Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice
III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;/-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale;/ -motive
poetice;/-figuri semantice (tropi)

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

Universul poetic impune receptării o paradigmă lirică neomodernistă, întrucât

presupune o raportare directă, dar și ironic-nostalgică la estetica modernismului
interbelic (neomodernismul fiind, în concepția lui M. Cărtărescu, un fenomen de replay
cultural), caracterizându-se prin:

 temele dintotdeauna ale lirismului: cunoaşterea, iubirea, creaţia,

condiţia umană etc;
 resurecţia lirismului şi a sensibilităţii; autenticitatea trăirii;
subiectivitatea, afectivitatea, experienţe senzoriale, problematica
eului (universul gravitează în jurul fiinţei creatoare: lirica
antropocentrică, eul experimentează evenimente fundamentale ale
fiinţei);
 frumosul, element primordial al operei literare; autonomia
esteticului;
 spirit ludic, parodic; ironic; vitalism;
 libertatea formelor de exprimare; atributele firescului; îmbinări
lexicale inedite, inovații prozodice, rafinament compozițional,
stilistic;
 ambiguitate; orientarea către mit, către poveste;
 preferinţa pentru metafore subtile, ermetism;
 prefigurarea intertextualității specifice postmodernismului.

Poezia aparține volumului O viziune a sentimentelor, din prima etapă de creație,

când sensul lumii este sensul iubirii, o lume a sufletului ce vizează sacralitatea plinătății.
Limbajul poetic se caracterizează prin ambiguitate, expresivitate, noutate, izvorâte
dintr-o atitudine ludică sau ironică și prin predilecția pentru metafore insolite, zoomorfe
(leoaica) și antropomorfe (îndrăgostitul, creatorul). Imaginarul poetic stănescian se
dezvoltă pe două spații poetice: unul al datului concret, perceptibil, căruia îi corespund
cuvintele, altul al posibilului, căruia îi corespund necuvintele. Poetul continuă să
topească în metaforele versului său limitele între concret și abstract, între timp și
atemporalitate, între existență și iluzie; cercetând atomii enunțului, dislocă, inventează
relații, creează galaxii verbale, prin îmbinări lexicale inedite. Prozodia este modernă, cu
versuri libere, de o metrică variabilă, cu rimă aleatorie, combinațiile ritmice și
ingambamentul conferind o eufonie particulară poeziei. Ambiguitatea specifică
neomodernismului se regăsește nu doar la nivelul limbajului, al imaginilor poetice, ci și
la nivelul temei, întrucât poezia poate fi interpretată atât ca poezie de dragoste, cât și ca
ars poetica. Instanța lirică se dedublează, eul poetic fiind înfățișat în ipostaza
îndrăgostitului, dar și a creatorului, devenind, prin întâlnirea cu iubirea/ frumosul,
inspirația, centrum mundi, în funcție de care se reorganizează universul.

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice

Poezia este deopotrivă un imn închinat iubirii și o ars poetica, temele fiind iubirea și
creația. Se realizează suprapunerea celor două teme, întrucât iubirea este creație:
iubirea reprezintă o stare de vibrație continuă, iar creația nu poate fi concepută în afara
aceste stări de grație. Pentru poet, lumea are, ca principii demiurgice, Erosul și Logosul.
Iubirea cântată prin Cuvânt este:
-stare extatică,
-aventură esențială a ființei,
-calea spre revelație,
-o permanentă ,,întâmplare a fiinţei”,
-unicul mod de existenţă.
Poezia înfățișează, astfel, tabloul apariției Creatorului odată cu întâlnirea cu iubirea,
starea produsă creatorului de clipa revelației absolutului, propensiunea spre celest: Și
privirea-n sus țâșni/ Curcubeu tăiat în două/ Și auzul o întâlni . Tăierea ,,în două” a
curcubeului aminteşte de nevoia de refacere a Androginului, a cuplului edenic, cele
două jumătăţi regăsite refăcând unitatea primordială. Trecând în planul transcendent,
eul liric trăieşte plenar şi fericit sentimentul care îi copleşeşte sufletul, prin intermediul
simţurilor exacerbate: văzul se întâlneşte cu auzul într-o sinestezie prin care se
celebrează metamorfoza benefică a sinelui şi a universului. Schimbarea timpului
verbelor: a sărit-pândise-alunecă, de la trecut la prezent, sugerează ieșirea treptată din
timpul cronologic și fixarea într-un timp mitic, circular al iubirii sau al creației.
 III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;/-imaginar poetic
a. Relevant pentru prezentarea particularităților poeziei moderniste este titlul,
element de paratextualitate, instanță semiotică superioară și ordonatoare, dincolo de
care începe universul ficțional cu toate convențiile lui. Titlul poeziei evidențiază ineditul
viziunii poetice, prin identificarea iubirii cu superba sălbăticiune, fiind o metaforă
explicită, o definiție a iubirii agresive, insinuante, devoratoare: leoaică tânără, iubirea.
Transferul semantic urmărit de poet prin introducerea felinei în reprezentarea dragostei
are în vedere atributele intrinseci ale acesteia: sălbăticie, instinctualitate, ferocitate, dar
şi frumuseţe, libertate. Cele două substantive, leoaica și iubirea, ilustrează aplicarea
unuia dintre principiile de artă poetică: transferul de identitate între abstract (iubirea,
creația, muza, frumosul) și concret (leoaica tânără). Sentimentul se corporalizează,
anulându-se astfel opozițiile imaterial/ material, uman/nonuman, interior/exterior,
subiectiv/obiectiv, sugerându-se intensitatea, forța sentimentului, care este obiectivat,
proiectat în afară, corporalizat, ca o realitate palpabilă, copleșitoare. ,,Leoaica” devine
simbolul puterii suverane a sentimentului iubirii, a revelării absolutului.

b. Un alt element ilustrativ pentru specificul poeziei îl reprezintă imaginarul poetic,

întrucât reunește ideile, sentimentele și reprezentările pe care se structurează viziunea
artistică, definindu-se prin caracteristicile limbajului stănescian. Discursul poetic este
organizat în trei secvențe poetice egale cu numărul de strofe, care reconstituie o
poveste sentimentală ce echivalează cu trecerea într-o nouă dimensiune, o nouă ordine
a lucrurilor prin care eul poetic devine creatorul.

Prima secvență poetică înfățișează, într-un ritual cinegetic, momentul întâlnirii cu

iubirea, al revelării absolutului: necruțător, dur, având efecte devoratoare asupra
identității sinelui. Apariția acestui sentiment surprinde, sperie, tulbură; el ,,atacă” direct,
în faţă, fără a da vreo şansă de scăpare. Verbele dure care definesc intruziunea leoaicei
în existenţa solitară a eului (,,mi-a sărit”, ,,mă pândise”, i-a înfipt”, ,,m-a muşcat”)
subliniază întâlnirea surprinzătoare cu iubirea: eul nu cunoscuse iubirea care îl atacă şi îl
invadează agresiv şi irezistibil; perfectul compus traduce caracterul brusc şi irevocabil al
întâlnirii cu sentimentul. Ferocitatea leoaicei lasă urme vizibile – colţii înfipţi în faţă,
muşcătura– care poartă şi conotaţia unui stigmat evident pentru ceilalţi; sintagma ,,colţii
albi” face parte din câmpul semantic al agresivităţii şi sugerează efectul devorator pe
care iubirea îl are asupra omului; ca şi la Eminescu, rana este interioară: e sufletul
tulburat de iubire, de suferinţa ,,dureros de dulce” a voluptăţii erotice. În pofida
diferenţei de limbaj, viziunea este similară celei exprimate în trecut de Eminescu în Odă
(în metru antic): ”Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă, tu, dureros de
dulce…”; la ambii poeţi, solitudinea este anulată brusc de pătrunderea violentă şi bruscă
(,,deodată” – Eminescu, ,,azi” – Nichita) a dragostei care le inundă fiinţa; e o clipă de
excepţie, un moment perturbator care inaugurează o nouă ordine spaţio – temporală.
Jocul determinanților în față/ de față configurează o viziune din exterior spre interior.
Inocularea cu iubire pare un act de ferocitate, având forța unui impact resimțit fizic, dar
mușcătura nu provoacă durere, ci determină metamorfozare.

A II-a secvență poetică: surprinde trecerea într-o altă dimensiune a existenței,

întrucât forța iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, fiind o descriere
cosmogonică a universului-cerc, simbol al perfecțiunii, în care eul poetic devine prezență
demiurgică, axis mundi: Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura. Se
produce o destabilizare a universului cunoscut și o reorganizare pe noile dimensiuni,
prin posibilitatea de a extrage esența metafizică din materie și a învesti, simultan,
inefabilul cu materialitate: abstractul cerc și concretul apelor. Elementele de
cosmogonie sunt astfel stilizate, reduse la cele două simboluri esențiale, cel al cercului
rotitor și al apelor primordiale. Metafora cercului de-a-dura amintește limbajul
arghezian, iar comparația ca o strângere de ape pare un ecou peste timp al
eminescianului cuibar rotind de ape, prefigurând intertextualitatea specifică
postmodernismului.
Dragostea sau creația spiritualizează ființa, îngăduindu-i accesul într-un spațiu
sacru, în care se nasc formele diverse ale lumii percepute sinestezic. Motivul privirii și
cel al auzului, simboluri ale perspectivei sinelui: Și privirea-n sus țâșni/ curcubeu tăiat în
două,/ și auzul o-ntâlni , deschid spre infinit marginile ființei într-o mișcare ascensională.
Iubirea sau creația provoacă o manifestare a împlinirii supreme, sugerate de simbolul
curcubeului, adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat de preaplinul
sufletului, și al ciocârliei, pasăre solară, de culoarea infinitului, o verticală a cântecului, o
undă de bucurie (Bachelard), ce leagă cei doi poli ai existenței, teluricul și cerescul.
Iubirea reprezintă astfel puntea între două lumi: real-ireal, contingent-transcendent,
efemer-etern, materie-spirit. Abia ivit în lumină, noul cosmos își împrumută culorile și
armoniile sonore din universul lăuntric, devenit deodată neîncăpător, al celui
îndrăgostit/iluminat.

A III-a secvență poetică: surprinde metamorfozarea omului, care s-a dematerializat

și s-a identificat cu leoaica arămie, prin suprapunerea imaginilor îndrăgostit-iubire,
creator-creație. După ce a țâșnit în sus, după ce a forțat pietrele de hotar ale universului,
după ce a traversat lumina, curcubeu tăiat în două, se întoarce în sine.
 Mâna dusă la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, într-o mișcare ce conturează o
jumătate de cerc, semn că, în absența iubirii/ frumosului, omul este imperfect,
rămânându-i să aspire la unitatea primordială, constată ireversibila transformare: nu le
mai știe. Omul s-a dematerializat fixându-se în planul ideilor, s-a abstractizat, constatând
metamorfoza fiinţei la exterior dar, mai ales, în interior. Prin suita de metonimii:
fruntea, care numește gândirea, sprânceana ce sugerează cunoașterea prin
contemplare, bărbia aducând sugestia Logosului și a Erosului, se surprinde noua relație
a eului cu sinele și cu lumea, care conduce la ideea de a reîncepe aventura cunoașterii
pornind de la rolul simțurilor și al luminii: și alunecă-n neștire/ pe-un deșert în strălucire.
Strălucirea deșertului (univers inefabil al cunoașterii nesfârșite) reprezintă identificarea
luminii cu absolutul, întrucât, așa cum considera chiar autorul, natura cosmosului e
originar luminoasă. Se realizează identificarea cu leoaica arămie, ultima ipostază
sugerând o altă vârstă a iubirii, a creației, a emoției provocate de aventura cunoașterii.
Epitetul cromatic figurează culoarea focului, a crepusculului, definind iubirea/creația ca
incandescență. Mişcările exprimate de verbe sunt lente, alunecoase, întocmai
unduirii ,,viclene” a leoaicei care, după atacul brutal de la început, începe să se insinueze
treptat şi voluptuos în suflet. Prezentul etern al verbelor susține caracterul gnomic și
induce ideea persistenței momentului revelației absolutului.
Versurile finale, înc-o vreme/ și-ncă o vreme..., construite prin repetiția lăsată
deschisă, marcată grafic de punctele de suspensie, pot fi interpretate fie ca nostalgie a
eternității ce nu poate fi cucerită nici prin iubire sau creație, reiterând semnificația
versului eminescian Totuși este trist în lume..., fie, dimpotrivă, ca veșnicie adăugată la
durata limitată hărăzită ființei umane, ca timp rotitor, întemeind lumi și cântec.
Poezia se încheie simetric prin repetarea imaginii leoaicei: Leoaică tânără,
iubirea; o leoaică arămie. Astfel, imaginarul poetic se construiește în jurul celor două
prezențe lirice: pe de o parte, iubirea sau revelarea frumosului asemenea unei leoaice
tinere, agresive, plină de elan vital ce provoacă o miraculoasă alchimie a lumii, pe de altă
parte, eul liric, oglindă a omului care a întâlnit iubirea sau a creatorului.