O scrisoare pierdută

I.L. Caragiale
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, în care sunt
ridiculizate moravuri ale societății și tipuri umane prin înlănțuirea unor situații neprevăzute
care au în vedere ilustrarea diferențelor dintre aparențe și esențe, ceea ce stârnește râsul.
Principalele trăsături ale comediei sunt: prezentarea unui conflict derizoriu, prezența
unei intrigi neînsemnate, în care personajele se confruntă cu o falsă problemă, rezolvarea
conflictului prin finalul fericit și existența unor personaje, în cea mai mare parte ființe
mediocre, care se încadrează în tipologii umane prin îngroșarea unor caracteristici și defecte.
Prin prezența acestor tipologii, reprezentative pentru diferența dintre ceea ce vor să pară și
ceea ce sunt cu adevărat oamenii, autorul comediei sancționează, prin râs, defectele umane și,
implicit, are o intenție moralizatoare.
În literatura română, comedia apare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu
piesa Franțuzitele, a lui Constantin Faca, din 1833, iar ulterior Vasile Alecsandri, prin ciclul
Chirițelor îmbogățește această specie. Cel mai important autor de comedii din dramaturgia
românească este Ion Luca Caragiale, ale cărui piese (O noapte furtunoasă, O scrisoare
pierdută, D-ale carnavalului și Conul Leonida față cu reacțiunea) sunt reprezentative pentru
acest gen.
Comedia O scrisoare pierdută are premiera pe scena Teatrului Național din București
la 13 noiembrie 1884, ulterior fiind publicată în revista Convorbiri literare, în 1885.
Piesele lui Caragiale se înscriu, din punct de vedere estetic, în formula realismului
clasic. În ceea ce privește realismul operei, Garabet Ibrăileanu observa în Caragiale un scriitor
aflat în descendența lui Balzac prin faptul că este scriitorul din literatura română care „face
concurență stării civile”. Reprezentarea verosimilă a caracterelor umane din comedia O
scrisoare pierdută și veridicitatea sunt caracteristici realiste. Astfel, se observă că acțiunea
piesei este plasată într-un loc și într-un timp care, deși nu sunt clar identificabile („În capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”), conferă credibilitate conflictului dramatic prin
circumscrierea acțiunii în spațiul autohton și într-un timp universal. În plus, lista personajelor
de la începutul piesei, fixează tipologii ușor de recunoscut în spațiul românesc: „Ștefan
Tipătescu, prefectul județului”, „Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la ’48”, „Ghiță
Pristanda, polițaiul orașului”. Verosimilitatea este sporită de problematica operei, inspirată din
moravurile politice ale burgheziei românești din cea de-a doua jumătate secolului al XIX-lea.
De factură clasică, în comedia lui Caragiale, este caracterul moralizator al operei: prin
râs, sunt sancționate moravuri precum cele legate de viața de familie și de mijloacele prin care
se duce lupta politică. Râsul este provocat de succesiunea unor întâmplări comice, hazlii
(pierderea și regăsirea scrisorii, aparițiile Cetățeanului turmentat, triunghiul amoros alcătuit
din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, încercarea de șantaj eșuată a lui Cațavencu,
zădărnicită de apariția lui Agamiță Dandanache, naivitatea lui Trahanache etc.), de limbajul și
de numele personajelor. La acestea, se adaugă prezența caracterelor comice, specifice
teatrului clasic, prin care se realizează comicul de caractere.
Tema acestei comedii de moravuri este de factură social-politică și vizează lupta
pentru putere în contextul alegerilor. Lupta politică se duce, în județ, între gruparea aflată la
conducerea partidului de la putere (alcătuită din șeful acestuia, Zaharia Trahanache, și
prefectul județului, Ștefan Tipătescu) și „grupul tânăr, inteligent și independent”, condus de
Nae Cațavencu. Acesta din urmă folosește șantajul ca armă politică, în vederea obținerii
statutului de candidat care să-i aducă mandatul de deputat. Obiectul șantajului este o scrisoare
de amor scrisă de prefectul Ștefan Tipătescu și adresată lui Zoe Trahanache, amanta lui și
soția șefului partidului. Aici, problematica politică a piesei se completează cu prezentarea
moravurilor legate de viața de familie. În schimbul scrisorii furate de la Cetățeanul turmentat,
care o găsise rătăcită de Zoe, Cațavencu dorește susținerea candidaturii sale de către partid, iar
Zoe este dispusă să îl susțină, pentru a nu se expune rușinii publice și pentru a-și păstra
aparenta onorabilitate, în timp ce Tipătescu și Trahanache se împotrivesc și caută soluții de
contrașantaj.
O secvență reprezentativă pentru tematica operei este cea care prezintă dialogul dintre
Zoe și Tipătescu, din scena VI a actului al doilea al piesei. Aici, Zoe, aflată într-o stare de
tensiune accentuată provocată de citirea anunțului din gazetă prin care redacția ziarului
condus de Cațavencu anunța publicarea în numărul următor a scrisorii compromițătoare, ia
hotărârea de a-l susține pe Cațavencu și încearcă să îl convingă și pe Tipătescu să o facă.
Inițial, ea pare vulnerabilă și îi prezintă amantului său consecințele dezastruoase ale scoaterii
la lumină a relației lor: „O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de
aventura asta... În orășelul ăsta, unde bărbații și femeile și copiii nu au altă petrecere decât
bârfirea...” Îi cere lui Tipătescu să îl susțină pe Cațavencu, drept singura soluție de salvare a
imaginii sale, uzând pentru aceasta, ca mijloc de convingere, de lamentație și de rugăminți:
„Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă...
scapă-mă de rușine! Tu ești bărbat, nu-ți pasă! Pentru tine, afișarea intrigii noastre n-ar fi o
nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândește-te... gândește-te. (plânge)”. Tipătescu refuză,
iar Zoe își schimbă atitudinea și devine fermă, impunându-se: „Da, sunt hotărâtă, dar nu voi
să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările [...] și am să lupt! Și cu tine am să lupt din
toate puterile [...] cine luptă cu Cațavencu, luptă cu mine...” Secvența este reprezentativă
pentru tematica operei, deoarece este surprinsă aici evoluția luptei politice: momentul este
unul de criză, în care Tipătescu poruncise arestarea lui Cațavencu, iar Zoe îi cere lui Pristanda
să îl elibereze. Analizând situația, ea decide că singura soluție este să susțină candidatura lui
Cațavencu, dar pentru aceasta are nevoie să îl convingă pe Tipătescu.
O altă secvență ilustrativă pentru temă este dialogul din scenele II și III ale actului IV.
Aici sunt prezenți Zoe, Tipătescu, Trahanache și Dandanache, iar scena înfățișează prima
apariție a candidatului trimis de la centru. Acesta este introdus de Trahanache, care îl prezintă
lui Tipătescu și lui Zoe. Inițial, în prima scenă a ultimului act, Zoe se arată neliniștită de
absența lui Cațavencu după încăierarea din pretoriul primăriei. Pe acest fundal, în grădina
casei lui Trahanache, în timp ce Zoe și Tipătescu stau de vorbă, apar Trahanache și
Dandanache. Zoe este dezamăgită de noua apariție, în timp ce Tipătescu îl preferă lui
Cațavencu: „Zoe: ...și spune drept dacă nu era mai bun Cațavencu!/ Tipătescu (scurt): E
simplu, dar îl prefer, cel puțin e onest, nu e un mișel!” Aici ies în evidență, din punct de
vedere al temei, intrigile politice. Sub aparența unui bătrânel derutat și confuz (Dandanache îl
confundă în mod repetat pe prefect cu soțul lui Zoe), noul candidat se dovedește un luptător
abil, deoarece, conform propriei lui mărturisiri din scena III, obține această candidatură tot
printr-un șantaj cu o scrisoare de amor. De asemenea, la nivelul personajelor, aceste scene pun
în evidență triunghiul conjugal: confuzia lui Dandanache generează comic, deoarece, deși i se
explică cine sunt Zoe și Tipătescu, el îi vede ca pe un cuplu. Zoe îi reproșează lui Tipătescu
faptul că nu l-a susținut pe Cațavencu, iar în final, prefectul este convins de calitatea noului
candidat: „Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am
preferat pe onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul
Dandanache...”
O caracteristică specifică acestei specii dramatice este prezența unui conflict
neînsemnat în esența lui, rezolvat printr-un final fericit. În comedie, deși este intens, conflictul
nu se oprește asupra unei problematici grave din existența personajelor, el este derizoriu și se
rezolvă rapid prin schimbări spectaculoase de situație. Conflictul comediei lui Caragiale se
organizează în jurul pierderii și regăsirii scrisorii de amor pierdute de Zoe, iar acțiunea
evoluează după tehnica amplificării treptate, care presupune acumularea tensiunilor
dramatice, creșterea lor în intensitate și stingerea subită. Inițial, în grupul de la conducerea
partidului, îngrijorarea este stârnită de o întâmplare relatată parțial de Pristanda, în care apar
semnele unor acțiuni importante puse la cale în grupul lui Cațavencu. Intră în scenă, pe rând,
Tipătescu, Trahanache și Zoe, alarmați de amenințarea șantajului. Odată cu apariția lui
Cațavencu, se conturează conflictul principal. Personajele tratează în mod diferit propunerea
lui ca, în schimbul scrisorii pe care o deține, să primească statutul de candidat al partidului în
alegeri: aparent naiv, Trahanache îl acuză de plastografie și nu crede în autenticitatea
documentului, pare a rezista șantajului și caută o armă de contrașantaj; Tipătescu este revoltat
și luptă cu armele unei autorități abuzive – el îi poruncește lui Pristanda, polițaiul orașului, să
îl aresteze pe Cațavencu și este hotărât să folosească polița falsificată de acesta, în posesia
căreia a intrat, pentru a-l combate pe șantajist. Singură, Zoe pare a răspunde conform
așteptărilor lui Cațavencu la amenințarea publicării scrisorii. Ea este într-o stare de neliniște
permanentă, preocupată în principal de salvarea propriei imagini publice și de aceea este
hotărâtă să obțină cu orice preț scrisoarea de la Cațavencu. A doua pierdere a scrisorii îl
scoate din scenă pe șantajist: în încăierarea de după discursurile rostite în sala primăriei,
Cațavencu își pierde pălăria în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea, aceasta ajunge din nou
la Cetățeanul turmentat, care în final i-o va înapoia lui Zoe. Conflictul este rezolvat prin
apariția candidatului trimis de la centru, anunțată chiar de la finalul actului II, într-o „depeșă”
primită de prefect de la București. Acesta este ales în final, iar Cațavencu îi cere iertare lui
Zoe, care îl desemnează să conducă manifestația publică organizată după alegeri și să
prezideze banchetul popular din grădina primăriei. Există și un conflict secundar, care
urmărește îngrijorarea cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, preocupat de trădarea care li se pare
că le amenință poziția în partid.
Titlul comediei este unul analitic și numește, în esență, intriga operei. Substantivul
articulat nehotărât „o scrisoare” anunță primul personaj principal al piesei. Articolul nehotărât
sugerează determinarea nedefinită a obiectului, scrisoarea pierdută de Zoe este una dintre cele
câteva care apar în piesă. Tot o scrisoare de amor rătăcită și ajunsă în mâna lui Dandanache
servește, ca și în cazul lui Cațavencu, drept obiect de șantaj politic, doar că Dandanache se
dovedește mai abil și o păstrează, pentru asigurarea sprijinului politic; dacă Nae Cațavencu
amenință cu publicarea scrisorii compromițătoare în ziarul pe care îl conduce, Răcnetul
Carpaților, Dandanache intenționează ca în situație de criză să facă publică scrisoarea lui în
Răsboiul: „Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? [...] La un caz iar... pac! La Răsboiul”.
Motivul scrisorii este recurent în piesă: printr-o scrisoare, „un răvășel”, Trahanache este
invitat la Cațavencu să discute despre scrisoarea scrisă de Tipătescu și despre posibila ei
publicare, tot Trahanache citează principii morale din scrisoarea primită de la fiul său de la
facultate, Zoe este anunțată de intențiile lui Cațavencu tot printr-o scrisoare, de asemenea o
scrisoare („depeșa” primită de la București) cere susținerea lui Dandanache. Între toate
acestea, bilețelul de amor scris de Tipătescu generează cele mai multe energii: pierderea lui
riscă să scoată la iveală adulterul și să compromită onorabilitatea lui Zoe, iar în mâinile lui
Cațavencu, îi dă acestuia puterea de a direcționa lupta politică.
Sursele comicului în opera lui Caragiale se identifică la nivelul situațiilor, al
limbajului, al numelor personajelor, al caracterelor și moravurilor, precum și în intenția
autorului.
Comicul de situație rezultă în primul rând din prezentarea unor fapte și întâmplări
neprevăzute, care stârnesc râsul, dar și din apariția unor cupluri comice, precum cel realizat de
Farfuridi și Brânzovenescu sau triunghiul conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu. Apar
modalități comice cunoscute în literatura universală, precum coincidența, încurcătura,
confuzia, quiproquoul și evoluția inversă. De exemplu, printr-o coincidență (trecând
întâmplător prin dreptul casei lui), Pristanda află de intenția lui Cațavencu de a atrage sprijinul
politic al lui Trahanache, pe baza unei scrisori pe care o deține. Nu află mai mult, pentru că se
produce o încurcătură și cade de pe uluci, unde se urcase pentru a spiona la geam. Tot prin
încurcături repetate, scrisoarea ajunge de la Zoe, posesoarea ei, la Cetățeanul turmentat, apoi
la Cațavencu, iarăși la Cetățean și, în final, din nou la Zoe. Quiproquoul este tehnica prin care
un personaj este înlocuit cu altul. Aici, în timpul adunării din pretoriul primăriei, chiar în
momentul în care Cațavencu se așteaptă să fie numit candidat, conform înțelegerii,
Trahanache rostește numele lui Agamemnon Dandanache. Mai apoi, Dandanache, derutat, îl
confundă permanent pe Tipătescu cu Trahanache și invers, ceea ce stârnește râsul, având în
vedere existența triunghiului conjugal realizat de Zoe împreună cu cei doi bărbați. Se observă
și o evoluție inversă a grupurilor adverse: dacă la început Cațavencu pare a deține controlul în
vederea câștigării mandatului de deputat prin șantajarea grupului Trahanache – Tipătescu –
Zoe, în final, Cațavencu pierde, iar grupul de la vârful partidului triumfă.
Comicul de limbaj are drept surse: greșelile de vocabular pe care le fac personajele,
cum ar fi pronunțarea deformată a cuvintelor („famelie”, „renumerație”, „andrisant”) sau
etimologiile populare („capitaliști” – pentru locuitorii capitalei), încălcarea regulilor
gramaticale și ale logicii („După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”,
„douăsprezece trecute fix”, „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipsește cu desăvârșire”), truismele („un popor care nu merge înainte stă pe loc”) și
construcțiile prolixe („ ...eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul
imparțial, care va să zică... cum am zițe... în sfârșit să trăiască”).
În studiul „Numele proprii în opera comică a lui Caragiale”, Garabet Ibrăileanu afirmă
că, spre deosebire de viața reală, în opera comică, un conținut noțional sau o sonoritate a
numelui are rolul de a caracteriza personajul care îl poartă. De exemplu, conform criticului,
numele lui Zaharia Trahanache sugerează „bătrânețea și decrepitudinea și tot ce are greoi și
ticăit venerabilul prezident”, Farfuridi și Brânzovenescu, prin aluziile culinare, sugerează
„inferioritate, vulgaritate și lichelism”, iar Agamiță Dandanache – ramolismentul, prin
diminutivarea comică a numelui eroului grec Agamemnon. De cealaltă parte, Zoe („o damă
mare în politica din provincie”) și Ștefan Tipătescu sunt numele purtate de „personajele
serioase”. Alte efecte comice se înregistrează și în cazul numelor lui Cațavencu (amintește de
„cața” – cuvânt care imită strigătul coțofenei, de „cață” – persoană rea și cicălitoare, dar și de
„cațaveică” – termenul denumește o haină țărănească, dar este folosit regional și pentru o
femeie șireată) sau Pristanda („pristandaua” este numele unui dans popular în care se bate
pasul în cerc și dansatorii își sprijină mâinile de umerii celorlalți).
Comicul de caractere are în vedere ilustrarea tipologiilor umane din teatrul clasic
(caractere comice), precum ipocritul, păcălitorul păcălit, prostul fudul, amorezul, încornoratul
sau adulterina. Sunt personaje care evoluează orientate de o singură dominantă de caracter și
care ilustrează prin această dominantă moravurile societății. Criticul literar Pompiliu
Constantinescu identifică în O scrisoare pierdută următoarele caractere comice: încornoratul
(Trahanache), prim-amorezul (Tipătescu), cocheta și adulterina (Zoe), demagogul
(Cațavencu, Farfuridi, Dandanache), cetățeanul (Cetățeanul turmentat), raisonneurul
(Brânzovenescu) și servitorul (Pristanda).
În ceea ce privește intenția autorului (comicul de intenție), atitudinea lui Caragiale față
de lumea înfățișată reiese din modul în care pune în scenă conflicte și personaje prin care
sancționează moravurile burgheziei românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Față
de personajele sale, atitudinea oscilează între simpatie (este îngăduitor cu unele, și îi spune lui
Paul Zarifopol: „Uite-i ce drăguți sunt”) și sarcasmul venit din respingerea situațiilor grotești,
absurde, care caracterizează mecanismele sociale burgheze (îi mărturisește lui Ibrăileanu: „Îi
urăsc, mă!”).
În concluzie, piesa O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri politice și de
viață de familie în care autorul ilustrează diferențele dintre aparențe și esențe, dintre ceea ce
vor să pară și ceea ce sunt în realitate oamenii, sancționând astfel, prin râs, dorința de putere și
corupția politică, adulterul și falsa onorabilitate în contextul social-istoric al celei de-a doua
jumătăți a secolului al XIX-lea. Și dacă inițial Eugen Lovinescu afirma că aceste personaje
sunt reprezentative „numai pentru o epocă mărginită”, criticul își revizuiește ulterior opinia,
observând „actualitatea nemijlocită” a operei dramaturgului, iar astăzi suntem încredințați de
caracterul universal al eroilor și al problematicii comediilor lui Caragiale.