Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Psiho Judiciara
Curs Psiho Judiciara
CUPRINS
BIBLIOGRAFIE 105
1
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
* psihologia victimei;
* psihologia mărturiei judiciare;
* problematica psihologică a anchetei judiciare;
* structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
* dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
* mass-media şi infracţionalitatea;
* implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.
* explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
* modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
PROGRAMA ANALITICĂ
Obiective:
1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;
2. Formarea de tehnici şi metode de lucru solicitate de activitatea de identificare
şi cercetare a infractorilor;
3. Însuşirea noţiunilor de comportament simulat şi tehnică poligraf;
4. Aprofundarea problematicii terorismului contemporan şi a psihopatologiei
comportamentului infracţional.
5. Înţelegerea implicaţiilor pe care la are mass-media asupra comportamentului
infracţional;
6. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii.
TEMATICA:
Tema 1
Problematica psihologică a anchetei judiciare.
Tema 2
Investigarea psihologică a comportamentului simulat.
Tema 3
Detecţia simulării prin tehnica poligraf.
Tema 4
Terorismul contemporan.
3
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Tema 5
Abordări ale terorismului.
Tema 6
Principalele organizaţii teroriste.
Tema 7
Profilul psihologic al teroristului.
Tema 8
Tehnici de negociere.
Tema 9
Factorii care influenţează procesul de negociere în cazul luării de ostatici.
Tema 10
Mass-media şi comportamentul infracţional.
Tema 11
Abordarea cognitivă a comportamentului infracţional.
Tema 12
Psihopatologia comportamentului infracţional.
Tema 13
Strategii de prevenire a comportamentului infracţional.
Tema 14
Metode de intervenţie pentru prevenirea comportamentului infracţional.
4
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 1
Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator)
desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă
ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a
produs şi pentru a stabili răspunderile.
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea
judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două
persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un
adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l
prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.
În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să
plece de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume,
ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când
părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale
datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi
penale).
Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi
Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.
5
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga
anchetă.
Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul
sunt:
a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de
infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;
b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul
neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite
erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;
c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce
poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat,
uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie;
d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici
anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor
întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă.
Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de
confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp
psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin
ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru
interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod
oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant etc.).
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare
în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate.
În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii,
femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi
încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate
duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative.
Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de
implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de
anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din
partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale
anchetatului emotiv.
În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de
încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina
6
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge
următoarele etape (Aioniţoaie & Sandu, 1992):
a).Verificarea identităţii invinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este
obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea.
Verificarea identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de
situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de
tensiune sau calmul pe care le afişează.
b).Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu
învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit,
să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să
evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi
manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate.
c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. După ce
învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce
formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
* să fie clare şi precise;
* să fie pe înţelesul celui interogat; să nu sugereze răspunsul;
7
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
8
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
9
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TIPURI DE ANCHETATORI
10
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
11
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 2
INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT
În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite
convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime
ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament,
depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe
comportamentală.
Se disting două modalităţi de răspuns comportmental (Ciofu, 1974):
Comportamentul aparent ("overt behavior") care include reacţiile exteriorizate ale
persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare
a membrelor sau corpului. Comportamentul inaparent ("covert behavior") include modificările
interne, indirect decelabile, ce însoţesc procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. dintre care
amintim: modificarile ritmului respirator, ale ritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice şi hormonale a sângelui, creşterea
conductanţei electrice a pielii etc.
Există o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi comportamentale, în sensul
că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu
oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât
modalităţile aparente cât şi cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o
caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului
simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o
anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia
poate lua forma unei conduite simulate.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte,
exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu
sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o
"greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.
Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al
comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi
12
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent
este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică
dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare.
Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o
modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru
disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a
rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie,
omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi
falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate.
Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind
facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă.
Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare şi depistare a
oricărui comportament simulat.
13
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o
persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se
pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare
psihofiziologică a comportamentului simulat.
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este
adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul
investigaţiei criminalistice.
Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi
anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi
pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea
presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau
paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete,
hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici.
Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control
voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări
14
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
cognitive a situaţiei. Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi
comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu
obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări
practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de
posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită
frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste
"comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de
investigare în acest domeniu sunt:
Metoda asociaţiei libere;
Metoda experienţei motrice;
Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;
Metoda detectării stresului emoţional în scris;
Metoda detectării stresului din voce;
Tehnica poligraf;
Potenţialele evocate ale creierului.
Tehnica poligraf
Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul
detectării comportamentului simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator
mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie,
suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor
musculare.
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate
de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat.
În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte
tehnici. Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o
aparatură foarte sofisticată, se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400.
Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor
15
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Întrebări de control
1. Caracterizaţi comportamentul simulat al unui infractor.
2. Descrieţi relaţia dintre comportamentul aparent şi inaparent.
3. Enumeraţi principalele tehnici de investigare a comportamentului simulat.
16
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 3
DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF
Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie
a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model "Stoelting" a fost achiziţionat din
SUA de către profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii experimentale în
domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi.
În perioada 1972-1974, psihologul Ioan Buş, pe vremea aceea student la Facultatea de
Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul
factorului emoţional asupra performanţei şcolare. Rezultatele cercetării au fost prezentate în
lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş
a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul
psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj –
Serviciul Criminalistic.
În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile
de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză.
Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului
General al Poliţiei.
În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului
simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de
Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj,
Galaţi – enumerate în ordinea înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană,
la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.
Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, cu cele două proceduri de
testare poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul
prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt
adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică.
Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul
întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E. Reid în anul 1947.
Prin ea se încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de
forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X o combină
17
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să
furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993).
Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona
puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată
sub investigaţie, va reacţiona exact invers (Horvath, 1988).
Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul
că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie
semnificativă, deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice.
În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului
din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj:
La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din
municipiul Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea
lângă o canapea, cu capul înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului.
Obiectele din cameră erau stropite cu sânge.
În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan
din plastic cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un
lampadar cu trei braţe, răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la
concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce
s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost
violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980.
Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu diferite corpuri dure,
unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare
(cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea
temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală.
S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei
care o vizitau la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată,
iar la plecare autorul a închis uşa, fără a folosi cheia.
Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În
momentul omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a
venit în vizită la aceasta.
Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând
colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase
constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură,
18
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse.
Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din lipsă de probe, nu a fost reţinut.
În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării
preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a
victimei, care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a
recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată,
plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de
obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie
implicat în caz).
Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În
această situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a
suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că
nu acesta este autorul omorului. În această situaţie au fost continuate verificările pentru
clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a
reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei.
G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire
la comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în
timpul testării la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii.
Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea
acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a
determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu
privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte.
Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind
deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data
de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Judeţean Cluj, din care redăm:
“Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G.
V. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării
cu poligraful. Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului
simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de
provenienţă japoneză, rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de
investigare a comportamentului simulat.
În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost
înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi
19
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
tensiunea arterială - puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre,
întrebări de control şi întrebări relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt
ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării, concretizate în înregistrarea concomitentă a
traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din diagramele poligraf ce constituie
anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a
concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei
puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările
relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au
rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu
scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza
lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii
răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul testării cu poligraful şi anume la
întrebările relevante ale cauzei.
Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care
s-a postat G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată.
În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului
asupra lui L. D. ".
20
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
21
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
22
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică
starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea
de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a
unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate influenţa negativ reactivitatea
psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf.
Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea
acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau
nesincerităţii persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al
unui examinator.
23
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
E XA M I N A R E A P O L I G R A F
Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici
(respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi
micromişcările neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.
24
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
REEXAMINAREA
Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic
precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la
organizarea unei reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va
prezenta pentru reexaminare.
CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA
POLIGRAF ÎN ROMÂNIA
Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc
investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de
omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.
25
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe
plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.
Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific,
care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei
persoanelor. Este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi
mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor,
cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan,
Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000).
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul
completând în acest sens o declaraţie de consimţământ.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga
problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar
specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele
corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide
noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace
investigative nu au acces.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea
de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă,
deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.
Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii
persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care
poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste
acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se
doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În
pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în
multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia,
Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.
În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce
permit:
eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie
de timp şi de muncă;
identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora;
stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate;
stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
26
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Întrebări de control
1. Care sunt fazele unei testări la poligraf?
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la
poligraf?
3. Precizaţi cadrul juridic al utilizării poligrafului în România.
27
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 4
TERORISMUL CONTEMPORAN
PRECIZĂRI CONCEPTUALE
28
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
29
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
30
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
31
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
participant la o acţiune va lua la cunoştinţă numai datele care îi sunt necesare pentru îndeplinirea
misiunii ce i-a fost încredinţată.
Celulele componente sunt formate, de regulă, din 5 – 6 persoane plus un conducător,
fiecare celulă bucurându-se de independenţă şi iniţiativă operaţionlă, în raport cu împrejurările
concrete în care acţionează. În acest fel se asigură cu mare eficienţă atât păstrarea secretului, cât
şi flexibilitatea şi operativitatea. De asemenea, disciplina deosebit de aspră la care sunt supuşi
membrii grupurilor şi celulelor are menirea să asigure o supunere necondiţionată faţă de
conducători. Cei care încalcă acest principiu sunt suprimaţi fizic, de regulă pe loc.
Întrebări de control
1. Definirea terorismului.
2. Care sunt metodele teroriste?
32
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 5
Abordarea politică
Terorismul este determinat de o multitudine de factori: politici, economici, sociali,
psihologici, religioşi etc. Deoarece terorismul este un fenomen multicauzal ar fi eronat să
explicăm acest fenomen printr-o singură cauză. Paul Wilkinson (1977) consideră că, în
general, cauzele revoluţiilor şi a violenţelor generate de politică sunt cauze ale terorismului.
Acestea includ conflictele etnice, religioase, ideologice, sărăcia, stresul produs de
modernizare, inegalitatea politică, lipsa unor canale de comunicare paşnice, existenţa unui
grup revoluţionar, incompetenţa sau slăbiciunea guvernamentală, neîncrederea într-un anumit
regim şi divizări între liderii partidelor politice.
Abordarea organizaţională
33
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Abordarea fiziologică
Abordarea psihologică
Dacă se acceptă ideea conform căreia teroriştii sunt creaţi şi nu născuţi astfel,
întrebarea care se pune este: ce fenomen determină transformarea individului în terorist?
Studiile realizate în acest domeniu se focalizează pe câteva teorii. Astfel, teoria lui Olson
sugerează că participanţii la o violenţă revoluţionară îşi prezic comportamentul printr-un
calcul raţional al costurilor şi beneficiilor conform căruia violenţa este cel mai bun mod
de acţiune în condiţiile sociale date.
Această ipoteză include toate modalităţile prin care o persoană neutralizează sau
elimină orice inhibiţie pe care o are despre comiterea unui anumit act de violenţă.
Anumite patternuri includ imaginarea propriei persoane ca un erou, minimalizarea răului
produs, dezumanizarea victimei etc. Autorii actelor violente se ascund deseori în spatele
vieţii de familie, a soţiilor sau a copiilor lor.
34
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Ipoteza frustrare-agresiune
Vulnerabilitatea la fanatism
35
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
sau comunitate. În opinia lui Knutson, teroriştii se implică în acte de terorism ca rezultat
al sentimentelor de furie şi neajutorare generate de lipsa unor alternative.
Aproape un sfert din toate cele mai periculoase grupări teroriste sunt motivate în
principal de către aspecte religioase (Hoffman, 1993). Teroriştii consideră că Dumnezeu
nu numai că le aprobă acţiunile, dar tot el este cel care le cere aceste acţiuni. Cauza lor
este sacră şi constă într-o combinaţie între speranţa în viitor şi răzbunarea faţă de trecut.
Trucul de folosire cu succes a terorismului în numele religiei se bazează pe
36
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
. Teroriştii religioşi îşi aleg date în care venerează martirii, pentru că astfel
acaparează noi credincioşi. Martirul nu este folosit doar pentru a recruta noi membri, ci se
dezvoltă o întreaga mitologie în jurul acestuia (Ranstorp, 1996). Ţintele sunt alese nu din
raţiuni strategice, ci din raţiuni simbolice, iar repercusiunile unui atac sunt şi ele bine
coordonate. Scopul este de a da impresia impresia că grupul este mai mare sau mai
puternic decât în realitate.
Întrebări de control
37
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 6
38
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
“AL – FATAH”
Mai poartă numele de “Al–Asifa” (furtuna). Sub conducerea lui Yasser Arafat, Al-
Fatah a intrat în anul 1968 în compunerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Al-Fatah
deţine o poziţie dominantă încă din 1969. Cadrele de comandă ale mişcării Al-Fatah au fost
expulzate din Iordania în urma confruntărilor cu armata acestei ţări în anii 1970 (“Septembrie
negru”) şi 1971. Invazia israeliană din Liban (1982) a dat o grea lovitură organizaţiei Al-Fatah.
După ce a suferit o înfrângere militară totală în Liban (operaţiunea “Pace în Galileea”), forţelor
Fatah li s-a permis să părăsească Beirutul în masă, stabilindu-şi cartierul general la Tunis.
39
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Obiectivele organizaţiei rămân crearea unui stat palestinian independent. Efectivul grupării Fatah
este apreciat la 6.000 – 8.000 de persoanei, dislocate în baze din Liban şi alte ţări din Orientul
Mijlociu. Pentru executarea unor acţiuni speciale, Fatah dispune de nuclee operative, cum sunt
“Forţa” şi “Grupul Hawai”. Sunt menţinute în continuare legături strânse pe linie politică şi
financiară cu Arabia Saudită, Kuweit, Iordania şi alte ţări.
40
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Gruparea este solidă din punct de vedere financiar, fiind una din cele mai puternice
organizaţii teroriste. Ea beneficiază de ajutoare consistente din partea sponsorilor. O parte din
fonduri provin fie din şantaj, fie din activităţi economice proprii (companii de afaceri, societăţi
comerciale, cotizaţii etc.).
Organizaţia Abu Nidal a fost caracterizată de specialişti ca fiind “una dintre cele mai
sângeroase grupări palestiniene”.
AL – QAEDA
Al-Qaeda este o reţea internaţională de terorism înfiinţată în anul 1988 de către
Osama bin Laden, pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva
invaziei sovietice. Această organizaţie caută să elimine din ţările musulmane “influenţa
profană a Vestului” şi să înlocuiască guvernele lor cu regimuri fundamentalist-islamice.
Sub egida “Frontului Mondial Islamic pentru Jihad împortiva Evreilor şi a Cruciaţilor”, a
dat publicităţii o declaraţie în care se afirmă că este de datoria oricărui musulman să
ucidă cetăţeni americani, civili sau militari, şi aliaţi ai acestora oriunde s-ar afla.
Al-Qaeda reprezintă un conglomerat de grupări răspândite în toată lumea
operând ca o reţea, cu prezenţă în: SUA, Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania,
Tajikistan, Uzbekistan, Siria, Xinjiang din China, Pakistan, Bangladesh, Malaezia,
Indonezia, Filipine, Liban, Irak, Arabia Saudită, Kuveit, Bahrain, Yemen, Libia, Tunisia,
Bosnia, Kosovo, Cehia, Kashmir, Sudan, Somalia, Kenia, Tanzania, Azerbaijan, Etiopia,
Uganda etc.
41
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Osama bin Laden s-a născut în Jidda, Arabia Saudită, aproximativ în anul 1955,
licenţiat în inginerie şi administraţie publică. Este fiul multimiliardarului Muhammad bin
Laden, un magnat în construcţii. În timp ce era student la Jidda, Osama bin Laden a intrat
în “Frăţia Musulmană”, o grupare radicală care dorea să întemeieze un stat panislamic. Se
presupune că Osama bin Laden a moştenit 300 de milioane de dolari cu care îşi
finanţează organizaţia. Al-Qaeda include şi organizaţii care adună fonduri suplimentare,
solicitând donaţii de la susţinători cu aceeaşi ideologie sau sustrăgând fonduri ilicite de la
diferite organizaţii caritabile islamice.
Vertical, Al-Qaeda îl are pe Osama bin Laden – emirul general, urmat de liderii
Al-Qaeda şi liderii grupărilor constituente. Orizontal, este formată din 24 grupări
constituente. Organizaţia dispune de un consiliu consultativ şi de 4 comitete: militar,
religios-legal, financiar şi media. Membrii desemnaţi ai acestor comitete, în special cei
din comitetul militar, conduc operaţiuni pentru bin Laden şi comandanţii operaţionali.
Mamdouh Mahmud Salim este co-fondatorul organizaţiei Al-Qaeda, iar
Mohammed Atef, cumnatul lui bin Laden, supraveghea antrenarea membrilor
organizaţiei. Ei au fost acuzaţi în legătură cu atentatele cu bombă din 1998 asupra
ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, care s-au soldat cu 224 morţi şi peste 400
de răniţi.
După atacul terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, ca urmare a măsurilor
speciale de securitate, activitatea organizaţiei Al-Qaeda s-a restrâns .
42
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
suferit o considerabilă transformare. ETA Militară condusă de Jose Ternera a rămas puternică şi
continuă să aibă legături politice cu partidul Harri Batasuna, rămânând o grupare vehementă şi
agresivă antiguvernamentală.
43
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
FAR şi-a propus folosirea terorismului pentru distrugerea bunelor relaţii germano-
americane, în special prin atacarea “ţintelor” americane din Germania. Liderii FAR sunt recrutaţi
din rândul membrilor cu o educaţie solidă, majoritatea acestora fiind licenţiaţi în medicină, drept
sau ştiinţe tehnice. FAR menţine contacte cu grupuri teroriste şi indivizi neafiliaţi din Franţa,
Belgia, Irlanda, Italia etc.
44
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
guvernul libian. Pe teritoriul Libiei, membrii IRA au beneficiat chiar de instrucţie militară
gratuită.
Organizaţii ale terorismului de stat
Există în lume ţări care utilizează terorismul nu numai faţă de proprii cetăţeni, dar şi ca
pe un mijloc de presiune pe plan internaţional. Terorismul susţinut de state suverane este
principala formă de terorism care ameninţă lumea contemporană, conflictele etnice şi
extremismul religios putând folosi drept ocazie pentru escaladarea actelor de terorism. Terorismul
de stat poate fi considerat ca fiind componenta cea mai gravă a problemei teroriste.
Deşi cele şase state care figurează pe lista Departamentului de Stat al SUA ca ţări care
finanţează terorismul (Iran, Irak, Liban, Siria, Cuba şi Coreea de Nord), şi-au diminuat în ultimii
ani sprijinul acordat acţiunilor teroriste, ele nu au renunţat în totalitate la folosirea terorismului ca
instrument politic.
Folosirea violenţei de către state conduse de extremişti religioşi este o tendinţă
îngrijorătoare, chiar dacă majoritatea atentatelor nu ţintesc direct interesele SUA. Cu toate
acestea, în opinia responsabililor Departamentului de Stat, unele grupări care până acum au atacat
guverne prietene Statelor Unite, vizând astfel doar indirect interesele americane, vor putea în
viitor să-şi extindă activitatea şi să ţintească în mod nemijlocit spre aceste interese.
Problemele etnice apărute după sfârşitul războiului rece au transformat conflictele într-o
sursă a terorismului. În ceea ce priveşte terorismul internaţional, efortul unor state ca SUA, are ca
scop reducerea şi eventual eliminarea sprijinului acordat grupărilor teroriste de către guverne
iresponsabile. Procurarea armelor, a locurilor şi mijloacelor necesare instruirii militare, cât şi
oferirea unui loc de refugiu pentru cei urmăriţi penal, reprezintă factori care fac ca periculozitatea
acestui tip de terorism să fie şi mai mare.
Întrebări de control
1. Care sunt principalele organizaţii teroriste?
2. Specificul organizaţiei teroriste Al-Qaeda.
3. Prezentaţi gruparea teroristă Armata Republicană Irlandeză (IRA)
45
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 7
PROFILUL PSIHOLOGIC AL TERORISTULUI
46
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
47
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
În activitatea teroristă se ţine seamă şi de unele variabile, cum ar fi: vârsta, sexul, starea
civilă, mediul de provenienţă, nivelul de instruire etc. Vârsta membrilor operativi ai grupurilor
teroriste este cuprinsă între 22 şi 31 de ani, în timp ce liderii au vârste cuprinse între 45 şi 55 de
ani.
Terorismul rămâne o preocupare predominant masculină, peste 80% din operaţiunile
teroriste fiind concepute, conduse şi executate de bărbaţi, femeile având în general doar un rol
secundar, cum ar fi cel de distragere a atenţiei autorităţilor.
Majoritatea teroriştilor sunt necăsătoriţi. Din motive legate de mobilitate, iniţiativă,
securitate şi total devotament cauzei, responsabilităţile familiale ale persoanelor căsătorite s-au
dovedit a fi incompatibile cu activităţile teroriste.
Întrucât teroriştii trebuie să cunoască foarte bine mediul în care operează, aceştia sunt
selecţionaţi dintre “oamenii locului”. În funcţie de grupul terorist din care fac parte, de specificul
responsabilităţilor ce le sunt încredinţate şi de zona în care operează, teroriştii provin atât din
mediul urban, cât şi din cel rural.
Majoritatea teroriştilor au cel puţin studii medii, mulţi dintre ei fiind absolvenţi ai
unor instituţii de nivel superior.
Profilul psihologic al grupului terorist are ca o caracteristică generală faptul că tinde să
se formeze în contextul unor situaţii de frustrare, fie că este vorba de sărăcie sau de un status
defavorizat din motive politice, rasiale, etnice sau religioase (Kahlert, 1978).
Antrenamentul teroriştilor urmăreşte pe lângă o temeinică pregătire fizică, însuşirea
tehnicilor de luptă corp la corp, cunoaşterea modalităţilor de fabricare şi utilizare a explozivilor
clasici sau artizanali şi a armamentului.
Comportamentul teroristului în timpul acţiunii
Din punct de vedere psihologic, întreaga acţiune teroristă solicită intens personalitatea
teroriştilor astfel încât starea de tensiune emoţională, de nelinişte şi încordare cresc odată cu
începerea acţiunii, cu deplasarea şi pătrunderea teroriştilor în obiectiv. Starea de nervozitate
cunoaşte intensitatea maximă odată cu declanşarea acţiunii, când comandoul pune stăpânire pe
obiectiv şi ostateci. În această fază, se înregistrează de regulă cele mai dure, violente şi
periculoase comportamente ale teroristului, mergând de la bruscări şi loviri, până la uciderea
unora din cei care opun rezistenţă.
Ulterior, starea de încordare şi tensiune a teroristului scade din intensitate, acesta
calmându-se treptat, putând manifesta chiar o oarecare îngăduinţă şi înţelegere faţă de ostatecii
aflaţi în situaţii critice. Neliniştea teroristului revine în intensitate o dată cu sentimentul
nesiguranţei şi incertitudinii referitoare la ripostele posibile ce pot apărea, eventual chiar prin
48
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
surprindere. Este momentul în care teroristul iniţiază negocieri cu autorităţile şi, cu cât acestea
întârzie mai mult, cu atât starea de tensiune a teroristului se agravează. În acest moment, pentru a
grăbi apariţia negociatorului, teroristul recurge la abuzuri asupra ostatecilor.
Starea emoţional-afectivă a teroristului oscilează atât în funcţie de rezultatul negocierilor,
de evoluţia generală a evenimentelor, cât şi de starea psihocomportamentală a ostatecilor. O
conduită calmă, supusă, încrezătoare şi optimistă a ostatecilor poate influenţa în mod pozitiv
atitudinea teroristului.
Psihologia victimei şi a negociatorului
Întrucât o serie de acţiuni teroriste au drept ţintă răpirea de persoane, sechestrarea
sau luarea de ostateci, modalităţile de reacţie comportamentală la atacul şi prezenţa unui terorist
sunt extrem de diverse. Iniţial, reacţiile psihocomportamentale ale ostatecilor sunt dominate de
spaimă, surprindere, consternare, ulterior devenind foarte diverse, grupul de ostateci fiind greu de
descris şi caracterizat în mod unitar.
Anumite variabile comune teroriştilor şi ostatecilor (vârstă, naţionalitate, religie
etc.), cât şi durata habitatului în comun sunt factori cheie ce permit comunicarea verbală şi a
unele fenomene de transfer afectiv. Se apreciază că după petrecerea a 15 – 18 ore împreună,
şansele de supravieţuire ale ostatecilor cresc mult, tocmai datorită fenomenelor amintite.
În general, se recomandă celor care vin în contact cu teroriştii pe timpul unei
acţiuni, să se facă simpatici, chiar utili acestora, să încerce să le câştige încrederea şi bunăvoinţa,
să afle cât mai multe detalii despre ei şi familiile lor, armamentul, complicii, motivaţia actului etc.
Personalului de deservire dintr-un obiectiv atacat de terorişti i se recomandă aceeaşi conduită
prudentă şi binevoitoare.
Negociatorul (de regulă, ofiţer al unităţii antiteroriste – identitate pe care şi-o
ascunde faţă de comandoul respectiv) este persoana care intră în contact cu teroriştii pentru a le
cunoaşte pretenţiile şi a le transmite deciziile autorităţilor.
Grupul de negociatori cuprinde persoane cu o pregătire specială, de regulă psihologi
sau psihiatri, cunoscători a mai multor limbi de circulaţie internaţională, cu aptitudini şi calităţi
specifice cum ar fi: inteligenţă, imaginaţie, spirit de observaţie, perspicacitate, tact, putere de
convingere, prestanţă, calm, echilibru emoţional, empatie etc.
Pentru a putea acţiona cât mai eficient, negociatorul trebuie să stabilească
următoarele aspecte:
- starea de tensiune nervoasă atât a teroriştilor cât şi a ostatecilor;
- gradul de periculozitate al teroriştilor şi al ostatecilor;
49
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
- personalitatea teroriştilor, gradul lor de fanatizare, punctele slabe din biografia, familia
şi cunoştinţele lor;
- relaţia terorişti-ostateci ( în acest sens, este deosebit de important ca negociatorul să-i
identifice pe ostatecii faţă de care teroriştii se comportă mai agresiv).
Negociatorul va trebui ca, pe baza aspectelor stabilite prin contractul cu teroriştii, să
acţioneze şi asupra psihologiei acestora şi anume:
- să-i determine pe terorişti să elibereze bolnavii, copiii, femeile şi bătrânii;
- să reducă starea de tensiune a ostatecilor, să-i încurajeze şi să-i liniştească.
50
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Întrebări de control
1. Descrieţi tipurile psihologice de terorişti.
2. Comportamentul teroristului în timpul acţiunii.
3. Care sunt strategiile de prevenire a terorismului?
51
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 8
TEHNICI DE NEGOCIERE
INTRODUCERE
52
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
ATACATORUL
Cea mai mare parte a cercetărilor care au căutat să răspundă la această întrebare
şi-au concentrat atenţia asupra motivaţiei atacatorilor. Miron şi Goldstein (1979) au arătat
că la baza acţiunii atacatorilor stau fie motive instrumentale, fie motive expresive. Cele
instrumentale presupun că atacatorul, prin acţiunea sa, încearcă să producă o schimbare în
ceea ce priveşte un aspect al vieţii sau să atingă un anumit obiectiv personal. Luarea de
ostatici determinată de motive expresive are la bază emoţii şi impulsuri interne.
Analiza incidentelor trecute, soldate cu luare de ostatici, a dezvăluit existenţa mai
multor tipuri psihologice de bază implicate în astfel de situaţii. În funcţie de tipul de
personalitate, Strentz (1986) împarte atacatorii în 4 categorii:
53
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
54
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
NEGOCIATORUL
Primul lucru care trebuie avut în vedere în cazul luării de ostatici este următoarea
maximă: “Negociatorii nu comandă niciodată, iar cei aflaţi la comandă nu negociază
niciodată”. De aceea, este foarte important ca persoana care se află la comandă să nu se
implice în negociere decât în situaţia în care nu există alternativă. În general,
organizaţia/instituţia implicată în astfel de situaţii are în fruntea ei un factor de decizie,
precum şi o persoană însărcinată cu coordonarea evenimentului. Negociatorul nu trebuie
să îndeplinească nici una din aceste sarcini. În cazul în care lucrurile stau altfel, multe
tactici devin imposibile, iar negocierea nu-şi atinge scopul. De cele mai multe ori
negociatorul este un reprezentant al autorităţilor. În unele cazuri se poate apela şi la
negociatori privaţi, atunci când nu se doreşte stabilirea unei relaţii personale cu instituţia
vizată.
Negociatorul trebuie să fie capabil să creeze o atmosferă de neutralitate, de calm
şi, în acelaşi timp, să poată formula acele întrebări care să permită rezolvarea
incidentului, fără a se ajunge la incidente (politice, filosofice etc.). În orice caz, având în
vedere intensitatea crescută a procesului de negociere, pe măsură ce evenimentele se
desfăşoară, negociatorul trebuie să-şi păstreze obiectivitatea. Acesta nu trebuie schimbat
decât în circumstanţe extreme, dar este bine să aibă un asistent care să îl suplinească
atunci când situaţia o impune.
Negociatorul trebuie să identifice şi să intre în contact direct cu liderul grupării
atacatoare. Este necesar ca între cei doi să se creeze o relaţie de încredere şi înţelegere
reciprocă.
55
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Caplan (1964) a identificat patru etape ale procesului de dezvoltare a unei crize:
a) prima etapa se caracterizează prin creşterea tensiunii odată cu încercarea de
punere în aplicare a tuturor modalităţilor posibile de rezolvare a unei situaţii. Pe măsură
ce acestea se dovedesc a fi ineficiente, mecanismele inadecvate de coping determină
creşterea tensiunii, apariţia anxietăţii şi a disconfortului;
b)în cea de-a doua etapă, pe măsură ce creşte tensiunea, sunt puse în aplicare toate
măsurile de urgenţă pentru rezolvarea situaţiei, individul mobilizându-şi toate resursele
interne şi externe posibile;
c) în cea de-a treia etapă se poate trece la o reformulare şi remodelare a
problemelor, precum şi la modificarea obiectivelor ori declararea lor ca fiind
nerealizabile. Se poate produce un fenomen de resemnare totală şi acceptare a tot ceea ce
ar putea urma, iar în unele cazuri chiar şi o renunţare completă la tot;
56
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Câştigarea credibilităţii de către negociator este esenţială. Odată câştigat controlul asupra
atacatorului, negociatorul trebuie să acţioneze pentru a realiza imediat o legătură cu
acesta.
Pentru rezolvarea cu succes a negocierii este esenţială deţinerea unui control total
asupra situaţiei. Este foarte importantă câştigarea încrederii atacatorului şi menţinerea
acesteia până la finalizarea situaţiei.
Între persoana autorizată să ia decizii în astfel de situaţii, negociator şi
conducătorul echipei de intervenţie trebuie să existe o comunicare facilă, astfel încât să se
asigure o coordonare eficientă a întregului proces de negociere. În orice caz, pentru a nu
fi compromisă poziţia negociatorului, acesta nu trebuie să fie la curent cu elementele de
tactică a intervenţiei în caz de forţă majoră.
În cadrul unui astfel de incident sunt multe aspecte în legătură cu care se poate
negocia, cum ar fi: mâncarea, apa potabilă, transportul, accesul reprezentanţilor media,
precum şi alte lucruri ce ţin de nevoile strict omeneşti (salubritate, aer condiţionat,
căldură, medicamente etc.). Ceea ce nu se negociază sunt: alcoolul, armele, drogurile şi,
în general, realizarea de schimburi de ostatici. De ce? Pentru că: efectele alcoolului sunt
mai puţin predictibile; atacatorii deţin deja o anumită cantitate de armament cu care
reuşesc să ţină sub control ostaticii, astfel încât creşterea arsenalului de arme al acestora
nu poate decât să conducă la înrăutăţirea situaţiei; aşa cum efectele alcoolului sunt mai
puţin predictibile tot aşa se poate vorbi şi în cazul drogurilor. Drogurile pot fi utilizate
pentru îndepărtarea unor bariere de natură psihică şi biologică. Efectele pe care lipsa
acestora le-ar putea avea în comportamentul unor indivizi dependenţi de ele pot fi
imprevizibile; schimbul de ostatici nu este recomandat de către specialişti deoarece, pe
de-o parte noilor ostatici li se va acorda o importanţă mai mare decât primilor, iar pe de
altă parte, în plan emoţional, o astfel de acţiune nu poate decât să ridice nivelul de
tensiune şi să creeze neajunsuri.
Întrebări de control
1. În ce constă negocierea?
57
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 9
Aguillera şi Massick (1978) arată că factorii care preced un act de violenţă sunt:
lipsa comunicării, ambivalenţa asupra morţii şi a vieţii, efectul pe care acţiunea îl poate
avea asupra celorlalţi. A înţelege relaţia dintre aceşti factori şi acţiunea teroristă este
esenţial pentru dezvoltarea unei strategii de negociere corectă. Fiecare variabilă trebuie
înţeleasă şi luată în considerare de către negociator, precum şi de către echipa de
intervenţie.
A. Comunicarea
Negocierea în cazul luării de ostatici şi intervenţiile în situaţii de criză au câteva
elemente comune, cel mai important fiind abilitatea de a comunica eficient. Dacă
negociatorul nu cunoaşte elementele de bază ale comunicării, dacă nu ştie să asculte
activ, poate să aibă la dispoziţie toată tehnologia necesară şi tot nu va avea succes.
58
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
59
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
caută să evite moartea sau captivitatea pe cât posibil. De fapt, ei îşi doresc la fel de mult
să scape cu bine din incident. Scopul trupelor de intervenţie urmăresc să salveze ostaticii.
60
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
61
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
62
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
63
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
EXPERIENŢA DE OSTATIC
64
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Conform lui Symonds (1980), în această fază are loc şi o frică generalizată, ce
determină panică şi ţipete. Desigur, acestea sunt comportamente neacceptate de către
atacator. Starea psihică a ostaticilor va fi influenţată în aceste momente de prezenţa
atacatorului, datorită faptului că acesta este cel care are putere de decizie asupra vieţii
lor. Această stare este întărită de către atacator. În această situaţie ostaticii experienţiază o
disociere a sentimentelor de gânduri şi comportamente. Ei afişează o atitudine de fals
calm, precum şi un comportament cooperant. Ei dezvoltă o “traumă psihologică de tip
infantil”, trebuie să se supună unor reguli, să asculte şi să fie liniştiţi, în caz contrar
putând fi răniţi sau chiar omorâţi.
Datoria negociatorului este de a acţiona în aşa fel încât între atacator şi ostatici să se
realizeze un transfer pozitiv. Negociatorul poate face posibil acest lucru, fie prin folosirea
în discuţiile cu atacatorul a numelor ostaticilor, fie prin a-i cere acestuia să întrebe
65
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
ostaticii dacă au probleme medicale sau de altă natură, fie prin a le permite ostaticilor să
transmită mesaje către membrii familiilor lor. Astfel, se va permite crearea unei relaţii
personale între atacator şi ostatici. Menţionăm că, în cazul atacatorilor psihopaţi acest
lucru nu va fi posibil deoarece nu le pasă şi nu vor accepta acest lucru. Alţi factori care
pot concura împotriva realizării unei legături pozitive între atacator şi negociator sunt:
diferenţele culturale, preexistenţa unor stereotipuri rasiale, ideologice, etnice sau
religioase. În aceste cazuri este posibil ca trecerea timpului să acţioneze împotriva
supravieţuirii ostaticilor datorită faptului că sentimentele negative dezvoltate de către
atacator cu privire la ostatici sunt întărite.
66
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 10
s INFORMAŢIE INFORMAŢIE
EMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR
ROR
O formă specială de comunicare este comunicarea prin mass-media. Aceasta se
referă la sistemele şi instituţiile specializate care fac uz de mijloace tehnice (presă, radio,
televiziune etc.) pentru a răspândi, în mod indirect şi unilateral, un mesaj unei audienţe largi,
eterogene şi dispersate.
La nivel social mass-media îndeplineşte următoarele funcţii:
informativă;
interpretativă;
expresivă;
critică.
67
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
deosebit asupra comportamentului uman. Ea este cel mai uşor de înţeles şi constituie cel mai
accesibil mijloc de comunicare.
O informaţie despre o infracţiune comisă cu violenţă, fără reprezentare imagistică, este
mai puţin traumatizantă şi mai uşor de suportat decât o informaţie însoţită de imagini de la locul
faptei. Pe lângă modul de operare pe care îl oferă, aceste imagini pot stimula şi anumite tendinţe
agresive latente, mărind astfel probabilitatea ca acestea să se manifeste în comportament.
Susţinătorii acestei relaţii de cauzalitate între modelele prezentate în mediile de
informare şi infracţiunile comise se bazează adesea pe argumentul publicităţii: dacă televiziunea,
ziarele şi revistele reuşesc să convingă mii de oameni să cumpere un produs numai arătând că şi
alţii îl cumpără şi-l apreciază, de ce nu ar urma un număr mare de indivizi exemplul pe care îl văd
la televizor sau în presa scrisă?
Prezentarea explicită a violenţei poate da idei despre existenţa unor anumite forme de
comportament, dar aceasta este cu totul altceva. În special, tinerii imită modelele pe care le văd şi
astfel învaţă anumite comportamente antisociale. Dacă li se oferă şi exemple explicite de
comportament violent şi reprobabil, tinerii ar putea ajunge să ia toate aceste manifestări anormale
drept normale şi acceptabile din punct de vedere social (Eysenck & Eysenck, 1998).
68
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
întreaga scenă care a fost transmisă în direct la TV. Aceste imagini au făcut înconjurul lumii, iar
oamenii au văzut o scenă de groază, cum flăcările au cuprins şi au ars corpul femeii.
Un alt caz şocant a fost prezentat în cadrul emisiunii “Brigada Mobilă” când s-a insistat
cu obstinaţie pe detaliile horror, în care capul tăiat al unui om a fost pus într-o găleată, iar mâinile
acestuia, tăiate de asemenea, bătute în cuie pe gardul unei case.
Multe dintre ştirile care au avut ca subiect copiii au arătat publicului imagini şi scene de
coşmar. Poate fi amintită tragedia lui A. C., un copil din Iaşi, violat şi apoi omorât cu bestialitate.
El a fost găsit în pădurea de la marginea oraşului, strangulat şi legat de trunchiul unui copac.
Ca şi când suferinţele fizice îndurate nu ar fi de ajuns, unii jurnalişti se întrec uneori în a
obţine interviuri chiar de la victime, nefăcând altceva decât să sporească trauma psihică a acestora
prin retrăirea scenelor de coşmar.
Are violenţa prezentată în mass-media efecte asupra comportamentului infracţional? Iar
dacă da, care sunt acestea? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom prezenta în continuare o
serie de rezultate experimentale, precum şi modelele teoretice care s-au dezvoltat pe baza lor.
Consideraţii generale
Discuţiile despre originea şi dezvoltarea comportamentului agresiv, respectă vechea
controversă dintre “moştenit” şi “dobândit”, dintre rolul eredităţii şi rolul învăţării din psihologia
clasică (Geen, 1990).
Se ridică aceleaşi întrebări: comportamentul uman este rezultatul unor impulsuri şi
instincte moştenite biologic, ereditar sau este rezultatul experienţei, condiţionării şi învăţării?
Agresivitatea este o parte normală a comportamentului uman, moştenită de la primate sau este o
aberaţie a naturii umane, creată de condiţiile sociale şi de mediu?
Punctul de vedere biologic susţine ipoteza unor tendinţe agresive determinate genetic,
comune omului şi întregii lumi animale; cel behaviorist susţine originea lui în experienţă,
condiţionare şi învăţare.
Cele două poziţii nu se exclud reciproc (Geen,1990), atât moştenirea genetică cât şi cea
învăţată constituind premisele răspunsului agresiv la anumite situaţii din mediu.
69
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
insuccesele activităţii umane (prin întăriri pozitive şi negative), ca şi prin imitarea unor modele de
comportament agresiv.
Teoria neoasociaţionistă
Conform lui Berkowitz (1993) frustrarea generează comportamentul agresiv doar în
măsura în care e resimţită ca fiind neplăcută, adică atunci când se pune problema valenţei afective
şi stilului atribuţional de raportare a subiectului la frustrare.
70
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Din analiza teoriei lui Berkowitz se poate concluziona că învăţarea poate modifica doar
relaţia dintre frustrare şi agresivitate, nefiind însă responsabilă pentru agresivitate. În această
relaţie autorul a introdus două elemente intermediare:
71
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
nu să se manifeste deschis, în funcţie de influenţele de mediu care pot activa şi întări acest
potenţial.
Explicarea comportamentului agresiv prin anomalii cromozomiale, în speţă cea
referitoare la existenţa unui cromozom Y în plus la bărbaţi, constituie tema a numeroase cercetări
actuale.
Relaţia comportamentului agresiv cu biochimismul uman a fost amplu cercetată mai
ales în ultimii ani, vis-a-vis de diferenţele de sex, certe la animale, unde în mod
obişnuit, masculul este mai agresiv decât femela. Sistemul neurochimic al
organismului sensibilizează persoana în anumite condiţii declanşatoare pentru
comportamentul agresiv şi o face să adopte mai frecvent acest comportament.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în stadiul actual al cercetărilor, agenţii biochimici
nu sunt cauzele directe ale comportamentului agresiv, ci ei fac persoana mai sensibilă la stimulii
externi care produc reacţia agresivă, sau pot exacerba intensitatea acestui răspuns (Berkowitz,
1993).
Influenţa neurotransmiţătorilor
Hellhammer şi colaboratorii săi (1985) au expus bărbaţi tineri şi adulţi la diferite scene
de film şi apoi au măsurat nivelul de testosteron al subiecţilor. S-a descoperit creşterea nivelului
de testosteron după expunerea la filme erotice, scăderea acestuia după expunerea la filme
generatoare de anxietate, dar nici o schimbare după expunerea la filme violente.
72
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Organismul care a fost expus o lungă perioadă de timp la violenţă, poate fi mult mai
activat în prezenţa indiciilor anterior asociate cu observarea acesteia. Un nivel general prea ridicat
de arousal va face dificilă interpretarea indiciilor ambiguui şi în această situaţie poate să apară
eroarea de atribuire ostilă (Dodge & Somberg, 1987). Această stare de activare va determina o
căutare superficială a scenariilor, iar cel mai bine învăţat scenariu va domina refacerea. Găsirea
unui scenariu potrivit pentru a răspunde la ameninţare fără a escalada violenţa, nu este o sarcină
cognitivă uşoară, iar succesul performaţei în sarcinile cognitive dificile este diminuat în cazul în
care nivelul de arousal devine foarte ridicat (Anderson, 1980).
73
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
comportamentului (Huesmann, 1997). Din acest motiv, ei sunt mai expuşi la violenţă şi riscului
de a achiziţiona scenarii violente prin învăţare observaţională.
La fel de importantă ca şi învăţarea observaţională în achiziţia scenariilor potrivite,
trebuie să fie şi sensibilitatea copilului la consecinţele folosirii scenariului, de exemplu, la
recompensă sau pedeapsă. Este probabil ca acei copii care sunt mai puţin uşor de condiţionat prin
aprobarea socială, să fie mai predispuşi la achiziţia scenariilor agresive nepotrivite într-un mediu
normal. Copilul care experienţiază mai puţină anxietate ca răspuns la dezaprobarea socială şi mai
puţină gratificaţie ca răspuns la recompensele sociale, este mult mai greu de condiţionat.
Întrebări de control
1. Rolul teoriei învăţării sociale în dezvoltarea comportamentului agresiv.
2. Influenţa neurotransmiţătorilor în modularea comportamentului agresiv.
3. Ce rol are mass-media în promovarea comportamentului infracţional?
74
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 11
ABORDAREA COGNITIVĂ A COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
Zillman (1978) a formulat principiul transferului de excitare conform căruia atunci când
un eveniment ce induce o stare de activare (arousal) ia sfârşit, excitaţia rămâne şi descreşte lent.
Apariţia unui nou eveniment ce induce stări emoţionale determină transferul de excitaţie şi,
implicit, amplificarea răspunsului. Acest transfer nu funcţionează însă întotdeauna deoarece
intervin şi factorii legaţi de context şi interpretarea cognitivă, aceasta din urmă favorizând un
răspuns mai bine adaptat circumstanţei.
75
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Există două modele generale ale proceselor cognitive de procesare a informaţiei care au
încercat explicarea modului în care oamenii achiziţionează şi îşi menţin comportamente agresive.
Primul a fost dezvoltat de Dodge et al., (1980, 1986; Crick & Dodge, 1994) şi s-a axat pe
percepţii şi atribuiri, iar doilea, dezvoltat de Huesmann et al., (Huesmann 1982, 1986, 1988;
Huesmann & Eron, 1984) s-a axat în mod particular pe credinţe, scenarii şi învăţarea
observaţională. Ambele modele se bazează pe teoria procesării informaţiei şi îşi au originea în
formulările anterioare ale lui Bandura (1979, 1986) cu privire la procesele cognitive implicate în
învăţarea socială, precum şi în gândirea neoasociaţionistă a lui Berkowitz (1990).
Dodge et al.,au pus în evidenţă existenţa unui stil atribuţional ostil definit ca fiind
tendinţa de a atribui altora intervenţii ostile în situaţii ambigue. Aceşti cercetători au pornit de la
ipoteza conform căreia copiii sunt mai agresivi deoarece au două tipuri de viziuni: o “viziune
cinică”, manifestată ca o tendinţă de a-i vedea pe alţii ca fiind agresivi, şi o “viziune paranoică”,
manifestată ca predispoziţie de a se aştepta la consecinţe negative pentru sine.
Dodge a susţinut că orice eroare apărută în orice moment al atribuirii, poate duce la
manifestarea unui comportament agresiv. El a concluzionat că într-o situaţie dată, un copil
agresiv va fi mai susceptibil de a selecta stimuli consideraţi ostili, de a interpreta atitudinea altora
ca ostilă, de a alege soluţii agresive şi, ca urmare, de a manifesta comportamente agresive, toate
acestea ca urmare a evaluării sumare a efectelor şi consecinţelor comportamentelor sale.
Huesmann a propus integrarea elementelor cheie ale modelului social - cognitiv într-un
model unificat de procesare a informaţiei care explică rolul cogniţiilor, mai exact al scenariilor,
schemelor şi credinţelor normative în comportamentul agresiv.
Acest model porneşte de la premisa conform căreia comportamentul agresiv este
controlat în mare măsură de o extensie a unor scenarii cognitive care sunt stocate în memoria
persoanei şi care sunt utilizate ca şi ghid de comportament şi modalitate de rezolvare a
problemelor sociale. Un scenariu încorporează cunoştinţe declarative şi procedurale, sugerând ce
evenimente se vor produce în mediu, cum trebuie să se comporte persoana ca răspuns la acestea şi
care va fi rezultatul probabil al comportamentului respectiv.
Schemele cauzale sunt o a doua modalitate de cogniţie despre care se presupune că
influenţează comportamentele. Acestea sunt o bază de date pe care individul o foloseşte pentru
evaluarea semnalelor din mediu şi pentru realizarea de atribuiri cu privire la intenţiile celorlalţi.
Aceste atribuiri vor influenţa căutarea unui scenariu de comportament.
Credinţele normative sunt o a treia formă de cogniţie care joacă un rol central în
reglarea comportamentului agresiv, referindu-se la oportunitatea acestuia şi sunt relaţionate cu
76
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
O credinţă, o schemă sau un scenariu este mult mai probabil de a fi mai întâi sugerat
prin observarea celorlalţi şi mai apoi mult mai ferm consolidat prin întărirea folosirii lui.
Observarea părinţilor, fraţilor, partenerilor de joacă, toate sunt importante, cum la fel de
importantă este şi observarea personajelor din mass-media.
77
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
78
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Teoria procesării informaţiei sugerează că scenarii sau scheme agresive specifice, chiar
diferite, sunt conectate într-o reţea mnezică de un nod comun numit “ostilitate” şi că acestea pot
dobândi întâietate prin intermediul altor idei sau indicii agresive, chiar şi în cazul în care nu au o
conexiune foarte puternică.
De asemenea, observarea violenţei în mass-media sau în viaţa reală activează o varietate
de gânduri ostile (Bushman & Geen, 1990).
O serie de studii în domeniul psihologiei cognitive au arătat că repetarea informaţiei
creşte puterea ei de conectare în reţeaua memoriei şi o face mult mai accesibilă. Astfel, repetarea
unui scenariu agresiv face mult mai posibilă refacerea lui ulterioară. O modalitate obişnuită de
repetare a comportamentului social sunt fanteziile legate de acestea, iar dovezile empirice
sugerează că imaginarea comportamentelor agresive corelează pozitiv cu realizarea lor.
Învăţarea observaţională a credinţelor normative deviante
Un scenariu poate să nu fie utilizat în situaţia în care e evaluat ca fiind nepotrivit prin
raportare la credinţele normative ale individului referitoare la agresivitate. O serie de cercetători
printre care Huesmann & Guerra (1992) au dezvoltat o modalitate de măsură a credinţelor
normative referitoare la agresivitate în general (de exemplu, “Este de obicei în regulă să-i împingi
şi să-i îmbrânceşti pe cei din jurul tău?”) şi la răzbunare (“Dacă o fetiţă strigă la tine, este normal
să o loveşti?”) au demonstrat că adulţii şi copiii care sunt mai agresivi, au credinţe normative care
aprobă mai mult agresivitatea.
Într-un studiu longitudinal (Huesmann & Guerra, 1997) s-a arătat că acele credinţe
normative despre agresivitate par să se cristalizeze în copilăria timpurie. Pentru copiii în vârstă de
6-7 ani asemenea credinţe sunt foarte instabile şi nu prezic atât de mult comportamentul agresiv
ulterior. Asemenea credinţe sunt însă prezise de însuşi comportamentul anterior al copilului.
Pentru copiii de 10-11 ani situaţia se schimbă, credinţele normative fiind stabile şi prezicând
comportamentul agresiv ulterior. Astfel, perioada de vârstă cuprinsă între 6-9 ani pare să fie
perioada pe parcursul căreia credinţele normative şi alte scheme relaţionate cu comportamentul
agresiv se dezvoltă prin interacţiunea cu mediul (Huesmann, 1997).
Dar cum achiziţionează copiii credinţele normative? Cele mai multe studii susţin
punctul de vedere cu privire la rolul cheie al învăţării observaţionale. Copiii ascultă, aud
credinţele exprimate de părinţii lor sau de alte persoane din jurul lor, observă în acelaşi timp
comportamentul acestora, şi fac inferenţe în legătură cu acceptabilitatea agresivităţii şi violenţei
pe care ei au văzut-o. Astfel, credinţele lor tind să coreleze cu cele ale părinţilor (Huesmann &
Eron, 1984) şi ale celorlalţi (Henry, Guerra, Huesmann & VanAcker, 1996).Trebuie menţionat şi
faptul că observarea violenţei în mass-media influenţează credinţele referitoare la acceptabilitatea
79
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
acesteia. Cu cât vizionează mai multă violenţă TV, cu atât mai acceptantă este atitudinea copiilor
faţă de comportamentul agresiv (Dominik & Greenberg, 1972).
Studii longitudinale au arătat că în cazul adulţilor, credinţele normative despre violenţă
corelează cu observarea violenţei în copilărie. Direcţia cauzală a acestui efect a fost stabilită prin
studii experimentale care au demonstrat că adulţii tineri şi copiii devin mai toleranţi în privinţa
agresivităţii imediat, chiar şi după o foarte scurtă expunere la violenţă (Huesmann, 1997).
80
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Prin modelele comportamentale negative pe care le oferă, mass-media nu mai are un rol
socializator. Violenţa mediatizată îşi pune amprenta asupra gradului de securizare personală şi
socială, făcându-i pe consumatori să se simtă mult mai vulnerabili faţă de cei din jurul lor.
Expunerea la violenţă prin programele mass-media are cea mai mare influenţă la copiii
care nu au ajuns la vârsta adolescenţei. De multe ori aceştia imită formele de agresiune pe care le-
au vizionat la televiziune sau filme. Evident, nu toţi copiii care sunt expuşi la violenţă prin mass-
media folosesc modelele agresive când sunt confruntaţi cu situaţii conflictuale. Unul din factorii
determinanţi este mediul familial. Un mediu familial caracterizat printr-un nivel crescut de
agresivitate, creează mai multe şanse pentru dezvoltarea tendinţelor către acest gen de
comportament.
Un material transmis prin mass-media este cu atât mai atrăgător cu cât nota de
senzaţional este mai pregnantă. O astfel de caracteristică o dau efectele speciale vizuale sau de
sunet. Copiii vor fi tentaţi să urmărească acele materiale care cuprind multe scene de acţiune
coroborate cu efecte speciale.
Mass-media şi în special televiziunea, prin programele deosebit de violente pe care le
difuzează sau prin filmele de groază, poate avea efecte negative asupra dezvoltării fizice şi
psihice a copiilor. Aceşti copii pot fi urmăriţi de terori nocturne şi fantezii sinistre. Aceste stări de
frică, anxietate, coşmaruri, insomnii, se pot transforma şi structura în timp, în adevărate fobii.
Prezenţa erotismului şi a pornografiei în mass-media are o serie de efecte negative asupra
dezvoltării personalităţii tinerilor. Expunerea frecventă şi de durată la scene erotice, pornografice
pe fond de violenţă poate fi considerată un factor cauzal al actelor antisociale şi de violenţă
sexuală (Hawkins & Zimring, 1988). Materialele pornografice sunt principalul factor care
stimulează agresivitatea îndreptată împotriva femeilor.
Internetul reprezintă o altă sursă de obţinere a informaţiilor cu caracter pornografic.
Astfel orice utilizator al acestuia poate ajunge la pagina de prezentare a site-ului, de unde poate
afla amănunte şi poate viziona imagini pornografice. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, în
prima fază se oferă gratuit seturi de fotografii ale “modelelor” în diferite ipostaze, condiţia fiind
doar de a-şi lăsa adresa de e-mail, alegerea unei parole şi a unui pseudonim. “Modelele” pot fi
contactate prin telefon, e-mail etc.
Întrebări de control
1. Comentaţi principiul transferului de excitare.
2. Precizaţi rolul credinţelor normative în reglarea comportamentului agresiv.
3. Ce presupune manipularea comportamentală prin mass-media?
81
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 12
82
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
83
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
De obicei s-a acordat o mai mare atenţie relaţiei dintre tulburările mentale şi
infracţiunile violente. Rappeport & Lassen (1967) au arătat că nivelul criminalităţii
pentru delicte non-violente este aproximativ egal în populaţia generală cu cel din cadrul
persoanelor cu tulburări mentale. Dintre persoanele cu tulburări mentale care au realizat
furturi din magazine, majoritatea au fost depresivi (Gibbens, 1981).
Taylor & Gunn (1984) au arătat că 10% dintre deţinuţii condamnaţi sau aflaţi în
proces pentru incendiere manifestau simptome ale unor tulburări mentale şi în jumătate
dintre aceste cazuri s-a sugerat existenţa unei tulburări psihice.
84
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Vom aborda în continuare principalele condiţii medicale care sunt menţionate cel
mai des în asociaţie cu comportamentele infracţionale violente.
Schizofrenia
O serie de cercetări au arătat că factorii de mediu şi cei sociali sunt foarte greu de
ignorat când ne referim la etiologia bolii. Într-un studiu pe 121 de persoane psihotice care
au comis delicte s-a arătat în mod clar că în cazul a 20% dintre aceştia infracţiunea poate
fi considerată un rezultat direct al tulburării; în 26% din cazuri tulburarea mentală
probabil a dus la comiterea infracţiunii. Dacă se iau în considerare factorii sociali (cum ar
fi de exemplu lipsa unui adăpost, a unei locuinţe), procentele anterioare cresc până la
peste 80%.
85
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Depresia
Psihopatia
Conceptul de psihopatie este una dintre cele mai problematice condiţii din
domeniul psihiatriei moderne. Acest termen încă mai este utilizat pe vechiul continent,
însă psihiatrii americani s-au detaşat de el, preferând termenul de sociopat; de altfel, în
manualul de diagnostic american nu este inclus termenul de psihopatie, autorii preferând
denumirea de tulburare de personalitate antisocială (Jones, 1998). Definiţia psihopatiei
poate cu greu să fie considerată satisfăcătoare: „o tulburare sau dizabilitate persistentă a
86
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
minţii (cu sau fără un deficit intelectual sever) care are ca rezultat comportamente
iresponsabile sau exagerat de agresive”. S-a estimat că această definiţie acoperă
aproximativ un sfert din numărul total al pacienţilor din spitalele de maximă securitate
din Anglia.
O serie de date artă că psihopaţii sunt infractorii cei mai persistenţi şi care comit
delictele cele mai grave (Hollin, 2001). Hare et al.(1988) arată în studiul lor că „în
general psihopaţii au mai multe condamnări pentru furt, jaf, posesie ilegală de arme sau
evadări decât non-psihopaţii”. Aşadar, bărbaţii psihopaţi comit mai multe tipuri de
infracţiuni, sunt mai des condamnaţi şi petrec mai mult timp în penitenciare decât alţi
infractori. Această afirmaţie este valabilă şi dacă se compară psihopaţii cu alte categorii,
cum ar fi persoanele cu tulburări mentale sau cei cu deficite intelectuale.
Prin însăşi natura şi specificul activităţii lor, specialiştii din domeniul judiciar
deseori sunt puşi în situaţia de a aprecia starea de sănătate mentală a persoanelor
cercetate, fie pentru a utiliza datele obţinute, fie pentru a şti cum o anumită tulburare
mentală poate influenţa comportamentul unei persoane într-o anumită situaţie. Cunoscând
manifestările principalelor boli mentale şi mai ales implicaţiile psihosociale şi judiciare
ale acestora, se va putea anticipa corect conduita unor persoane cu tulburări mentale
pretabile să comită infracţiuni.
87
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Întrebări de control
1. Comentaţi, la alegere, 3 critici care susţin că un anumit comportament
infracţional nu poate fi considerat o tulburare.
2. Descrieţi relaţia dintre schizofrenie şi comportamentul infracţional.
3. Ce influenţă are sănătatea mentală asupra capacităţii de adaptare a
persoanei?
88
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 13
INTRODUCERE
Deşi este destul de greu de estimat cu precizie care este nivelul real al
infracţionalităţii, oamenii din ziua de astăzi sunt îngrijoraţi de posibilitatea de a deveni
victima unei infracţiuni. Este interesant de remarcat că deşi infracţiunile comise cu
violenţă reprezintă doar un procent mic din totalul infracţiunilor, teama de a deveni
victima unei infracţiuni violente pare să fie factorul determinant al atitudinilor oamenilor
referitoare la infracţionalitate în general. Potrivit unui studiu realizat în 1997 în Anglia,
unul din 20 de bărbaţi şi una din 10 femei au declarat că le este teamă să iasă din casă
după lăsarea întunericului şi uneori evită lucrul acesta. Această rată a „temerilor” a fost
cea mai ridicată în comparaţie cu alte 10 ţări europene, fiind chiar mai mare decât în SUA
(International Crime Victimisation Survey, 1997).
Potrivit lui Hollin (1992) teama de a deveni victima unei infracţiuni nu corelează
cu riscul real de a deveni victimă. De exemplu, persoanele în vârstă se tem mai mult de a
fi victimele unor infracţiuni stradale, cum ar fi furtul şi tâlhăria, deşi victimele acestor
infracţiuni sunt în principal bărbaţii cu vârste cuprinse între 16 şi 30 de ani; aceştia din
urmă nu par însă afectaţi de această probabilitate ridicată de a deveni victime. Fără
îndoială că teama de a deveni victimă are un impact semnificativ asupra
comportamentului oamenilor; aceştia pot să renunţe la anumite activităţi sau să schimbe
ora sau locaţia de desfăşurare a acestora. Această teamă se menţine prin mecanismul
întăririi negative: „N-am fost vineri noaptea în club dar nici nu am fost implicat sau rănit
în scandal; poate e mai bine să nu mai ies noaptea”.
89
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
victimizaţi în mod repetat poate oferi strategii de prevenire a infracţiunilor care vor
proteja grupurile cele mai vulnerabile şi vor duce la reducerea ratei infracţionalităţii.
Care sunt consecinţele situaţiei în care cineva este victimizat? De cele mai multe
ori în cazul unor infracţiuni minore poate apărea iritarea, disconfortul sau chiar furia, însă
pentru infracţiuni majore consecinţele sunt mult mai severe. Acest lucru este valabil în
special pentru situaţiile în care siguranţa şi securitatea persoanei au fost ameninţate,
lăsând în urmă un sentiment de vulnerabilitate şi neajutorare.
The American Psychological Association Task Force on the Victims of Crime
and Violence a listat o serie de simptome psihologice care pot apărea ca şi consecinţe ale
victimizării: depresie, anxietate, pierderea controlului, jenă, sentiment de vulnerabilitate,
neajutorare, umilinţă, furie, şoc, sentimentul nedreptăţii, o conştiinţă a morţii accentuată,
tensiune, slăbiciune fizică şi frică (Kahn, 1984). Deşi intensitatea acestor simptome
variază de la individ la individ, fără îndoială că ele sunt mai severe pentru cei care deja
suferă de anumite probleme psihice; de asemenea, este clar faptul că victimizarea are
consecinţe atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, iar uneori depăşirea situaţiilor nu
este posibilă fără un ajutor de specialitate.
În caz de abuz sexual, trauma subsecventă experienţiată de victime poate să
dureze câteva luni şi se manifestă după un pattern relativ stabil, similar cu cel al
sindromului de stres post-traumatic. Iniţial apar tremurături, stări confuzionale şi
nelinişte, simptome care pot fi foarte intense în prima săptămână după atac, în a doua
scad în intensitate pentru a reveni din nou în cea de-a treia săptămână. Victimele
experienţiază stări depresive, oboseală şi probleme de adaptare socială. Deşi nivelurile de
anxietate şi frică rămân ridicate, celelalte simptome încep să scadă în intensitate după 2-3
luni. Problemele psihologice pot să persiste uneori mai mulţi ani ca rezultat al auto-
blamării sau ca rezultat al unor strategii auto-protective evitative care generează
dificultăţi în stabilirea unor relaţii apropiate (Resick, 1993).
În ceea ce priveşte consecinţele abuzului sexual în copilărie, Smith & Bentovim
(1994) au descris cinci categorii de posibile efecte:
efecte de natură sexuală: activitate sexuală crescută, fantezii şi activităţi
sexuale deviante, confuzie şi anxietate referitoare la identitatea sexuală,
retragere din activitatea sexuală, disfuncţii sexuale;
90
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Acest capitol este împărţit în două părţi: în prima parte ne vom centra atenţia pe o
serie de tehnici de prevenire a comportamentului infracţional, tehnici care ţintesc atât
nivelul individual, cât şi nivelul comunitar. În a doua parte ne vom opri asupra metodelor
de intervenţie care se pot utiliza în activitatea directă cu infractorii; mai precis, vom
aborda principalele tehnici psihoterapeutice care s-au dovedit eficiente pentru reducerea
recidivelor şi pentru reintegrarea socială a infractorilor.
Prevenţia primară
În cadrul acestei abordări resursele sunt direcţionate spre prevenirea apariţiei
comportamentului infracţional, iar populaţia ţintă este constituită din non-infractori în
cazul cărora se pot identifica anumiţi factori de risc. Din moment ce o serie de studii au
identificat caracteristicile timpurii ale comportamentului infracţional (vezi Farrington,
1994), este rezonabil să presupunem că intervenţiile în cadrul familiilor de risc pot să
aibă ca rezultat prevenirea comportamentului infracţional. În anii 1940 s-a încercat un
91
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
92
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Prevenţia terţiară
În această categorie se înscrie oferirea de tratament şi asistenţă infractorilor foarte
periculoşi sau care suferă de o anumită tulburare psihică. Restricţiile selective (ordinele
de restricţie) sau încarcerarea infractorilor periculoşi sunt de asemenea forme mai dure
ale prevenţiei terţiare. Nu în toate cazurile infractorii foarte periculoşi sunt clasificaţi ca
atare iar pur şi simplu izolarea celor deja identificaţi de restul comunităţii pot oferi
posibilităţi de „afirmare” pentru alţi infractori.
93
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Reducerea oportunităţilor
Întărirea ţintei
Îndepărtarea ţintei
În scop preventiv, uneori se poate îndepărta complet ţinta. Astfel s-au introdus
cărţile de credit în locul banilor lichizi, transferul bancar electronic în locul celui cu
maşini blindate sau asigurarea transportului public nocturn pentru cei care lucrează
94
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
noaptea. Unele magazine utilizează un sistem prin care banii sunt în mod regulat scoşi
din casele de marcat, prevenind astfel sustragerea unor sume mari de bani.
95
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Majoritatea acestor abordări care ţintesc mediul ambiant sau contextul se bazează
pe principiul controlului social informal care funcţionează în comunităţi unite. Totuşi nu
se poate spune că au un rol decisiv deoarece în fiecare comunitate continuă să existe
elemente care contribuie la menţinerea unui pattern de dezordine.
Strategii adresate copiilor pentru prevenirea abuzului sexual asupra lor:
oferirea de informaţii cu ajutorul cărora copilul să poată face
distincţia între o atingere normală sau una anormală;
dezvoltarea conceptului de proprietate a corpului şi informarea
despre dreptul de a controla cine îl atinge;
distincţia dintre a ţine secret şi a spune un anumit lucru chiar dacă i
se cere să nu spună nimănui;
dezvoltarea abilităţilor de a acţiona atunci când o atingere sau o
acţiune îl face să se simtă inconfortabil;
dezvoltarea abilităţilor asertive – de la a spune „nu” la apărare
fizică;
existenţa unui sistem de suport care să ajute copilul maltratat.
Strategii adresate părinţilor pentru a preveni abuzul sexual asupra
copiilor:
îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe al părinţilor referitoare la
dezvoltarea copilului şi la sarcinile pe care le au de îndeplinit ca
părinţi;
dezvoltarea unor abilităţi parentale pentru a face faţă stresului
determinat de îngrijirea unui copil;
întărirea legăturii copil – părinte şi îmbunătăţirea comunicării
emoţionale;
dezvoltarea abilităţilor parentale pentru îngrijirea unui copil cu
nevoi speciale;
îmbunătăţirea accesului la serviciile sociale şi de sănătate.
96
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
În 1992 această politică a toleranţei zero a fost introdusă în New York, iar
rezultatul a constat în creşterea cu 25% a numărului de arestări, iar numărul infracţiunilor
majore (infracţiuni cu violenţă) a scăzut semnificativ. A mai existat şi un beneficiu
secundar, deoarece o parte dintre cei arestaţi pentru infracţiuni minore au fost descoperiţi
ca fiind autorii unor infracţiuni nerezolvate anterioare.
Întrebări de control
97
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
TEMA 14
METODE DE INTERVENŢIE
98
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
O serie de evaluări ulterioare însă au obţinut rezultate mai optimiste. Gendreau &
Ross (1979) au realizat un review în care au cuprins 95 de programe de intervenţie pentru
alcoolism, abuz de droguri şi pentru cei care au comis infracţiuni sexuale; în 86% din
cazuri s-au înregistrat succese. În anii 1980 idealul reabilitării a fost supus rigorilor
metodologice, iar în urma acestei evaluări o serie de metaanalize au ajuns la concluzia
conform căreia diferitele forme de intervenţie sau tratament sunt mai eficiente decât nici
un fel de intervenţie, iar principalele caracteristici care duc la succesul unui program de
reabilitare pot fi identificate (Harrower, 2003). Hollin (1995) sugerează că aceste
programe au ca rezultat o reducere a ratei recidivei cu 20 – 40%, ceea ce este mult peste
nivelul normal.
Una dintre cele mai importante lucrări din domeniu este metaanaliza realizată de
Lipsey et al., (in press), în care s-a luat în considerare rezultatele a 443 de studii realizate
în domeniul delincvenţei juvenile. Aceşti autori arată că în unele studii s-au obţinut efecte
semnificative ale intervenţiilor asupra ratei recidivelor (cum ar fi studiile realizate de
Gendreau & Ross, 1979).
99
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
multimodale par să fie mai eficiente decât abordările mai puţin strucuturate (cum ar fi de
exemplu consilierea).
3. Studiile care au avut cel mai mare succes, deşi comportamentale la bază,
au avut şi o componentă cognitivă care să “ţintească atitudinile, valorile şi credinţele care
susţin comportamentul antisocial”.
4. S-a sugerat că unele abordări terapeutice nu sunt adecvate pentru
abordarea acestui tip de populaţie (infractori). Printre acestea sunt şi abordările
tradiţionale psihanalitice sau abordările non-directive centrate pe client .
5. Programele de intervenţie realizate la nivel comunitar sunt mai eficiente
decât programele realizate la nivel custodial. Deşi aceste programe implementate în
instituţii pot fi eficiente, ele trebuie să fie puse în legătură cu intervenţiile de la nivelul
comunitar.
6. Cele mai eficiente programe au o mare “integritate a intervenţiei” – acest
concept se referă la nivelul de pregătire profesională a specialiştilor care implementează
intervenţia; altfel spus, programele sunt realizate de un personal cu pregătire adecvată,
implicat în toate fazele intervenţiei.
7. Roberts & Camasso (1991) au arătat că intervenţiile care ţintesc şi familia
sunt mai eficiente: “studii riguroase în care a fost implicată şi familia a peste 200 de tineri
delincvenţi au arătat că această metodă de intervenţie este eficientă pentru reducerea ratei
recidivelor (urmărirea s-a realizat pe o perioadă de un an post-intervenţie)”
Programe individuale
Abordarea psihanalitică
100
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
Această perspectivă este cea mai puţin utilizată în abordările contemporane, însă cei
care totuşi practică acest tip de intervenţie cred că obţinerea insight-ului şi auto-
cunoaşterea prin intermediul analizei este singura cale pentru o reabilitare de succes. În
contrast, Andrews et al., (1990) susţin că: „este bine ca terapiile tradiţionale
psihodinamice şi non-directive să fie evitate în munca realizată cu diferitele tipuri de
infractori”. Mai mult, Blackburn (1993) arată că există foarte puţine evaluări ale
psihanalizei clasice ca metodă de intervenţie în cazul infractorilor, deşi aceste abordări de
orientare psihodinamică sunt folosite în programele care oferă un anumit tip de consiliere
psihologică. Totuşi, nu se poate încă afirma că terapia de orientare psihodinamică nu are
nici un efect terapeutic pozitiv.
Terapia comportamentală
Terapia cognitiv-comportamentală
Această abordare derivată din teoriile cognitive şi din teoria învăţării sociale se
bazează pe asumpţia conform căreia cogniţiile influenţează comportamentul, iar prin
modificarea cogniţiilor se poate modifica şi comportamentul. Unii teoreticieni sunt de
părere că infractorii au un deficit în ceea ce priveşte cogniţiile sociale, iar acest deficit are
ca rezultat o perspectivă egocentrică exagerată. Un exemplu de astfel de deficit ar fi un
tânăr care, dacă se uită cineva la el, crede că îl invită la bătaie, pentru că un alt motiv nu
ar avea să se uite la el. O astfel de persoană trebuie învăţată să îşi asume şi unele roluri
mai puţin confruntative. Tehnicile cuprinse în aceste programe cognitiv-comportamentale
101
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
cuprind modelarea, jocul de rol sau reactualizarea diferitelor evenimente pentru a-i ajuta
pe indivizi să îşi construiască o gamă mai largă de răspunsuri, din care să aleagă când
sunt confruntaţi cu o situaţie mai dificilă.
102
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
acestui tip de program. Tinerilor li se cere să îşi justifice perspectiva adoptată referitoare
la problemele discutate şi să ajungă la un consens în ceea ce priveşte cea mai bună soluţie
pentru dilema discutată. Se presupune că aceste activităţi duc la îmbunătăţirea
raţionamentului moral. Scopul şedinţelor este acela de a îmbunătăţi abilităţile
participanţilor de a adopta perspectiva celuilalt, de implicare în ascultarea activă şi de
perfecţionarea abilităţilor de rezolvare de probleme.
Programe multimodale
Programele de tratament care au avut cel mai mare succes au fost cele care au
încorporat tehnici din mai multe programe descrise anterior, în special din antrenamentul
abilităţilor sociale, terapia comportamentală şi auto-management. Aceste intervenţii
multimodale au contribuit şi la reducerea ratei recidivei şi sunt foarte atractive deoarece
tehnicile pot fi relativ uşor învăţate de practicienii din domeniul judiciar.
PROGRAME LA NIVEL INSTITUŢIONAL ŞI COMUNITAR
103
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
104
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
105
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
BIBLIOGRAFIE
Berkowitz, L. (1993). Aggression: Its causes, consequences, and control. New York:
McGraw-Hill.
Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (1998). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier,
Comportament, vol. 2, nr. 3-4, 395-409.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. & David, D.(2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed.
Tritonic.
Buş, I. & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice asociate cu practicarea contramăsurilor în
cadrul testării cu tehnica poligraf. În Cogniţie, Creier Comportament, vol 8, nr. 1,
37 – 53.
Ciopraga, A. (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iaşi: Ed.Junimea.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Iaşi: Ed.Gama.
Dodge, K. A. (1986). A social information processing model of social competence in
children. In M. Perlmutter (Ed.), The Minnesota symposium on child psychology
(77-126). Hillsdale: Lawrence Erlbaum.
Gendreau, P. & Andrews, D.A. (1990). Tertiary prevention: What the meta-analyses of
the offender treatment literature tell us about “What Works”. Canadian Journal of
criminology, 32, 172-184.
Harrower, J. (2003). Applying Psychology to Crime. London: Hodder & Stoughton.
Hollin, C.R. (2001). Criminal Behavior: A Psychological Approach to Explanation and
Prevention. Sussex: Psychology Press.
Huesmann, L.R., (1997). Observational Learning of Violent Behavior. Social and
Biosocial Processes. În “Biosocial Bases of Violence”. New York: Plenum Press.
Juergensmeyer, M. (2001) Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious
Violence. Berkeley: Univ. of California Press.
106
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie si Siintele Educatiei
Curs PSIHOLOGIE JUDICIARA
107