru conţinuturile pe care le inculcă orice muncă
pedagogică secundară ulterioară [1]. El consideră că aceasta instituție este prima care îi oferă
copilului un cadru integrat în care i se vor cultiva principiile, valorile și ideologiile grupului.
Munca pedagogică primară (educaţia familială) este, în ceea mai mare parte, difuză şi practică,
familia utilizând îndeosebi o pedagogie implicită, constând în producerea unui habitus prin
inculcarea non-discursivă a principiilor care nu se manifestă decât în stare practică. Conţinuturile
pe care ea le inculcă sunt durabile şi se constituie în bază de pornire pentru inculcarea altor
conţinuturi de către orice muncă pedagogică secundară ulterioară.

După ce a parcurs această primă etapă, a educării în sânul familiei (educația primară),
individul este preluat de sistemul de învățământ care va întări ceea ce familia a clădit iar mai
apoi clasa socială îi va furniza individului codurile lingvistice, predispozițiile culturale, relațiile
cu autoritatea. Astfel, prin conlucrarea mediului familial, școlar iar mai apoi a societății individul
își formează propriul cod de gândire și acțiune, formând ,astfel, habitusul.

Privind în ansamblu abordările teoretice de mai sus, constatăm cu ușurință faptul că în

ceea ce privește dezvoltarea din toate punctele de vedere a copilului, elevului, instituția
indispensabilă este familia. Din punctul meu de vedere și în contemporaneitate, familia și-a
păstrat rolul de bază în educația copilului. Dat fiind faptul că în primii ani de viață copilul este
cel mai ușor de modelat și luând în calcul faptul că această perioadă o petrece în familie, acum
este momentul ca el să deprindă tainele bunei cuviințe, normele morale, cele de comportament,
dar și virtuți esențiale pe parcursul întregii sale vieți.

Familia este rădăcină a educației. A.S. Makarenko spunea, foarte frumos, că: ,, Familia
este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa
societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.” Prin urmare, această contribuție a familiei în educația
de bază a copilului nu s-a demodat nici în zilele noastre. Familia este în continuare factor
primordial în informarea și formarea individului, în facilitarea adaptării acestuia în societate, în
implementarea practicilor educative și a construcțiilor cognitive.

Așa cum Pierre Bourdieu spunea, educația pe care familia o oferă este una ,,difuză și
practică’’. În cadrul familiei copilul nu învață într-un mod formal, nu este nevoit să memoreze
elemente teoretice pe care să demonstreze apoi că le-a masterat printr-o testare, ci dimportivă are
posibilitatea de a învăța spontan, prin puterea exemplului observându-i pe ceilalți membri ai
familiei care trebuie să manifeste un comportament cât mai adecvat în preajma micului învățăcel.
Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia
din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta
frageda a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele
şi obiceiurile celor din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri,
idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.Tot în familie copilul
beneficiază de dragoste și blândețe, elemente foarte importante în procesul de educare, facilitat
în prezența acestor factori.

Familia trebuie să fie un mediu sănătos şi are o influenţă mare asupra individului.
Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un
mediu tonifiant, va ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va
ajuta la crearea unui individ util societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea
individului cu valori şi concepţii noi.

,,Sociologia funcţionalistă afirmă că, odată cu creşterea rolului şcolii, s-a diminuat rolul
educativ al familiei. Studiile efectuate demonstrează însă contrariul: dezvoltarea sistemului
şcolar a dus doar la o redefinire a rolului familiei şi nu la aşa-numita "demisie parentală". Părinţii
doresc şi astăzi să transmită valori, norme, atitudini, modele comportamentale, influenţele
modelelor familiale fiind însă diferenţiate de la o familie la alta. Modelele şcolare sunt doar nişte
repere la care se raportează familia în definirea unei atitudini, uneori asumându-le, alteori
criticându-le, dar rezervându-şi dreptul la decizia finală.” (Revista de Psihoterapie integrativă,
Vol.3. No.2. Septembrie 2014).

Faptul că familia determină educația, caracterul, succesul școlar al individului, este

demonstrat și prin prisma exemplelor mai puțin positive și aici fac referire la cazurile în care
copii provin din familii cu părinți care au diverse probleme: situație financiară precară, familii
monoparentale, părinți dependent de diverse substanțe (alcoolice sau droguri), familii în car
nivelul de educație al părinților este unul scăzut, cazurile de violență în familie. Deși aceste
situații nu sunt de dorit, totuși ne demonstrează faptul că și în lumea contemprană familia
influențează în mod categoric individual, uneori pozitiv, alteori negativ.

Faptul că societatea contemporană oferă o atenție deosebită implicării familiei în educația

copilului o demonstrează și apariția disciplinei Educația parentală. Deşi nu există un consens
absolut asupra termenului de educaţie parentală, în sens larg acesta denumeşte „programele,
serviciile şi resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe
aceştia şi de a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii. Într-un sens mai restrâns, educaţia
parentală se referă la programele care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească
abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate
afecta funcţionalitatea parentală, şi să înveţe să folosească modalităţi alternative de abordare a
situaţiilor dificile întâlnite cu copiii. Educaţia parentală este prima formă de educaţie pe care
copilul o primeşte. De aici şi rolul decisiv al acesteia în formarea şi dezvoltarea copilului.
Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de
cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepţia despre educaţie pe care o posedă.

În România, educaţia parentală a început să se dezvolte la sfârşitul anilor ’90, odată cu

desfăşurarea primelor programe de inspiraţie internaţională. În 1998, Programul „Educaţi aşa”,
furnizat de Fundaţia Copiii Noştri, după un model iniţiat de Institutul Olandez pentru Îngrijiri şi
Bunăstare (NIZW) a constituit un program pilot experimentat împreună cu Ministerul Educaţiei
şi Cercetării în trei judeţe. În anul 2000, cu sprijinul UNICEF, programul a fost dezvoltat timp de
5 ani până a ajuns să fie implementat în toate judeţele din ţară. Începând cu anul 2005, programul
„Educaţi aşa” a fost preluat de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în anul 2000, ca Program
Naţional de Educaţie Parentală în Învăţământul Preşcolar (UNICEF, 2009). În anul 2000,
programul „Cum să devenim părinţi mai buni” (furnizat de Holt România) a fost dezvoltat
concentrându-se asupra părinţilor cu copii de vârste 0-3 ani, după modelul Birth to Three din
SUA; În anul 2004, Asociaţia Română pentru Educaţie şi Dezvoltare, în parteneriat cu Institutul
de Ştiinţe ale Educaţiei şi UNICEF, a iniţiat proiectul „Educaţia viitorilor părinţi”, fiind Educaţia
parentală în România 22 elaborate materiale auxiliare pentru materia opţională “Educaţia
viitorilor părinţi” pentru clasele IX-XII (UNICEF, 2009).

Concluzionând, percepția pe care Pierre Bourdieu o are asupra familiei, ca stâlp de bază
în formarea copilului mi se pare una foarte pertinentă, familia fiind din cele mai vechi timpuri și
până astăzi o ancoră în societate. Familiile contemporane continuă să transmită atitudini, norme,
valori, contribuind la reproducţia socială. Această transmitere nu este absolută, ci diferenţiată în
funcţie de numeroşi factori: categoria socio-economică, nivelul studiilor, sexul, rangul naşterii,
vârsta, tipul de coeziune familială etc.

Bibliografie:

[1] Bourdieu, Pierre, Raţiuni practice, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999

https://www.editura-art.ro/info/autor/bourdieu-pierre

http://www.toupie.org/Biographies/Bourdieu.htm

http://revista.psihoterapie-integrativa.eu/wp-content/uploads/2015/04/NICOARA-Educatia-
familiala.pdf

http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/educatia-parentala-in-romania.pdf